Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Crăiasa Zăpezii Rezumat
Crăiasa Zăpezii Rezumat
repovestire
Povestea este împărţită în şapte povestiri (şapte capitole), fiecare cu titlul său.
Se spune că era odată un vrăjitor atât de rău, încât părea să fie chiar cel rău
(diavolul) pe pământ, care a născocit o oglindă... O oglindă a răului, în care, dacă se
uita cineva, vedea totul schimonosit. Ucenicii vrăjitorului au plimbat oglinda pe la
oameni, ca ei să vadă numai răul din lume, mărit şi întins. Dar apoi au vrut să se urce
la cer, să arate oglinda îngerilor şi lui Dumnezeu, ca şi acolo să schimonosească... Se
vede însă că puterea divină i-a oprit, că au scăpat oglinda din mână şi ea s-a spart în
mii de cioburi, care - din nenorocire - s-au împrăştiat în lume. Unele au intrat în
ochii oamenilor, făcându-i să vadă totul numai în rău (erau cioburi mici, nu afectau
vederea, doar că ... înrăiau oamenii), altele în inimă - şi atunci acelora li se făceau
inimile de gheaţă..., din alte cioburi îşi făcuseră oamenii ochelari şi geamuri... Și
unele cioburi erau purtate de vânt şi puteau ajunge la oricine...
În acele vremuri tulburi, în care cioburile oglinzii vrăjite se tot împrăştiau, trăiau şi
doi copii, un băieţel şi o fetiţă, Kay şi Gerda, care se iubeau ca doi fraţi, fiind
vecini. Cât era vreme bună, ei se jucau lângă trandafiri. Iarna era mai greu... şi ei
ascultau poveşti despre Crăiasa Zăpezii, regina fluturilor albi - adică a fulgilor de
nea... Într-o seară, chiar, lui Kay i s-a părut (ori a fost realitate) că însăşi Crăiasa
Zăpezii a intrat la el în odaie,
Totul până într-o bună zi, când un ciob din acea oglindă blestemată îi intră lui Kay şi
în ochi, şi în inimă... Vă daţi seama ce dezastru! Bietul băiat a început să vadă totul
pe de-a-ndoaselea, a rupt trandafirii, nu mai asculta poveşti şi se făcuse obraznic!
Micuţa Gerda suferea, nu înţelegea ce se întâmplase.
Când a venit iarna, Kay şi-a legat săniuţa la o alta mai mare, ca să fie tras, cum a
văzut că fac şi băieţii mai mari din oraş. Ghinionul lui: a legat-o tocmai de sania
Crăiesei Zăpezii, care l-a răpit... A vrut băiatul să desprindă săniuţa, dar nu a putut.
A vrut şi să spună o rugăciune, să cheme pe cineva în ajutor, dar nu-şi amintea
decât tabla înmulţirii. Şi aşa s-a văzut el luat de Crăiasă. Aceasta i-a dat două
sărutări pe frunte, în urma cărora copilul nu-şi mai aminti nimic, nici de ai lui, nici de
trandafiri, nici de Gerda. I se părea minunată Crăiasa cea îngheţată şi rece.
În urma lui Kay, lumea a crezut că băiatul a murit, că s-a înecat în râul de la
marginea oraşului, unde a căzut cu săniuţa. La început, şi Gerda a crezut tot aşa,
dar odată cu venirea primăverii a început să aibă speranţă: Kay trăieşte! Gerda s-a
dus până la râu, să-l întrebe dacă e Kay înghiţit de el sau nu. Chiar şi-a aruncat
pantofiorii roşii în apă, cei noi, ca să i-i dea râului, la schimb pentru băieţel. Aşa
sunt copiii, ei cred că toate se rezolvă uşor.
Fetiţa s-a urcat într-o barcă de pe malul râului, ca să arunce pantofiorii la adânc.
Barca s-a desprins de mal şi fetiţa a pornit fără să vrea în călătoria ei spre Kay... I
s-a făcut frică, dar a continuat drumul, cu speranţa în suflet.
Vântul a dus bărcuţa spre o livadă cu cireşi, în care se afla căsuţa unei vrăjitoare.
Nu era una rea, ci una care se plictisea şi tare ar fi vrut ca Gerda să rămână cu ea.
Ea a scos fetiţa din apă şi a pieptănat-o cu un pieptăne care a făcut-o pe Gerda să
uite de toate. Avea vrăjitoarea o grădină minunată, cu toate florile pământului, care
înfloreau mereu. Gerda, trăind la oraş, nu văzuse asemenea minunăţii... (dar
vrăjitoarea, hoaţă, făcuse să dispară trandafirii din grădină, ca aceia să nu-i
amintească Gerdei de Kay şi de căutarea ei).
Cum vrăjitoarea uitase să scoată trandafirii de pe pălăria ei, Gerda tot şi-a amintit.
S-a dus repede în grădină şi a căutat o tufă cu trandafiri. Nu a găsit niciuna. Atunci
Gerda a plâns şi lacrimile ei au scos din pământ trandafirii ascunşi de vrăjitoare.
Deci fetiţa şi-a amintit de Kay şi i-a întrebat pe trandafiri dacă ştiu ceva de el, e
mort sau viu? „Nu e mort", atât au ştiut trandafirii.
A încercat ea să afle mai mult de la celelalte flori din grădină (ştiți doar că în
poveşti florile vorbesc), dar nu a aflat decât povestea lor, nu ştiau nimic de Kay.
Atunci Gerda a fugit din grădina vrăjitoarei şi a continuat drumul, desculţă.
Pantofiorii roşii rămăseseră plutind pe râu. Pierduse mult timp la vrăjitoare, deja
venise toamna afară.
Porumbeii i-au spus Gerdei că l-au văzut pe Kay, cum era dus în sania Crăiesei
Zăpezii, în Laponia, unde e mereu frig şi gheață. Iar renul ştia drumul până acolo. A
doua zi, fetiţa tâlharilor, care nu avea o inimă rea, a ajutat-o pe Gerda să fugă cu
renul spre Laponia. I-a dat şi cele necesare, ca să nu-i fie frig şi foame.
Gerda a ajuns cu renul la casa unei lapone, care i-a dat un mesaj pe o bucată de
peşte uscat, pentru o finlandeză, ce locuia mai aproape de conacul Crăiesei
Zăpezilor. Finlandeza i-a primit în casa ei, unde era cald, cald, iar ea le ştia pe
toate: ştia unde e Kay şi că are un ciob de oglindă în inimă şi praf de oglindă
fermecată în ochi. Finlandeza a apreciat puterea Gerdei, care vine din inima ei
curată şi pură, încât o ajută pe cale şi oamenii, şi animalele, şi plantele. Apoi i-a
poruncit renului să o ducă pe fetiţă până la grădina Crăiesei Zăpezilor şi să o lase
acolo.
Ei, dar Crăiasa Zăpezii era păzită de o armată de... fulgi uriaşi, cu diferite forme,
care o înspăimântau pe fetiţă (care acum era desculţă în zăpadă...). Atunci ea a spus
o rugăciune, şi din răsuflarea ei s-au format îngerași care au luptat cu fulgii şi cu
frigul. Fetiţa avea acum calea liberă şi nu mai degera.
„A şaptea poveste. Ce se întâmplase la palatul Crăiesei Zăpezii şi ce s-a mai
petrecut în continuare"
Vai, ce palat avea Crăiasa Zăpezii!!! Cu ziduri din zăpadă, ferestre şi uşi din vânt şi
saloane din vârtejuri de zăpadă..., iar luminile erau de la aurore boreale. Totul era
pustiu, rece, îngheţat, fără veselie şi voioşie. În mijlocul saloanelor era un lac
îngheţat, iar bucăţile de gheaţă puteau alcătui un puzzle uriaş. Kay, vânăt de frig
(dar nu simţea frigul, de la sărutările Crăiesei Zăpezii), încerca să formeze cuvântul
„veşnicie" în puzzle-ul de gheaţă. Inima lui nu se transformase cu totul în gheaţă,
transformarea era treptată şi mai avea foarte, foarte puţin...
Gerda a învins vântul de la uşi, spunând rugăciunea de seară, apoi l-a găsit pe Kay.
L-a îmbrăţişat, dar Kay nu o recunoştea şi nu simţea nimic. Gerga a plâns iar
lacrimile ei au căzut pe pieptul lui şi i-au topit ciobul din inimă. Atunci a început şi el
să se înduioşeze şi a plâns şi el, până a topit şi ciobul din ochi. Abia atunci şi-a
revenit.
Piesele de puzzle s-au aranjat singure şi au format cuvântul „veşnicie", iar Crăiasa
Zăpezii promisese că îl va lăsa pe Kay să fie propriul stăpân şi îi va da o pereche de
patine noi, dacă va reuşi să-l formeze.
Copiii au plecat din palat, pe spinarea renului - care îi aştepta, alături cu o femelă
ren, trecând înapoi pe la finlandeză, pe la laponă..., apoi au reîntâlnit-o pe fetiţa
tâlharilor, care era sătulă de hoţiile din pădure şi fugise călare în lume. Ea le-a zis
că prinţul şi prinţesa (cei care îi dăruiseră Gherdei caleaşca de aur) au plecat în
străinătate, că cioroiul de la palat a murit...
Apoi Kay şi Gherda au plecat până au ajuns acasă, în oraşul lor. Toate erau ca
înainte, numai că era primăvară şi ei şi-au dat seama că crescuseră; acum erau
oameni mari. S-au aşezat pe scăunelele lor, sub trandafiri şi au ascultat cum bunica
le citeşte din Biblie: „Dacă nu sunteţi ca nişte copii, nu veţi intra în împărăţia
cerurilor". Așa că ei, deşi crescuseră oameni mari, au rămas copii în sufletul lor, şi
au întâmpinat cu bucurie vara
Aceasta este fisa de lectura realizata azi la scoala de Vera, dupa ce toata saptamana a citit
povestea imprumutata de la biblioteca.
Au fost odata doi prieteni pe nume Karl si Gretchen. Lui Karl i-au intrat doua cioburi dintr-o
oglinda vrajita, unul in ochi si unul in inima. Totul frumos, el vede urat si totul urat, el vedea
foarte urat. El fusese furat de Craiasa Zapezii in sania ei alba. Gretchen se ingrijorase de
prietenul ei si s-a dus sa-l caute. Este o calatorie lunga, plina de aventuri. Ea a intrebat lucrurile
din natura. Ea se intalnise cu un cioroi (o cioara baiat) care i-a spus de o printesa care vroia sa
se casatoreasca cu un print cu parul lung care semana cu Karl. Gretchen era sigura ca-i Karl si
se duse la printesa. Printul nu era Karl dupa chip. Gretchen se duse la o fetita de talhar care
dormea cu cutitul in mana. Gretchen lua renul fetitei de talhar spre Polul Nord. Gretchen ii
scoase cioburile din ochiul si inima lui Karl. El isi adusese aminte de Gretchen.
DIE SCHNEEKÖNIGIN
nach Hans Christian Andersen
dramatisiert von Susanne Zöllinger
Wo das Eis wohnt...
Gerda_und_Kay_sind_die_besten_Freunde_bis_eines
Tages_der_Teufel_einen_gemeinen_Plan_ausheckt:
Er_lässt_einen_Zauberspiegel_in_Tausende_Splitter
zerspringen._Wird_ein_Mensch_von_einem_dieser
Splitter_ getroffen,_ soll_ sein_ Herz_ zu_ einem
Klumpen_Eis_gefrieren._So_geschieht_es_mit_Kay.
Er_wird_von_der_Schneekönigin,_der_Herrscherin
über_ Schnee_ und_ Eis,_ entführt._ Die_ Macht,_ die
sie_ über_den_Jungen_hat,_ ist_ so_ groß,_ dass_Kay
alle_ Menschen_ vergisst,_ die_ ihm_ vorher_ am
Herzen_ gelegen_ sind_ und_ alles,_ was_ in_ seinen
Augen_ früher_ schön_ war,_ ist_ nun_ farblos_ und
unbedeutend._ Die_ Schneekönigin_ gibt_ Kay_ ein
Rätsel_auf,_das_„Eisspiel_des_Verstandes“,_dessen
Lösung_zunächst_aussichtslos_erscheint._Sollte_es
ihm_ dennoch_ gelingen,_ es_ zu_ lösen_ –_ so_ verspricht
_sie_ihm_–_ist_er_frei._
Unterdessen_macht_Gerda_sich_auf,_ihren_Freund
zu_ retten._ Bis_ sie_den_Palast_ der_Schneekönigin
erreicht,_ hat_ sie_ jedoch_ noch_ einige_ Abenteuer
zu_bestehen._Zum_Glück_ist_sie_dabei_nicht_alleine,
_denn_durch_ihr_herzliches_Wesen_gewinnt_sie
einige_ Helfer,_ die_ ihr_ zur_ Seite_ stehen._ Ob_ es
Gerda_ und_ Kay_ am_ Ende_ gelingen_ wird,_ das
Rätsel_zu_lösen_und_die_Schneekönigin_zu_besiegen?
Ein_ zauberhaft_ frostiges_ Märchen_ über_ die
Macht_der_Liebe_ab_6_Jahren
Als der teuflische Spiegel der Schneekönigin in tausend Stücke zerbirst, fliegt eines von ihnen in
das Auge des kleinen Kays, dem daraufhin alles auf der Welt schlecht erscheint. Kurzerhand
schließt er sich der bösen Schneekönigin an, die ihn in ihr Schloss nach Finnland entführt.
Gerda, die ahnt, welches furchtbare Schicksal ihren Freund ereilt, macht sich unerschrocken auf
und geht auf die Suche nach ihm. Unterstützt wird sie auf ihrer spannenden Reise von Krähen,
Blumen, Elchen, einer Räubertochter - und den Kindern im Publikum, die eifrig mitfieberten
„Die Schneekönigin”: Am Ende siegt doch das Gute - Lesen Sie mehr auf:
Schließlich wollten die Darsteller, die besondere Botschaft hinter diesem klassischen Märchen
vermitteln, die Botschaft, dass es selbst in einer kalten Welt Freundschaft und Liebe gibt, die am
Ende das Böse besiegt
Anders als im Original von Hans Christian Andersen gehört der Spiegel, der alles Schöne
hässlich und alles Böse schön aussehen lässt, nicht dem Teufel, sondern dem ungeduldigen und
gehässigen Obertroll (Dietmar Kuhlemann). Der Zauberer der Träume (Thomas Gerner) zerstört
ihn – ohne zu wissen, welches Unheil er damit anrichtet.
Zwei Splitter treffen Kai in Auge und Herz. Überzeugend gelingt Louis Stüve die Verwandlung
vom lieben Freund zum Eisklotz: „Diese Rosen haben Würmer“, motzt er Gerda an. Dann
verschwindet er, um Schlitten zu fahren – da erscheint ihm die Schneekönigin (Katharina
Schneider) und löscht mit ihren Eisküssen seine Erinnerung an Gerda und nimmt ihn mit auf ihr
Schloss auf Spitzbergen am Nordpol. Bevor die böse, einsame Schönheit flieht, versetzt sie
Gerda in den „Schlaf des Vergessens“.
Gerda, die Julia von Canstein als mutige junge Frau gut verkörpert, liegt daraufhin
zusammengerollt vor dem Vorhang. Der Zauberer fragt „Wollen wir Gerda einflüstern, wer es
war?“ „Ja“ rufen die Kinder, „es war die Schneekönigin!“
Immer wieder werden die Zuschauer mit einbezogen. Als Gerda mithilfe der weisen Schneeeule
(Nathalie Kraaz) im Palast der Schneekönigin nach Kai sucht, ruft sie den Kindern zu: „Habt ihr
Kai gesehen?“ „Ja, links!“
HANDLUNG
Vor langer, langer Zeit erschuf ein Teufel einen Spiegel, der alles Schöne und Gute verzerrte und
hässlich aussehen ließ. „Die schönste Landschaft sah wie gekochter Spinat aus.“ Das Böse trat
darin gut hervor. Eines Tages jedoch fiel der Spiegel dem Teufel aus den Händen und zersprang
in viele tausend Stücke, große und kleine, die, je nach Verwendung durch die Menschen, viel
Ärger und Verwirrung stifteten. Trafen sie einen im Herzen, so wurde es so kalt wie Eis und
trafen sie einen in die Augen, so sah er alles um sich herum nur noch hässlich und böse. So
verteilten sich die Splitter des Zauberspiegels über die ganze Welt.
Für die Nachbarskinder Kay und Gerda gibt es im Sommer nichts Schöneres, als unter dem
Rosenbusch eines Pflanzkastens, der auf der überaus großen gemeinsamen Dachrinne zweier
städtischer Häuser steht, zu spielen und zu träumen. Da wird die Waise Kay von Splittern des
Zauberspiegels getroffen: Ein Splitter trifft sein Herz, das sich in einen Eisklumpen verwandelt.
Ein anderer Splitter gerät ihm ins Auge und er findet das Schöne nur noch hässlich. Nicht nur,
dass er sogleich die Rosen abreißt, die er wurmig findet, er verspottet Gerda, ist rüpelhaft gegen
alle, die es gut mit ihm meinen, und schließt sich bösen Buben an.
Im Winter ist es der größte Spaß der Jungen, ihre Schlitten an vorbeifahrende Kutschen
anzuhängen. Als die prächtige Kutsche mit der weiß bepelzten schönen Schneekönigin
vorbeifährt, hängt Kay sich an und wird entführt. Die Königin zieht ihn zu sich in die Kutsche.
Die Kälte ihres Kusses tötet ihn beinahe, aber er spürt es nicht. Er verfällt ihrer kalten Schönheit
und plappert stolz, „dass er sogar Kopfrechnen mit Brüchen“ könne. Nun lebt er in einem kalten
Traum in ihrem Palast.
Als er im Frühling immer noch nicht zurück ist, beschließt Gerda, ihn zu suchen. In einem Boot
treibt sie stundenlang einen großen Fluss abwärts, bis sie bei einer guten Zauberfee landet, einer
alten Frau, die in einem Häuschen inmitten prächtiger Sommerblumen wohnt. Sie ist einsam und
macht Gerda ihr Vorhaben vergessen, so dass diese viele Monate glücklich in dem Garten
verbringt. Als sie sich wieder erinnert und aus dem ewigen Sommergarten flieht, ist es schon
Spätherbst.
Im Laufe ihrer Suche kommt sie in ein königliches Schloss. Prinz und Prinzessin, die von ihrer
Geschichte gerührt sind, versehen sie mit Winterkleidern, darunter einem Muff, und stellen ihr
für die Weiterreise eine goldene Kutsche mit Bediensteten zur Verfügung.
In einem Wald wird die Kutsche von Räubern überfallen, und alle Bediensteten werden
ermordet. Die Räubermutter jedoch hat eine recht wilde Tochter, die von Gerdas Kleidern und
auch ihrer natürlichen Anmut fasziniert ist und Gerda unter ihre Obhut nimmt, nicht ohne sie mit
ihrem langen Messer zu kitzeln. Auch sie lässt sich durch Gerdas Geschichte erweichen. Sie
schenkt Gerda ihr Lieblingsrentier, das recht froh ist, den Messerspielchen entronnen zu sein,
und lässt sie weiterziehen.
Mit der Hilfe weiser Frauen, einer Lappin, danach einer Finnin, findet Gerda schließlich das
Schloss der Schneekönigin, eine Ansammlung hunderter leerer kalter Eissäle, alle von kaltem
Nordlicht erhellt. Im größten, der mehrere Meilen lang ist, ist der Thron der Königin. Hier
schleppt Kay, fast schwarz gefroren vor Kälte, die er wegen seines Eisklumpens im Herzen und
des Kusses der Königin nicht spürt, Eisplatten herum und versucht vergeblich, das Wort
„Ewigkeit“ zu legen. Die Königin hat versprochen, dass dieses Wort seine Freiheit ermöglicht.
Er weiß aber nicht, wie er es schaffen soll, denn der Splitter im Auge verhindert es. So legt er
denn ständig wie in einem bösen Traum rätselhafte Muster.
So findet ihn Gerda vor. Kay erkennt sie nicht einmal. Gerda weint um ihn und die Tränen lassen
sein Eisherz schmelzen und die Splitter verschwinden. Von selbst erscheint das Wort „Ewigkeit“
und die beiden können davonziehen. Als sie schließlich zu Hause ankommen, sind sie erwachsen
geworden.
HGJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJJ