Cititul ni se pare "natural", la fel ca respiratul sau mersul pe jos, o deprindere universală,

desfăşurată după aceleaşi reguli, atît în zilele noastre, cît şi în trecutul mai mult sau mai puţin
îndepărtat. Este însă suficient să aruncăm o privire asupra unei pagini dintr-o carte manuscrisă
din secolul al XIV-lea pentru a ne da seama că maniera în care era citită diferă foarte mult faţă
de obişnuinţele cititorului de azi.
Scrierea continuă şi lectura cu voce tare
Un aspect interesant al culturii scrise din Antichitatea greco-romană este faptul că textele
erau redactate în scriptio continua, adică fără separarea cuvintelor, a propoziţiilor şi a frazelor.
Scribii foloseau rar şi inconsecvent semnele de punctuaţie, literele alcătuiau un text continuu, fără
majuscule, alineate şi paragrafe. Cititorul nu avea altă soluţie decît să urmeze firul textului,
citindu-l neîntrerupt, de la prima pînă la ultima pagină. În textele antice, sarcina de a separa
cuvintele era îndeplinită de cititor, şi nu de scrib.
Pentru a exemplifica sistemul scrierii în scriptio continua, vom alege paragraful de mai sus
şi vom scoate semnele de punctuaţie:
Unaspectinteresantalculturiiscrisedinantichitateagrecoromanăestefaptulcătexteleeraureda
ctateînscriptiocontinuaadicăfărăseparareacuvintelorapropoziţiilorşiafrazelorscribiifoloseaurarş
iinconsecventsemneledepunctuaţieliterelealcătuiauuntextcontinuufărămajusculealineateşiparagr
afe.
Vedem că cititorul modern are mari dificultăţi în a citi şi a înţelege un text în această
prezentare. Lectura este greoaie şi necesită intervenţia vocii pentru descifrare. Din pricina absenţei
oricărui dispozitiv grafic care să marcheze pauzele, cititorul trebuie să redea de mai multe ori textul
cu voce tare pentru a sesiza succesiunea cuvintelor, sensul frazei. În acest tip de lectură, ochiul are
nevoie de un supliment vocal.
 Cititorii din Antichitate nu puteau avea obişnuinţa de a citi în tăcere, maniera cea mai
obişnuită de lectură era cu voce tare, făcută atît pentru sine, cît şi pentru ceilalţi. Scrisul nu se putea
dispensa de voce. Pentru greci, lectura înseamnă lectura cu voce tare.
De la lectura cu voce tare la lectura silenţioasă
Trecerea de la lectura oralizată la lectura silenţioasă, oculară reprezintă aspectul cel mai
important al evoluţiei practicilor de lectură. Această mutaţie fundamentală a însemnat
transformarea modalităţilor corporale ale lecturii: vocea încetează să mai susţină efortul de
înţelegere a textului de către cititor. Eliberat de mişcările laringelui, noul mod de a citi este mult
mai rapid decît lectura orală. Frecvenţa mişcărilor oculare ale cititorului se diminuează în faţa unui
text ale cărui cuvinte sînt separate în unităţi vizuale distincte, ceea ce accelerează viteza lecturii.
În cazul lecturii sonore, viteza este de aproape 9000 de cuvinte pe oră, pe cînd lectura silenţioasă
este de trei ori mai rapidă.
Segmentarea cuvintelor în interiorul textului nu a antrenat imediat trecerea la lectura
silenţioasă, acest proces a fost foarte lent, fără schimbări bruşte, desfăşurîndu-se cu viteze diferite
în sînul diverselor pături socio-culturale.