Invinge Depresia

Invinge Depresia – Varaticeanu Anca Simona 1
Invinge Depresia
Autor: Vărăticeanu Anca Simona
Toate drepturile rezervate © Editura Gold - 2011

INTRODUCERE .......................................................................
......................... 3
ISTORICUL
DEPRESIEI .........................................................................
............. 3
Cap. I - CONSIDERATII GENERALE PRIVIND

DEPRESIA .................................... 4
Cap. II - Depresia
clinică ...........................................................................
..... 11
Cap. III Teorii biologice ale depresiilor
(rezumat).......................................... 17
Cap. IV Tipuri de
depresii ..........................................................................
... 21
Cap. V Clasificarea tulburărilor afective după DSM
IV .................................. 23
Cap. VI
Suicidul ..........................................................................
................... 24
Cap. VII ALTE TIPURI DE
DEPRESII.................................................................. 26
Cap. VIII.
ANXIETATEA.........................................................................
........... 30
Cap. XI Tulburări anxioase. Clasificare după DSM-
IV: ................................... 36
Cap. X Psihoterapia anxietăţii şi a
depresiei ................................................. 40
Cap. XI Personalitatea – consideraţii
teoretice ............................................ 49
Cap. XII Antidepresive
naturiste .................................................................... 57
Cap. XIII Metode alternative de tratament împotriva depresiei ...................
63
Cap. XIV Tratamentul
naturist ....................................................................... 80
Dicţionar de
depresie ..........................................................................
.......... 96

Cum sa prevenim sau să combatem depresia si
anxietatea prin metode naturiste şi strategii
psihoterapeutice?
INTRODUCERE
Tulburările mentale ating fiecare particică din experienţa umană. Ele pot
influenţa modul în care oamenii gândesc, simt şi funcţionează toate
acestea
având repercursiuni în relaţiile cu semenii.
Această lucrare doreşte să atingă o problema foarte cunoscuta, pentru care s-

au făcut nenumarate cercetări şi s-au emis multe teorii – depresia – numita deja
"boala secolului XXI". Se estimează că în 2-3 decenii, depresia va
devansa ca
raspândire şi gravitate afecţiunile cele mai periculoase.
ISTORICUL DEPRESIEI
Depresia este cunoscută încă din Antichitate. Hipocrate ne-a lăsat únele
descrieri clinice, atribuind afecţiunea “bilei negre”. Această s-a transmis
prin
expresia „ a-ţi face sânge rău”. Traducerea literală din greacă a
expresiei „bilă
neagră” ne va conduce la termenul de “melancolie”, care desemnează,
astăzi o
forma particulară de depresie.
Teoria umorală a lui Hipocrate persista încă, după ce a fost eclipsată

în Evul
Mediu, când în ambianţa părtinitoare a Inchiziţiei, depresia şi bolile mintale
erau
suspectate de posedare a trupului de către demoni.
Noţiunea de melancolie s-a păstrat de-a lungul secolelor, cu semnificaţii
imprecise şi fluctuante, care nu se referă întotdeauna la melancolia
autentică
(tulburare afectivă profundă caracterizată de o tristeţe patologică).

Cap. I - CONSIDERATII GENERALE PRIVIND DEPRESIA
Un doctor a definit depresia în felul următor: “Întreaga lume pare învăluită

în întuneric. Şi ce este mai rău – vei ajunge să crezi că lucrurile sunt într-
adevăr
aşa de rele cum ţi le-ai închipuit!”
Definiţia depresiei dată de dicţionarul Webster: “… Starea de a te simţi
trist; demoralizare; o tulburare psihică marcată de tristeţe, lipsă de

activitate,
greutate în gândire şi concentrare, sentimente de descurajare; reducerea
activităţii, a cantităţii, a calităţii sau a puterii; un grad scăzut de
vitalitate şi
activitate funcţională.
Depresia este o stare mentală, caracterizată printr-o cădere a tonusului

psihic, manifestată prin laşitudine, oboseală, descurajare, tendinţe pesimiste.
Se compune dintr-un trepied simptomatic ce se referă la modificarea

dispoziţiei (care devine tristă sau anxioasă), a gândirii (în sensul
inhibiţiei) şi a
funcţiilor psihomotorii (P. Kielholz). Aceste trei simptome ale sindromului
depresiv au fost denumite de Kielholz ca simptome de bază, sau cardinale, cărora

li se pot adăuga simptome accesorii (secundare).
Dispoziţia depresivă, cu aspect de “hipertimie negativă”, poate îmbrăca aspectul

tristeţii exagerate, al tensiunii afective, dispoziţiei melancolice, anxietăţii,
neliniştii
interioare, disforiei, indiferenţei posace, anesteziei psihice dureroase (A.
Sirbu,
1979).
Inhibiţia gândirii se traduce prin sărăcirea imaginaţiei, încetinirea

proceselor ideative, limitarea asociaţiilor, apariţia ideilor prevalente,
monoideism,
pesimism, idei de suicid. Subiectiv, depresivul trăieşte dureros
dificultatea de
gândire şi evocare, încearcă o stare de “oboseală psihică”. Inhibiţia
cuprinde şi
voinţa (hipobulie), individul fiind în imposibilitate de a se hotarî, de
a lua o
decizie, fiind marcat de ambitendinţă. Activitatea depresivului suferă prin
lipsa
elanului şi dificultatea demarajului, mişcările sunt lente, fără vlagă,
ţinuta este
caracteristică (aplecat înainte, ca un bătrân, lăsând impresia că o cruce mult prea
grea purtată pe umeri il încovoaie), vocea este şoptită, monotonă.
Uneori, în
depresia anxioasă, poate apare nelinişte motorie până la agitaţie, cu
plâns şi
vaiete.
Depresia este o stare de spirit negativă, caracterizată de predominanţa

sentimentelor de tristeţe, de pesimism şi de descurajare, prezente 24 din
24 de
ore, şi care în fazele mai avansate sunt insoţite de o diminuare a
interesului faţă
de muncă, de familie, faţă de relaţia de cuplu etc. De asemenea,
depresia este
însoţită de oboseală fizică si psihică aproape permanentă, de pierderea poftei de
mancare sau, din contră, de un apetit exacerbat (bulimie), de insomnie
sau de
dorinţa de a dormi cât mai mult (somnul devine ca un drog, ca o fugă
de
realitate).
Mai apare şi o senzaţie acută de lipsă de orizont, de neîncredere în puterile

proprii, însoţită de autoînvinovăţire. În timp, depresia produce o
diminuare
drastică a capacităţii de concentrare, de memorare, de analiză si de
sinteză.
Uneori, este prezentă obsesia morţii, putând apărea şi tentative de
autodistrugere sau de sinucidere.
În prezent, specialiştii apreciază că în Europa şi Statele Unite,

proporţia
celor afectaţi într-o măsură mai mare sau mai mică de depresie este de
18-20%,
ceea ce constituie un procentaj enorm, practic - o persoană din cinci
fiind atinsă
de această "aripă a tristeţii". Interesant este că dintre depresivi, 80% sunt femei
si doar 20% bărbaţi (aceştia din urmă fiind însă mult mai expuşi la
anxietate). În
copleşitoarea majoritate a cazurilor, depresia se declanşează toamna, în
lunile
octombrie - noiembrie, fiind în bună măsură o boală sezonieră.
Depresia este o boală a întregului corp, afectând trupul ,sistemul

nervos,
dispoziţia, gândurile şi comportamentul. Ea afectează ritmul în care
cineva
doarme sau mănâncă, ceea ce simţi tu despre tine şi modul in care tu reactionezi
si gandesti despre oameni si lucrurile din jurul tau.
Majoritatea oamenilor se simt din când în când abătuţi. Adevărata depresie

se manifestă printr-o tristeţe persistentă , pesimism, sentimente de
anxietate şi
de deznădejde. Ea are atât efecte fizice cât şi comportamentale. În timp
ce
cazurile grave necesită îngrijiri medicale, terapiile naturale îi pot
ajuta pe cei cu
depresii uşoare şi pot completa eventualele tratamente prescrise de medic.
Este normal ca evenimentele stresante, probleme nerezolvate sau certuri
să dea o proastă dispoziţie. Un sentiment de depresie mai profundă poate surveni
în urma unei pierderi semnificative:eşecul unei căsnicii, doliu sau eşec
profesional.Există oameni care în urma unei astfel de pierderi nu sunt capabili să-
şi revină, deoarece suferă de un dezechilibru al neurotransmiţătorilor
cerebrali,
care pot provoca o depresie chiar în absenţa unui eveniment dureros.
În ultimele decenii, bolile depresive au devenit într-un fel boli populare.Nu

există
o tulburare psihică atât de răspândită, care să afecteze toate mediile
sociale şi
grupurile de vârstă, fiind de asemenea în continuă creştere, astfel încât
este
concepută ca “boală a epocii”.
Putem defini depresia ca o prăbusire a dispoziţiei bazale, cu

actualizarea
trăirilor neplăcute, triste şi ameninţătoare. Puternica participare afectivă,
trăirea
profundă a acestei stări, antrenarea comportamentală consensuală sunt tot
atâtea argumente pentru a considera depresia o hipertimie negativă.
Sindromul depresiv are drept componente definitorii dispoziţia depresivă,

încetinirea proceselor gândirii şi lentoare psihomotorie, la care se adaugă o
serie
de simptome auxiliare de expresie somatică.
Dispozitia depresivă este traită ca “tristeţe vitală”, pierderea sentimentelor,

golire
si nelinişte interioară, conţinut perceptual cenuşiu, nebulos uneori.
Încetinirea proceselor gandirii este exprimată de mono-ideism, incapacitate

decizională,conţinut depresiv, ruminaţii. Ideaţia poate lua forma ideilor
delirante
cu caracter de vinovăţie, rutină, inutilitate. Depresivul trăieşte o
stagnare a
timpului intim imanent, care se desincronizează de timpul real; această oprire a
timpului trait marchează ansamblul tulburărilor depresive.
Depresia se manifestă printr-o senzaţie permanentă de inutilitate,

resemnare,
vinovătie, inferioritate. În acest caz, sentimentele negative sunt atât de
puternice,
incât te împiedică să fii eficient la serviciu şi să te comporţi aşa
cum ţi-ai dori în
viaţa personală.
Cele mai afectate sunt persoanele cu vârste între 30 si 40 de ani, care au suferit
o
traumă emoţională puternică sau mai multe decepţii într-o perioadă scurtă
de
timp.
Stările depresive pot fi declanşate şi de tulburări hormonale sau
metabolice,
vulnerabilitate genetică, sau, pot fi simptomul unei alte afecţiuni,
precum
hipotiroida sau anemia.
1.2. Mijloacele de cercetare şi disciplinele care abordează acest fenomen.
Mijloacele de cercetare şi disciplinele care abordează acest fenomen sunt

multiple.
Există abordările neurofiziologice şi biochimice, căile de acces

biogenetice,
socioculturale, epidemiologice; punctele de vedere cognitive, psihologic,
academic şi psihanalitic, contribuţia teoriei emoţiilor în contextul unei
teorii
psihologice generale a afectivitatii si cunoasterii in cadrul cercetarilor
“Life-
Event”.
Studiile sociologice care abordează schimbările esenţiale din domeniul

culturii şi civilizaţiei, destinul ţărilor subdezvoltate şi brusca lor
confruntare cu
fluxul informaţional al nivelului cultural mondial prin televiziune (muzica
pop,
febra consumului, cultura fast-food), consideră răspunzatoare pentru
frecvenţa
crescândă a bolilor depresive, prăbuşirea valorilor înalte, a tradiţiilor,
a familiei,
pierderea legăturilor religioase, diminuarea relaţiilor interumane
satisfăcătoare,
creşterea frecvenţei divorţurilor, dezrădăcinarea unor largi grupări populaţionale,
lipsa de perspectivă a tineretului în faţa pericolului crizei ecologice

şi a
suprapopulării, creşterea şomajului.
1.3 Cum se manifestă depresiile
Depresia este o stare de tristete patologică, care poate să fie sau să nu fie
conectată cu anumite evenimente negative din viaţa unei persoane, evenimente
care au un profund impact negativ asupra stării ei psihice. Există o
foarte mare
diferenţă între depresie şi tristeţe.Tristeţea este un sentiment ce se
declanşează
ca reacţie la un eveniment dureros din viaţa unei persoane, şi face parte din viaţa
noastră ca fiinţe umane, fiind experimentat mai mult sau mai puţin, de
fiecare
dintre noi.

Tristeţea dispare dupa ce evenimentul dureros a dispărut.
Depresia este o afecţiune psihică ce are simptome alăturate

tristeţii, dar
specific acesteia este ca această tristeţe, aparent nu are o legatură
directă cu
evenimente negative din viaţa acelei peroane. Cu alte cuvinte, persoana
simte o
stare de tristeţe, aparent fără motiv, care poate dura săptamâni, luni
sau ani de
zile, chiar dacă în viaţa sa totul pare sa fie bine.
Din punct de vedere psihologic, gândirea persoanelor depresive este

blocată asupra unui eveniment sau a unei serii de evenimente. Raportând
evenimentele respective la sistemul de valori asimilat, individul le va
evalua
negativ. Apare astfel conflictul între sistemul de valori şi evenimentele
petrecute.
Individul retrăieşte în plan mental acele evenimente, încercând să le
soluţioneze
însă fără reuşită. Din acest motiv persoanele depresive par absente,
neimplicate
în viaţa socială şi închise într-un univers al lor. Bolnavul se
învinovăţeşte pentru
ceea ce s-a întamplat şi ii sunt afectate negativ stima de sine şi
încrederea în
propria persoană. În cazul stadiilor avansate, suicidul este perceput ca
o soluţie
viabilă. Sunt alterate percepţia realităţii şi concepţia despre viaţă.
Depresia majoră este cauza cea mai importantă a dizabilităţilor în toata

lumea, fiind măsurată pe ani de viaţă trăiţi cu o afecţiune severă.
Magnitudinea
acestei probleme este cu adevărat uluitoare. În acord cu datele din Jurnalul global
de studiu al bolii, depresia acontează mai mult de 10% din toate

dizabilităţile.
Experţii prevăd că va deveni o problemă şi mai mare prin anii 2020
( Lopez şi
Murray, 1998 ). Generaţiile tinere experimentează rate mai înalte ale
depresiei
decât predecesorii lor, iar cei care devin deprimaţi o fac la o vârsta mai
timpurie
( Burke şi Regier, 1996 ).
Pesimismul chinuitor invadeaza trairea subiectului cu bogăţia sa de

sentimente de nostalgie, de dezgust, de descurajare, de devalorizare, de
autodepreciere. Pesimismul deformează viziunea asupra propriei persoane
(autodepreciere, culpabilizare) şi asupra vieţii. Depresivul nu mai este
motivat si
nu mai are nici o plăcere. Astfel, în cadrul depresiei coexistă sentimente de
durere
chinuitoare (hipertimie) şi o indiferenţă faţă de lumea exterioară
(anestezie
afectivă). Trecutul, prezentul şi viitorul sunt infiltrate de regrete,
remuşcări şi
nelinişti.
Depresivii exprima intr-o maniera mai mult sau mai puţin explicită:
tristeţea, disperarea;
dezinteresul faţă de orice activitate;
absenţa motivării;
sentimente de incapacitate si de autodepreciere;
evaluarea pesimistă a viitorului.
Deşi depresia este foarte comună şi răspunde bine la tratament, de multe

ori
trece neobservată. Cei mai mulţi oameni deprimaţi nu primesc tratament adecvat.
Starea depresivă este în mod clar una dintre cele mai importante depăşind chiar şi
problemele de sănătate cu care se confruntă societatea.
Psihopatologii folosesc mai mulţi termeni ca să descrie problemele care

sunt asociate cu sistemele de răspuns emoţional. Acest limbaj poate
deveni
confuz deoarece majoritatea dintre noi deja folosim aceste cuvinte în vocabularul
de zi cu zi. De aceea vom defini aceşti termeni aşa cum sunt folosiţi
în
psihopatologie, astfel totul să fie clar.
• „Emoţia” se referă la o stare de excitaţie care este definită de

stări
subiective, de sentimente cum ar fi tristeţea, furia sau dezgustul.
Emoţiile sunt adesea acompaniate de schimbări fiziologice cum ar fi
ritmul cardiac şi cel al respiraţiei.
• “Afectul” se referă la tipare comportamentale observabile care sunt
asociate cu aceste sentimente subiective. Oamenii exprimă afectul prin
schimbări ale expresiei lor faciale, extreme ale vocii şi mişcări ale
mâinilor şi corpului.
• „ Dispoziţia” se referă la un răspuns emoţional susţinut care în forma
extremă poate colora percepţia unei persoane despre lume (A.P.A.,

1994). Tulburările discutate sunt în mod primar asociate cu două stări
specifice: depresia şi buna dispoziţie.
1.2.1. Inhibiţia psihomotorie în cadrul depresiei
Inhibiţia psihomotorie reprezintă o pierdere a elanului vital,

activităţile
motorii şi intelectuale sunt încetinite. Iniţiativa pare să fie suprimată.
Orice
activitate este îndeplinită lent şi cu efort, fiind resimţită ca o sursă de
oboseală.
Dezinteresul şi oboseala par să se asocieze pentru a frâna activităţile psihice şi

motorii sau chiar pentru a le face imposibile. Mimica este redusă, săracă, cu un
facies îngheţat. Gesturile sunt lente, adesea fără să fie dusă la capăt
(bradikinezie) .Mersul este greoi.
Încetinirea psihică însoţeşte perturbările motorii. Ideaţia este încetinită

(bradipsihie), vorbirea este încetinită, lipsită de viaţă, trenantă,
monotonă,
rudimentară, sărăcăcioasă.
Procesele gândirii depresivilor sunt neproductive şi monotone, se rezumă

de
regulă la propria boală, fantezia şi bogăţia ideativă sunt mult reduse. Depresivul
se poate concentra cu mare dificultate asupra unui lucru. Gândirea este
focalizată pe o idee stereotipă cu tonalitate depresivă.
Depresivul răspunde cu latenţă, amintirile sunt imprecise, evocarea lor

făcându-se cu greutate. Atenţia spontană faţă de exterior pare dispărută,
corolar al dezinteresului, iar mobilizarea atenţiei se face cu dificultate.
Judecata
suferă o distorsiune sub influenţa tulburărilor afective în sensul unei înrăutăţiri
globale. Înţelegerea şi integrarea se fac cu greutate în cadrul unor
perspective
sumbre.
Inhibiţia psihomotorie se exprimă mereu prin formule care arată deziluzia,
„lipsa de energie, de gust, de tonus, de dinamism, de veselie, de

vioiciune,
însoţită de oboseală, epuizare, plictiseală, descurajare” (P. Loo, 1991, p.165).
1.3.2. Anxietatea si tulburările de caracter
Întotdeauna anxietatea însoţeşte depresia. Depresia şi anxietatea sunt

două entităţi patologice distincte care au relaţii apropiate, uneori părand că ar
decurge una din cealaltă. Depresia se mai poate manifesta prin
iritabilitate,
manifestări agresive sau prin agitaţie.
Cap. II - Depresia clinică
Definiţia de cea mai largă generalitate consideră depresia ca o prăbuşire a

dispoziţiei bazale, cu actualizarea trăirilor neplăcute, triste şi
ameninţătoare.
Sindromul depresiv are drept componente definitorii dispoziţia depresivă,
încetinirea proceselor gândirii şi lentoare psihomotorie, la care se adaugă o
serie
de simptome auxiliare de expresie somatică.
Dispoziţia depresivă este trăită ca „tristeţe vitală” (Schneder K.), pierderea

sentimentelor, golire şi nelinişte interioară, conţinut perceptual cenuşiu,
nebulos
uneori.
Depresia se poate referi, ori la o stare ori la un sindrom clinic, o

combinaţie de
simptome comportamentale, cognitive şi emoţionale. Sentimentele asociate cu o
stare de depresie adesea includ dezamăgire şi disperare. Deşi tristeţea
este o
experienţă universală, depresia profundă nu este.
Oamenii care sunt într-o stare de depresie severă descriu sentimentul ca

fiind
copleşitor, sufocant sau de amorţeală. În sindromul depresiei, care este
de
asemenea numit depresie clinică, o stare de depresie este acompaniată de câteva
alte simptome ca de exemplu: oboseala, pierderea energiei, dificultăţi de somn şi
schimbări în apetit. Depresia clinică, de asemenea implică o varietate de
schimbări în gândire şi comportament.

Persoana poate experimenta simptome cognitive cum ar fi vina extremă,
probleme de concentrare şi gânduri de suicid. Simptomele comportamentale
se
pot întinde pe o gamă largă pornind de la inactivitate extremă până în partea total
opusă.
Depresivul trăieşte o stagnare a timpului intim imanent, care se

desincronizează de timpul real, această oprire a timpului trăit marchează
ansamblul tulburărilor depresive, bolnavul prezentând o incapacitate de
acţiune
autentică (Tatossian A.).

Depresia este cel mai frecvent întâlnit fenomen psihopatologic în practica
psihiatrică şi nu numai în aceasta.
2.1.2. Simptomele depresiei
Cand o persoană este depresivă îi este afectată abilitatea de a

funcţiona
atât psihic cât şi fizic. Această stare poate să persiste pe parcursul
mai multor
săptamani, luni şi chiar ani.
A. Simptome generale
• pierderea sau scãderea accentuatã a interesului, a plãcerii de a
munci si trãi.
• tristeţe, emoţie negativã, autoacuzare, culpabilitate, deznãdejde,
lipsa speranţei, temere, nelinişte, descurajare, gol în suflet.
B. Simptome asociate:
• obosealã, lipsa de energie manifestatã în special matinal
• tulburãrile de somn: insomnie, predominent matinalã, de trezire
şi foarte rar hipersomnie
• pierderea încrederii în sine, sentimentul nonvalorii, inutilitãtii
• anorexie, apetit capricios, scãdere în greutate (1kg/sãptãmânã
sau 5kg/an) sau bulimie (crestere in greutate)
• instabilitate şi slabã concentrare
• tulburãri de dinamicã sexualã, scãderea libidoului, anxietate şi
nervozitate
• idei morbide, idei fixe, idei suicidare.
Simptomele variază in funcţie de personalitatea fiecăruia, iar depresia se

poate ascunde şi în spatele unui chip zâmbitor.
C. Simptomele fizice
a. Tulburările somnului sunt constante.
- Insomnia prin trezire precoce, spre dimineata, cu o stare de
neliniste, cu teama faţă de ziua următoare;
- Insomnia de adormire, cu ruminaţia chinuitoare, incoercibila, a
unor idei, evocând mai mult anxietatea;
- Trezirile repetate în cursul nopţii reduc somnul.
Alte forme, dimpotrivă, sunt însoţite de o prelungire a
perioadei de somn (hipersomnie), dar fără a fi simţită ca o
binefacere.
b. Tulburările vegetative
Simptomatologia vegetativă este frecvent asociată cu
tulburarea depresivă. În cadrul unei depresii latente este unica
manifestare care poate fi recunoscută.
Tulburările digestive sunt dominate de anorexie, care este

aproape constantă. Dezugustul faţă de hrană este o regulă
aproape generală. Apetitul dispare, iar alimentele par insipide.
Pierderea gustului alimentar arată incapacitatea de a resimţi
plăcerea. Scăderea ponderală, caracterizează unele depresii
endogene.
Alteori, dimpotrivă, apare o nevoie imperioasă de a mânca

mult, cu o anumite voracitate: bulimia ar putea fi o reacţie a
anxietăţii.
Depresivii acuză adesea senzaţia de greaţă, de greutate

epigastrică, de nod în stomac, constipaţie sau diaree, senzaţia
de apăsare la nivelul capului, uscăciunea gurii, bradicardie sau
tahicardie, senzaţia de ameţeală, extrasistole, amenoree,
scăderea secreţiilor lacrimale şi sudorale.
c. Tulburările sexuale
În cadrul tulburării depresive este diminuată şi funcţia sexuală.
Tulburările sexuale permanente, cu intensitate diferită se
caracterizează prin dezinteres faţă de sexualitate; frigiditate la
femei, impotenţă la bărbaţi (la bărbaţi este vorba mai mult de
o scădere a dorinţei sexuale şi de o diminuare a capacităţii de a
simţi plăcerea în timpul actului sexual, echivalent cu frigiditatea
la femei), sunt mai mult sau mai puţin pronunţate; dificultăţile
sexuale sunt rareori raportate în mod spontan, dar sunt
raportate mai des de către partener care este bănuitor.
Sexualitatea depresivului nu este întotdeauna redusă, stinsă,
înăbuşită. În unele forme de melancolie poate da naştere unor
comportamente sexuale neînfrânate şi neobişnuite, printr-o
alchimie datorită căreia melancolicul ajunge la exhibiţionism,
iar femeia la prostituţie. În acest caz din urmă „universul
morbid al păcatului” (Pierre Loo, 1991, p.46), este compus din
imagini şi gânduri sexuale obsedante. Această efracţie a
erotismului în personalitate mai ales la femei induce un
sentiment de culpabilitate disperat şi sinucigaş.
Diagnosticul de depresie este pus de către medic în cazul in care

simptomele de mai sus se menţin pe o perioadă de cel puţin două
săptamâni.
Persoana afectată de depresie are mare nevoie de sfatul unui specialist precum şi
de tratament. În cazul copiilor şi adolescenţilor, simptomele depresiei
pot fi mai
greu de depistat, de aceea aceştia necesită o atenţie specială.
2.2. Simptomele depresiei pe diferite planuri ale vieţii umane
PLANUL FIZIC - portretul celui care suferă depresiei
• Încruntat
• Colţurile gurii căzute
• Stă cocoşat
• Nu priveşte în ochi
PLANUL BIOLOGIC
• Modificarea somnului
• Oboselă
• Boli cefalee ,ameţeli ,constipaţie ,hiposalivaţie
PLANUL PSIHOLOGIC
• Depersonalizare ,neglijarea propriilor nevoi şi dorinţe

• Dispoziţii astenice ,anxietate ,subestimare
• Lipsă de voinţă şi energie , atitudini negative
• Amânare în luarea deciziilor
PLANUL SOCIAL
• Retragere socială
• Vinovăţie
• Agitaţie
• Scade activitatea psiho-motrică la locul de muncă şi în procesul de
învăţare
PLANUL SPIRITUAL
• Ură faţă de sine şi de lucruri spirituale

• Concepţia despre lume şi viaţă
• Lipseşte speranţa
• Viaţa este lipsită de culoare
• Scade interesul pentru viaţă
• Suicid
2.2. Cauzele depresiei:

- evenimentele negative stresante care au un impact foarte mare asupra
psihicului acelei persoane (decesul unei persoane dragi, divortul,
pierderea locului de munca, pensionarea);
- probleme medicale cronice, afecţiuni incurabile (cancer), durerea
cronică;
- medicamente: steroizi, narcotice, analgezice puternice (calmante ale
durerii), droguri;
- tulburări hormonale: dezechilibrul hormonilor tiroidieni, suprarenalieni,
hipofizari;
- sărăcia, lipsa condiţiilor de subzistenţă;
- la femei: sindromul premenstrual, naşterea unui copil, menopauza,
sentimentele de vinovăţie, sentimentul de a fi victimă, complexele de
inferioritate;
- exigenţele şi presiunile crescute din partea societăţii, oboseală excesivă,
extenuarea fizică sau psihică;
- pierderea idealurilor, dezamăgirile profunde, inutilitatea, lipsa libertăţii
de exprimare, pierderea contactului cu propriile emoţii şi sentimente,
pierderea credinţei.
2.2.1. Cauzele depresiei din prisma anumitor planuri ale vieţii umane
PLANUL FIZIC
• Consum de droguri ,alcool ,medicamente
• Alimentaţie dezechilibrată -deficit de vitamina B12
• Folosire excesivă de energizante ce duce la distrugerea reacţiilor chimice
din creier
• Schimbare climatică exemplu o zi ploioasă si anotimpul de iarnă favorizează
apariţia depresiei datorită faptului că individual in cauză este privat de
lumină
• Predispoziţii genetice
• Transformării hormonale şi bio-chimice în interiorul organismului
• Boli somatice ,neurologice
• Deficit al fluxului sanguin cerebral
PLANUL PSIHOLOGIC
• Stress
• Traume emoţionale
• Personalitate de tip antisocial
• Demenţă , anxietate ,obsesie
PLANUL SOCIAL
• Privare maternă
• Pierderea unei persoane dragi
• Respingere socială
• Conflicte ,critică din partea profesorilor in cazul copiilor
• Singurătate
PLANUL SPIRITUAL
• Gânduri negative -despre sine - se consideră om fără valoare
- despre viitor - ca este lipsit de speranţe
• Vinovăţie
• Subevaluarea imagini de sine
Cap. III Teorii biologice ale depresiilor (rezumat)
Unele depresii apar în lipsa unui factor psihologic sau a unei situaţii
declanşatoare.
3.1.1.Perturbaţiile transmiterii chimice cerebrale (neurotransmiţătorii)
A. Date generale referitoare la transmiterea chimică cerebrală

(neurotransmitere)
Activitatea, comportamentul intelectual sau afectiv depind de anumite sisteme

cerebrale, care pot fi localizate si descrise din punct de vedere
morfologic;
acestea sunt constituite dintr-un ansamblu de celule cerebrale ce transmit influxul
nervos, care nu este decât o depolarizare electrică. Activitatea acestor celule
este
responsabilă de emoţii şi de unele comportamente. Fiecare structură
cerebrală
are rolurile ei, fiind compusa din mai multe tipuri de celule, care nu
sunt legate
unele de altele, nu se ating între ele, dar sunt separate de un spaţiu
numit
„sinapsă”.
Influxul circulă între două celule nervoase (numite neuroni), datorită

unor
substanţe chimice care permit medierea sau transmiterea între ele.Aceste
substanţe sunt numite neurotransmiţători sau neuromediatori.
Influxul nervos se transmite succesiv de la un neuron la altul: electric

– chimic –
electric.
Principalii neurotransmiţători ai zonelor cerebrale care reglează

afectivitatea sau
dispoziţia (funcţia timică) sunt numiti monoamine, deoarece au o singură grupare
amino (NH2) în structura lor chimică.
Aceştia sunt:
∗ Noradrenalina, care are rol şi în trezire, efort şi reglarea tensiunii
arteriale;
∗ Serotonina, care intervine în reglarea somnului, apetitutului,
agresivităţii şi sexualităţii
Dacă aceste substanţe sunt perturbate în cursul depresiei, aceasta este însoţită de
oboseală, hipotensiune arteriala, tulburări ale somnului, iniţiativei,

sexualităţii.
3.1.2. Insuficienţa transmiterii chimice cerebrale
Aceasta a fost prima ipoteză, care a apărut ca urmare a constatării

activităţii biochimice a antidepresivelor; acestea cresc cantitatea de
neuro-
transmiţători în sinapsă, favorizând transmiterea influxului între
celulele
nervoase.
Antidepresivele, prin două mecanisme diferite, au aceleaşi efecte: creşterea

cantităţii de neurotransmiţători în sinapsă şi a transmiterii influxului.
Concluzia logică a fost că antidepresivele remediază insuficienţa de neuro-

transmiţători. Antidepresivele favorizează concentrarea celor doi neuro-
transmiţători (noradrenalina şi serotonina) în circuitele cerebrale care
reglează
dispoziţia. De altfel, acestea nu acţionează cu aceaşi intensitate pentru a
favoriza
acumularea neurotransmiţătorilor în sinapsă, unele crescând mai mult
noradrenalina, altele mai mult serotonina.
Această descoperire sugerează existenţa a două categorii biologice de depresie în
funcţie de tipul insuficienţei.
S-a incercat demonstrarea existenţei a unei deficienţe a unui neurotransmiţător la

depresivi. Inconvenientul este că aceste două substanţe sunt foarte răspândite în
organism, mai ales în unele zone periferice. De exemplu, noradrenalina
este
secretată de toate fibrele sistemului simpatic, iar serotonina este
secretată în
cantităţi mari de celulele intestinului. Dozarea lor în lichidele
biologice (sânge ,
urină, lichid cefalorahidian) nu poate indica nimic deoarece nivelul lor
este
rezultatul producţiei cerebrale şi periferice. În depresii, ceea ce
contează este
cantitatea lor la nivel cerebral.
3.1.3. Boala receptorilor cerebrali
Aceasta teorie se referă la o anomalie a numărului de receptori postsinaptici.
Numărul receptorilor pe care se fixează neurotransmiţătorii, după ce

aceştia au
traversat spaţiul sinaptic, nu este fix, ci se modifică în funcţie de
cantitate, cu
scopul de a menţine o transmitere a influxului destul de constantă.
- Dacă sunt mai mulţi neurotransmiţători, numărul receptorilor va avea
tendinţa să scadă pentru a evita excesul de stimulare;
- Invers, dacă sunt puţini neurotransmiţători, numărul receptorilor creşte
pentru a compensa lipsa şi a păstra cât mai bine transmiterea.
Toate tratamentele antidepresive, dintre care electroşocul este cel mai

eficient, determină o scădere progresivă a numărului mai multor tipuri de
receptori sinaptici pentru monoamine (serotonină şi noradrenalină)..
3.1.4. Teoriile cronobiologice
Multe elemente biologice (secreţii hormonale, substanţe monoaminergice),

prezintă variaţii ritmice în timp, crescând la anumite ore şi scăzând la
altele.
Aceste fluctuaţii ar fi influenţate de ceasul biologic intern situat în
hipotalamus, o
zonă cerebrală deosebită. Acest ceas este influenţat de diferite
solicitări ale
mediului extern (alternanţa zi –noapte de exemplu), numite sincronizatori externi.
Depresiile ar putea apărea ca urmare a unei dezorganizări a ritmurilor

biologice, care sunt „desincronizate”. În cazul depresivilor (mai ales al
celor cu
depresii endogene), există modificări ale ritmului temperaturii corporale, ale unor

stadii ale somnului , ale unor secreţii hormonale (cortizol, ACTH,
prolactină,
hormoni tiroidieni), ale menoaminelor (serotonina si noradrenalina) şi ale
compuşilor acestora de degradare, şi în fine, ale melatoninei ( o substanţă a cărei
secreţie este independentă de factorul lumină- întuneric). Modificările

ritmurilor
biologice se normalizează o dată cu vindecarea depresiei.
3.1.5. Factorii predispozanti si factorii declansatori ai depresiei
Deseori, evenimentele dureroase preced apariţia unui episod depresiv, care

poate fi endogen sau nevrotico-reacţional.Aceste evenimente sunt considerate
factori declanşatori.â
Multe depresii sunt favorizate de evenimente negative, care implică

separarea
sau doliul, dar unele depresii apar fără depistarea unei cauze declanşatoare.
Situaţiile stresante favorizează apariţia unei depresii, dar rareori
reprezintă o
cauză unică.
3.2. Mania
Ca opusul depresiei, de asemenea implică o disturbare a dispoziţiei care

este însoţită de simptome adiţionale. Euforia sau buna dispoziţie
exagerată este
starea emoţională opusă unei stări depresive. Este caracterizată de un sentiment
exagerat de bună stare emoţională şi fizică.
Simptomele maniei care acompaniază frecvent o stare de bună dispoziţie

includ:
∗ stare de autoapreciere exagerată;
∗ necesitate de somn redusă;
∗ distragere;
∗ nevoia de a vorbi în continu şi sentimentul subiectiv al gândurilor
care îţi trec prin cap mai repede decât pot fi exprimate.
Mania este prin urmare un sindrom în acelaşi sens în care depresia clinică este
un sindrom. Dezordinile dispoziţionale sunt definite în termen de
episoade-
perioade de timp discrete în care comportamentul persoanei este dominat fie de
o stare depresivă sau una maniacală. Din nefericire majoritatea oamenilor
cu o
dezordine de stare experimentează mai mult decât un episod.
Cap. IV Tipuri de depresii
4.1. Kielhoz
Stabileşte o clasificare în care îmbină criteriul nosologic cu cel etiologic. Se

descriu
astfel:
depresii somatogene: organice, simptomatice
depresii endogene: schizoafective, bipolare, unipolare, involuţionale
depresii psihogene: nevrotice, depresia de epuizare, reactivă
4.2. După gradul de intensitate a depresiei se poate descrie o depresie nevrotică

şi o depresie psihotică.
Depresia de intensitate nevrotică este declanşată psihogen şi se manifestă

sub aspectul unor stări de tristeţe prelungită, lipsă de iniţiativă,
intoleranţă la
frustrare, scăderea apetitului alimentar, insomnii, tulburări de dinamică
sexuală,
iritabilitate, la care se adaugă anxietatea.
Depresia nevrotică apare în reacţiile de intensitate nevrotică, neurastenie,

nevroza depresivă, în decompensările personalităţii psihastenice, isterice,
afective, în stări de epuizare şi depresii simptomatice.
Personalitatea este întunecată, progresiv sau dintr-o dată, de întâmplările
vieţii, uneori în mod inutil, lăsând slăbiciunile să izvorască şi

afectele triste să se
ivească.
Depresia nevrotică prezintă o imagine de mâhnire tânguitoare, cu rare

licăriri de agresivitate.

Funcţiile intelectuale nu sunt perturbate, nici măcar intervenţia
anxietăţii
nu alterează simţul realităţii.
Depresia de intensitate psihotică – în depresia psihotică, fiecare din

elementele constitutive ale sindromului depresiv ating intensitatea maximă,
modificând personalitatea şi comportamentul în sens psihotic.
Dispoziţia depresivă este trăită ca un vid, ca o lipsă totală a

contactului şi
rezonanţei afective cu lumea pe care subiectul o resimte dureros; aceasta
„anestezie afectivă” se manifestă ca un veritabil baraj în faţa

exprimării sau
perceperii sentimentelor proprii, care-l duce pe pacient la pierderea
interesului
pentru lucruri şi oameni.
Încetinirea proceselor gândirii se manifestă prin bradipsihie şi sărăcirea

conţinutului ideativ, hipoprosexie. Nemaiputându-şi imagina viitorul,
pacientul
pierde orice dimensiune a realităţii, are stări de realizare şi depersonalizare.
Pe plan psihomotor, pacientul poate prezenta o inhibiţie profundă,

mergând până la imposibilitatea de a se deplasa.
Atunci când depresia se însoţeşte de anxietate, tensiunea psihică

insuportabilă se poate manifesta printr-o nelinişte motorie, agitaţie,
atingând
paroxismul în raptusul depresiv, care se însoţeşte de acte impulsive, auto-
şi mai
rar heteroagresive. Complicaţia cea mai de temut a depresiei este suicidul.
Cap. V Clasificarea tulburărilor afective după DSM IV:
5.1. Tulburări depresive ( „depresia monopolară” ):

• Tulburarea depresivă majoră se caracterizează printr-unul sau mai multe
episoade depresive majore (adică, cel puţin doua săptămâni de dispoziţie
depresivă sau de pierdere a interesului acompaniată de cel puţin patru
simptome suplimentare de depresie);
• Tulburarea distimică se caracterizează prin cel puţin doi ani de
dispoziţie
depresivă mai multe zile da decât nu, acompaniată de simptome depresive
care nu satisfac criteriile pentru un episod depresiv major.
• Tulburarea depresivă fără altă specificaţie este inclusă pentru
codificarea
tulburărilor cu elemente depresive care nu satisfac criteriile pentru
tulburarea depresivă majoră, tulburarea distimică, tulburarea de adaptare
cu dispoziţie depresivă sau tulburarea de adaptare cu dispoziţie anxioasă şi
depresivă ( sau simptome depresive despre care există o informaţie
inadecvată sau contradictorie ).
5.2. Tulburări bipolare
a. Tulburarea bipolară I se caracterizează printr-unul sau mai multe

episoade maniacale sau episoade mixte, acompaniate de regulă de episoade
depresive majore.
b. Tulburarea bipolară II se caracterizează printr-unul sau mai multe
episoade depresive majore, acompaniate de cel puţin un episod hipomaniacal.
c. Tulburarea ciclotimică se caracterizează prin cel puţin doi ani de
numeroase perioade de simptome hipomaniacale care nu satisfac criteriile pentru
un episod maniacal şi numeroase perioade de simptome depresive care nu
satisfac criteriile pentru un episod depresiv major.
d. Tulburarea bipolară fără altă specificaţie este inclusă pentru codificarea
tulburărilor cu elemente bipolare care nu satisfac criteriile pentru nici
una din
tulburările bipolare specifice, aşa cum sunt acestea definite în aceasta
secţiune
(sau simptome bipolare despre care există informaţii insuficiente sau
contradictorii).
5.3. Tulburări bazate pe etiologie
a. Tulburarea afectivă datorată unei condiţii medicale generale se

caracterizează printr-o perturbare persistentă şi notabilă de dispoziţie,
considerată a fi consecinţa fiziologică directă a unei condiţii medicale generale.
b. Tulburarea afectivă indusă de o substanţă se caracterizează printr-o
perturbare persistentă şi notabilă de dispoziţie, considerată a fi
consecinţa
fiziologică directă a unui drog de abuz, a unui medicament, a unui alt
tratament
somatic pentru depresie sau a expunerii la un toxic.
c. Tulburarea afectivă fără altă specificaţie este inclusă pentru codificarea
simptomelor afective care nu satisfac criteriile pentru nici o tulburare
afectivă
specifică şi în care este dificil să se aleagă între tulburarea
depresivă fără altă
specificaţie şi tulburarea bipolară fără altă specificaţie ( de ex., agitaţia acută
).
Cap. VI Suicidul
Suicidul semnifică „orice caz în care moartea rezultă direct sau indirect
dintr-un act pozitiv sau negativ, făcut de victima însăşi, care ştie că
trebuie să
producă acest rezultat” ( Durkheim E. ).
Suicidul comportă şi o definiţie operaţional-psihologică în virtutea căreia
„suicidul este un act uman de încetare din viaţă, autoprodus şi cu

intenţie
proprie” ( Shneidman Es, 1980 ).
Ionescu G. descrie mai multe instanţe ale fenomenului suicidar:

• ideea de suicid voleitară reprezintă o dorinţă tranzitorie de autodistrugere,
cu proiecţia teoretică a actului fără punerea sa în practică, dorinţa
fiind
generată numai de încărcătura afectivă de moment.
• şantajul cu suicidul apare la persoanele cu o structură psihică labilă
sau la
persoane cu un coeficient scăzut de inteligenţă cu scopul de a obţine
mai
multe drepturi, un plus de libertate. Îl întâlnim mai frecvent la femei
şi
adolescenţi.
• tentativele suicidare sunt sinucideri ratate din motive tehnice şi pare
a
avea cel mai adesea semnificaţia unei nevoi crescute de afecţiune şi
atenţie din partea anturajului, faţă de care subiectul se simte izolat,
subestimat, respins. Tentativa de sinucidere poate fi repetată şi trebuie
privită cu multă atenţie deoarece poate reuşi.
• sindromul presuicidar se caracterizează prin restrângerea câmpului de
conştiinţă şi afectivitate şi înclinaţia către fantasmele suicidului.
• suicidul disimulat ( travestit ) este o acoperire, o disimulare a
actului
suicidar sub aspectul unui accident. Individul alege această modalitate de a
se sinucide pentru a nu-şi culpabiliza rudele şi prietenii sau pentru a-
i
proteja de reacţia anturajului.
• raptusul suicidar este rezultatul unei tendinţe greu reprimabile de
dispariţie, a unui impuls nestăpânit. Persoana „se aruncă în suicid”,
folosind orice mijloc are la îndemână.
• suicidul cronic ( parasuicidul ) constituie de fapt echivalentele suicidare din
care menţionăm automutilările, refuzul alimentar, refuzul tratamentului,
conduite de risc şi aşa-numitele sinucideri cornice ( alcoolismul
şi
toxicomaniile ).
• conduita suicidară presupune organizarea comportamentului în vederea
acestui scop, un fel de „regie” a actului suicidar. Individul îşi vizitează
locurile
din copilărie, foştii prieteni, îşi scrie testamentul, după care se sinucide.
6.1 Suicidul în depresie
Riscul suicidar este prezent la orice pacient cu depresie fără să fie

însă
corelat cu severitatea depresiei. Cel mai frecvent poate apărea la
începutul şi
finalul episodului depresiv.
Gradul de angajament într-o criză suicidară ( în ordine crescătoare a gravităţii):

idei suicidare
gândul la moarte
preferinţa de a fi mort
gândul la suicid
gândul de a putea comite suicid
planificarea unui gest
proiectarea unei modalităţi de suicid
alegerea unei modalităţi de suicid
pregătirea suicidului
dispoziţii legale ( testament sau scrisori )
dispunerea de mijloc suicidar ( stoc de medicamente, arme în casă )
procurarea unei arme
calitatea relaţiei medic-bolnav şi capacitatea pacientului de a se
putea confesa
Simptomatologia:
- durere morală şi suferinţă;
- idei de depreciere, lipsa de demnitate, de culpabilitate;
- pesimism, disperare, insomnie persistentă;
- tendinţa la retragere;
- agitaţie, confuzie;
- anxietate;
- agresivitate şi ostilitate;
- idei delirante şi halucinaţii;
- alterarea capacităţilor de adaptare;
- efectul tratamentului asupra simptomatologiei (dezinhibiţie );
- comorbiditate;
Cap. VII ALTE TIPURI DE DEPRESII
Depresia mascată este definită ca boală depresivă în care simptomele

somatice ocupă primul plan sau în care simptomele psihice sunt în plan secund.
Depresiile mascate de simptome somatic sunt cele mai frecvente. Printre

acestea, cele mai frecvente sunt:
• Cefaleea;
• Durerile lombare;
• Tulburarile digestive;
• Palpitaţiile;
• Respiraţia grea;
• Durerile genito-urinare;
• Crampele si senzaţiile de furnicături.
Depresia în bolile somatice – simptome depresive semnificative clinic sunt

decelabile la aproximativ 12 până la 36% dintre pacienţii cu alte
afecţiuni
nonpsihiatrice. Pe de altă parte, cei mai mulţi pacienţi cu o suferinţă somatică nu
au depresie.
Dacă este prezentă o tulburare depresivă, atunci aceasta trebuie privită ca

o condiţie independentă care trebuie tratată separat.
Nu este corectă atitudinea unor medici care consideră că este bine să

trateze în primul rând şi/sau numai tulburarea somatică şi, apoi, „după rezolvarea
acesteia” să orienteze bolnavul către un psihiatru.
Depresia trebuie şi ea căutată şi investigată; astfel că nu se recomandă
realizarea unui diagnostic prin excludere.
Atunci când o tulburare depresivă apare împreună cu o suferinţă somatică, sunt

câteva explicaţii posibile:
• suferinţa medicală generală provoacă în mod biologic depresie; de exemplu
hipotiroida determină depresie;
• suferinţa somatică declanşează depresia la persoane vulnerabile genetic
pentru depresie; de exemplu boala Cushing poate precipita un episod
depresiv major;
• suferinţa somatică produce psihologic depresia; de exemplu un pacient
cu
cancer devine depresiv în mod reactiv, ca o reacţie la prognostic, la durere
şi invaliditate;
• suferinţa somatică şi depresia nu sunt corelate, sunt independente;
Este important ca practicianul să facă aceste diferenţe.

Depresiile sezoniere - Acestea sunt mai frecvente la femeie şi apar la
începutul iernii.Sunt caracterizate de simptome particulare, cum ar fi
creşterea
apetitului şi a greutăţii, hipersomnia, senzaţia de oboseală şi tendinţa
de a se
închide în sine.
Depresiile atipice - Au caracteristici semiologice deosebite, de

“răsturnare
vegetativă” cu apetit crescut, creştere ponderală, hipersomnie, senzaţie de
oboseală şi o reactivitate emoţionala accentuată.
Depresiile recurente scurte - Sunt caracterizate de perioade scurte şi

intense de depresie care se repetă. Tulburarea este destul de frecventă,
dar nu
este depistată întotdeauna, putând da naştere unor tentative de suicid.
Depresiile în funcţie de vârstă

A. LA COPIL - Sugarul supus unei lipse materne (dispariţia mamei după
o relaţie normală):
La început plânge, tipă, se împotriveşte, tulburările de somn şi de
alimentaţie constituind o veritabilă fază de protest, care precede o
perioadă de pasivitate cu sărăcirea expresiei mimice şi gestuale,
ajungând la întârzâierea dezvoltării psihosomatice. În absenţa
restaurării relaţiei maternal, acesta poate evolua spre organizarea
unei personalităţi vulnerabile la vârsta adultă, susceptibilă de
episoade depresive la cele mai mici frustrări.
• La copilul de vârstă preşcolară:

Schimbarea comportamentului cu plâns
Dezinteres faţă de joacă
Perturbări ale somnului
Refuzul alimentelor
• La copilul de vârstă şcolară
- Apraxie
- Mutism
- Scăderea randamentului scolar
Manifestările pot fi atenuate:

- Tendinţa de a fi retras
- Reducerea contactelor
- Dezinteres faţă de activităţile şcolare
- Plâns facil
Tentativele de suicid sunt excepţionale
B. LA ADOLESCENT
Manifestarea depresiei la adolescent este asemănătoare cu cea a
adultului
- Lentoare
- Anxietate
- Sentimentul inutilităţii
- Devalorizarea, toate acestea sunt mereu puse în discuţie
Uneori tulburările depresive sunt însoţite sau mascate de simptome

mai puţin evocatoare:
- Tulburări fizice diverse
- Alimentare (anorexie, bulimie)
- De comportament (fuga de acasă)
- Delicvenţa
- Utilizarea drogurilor sau a alcoolului
Ideile şi tentativele de suicid sunt frecvent întâlnite în

depresia adolescentului
Adolescentul arată dezinteres, plictiseală, dificultăţi în
formularea proiectelor şi angajarea în activităţi, dar fără a cădea
pradă unei tristeţi chinuitoare. Adolescentul îşi poate face
planuri de viitor, dar îi lipseşte pofta sau entuziasmul de a le
duce la capăt.
Depresia vârstei a treia - Depresia apare la persoanele în vârstă de 70 – 80

ani. Capacităţile intelectuale, vivacitatea, elocinţa, expresivitatea se
estompează
în mod fiziologic, dar variază de la un subiect la altul.
Lentoarea psihomotorie este adeseori pronunţată, având uneori aspectul

bolii Parkinson (facies imobil, gesturi lente,mers cu paşi mici, voce monotonă) sau
al unei prostraţii veritabile.

În mod particular, apar ideile de persecuţie, cum ar fi teama de a fi
furat,
jefuit. Acesta ar fi un semn al deteriorării intelectuale, mai ales în
cazul maladiei
Alzheimer.
Cap. VIII. ANXIETATEA
8.1. Caracterizare generală
Anxietatea este frecvent întâlnită de-a lungul vieţii, contribuie la

activarea
mecanismelor de alertă ale organismului şi la pregătirea pentru acţiune. Astfel, în
faţa unei situaţii nou apărute, anxietatea îl ajută pe om să se adapteze mai bine.
Anxietatea reprezinta o dimensiune normala si pozitiva a vietii umane. Ea

nu
devine patologica decit in momentul in care depaseste un anumit prag, definit pe
baza unei modificari substantiale a calitatii vietii: ex. retragerea din viata
sociala si
profesionala, alcoolismul, dependenta de medicamente, conflicte conjugale,
depresii, cresterea mortalitatii prin suicid sau boli de inima.
Anxietatea, teama şi instinctul de a fugi sunt mecanisme de apărare

împotriva unui pericol. Temerile nu mai sunt considerate normale când ele devin
cvasipermanente şi împietează asupra vieţii cotidiene. Anxietatea patologică este
dinstinctă de neliniştea sau teama obişnuită, resimţită de orice subiect în faţa
unei
situaţii noi sau cu un grad de dificultate sporit, al cărei răsunet asupra
activităţilor
este pozitiv ( concentrare, mobilizare a forţelor ).
8.2. Caracteristicile anxietăţii:

este nemotivată
se referă la un pericol iminent şi nedeterminat, faţă de care apare o
atitudine de aşteptare ( stare de alertă );

este însoţită de convingerea neputinţei şi dezorganizării în faţa pericolului;
asocierea unei simptomatologii vegetative generatoare de disconfort
somatic; se declanşează astfel un cerc vicios prin care anxietatea se
autoîntreţine.
8.3. Tipuri de anxietate
• Anxietatea nevrotică – toate stările nevrotice au ca element comun

prezenţa anxietăţii, care ocupă de obicei un loc important în tabloul
simptomatologiei.
Anxietatea psihotică – apare ca însoţitor al depresiei sau independentă de
aceasta, ca în schizofrenie şi psihozele organice. Ea determină perturbări
majore vegetative ale instinctului alimentar şi ritmului hipnic.

Raptusul anxios poate apărea în reacţii acute de şoc sau psihoze, ca
o
izbucnire impulsivă manifestată printr-o bruscă şi intensă accentuare a
stării anxioase, bolnavul putând face tentative suicidare sau mai rar
acte
heteroagresive.
8.4. Anxietatea si media
Anxietatea, timp îndelungat, „adormită“ în societăţile occidentale, s-a

hotărât, nu de multă vreme, să se „trezească“. Astfel, dacă multă vreme, până la
sfârşitul anilor '80, anxietatea era un subiect de cercetare psihologică şi
psihiatrică
şi o temă pentru întrunirile savante, astăzi a devenit o problemă pe care o poate
mărturisi orice om de pe stradă. Ba, mai mult, a devenit un subiect mediatic de un
real succes.
Cotidiane, reviste, emisiuni televizate şi de radio ne vorbesc zi de zi despre

temerile nostre. Stresul mediatic, faţă de anxietate, i-a mobilizat pe
mulţi la o
introspecţie mai atentă. Astfel, apar inevitabil anumite întrebari: Care este
limita
între anxietatea normală şi anxietatea maladivă? Ce provoacă anxietatea? Spre ce
ne conduce? Există mai multe feluri de angoasă? Trebuie să tratam toate formele
de anxietate? Cum?
8.5. Anxietatea face parte din viata
Scopul tratamentelor nu este de a elimina orice formă de angoasă. Angoasa

face parte din viaţă la fel ca şi durerea. Ea are o funcţie, permite
anticiparea
pericolelor, scoaterea individului dintr-o situaţie periculoasă si ii
asigură
progresul. Anxietatea este un semnal care ne alertează cu mult înaintea durerii, în
privinţa unui posibil pericol. Ea anunţă retragerea sau lupta pentru viaţă.
Astfel, anxietatea trebuie respectată şi nu trebuie să luăm în
considerare
efectuarea unui tratament decât in cazul formelor excesive. Latura
pozitiva a
anxietăţii este atât de pregătire a acţiunii, cât şi de evitare a potenţialelor
pericole
si a morţii. Charles Darwin remarcase faptul că fobiile nu apar fără
motiv şi că
îndeplinesc un rol în supravieţuirea speciei umane.
Astfel, noi oamenii am învăţat să ne adaptăm la un mediu periculos,

ferindu-ne de pericole reprezentate de animale, de exemplu. Astfel, frica
de
intuneric, de animale, de necunoscut, de locuri inalte, din cauza
despărţirii de
grup sunt frici ancestrale care ne protejează viaţa.
8.6. Angoasă si moralitate
Anxietatea si dorinţa de a controla moartea se află fără îndoială la

baza
investiţiilor enorme pe care societăţile occidentale le fac în cercetarea
medicală.
Efectul principal nu este acela de „a da moartea înapoi: ci, mai curând, de a
creşte
sensibil durata si calitatea vieţii“.
Flirtul cu moartea reprezintă o altă modalitate de a o îmblinzi. Astfel,
întilnim oameni care îşi creează situaţii dincolo de limită, stapânindu-şi

frica prin
aruncarea de pe poduri sau clădiri înalte, legaţi de o bandă elastică, singurul
lucru
care îi salvează de la o cădere fatală.
Alţii escaladează vârfuri periculoase sau apasă frenetic pe acceleraţie. E
vorba de aşa-numitele senzaţii extreme. Aşadar, pun întrebarea: Care e

motivul
pentru care aceşti oameni infruntă moartea? Pentru a atinge o stare
vecină cu
beţia, sau pentru a supravieţui? Cel care este beat se simte oare
suficient de
puternic pentru a înfrunta moartea?

8.7. Anxietatea şi performanţa
Studiile dintre angoasă şi performanţă ne arată că „puţină“ angoasă creşte

nivelul performanţei, dar că, „prea multă“, va diminua performanţa. De exemplu,
anxietatea este necesară pentru o sexualitate reuşită. De altfel, de multă vreme a
fost consemnat amestecul de anxietate şi dorinţa care precede apropierea şi actul
sexual. Angoasa moderată însoţeşte escaladarea dorinţei, în timp ce
excesul
diminuează performanţele.
Exemplul concludent este reprezentat de drama majorităţii impotenţilor. Ei

se concentrează atât de mult asupra erecţiei lor, încât ajung să constate…
tocmai
absenţa ei. Experimentele au arătat că, la un subiect masculin normal, anxietatea
este un factor de excitare sexuală, pe când în cazul subiectului care
prezintă o
tulburare anxioasă, o creştere a anxietăţii va inhiba dorinţa.
8.8. Angoasa normală si cea patologică
E destul de dificil de traversat o linie de demarcaţie între angoasa normală

si cea patologică. Nici omul de la masa unui bar, care îşi înneacă
nelinistile in
alcool, şi nici cel care conduce cu o viteză foarte mare nu vor spune
ca sunt
anxiosi. Ei sunt, dupa cum afirmă, pur şi simplu, băutori „ocazionali“
sau şoferi
vitezomani, perfect normali şi de multe ori apreciaţi de cei din jurul lor.
8.9. Anxietatea şi stressul cronic
Barnet ( 1985 ) arată că anxietatea este o teamă difuză, fără obiect

bine
precizat, adesea însoţită de acuze somatoforme: presiune toracică,
tahicardie,
transpiraţie, cefalee, tendinţa imperioasă de a urina. Fobia reprezintă
teama cu
obiect bine precizat.
Autorii disting:
anxietatea situaţională ( se apropie mai mult de fobie; frica de
examene, anxietate precompetiţională, etc. );
anxietate difuză, persistentă care este de fapt anxietatea cronică.

Gellhorn ( 1965 ) consideră că această anxietate cronică se datorează
acţiunii repetate a unor stimuli anxiogeni care alterează sistemul nervos autonom
producănd descărcări masive de adrenalină.
Stimulii care produc o astfel de anxietate se numesc stresori.
Pentru ca un eveniment să se dovedească stresant trebuie să avem în

vedere: natura evenimentului, resursele adaptative de a-i face faţă şi
gradul de
adecvare al mecanismelor de apărare ale ego-ului.
Dacă aceste mecanisme adaptative sunt inadecvate,va apare anxietatea

care îl va determina pe individ să-şi mobilizeze resursele adaptative.
8.10. Stresul psihic cronic
Rezultă dintr-un conflict permanent între seturi de atitudini şi

convingeri
contradictorii. De plidă, în cazul anxietăţii de examen, convingerea
inconştientă
este că studentul va pierde examenul, ceea ce va atrage după sine dezaprobarea
celorlalţi. Această convingere este în conflict cu cealaltă convingere
conform
căreia studentul a studiat suficient şi are capacitatea de a promova examenul.
Aceşti stresori declanşează răspunsuri neoroendocrine mediate de

hipotalamus şi glanda pituitară care, la rândul lor, prin intermediul
hormonului
adrenocoritcotrop, stimulează activitatea glandelor suprarenale determinându-
le
să secrete adrenalină şi cortizon.
Aceşti hormoni produc efectele fizice şi emoţionale specifice anxietăţii

şi
stresului cronic.
• Freud ( 1926 ) a considerat iniţial că anxietatea reprezintă rezultatul
refulării impulsurilor instinctive. Mai târziu (1936) el a inversat relaţia
dintre anxietate şi refulare, considerând că anxietatea este cauza
refulării impulsurilor inacceptabile.
• Horney ( 1937 ) consideră că anxietatea se datorează reprimării
ostilităţii copilului care nu-şi poate permite să exprime agresivitatea
atâta timp cât este neajutorat şi izolat într-o lume duşmănoasă.
• Rank ( 1952 ) consideră că originea anxietăţii ar fi trauma suferită de
copil la naştere, anxietateea de separare fiind prima experienţă
afectivă a noului născut.
• Sullivan ( 1953 ) consideră că anxietatea rezultă din teama copilului
de dezaprobarea mamei.
• Rado ( 1962 ) a arătat că starea psihică a mamei poate influenţa
starea afectivă a fătului astfel încât fricile şi sentimentul de
culpabilitate ale mamei pot constitui cauze primare ale tuturor
disfuncţiilor în sfera comportamentului copilului.
8.11. Reacţia la stress are trei componente:

1. stimulul;
2. evaluarea acestuia;
3. răspunsul emoţional şi fiziologic la acesta.
Reacţia la stresul cronic variază, printre altele, şi în funcţie de

vârsta
individului. Astfel, la copii apar mai mult tulburări în sfera conduitei ca:
• onicofagie;
• enurezis;
• tulburări de comportament;
• suptul degetului.
8.12. Manifestarea anxietăţii la adolescenţi

• lipsa încrederii în sine;
• sentimentul inadecvării personale;
• timiditate;
• tendinţa de retragere;
• înclinaţia spre masturbare.
•
La adulţii tineri anxietatea este asociată frecvent cu nivele de
aspiraţie
excesiv de înalte şi cu stabilirea unor scopuri imposibile. Eşecul este
asociat cu
scăderea autostimei, retragerea în sine şi susceptibilitate crescută la
stresori din
mediu, care produc atât anxietate, cât şi reacţii de tip depresiv.
Anxietatea la vârstnici este frecvent asociată cu:

• nemulţumire şi supărare refulată;
• teama de a fi abandonaţi şi de a rămâne singuri îi împiedică să-şi
exprime deschis nemulţumirile.
În anumite limite anxietatea este un fenomen normal pentru că ea

transmite
ego-ului semnale că trebuie să declanşeze mecanismele de apărare.
8.13. Anxietatea cronică
Este un fenomen patologic pentru că ameninţarea este percepută doar la

nivel inconştient. (Stimulul real anxiogen a dispărut demult, dar individul
pare să
nu fie conştient de acest lucru). Astfel, subiectul crede că trebuie să-
şi menţină
nivelul subconştient de vigilenţă, ceea ce pe plan conştient se traduce
în
anxietate.
Laughlin (1967) este de părere că anxietatea reprezintă o sumă a tuturor
problemelor psihologice ale individului, ea reprezentând expresia unui

conflict
persistent între tendinţele inconştiente şi solicitările pe care i le
pune în faţă
conştiinţa.
Conflictul este reprimat, acesta cauzând, la rândul său, simptome
emoţionale, ceea ce produce un cerc vicios .
Cap. XI Tulburări anxioase. Clasificare după DSM-IV:
9.1. Tulburările anxioase fobice:

a. Agorafobia este anxietatea referitoare la, sau evitarea de locuri sau
situaţii din care scăparea poate fi dificilă ( sau jenantă ) sau în
care
ajutorul poate să nu fie accesibil, în eventualitatea unui atac de
panică
sau de simptome similare panicii;
b. Fobia specifică se caracterizează printr-o anxietate semnificativă
clinic
provocată de expunerea la un obiect sau situaţie temută, ducând adesea
la un comportament de evitare;
c. Fobia socială se caracterizează printr-o anxietate semnificativă clinic
provocată de expunerea la anumite tipuri de situaţii sociale sau de
funcţionare, ducând adesea la un comportament de evitare.
d. Atacuri de panică. Un atac de panică este o perioadă discretă în
care
există debutul brusc al unei aprehensiuni, frică sau terori intense,
asociate adesea cu senzaţia de moarte iminentă. În cursul acestor
atacuri sunt prezente simptome, cum ar fi scurtarea respiraţiei,
palpitaţii, durere sau disconfort precordial, senzaţii de sufocare sau de
strangulare şi frică de „a nu înebuni” sau de a pierde controlul.
e. Tulburarea anxioasă generalizată se caracterizează prin cel puţin şase
luni de anxietate şi preocupare excesivă şi persistentă
f. Tulburarea obsesiv-compulsivă se caracterizează prin obsesii ( care
cauzează o anxietate ) şi/sau prin compulsii ( care servesc la
neutralizarea anxietăţii ).
g. Reacţia acută la stress se caracterizează prin simptome similare celor
ale stresului posttraumatic care apar imediat, ca urmare a unui

eveniment traumatic extern
h. Tulburarea de stress postraumatică se caracterizează prin
reexperimentarea unui eveniment traumatic extrem, acompaniată de
simptome de excitaţie crescută şi de evitare a stimulilor asociaţi cu
trauma.
9.2. Fobiile
În contrast cu ambele anxietăţi difuze, care reprezintă un amestec de

emoţii negative şi atacuri de panică, care sunt în mod frecvent neaştepate, fobiile
sunt persistente, iraţionale, temeri îngust definite care sunt asociate cu un

obiect
specific sau o situaţie. Evitarea este un component important în definirea
fobiilor.
O teamă nu este considerată fobică dacă persoana evită contactul cu
sursa fricii
sau experimentează o anxietate intensă în prezenţa stimulului. Fobiile
sunt de
asemenea iraţionale sau nerezonabile.
Evitând numai şerpii care sunt veninoşi sau numai armele care sunt
încărcate nu ar trebui considerate lucruri fobice. Cele mai multe tipuri
de fobii
directe implică teama de obiecte specifice sau situaţii. Diferite tipuri
de fobii
specifice au fost în mod tradiţional denumite în acord cu denumirea lor în greacă.
Exemple de fobii specifice tipice includ frica de înălţimi (acrophobia),
frica de
spaţii închise (claustrofobia), frica de animale mici (zoofobia ), frica de sânge
sau
rănire şi frica de călătorie cu avionul.
Anumiţi oameni experimentează o frică marcată când sunt forţaţi să se

implice în anumite activităţi, ca de exemplu discursuri publice, iniţierea
unei
conversaţii, mâncatul în restaurante sau folosirea toaletelor publice care ar putea
să implice observarea lor sau evaluarea de către alţi oameni. Încercări de a

evita
aceste situaţii temute cauzează deranj în viaţa socială şi în
activităţile
ocupaţionale ale persoanei. De exemplu, un tânăr care a fost tratat de
unul din
autorii acestui text era speriat să urineze în toaletele publice. Îşi
plănuia orarul
zilnic cu mare grijă în aşa fel încât să fie întotdeauna lângă o toaletă cu o uşă
ce se
putea închide. De asemenea, nu putea să meargă la film sau să mănânce
în
restaurante decât dacă se întâmpla să aibă toalete de o singură persoană care se
puteau închide din interior.
Deci cea mai complexă şi incapacitantă forma de tulburare fobică este

agorafobia, care în mod literal înseamnă “frica de piaţă (sau locuri de adunare)”
şi
este în mod uzual descrisă ca frica de spaţii publice. Un caz clinic
ne dă o scurtă
descriere a tipurilor de probleme experimentate de o persoană suferindă
de
agorafobie. Frica devine în mod normal mai intensă pe cât distanţa între persoană
şi împrejurimile sale familare se măreşte, sau pe cât căile de scăpare sunt
închise.
În acest sens agorafobia este cumva diferită de alte fobii deoarece nu este atât de
mult o teamă de a fi aproape de un obiect specific sau situaţie (de

exemplu,
animale, cuvântări publice) pe cât este teama de a fi separat de
semnalele
asociate cu siguranţa.
Situaţiile tipice care cauzează probleme includ străzi aglomerate şi

magazine, spaţii publice închise ca de exemplu teatrele şi bisericile,
călătoria cu
transportul public, condusul automobilului pe poduri, în tunele sau pe
autostrăzi
aglomerate. În oricare din aceste situaţii, prezenţa unui prieten de
încredere
poate ajuta persoana agorafobică să se simtă mai confortabil. În cele mai extreme
forme ale aceste tulburări, pacienţii agorafobici nu sunt capabili să se aventureze
din casele proprii. Anumiţi oameni cu agorafobie sunt în stare să

viziteze locuri
publice ( de exemplu mall-uri sau teatre ), dar trebuie să rămână lângă ieşiri în
aşa
fel încât ieşirea să nu fie uşor de blocat. Senzaţiile de disconfort experimentate
de
oameni cu agorafobie sunt similare cu cele care au fost deja descrise pentru alte
tulburări de anxietate.

Ele variază de la sentimente vagi de aprehensiune la senzaţii fizice specifice
şi atacuri de panică depline. Persoanele cu agorafobie se tem frecvent
că vor
experimenta un “atac” cu aceste simptome care ori îi va incapacita ori îi va pune
într-o situaţie jenantă şi că nu vor putea beneficia de ajutor. Mulţi
pacienţi spun
că sunt înspăimântaţi de ameţeală, pierderea echilibrului, palpitaţii. În
anumite
cazuri, experienţe precedente de acest tip au declanşat o teamă
persistentă de
repetare a episoadelor.
Anumiţi clinicieni au sugerat că “frica de frică” este principalul punct

în
agorafobie (Goldstein and Chambless, 1978; Klein, 1981). Evenimentul
crucial
care declanşează temeri repetate este adesea un atac de panică
neaşteptat,
terifiant. Urmarea unei asemenea experienţe, persoana poate deveni în mod acut
conştientă de senzaţii corporale interne care pot semnaliza pornirea unui alt atac.
Frica de pierderea controlului asupra acestor experienţe interne conduce apoi

în
mod paradoxal la o mai mare creştere a anxietăţii. Acest concept a fost extins să
includă frica de anumite emoţii puternice, variate, incluzând mânia şi
depresia
precum şi anxietatea ( Williams, Chambless and Ahrens, 1997 ).
9.3. Psihoterapia cognitiv-comportamentală a fobiilor
Se referă la desensibilizarea sistematică şi se bazează pe supoziţia că

atât
comportamentul normal cât şi cel anormal sunt învăţate. Deci dacă un
comportament este învăţat, el poate fi şi dezvăţat. Această dezvăţare se
realizează prin metoda expunerii progresive la stimulii care produc teamă, cu alte
cuvinte, subiectul, în loc să evite situaţiile anxiogene, se confruntă cu
ele în mod
gradat. Astfel, subiectul se convinge că situaţia nu e chiar atât de periculoasă.
Cu cât fobia este mai complexă, cu atât terapia va dura mai mult, dar
de
regulă durează în medie 8 şedinţe, dupa care se consideră că pacientul a
învăţat
suficient pentru a practica singur metoda cu un ajutor minim.
Studiile au aratat că metoda desensibilizarii sistematice dă rezultate

în acest
tip de fobii in proporţie de 80-90%.
Desensibilizarea sistematică “ in vivo” (în realitate) este indicată
atunci când acest lucru este posibil cu ajutorul exerciţiilor reale
pentru fobiile de situaţii şi obiecte, care uşurează realizarea unei
ierarhizări a situaţiilor producătoare de anxietate. Chiar stăpânirea
unei situaţii reale ii conferă subiectului o satisfacţie mai mare şi mai
multă încredere în sine. Se pot utiliza frecvent şi materiale
ajutătoare, poze cu serpi, cu caini, paianjeni. Dezavantajul acestei
tehnici constă în faptul că este consumatoare de timp şi este
costisitoare în plan financiar, uneori expunerea fiind chiar imposibilă,
iar unii autori au arătat că pentru pacienţi este prea anxiogenă,
producând uneori situaţii neaşteptate.
Desensibilizarea în plan imaginativ are avantajul că subiectul
reproduce în planul minţii orice situaţie doreşte. Mai mult, în situatii
imaginare, subiectul se pregăteşte pentru o situatie reală, cu care nu
se poate confrunta în mod frecvent. Astfel, persoana trebuie să
realizeze o imagine suficient de vie pentru a-i produce anxietate, să-şi
imagineze respectiva situaţie cu cât mai multe detalii până când
anxietatea dispare.
Terapia virtuală sau realitatea prin terapia virtuală are la bază interacţiunea
pacientului cu un mediu virtual generat de computer, mediu ce poate fi
flexibil, poate fi controlat şi poate reproduce situaţii la care
subiectul este
sensibil. Acest mediu permite pacientului să acţioneze fără a se simţi
ameninţat, el putând experimenta diverse roluri şi situaţii fără să se teamă că
ar putea avea consecinţe negative asupra sa. Permite în acelaşi timp culegerea
de informaţii despre reacţiile subiectului în faţa situatiilor stresante,
dar şi
explorarea conţinutului temerilor dincolo de limitele realului.
Cap. X Psihoterapia anxietăţii şi a depresiei
10.1. Obiectivul psihoterapiilor
Obiectivul psihoterapiilor este, în general, acela de a înţelege

comportamentul pacientului şi a-l ajuta să-şi modifice acest comportament, astfel
încît dificultăţile existenţiale ale acestuia să fie diminuate sau chiar
înlăturate.
Psihoterapeutul are rolul de a elibera pacientul de anxietate, depresie
sau alte
trăiri afective care îl împiedică pe acesta să se adapteze optim la
mediu,
perturbîndu-i comportamentul şi avînd efecte negative chiar şi asupra
celor din
jur, afectînd activitatea profesională, relaţiile interpersonale, viaţa
sexuală,
imaginea de sine, etc.
Psihoterapia se bazează pe faptul că modul în care un individ îşi va percepe

şi evalua starea sa precum şi strategiile adaptative pe care le
foloseşte, joacă un
anumit rol în evoluţia tulburării, aceste strategii trebuind să fie modificate în
cazul
în care dorim ca afecţiunea să evolueze favorabil.
De psihoterapie pot beneficia şi persoanele care, deşi sunt realizate pe

majoritatea planurilor, au impresia că nu au trăit la nivelul aşteptărilor lor şi
nu şi-
au realizat potenţialul psihic la nivel maximal.Vorbind despre normalitate,
ştim
foarte bine că nu există un model standard al acesteia şi că
modalităţile de
adaptare a omului la mediu sunt foarte variate.
Astfel, o soluţie psihoterapeutică eficientă pentru un pacient, se poate

dovedi a fi ineficientă pentru altul, terapeutul trebuind să aibă în vedere
pacientul
şi realitatea situaţională a acestuia şi să încerce să-i deblocheze
propriile
disponibilităţi, optimizînd propria configuraţie a personalităţii acestuia,
astfel
încât să-şi poată rezolva problemele într-un mod matur şi realist. Să
încercăm să
schiţăm, de exemplu, portretul personalităţilor depresive: dau dovadă de
pesimism, în orice situaţie s-ar afla, ei reuşind să vadă doar latura
sumbră a
acesteia şi posibilele riscuri, supraevaluând aspectul negativ şi
minimizându-l pe
cel pozitiv.
De obicei, dispoziţia lor este tristă şi posacă, chiar şi atunci cînd
evenimentele neplăcute lipsesc. Nu sunt în stare să resimtă plăcerea, nici măcar în
situaţiile care, în mod obişnuit, sunt considerate ca fiind agreabile

(întîmplări
fericite, zile de vacanţă, etc.). Chiar şi atunci cînd sunt apreciaţi de către
ceilalţi, ei
au sentimente de incapacitate, de culpabilitate, simt că nu sunt „la înălţime”.
În general, găsim la personalităţile depresive o triplă viziune negativă:

asupra propriei persoane, asupra lumii şi asupra viitorului. Pentru acest
tip de
pacienţi au fost elaborate, recent, terapiile numite cognitive, acestea considerînd
depresia ca fiind legată de anomalii în prelucrarea de către pacient a informaţiei.
Pacientul este, astfel, ajutat să-şi reconsidere viziunea atît de

pesimistă asupra
lumii şi asupra sa, este mobilizat să se antreneze în activităţi agreabile, pe
măsura
lor.
„Sfaturi” privind lupta împotriva depresiei:

• încercaţi ca în orice situaţie să vedeţi „jumătatea plină” a
paharului,
nu „jumătatea goală” aşa cum sunteţi obişnuiţi;
• chiar dacă aveţi tendinţa de a respinge activităţile şi ocaziile care v-ar
putea procura plăcere, de teama de a nu fi la înălţimea situaţiei,
încercaţi, totuşi să vă implicaţi în ele, încercaţi să vă angrenaţi în
cît
mai multe activităţi agreabile;
• încercaţi să vorbiţi despre gândurile voastre sumbre, în loc să vă
frămîntaţi de unul singur; încercaţi să puteţi cere ceva, în loc să vă
văitaţi.
10.2. Psihoterapia cognitiv-comportamentală a depresiei
Printre cei mai influenţi pionieri ai terapiei cognitive se numară Beck si Ellis,
care au susţinut punctul de vedere conform căruia majoritatea tulburărilor psihice
au la baza modele cognitive eronate, remedierea acestora putându-se realiza prin
corectarea lor.
Ambii autori , formaţi iniţial ca psihanalişti au propus tehnici de corectare a

cogniţiilor eronate, şi-au concentrat eforturile asupra problemelor prezente
ale
pacienţilor şi nu asupra unor psihotraume aparţinând trecutului şi au recomandat
utilizarea unor sarcini de natură cognitivă.
Terapia cognitivă a lui Beck porneşte de la premisa că afectivitatea şi

comportamentul unui individ depind în mare masură de modul în care
acesta îşi
structurează lumea interioară în schema cognitivă, tehnicile terapeutice
fiind
menite să identifice şi să corecteze gândurile distorsionate şi
convingerile
disfuncţionale care stau la baza acestora, iar succesele obţinute de
pacienţi în
tratarea depresiei nu pot fi neglijate.
Psihoterapia cognitivă a depresiei elaborată de Beck porneşte de la

supoziţia că persoanele depresive se angajează într-un demers eronat de
procesare a informaţiilor şi de raţionament şi se încadrează în grupul celor care
se
conduc după scheme cognitive prin intermediul cărora se autosabotează.
Subiecţii depresivi trăiesc ceea ce Beck denumeşte triada cognitivă, în

cadrul căreia ei nutresc sentimente de neajutorare în raport cu ei înşişi, cu lumea
şi cu viitorul. Obiectivul terapeutului cognitivist este să-l ajute pe

individ să
corecteze aceste idei distorsionate si să-i îmbunătăţească stilul de
procesare
informaţională şi de gândire.
Procesele terapeutice sunt structurate şi limitate în timp şi debutează

cu
recunoaşterea legăturilor dintre cogniţie şi afect, legături care se
monitorizează
riguros. Urmează apoi strângerea de dovezi împotriva cogniţiilor disfuncţionale şi
înlocuirea acestora cu gânduri mai realiste şi mai adaptative. Pe lângă
evidenţierea şi combaterea cogniţiilor negative, pacientul primeşte şi
sarcini
pentru acasă, sarcini ce nu reprezintă altceva decât o formă rudimentară
de
terapie comportamentală.
Psihoterapia depresiei, prin metode de acest gen, presupune existenţa unui

psihoterapeut calificat şi subtil care să ghideze pacientul.
• Terapia urmăreşte modificarea comportamentului subiectului:
- ajutându-l să-şi găsească suportul cu rol pozitiv;
- facându-l să-şi dezvolte comportamentul de adaptare, care este
incompatibil cu statutul său depresiv;
- antrenându-l în activităţi plăcute, pline de satisfacţii.
Subiectul trebuie să-şi amelioreze capacităţile sociale şi afirmarea de sine.

Terapia
implică programe de tratament în afirmarea eului.
• Alte tehnici comportamentale pot completa acest dispozitiv:

Planul de activitate, în care sunt înregistrate activităţile cotidiene,
relaxarea, îmbunătăţirea autocontrolului şi a eficienţei personale,
tehnicile de destindere sau modificarea comportamentului verbal, ce
constă în strângerea gândurilor negative.
10.3. Terapiile cognitive
Acestea tin seama de simptomele cognitive ale depresiei, “de modul de

a
gândi” al subiectilor (triada negativă a lui Beck).
La fel în terapia comportamentală, şedinţele de terapie cognitivă sunt structurate,
codificate şi direcţionate.
Tratamentul include patru etape:
• Explicarea clară, didactică a legăturilor dintre cunoaştere, sentimente

(afecte) şi comportament;
• Apoi, pacientul trebuie să înveţe cum să pună în evidenţă gândurile
negative care apar în viaţa de zi cu zi şi să le noteze;
• Stadiul de autoobservare este urmat de unul de învăţare pentru
modificarea cunoaşterii spre gânduri mai realiste, zise alternative, pentru a
evalua efectele acestora asupra vieţii cotidiene;
• La sfârşitul fiecărei şedinţe terapeutul prescrie „sarcinile pentru
acasă”,
care să consolideze învăţarea noii cunoaşteri.
Această tehnică cuprinde în medie 10-20 de şedinţe, desfăşurate pe o
perioadă de trei-şase luni. Rezultatele sunt apreciate printr-o evaluare a
schimbărilor cognitive şi a repercursiunilor acestora în viaţa socială, plecând de

la o linie de bază, definită de la început.
10.3.1. Evaluarea în terapia cognitiv-comportamentală:
Sheldon ( 1995 ) subliniază faptul că pentru terapeut este important să

investigheze următoarele aspecte în terapia cognitiv-comportamentală:
obţinerea descrierii generale a problemei principale, văzută din cât
mai multe puncte de vedere;
terapeutul trebuie să investigheze pe cine afectează cel mai mult
problema, în ce fel să obţină elemente concrete ( exemple );
culegerea de informaţii cu privire la originile problemei şi evoluţia
acesteia în timp ( când a apărut, ce modificări au avut loc pe parcurs
şi ce factori au afectat evoluţia acesteia );
identificarea părţilor componente ale unei probleme mai complexe,
precum şi a modului în care acestea interacţionează unele cu altele;
evaluarea motivaţiei pentru schimbare. Terapeutul trebuie să afle
dacă pacientul sau familia acestuia au facut vreun efort pentru a
rezolva problema lor şi, dacă nu, ce anume i-a impiedicat să o facă;
identificarea modelelor de gândire (gânduri, imagini, dialoguri
interioare), precum şi a reacţiilor emoţionale care însoţesc problema-
simptom;
terapeutul trebuie să obţină şi o impresie cu caracter subiectiv în
legătură cu ceea ce este în neregulă cu pacientul.
Concluziile preliminarii desprinse de către terapeut în legătură cu

problema-simptom trebuiesc revăzute şi discutate împreună cu pacientul (
clientul ), pentru a fi depăşite toate neînţelegerile.
Pacienţii îşi descriu de cele mai multe ori problemele din punctul lor
de
vedere subiectiv, din perspectiva comportamentului celorlalte persoane
asupra
lor bazându-se pe anumite presupuneri referitoare la intenţiile celorlalţi
(“ea mă
cicăleşte în fiecare seară special ca să mă enerveze” ).
Există şi cazuri în care pacientul (clientul) are pur şi simplu dificultăţi în a-şi
aprecia propriul comportament, cum ar fi, de pildă, o persoană agresivă, care dă

mereu vina pe ceilalţi, deşi nimeni nu intenţionează să o priveze de vreun drept.
Sheldon (1995) prezintă un model sistematizat de fişă pentru notarea unor

date care să-l lămurească mai bine pe psihoterapeut în ce constă problema şi care
sunt elementele care o compun. Aceasta fişă cuprinde date referitoare la gânduri,
expectaţii, comportamente şi interpretări ale acestora. Este relativ simplu
de
completat de către pacient şi, pe baza analizării ei, aceştia vor putea
sesiza ce
elemente se combină între ele şi ce elemente nu se potrivesc, astfel încât în
cele
din urmă să rezulte cât mai clar cu putinţă modul de funcţionare a
sistemului pe
care îl reprezintă problema-simptom.
10.4. Psihoterapia cognitivă a tulburărilor anxioase
Terapia cognitivă a tulburărilor anxioase este limitată în timp, focalizată pe

problemă şi bazată pe modelul cognitiv al anxietăţii. Tratamentul implică
o
colaborare între terapeut şi client, ambii fiind angajaţi în procesul
rezolvării de
probleme. Pe parcursul terapiei se realizează evaluări permanente, precum
şi o
serie de experimente în plan comportamental pentru a se verifica în ce
măsură
simptomele s-au ameliorat sau au dispărut şi pentru a adresa provocări gândurilor
negative disfuncţionale.
Un rol important îl au şi temele pentru acasă, teme în cadrul cărora

clientului i se cere să îndeplinească anumite sarcini între şedinţele de
lucru cu
terapeutul.
10.5. Metodele sau strategiile utilizate sunt atât cognitive, cât şi

comportamentale.
• Cele cognitive - se referă la identificarea gândurilor şi convingerilor

negative automate prin intermediul rememorării unor situaţii, a analizei
comutărilor i sfera emoţională, a jocului de rol, a tehnicii imaginaţiei dirijate,
a sarcinilor de expunere la situaţii anxiogene, a jurnalelor şi chestionarelor.
Se utilizează şi metoda descoperiri dirijate pentru a determina semnificaţia şi

natura gândurilor automate disfuncţionale care stau în spatele acestora.
Se procedează apoi la verificarea veridicităţii gândurilor negative, a

convingerilor şi supoziţiilor disfuncţionale prin tehnici de contraargumentare
şi verificarea dovezilor, procesul încheindu-se cu înlocuirea acestora cu
gânduri mai realiste.
• Tehnicile comportamentale sunt îndreptate mai ales în direcţia reducerii

simptomelor, printre acestea numărându-se relaxarea, hipnoza, tehnicile de
expunere la stimuli anxiogeni, tehnici de distragere.
Trebuie subliniat însă faptul că metodele comportamentale nu vor da
rezultatul scontat dacă nu se va reuşi restructurarea stilului de gândire
care
generează tulburările anxioase.
Durata totală a terapiei este între 10 şi 15 şedinţe, care se

desfăşoară
săptămânal, şi au o durată cuprinsă între 45 şi 60 de minute fiecare.
În cazul unor situaţii mai complexe, cum ar fi, de pildă, problemele multiple:
anxietate combinată cu tulburări de personalitate sau cu depresie majoră,
este necesar un număr mai mare de şedinţe, precum şi un tratament
psihiatric adecvat.
După remiterea simptomelor se încheie terapia prin intermediul şedinţelor

săptămânale, pacienţii fiind invitaţi să se prezinte la control de 2-3
ori la
interval de 5-6 luni.
10.5.1. Structura unei şedinţe de psihoterapie implică ( Wells, 1999 ):
Revederea datelor obţinute prin intermediul metodelor de autoevaluare şi

verificarea reacţiei pacientului faţă de şedinţa anterioară se psihoterapie.
10.5.2.1. Stabilirea planului sau a agendei de lucru.

10.5.2.2. Verificarea îndeplinirii temelor pentru acasă:
• reacţii la lectura bibliografiei pe teme de psihoterapie cognitivă;
• feedback-uri legate de monitorizarea gândurilor;
• rezultatele miniexperimentelor din sfera comportamentală;
• probleme care au apărut la îndeplinirea temelor pentru acasă.
10.5.2.3. Identificarea gândurilor negative automate şi a supoziţiilor

• disfuncţionale şi testarea gradului lor de veridicitate:
• reamintirea unui episod recent când subiectul s-a simţit anxios;
• întrebări cu caracter provocator adresate gândurilor negative şi
aducerea de contraargumente împotriva acestora;
• experimente în sfera comportamentală;
• identificarea distorsiunilor cognitive.

10.5.2.4. Discutarea unor probleme legate de gândurile negative, simptomele şi
comportamentele de evitare:
• efectele comportamentale de evitare asupra simptomelor;
• rolul comportamentelor de evitare care împiedică procesul de
infirmare a gândurilor negative;
• influenţa evaluării pericolului asupra comportamentului;
• efectele gândurilor negative asupra stărilor emoţionale.
10.5.2.5. Trasarea unor noi sarcini pentru acasă:

• notarea unor noi sarcini pentru acasă;
• expunere cu renunţarea la comportamentele de asigurare.
Solicitarea unor feedback-uri legate de modul de îndeplinire a temelor
pentru
acasă. Implementarea în practică a unor strategii specifice terapiei
cognitiv-
comportamentale. Trasarea efectiva a noilor teme pentru acasă. Rezumatul
şedinţei de psihoterapie şi obţinerea unor feedback-uri de la pacient.
10.6. Medode folosite în terapia cognitiv-comportamentală:

• Metoda dialogului socratic;
• Metode de evidenţiere a gândurilor negative automate;
• Jocurile de rol;
• Administrarea de feedback-uri audio-vizuale;
• Manipularea comportamentelor de asigurare;
• Tehnica inducerii simptomelor;
• Strategii cognitive de reatribuire;
• Identificarea distorsionărilor cognitive;
• Analiza costurilor şi beneficiilor;
• Descoperirea unor cauze alternative pentru diverse evenimente;
• Metoda informării;
• Contraargumentare în cadrul jocului de rol;
• Tehnica manipulării imaginilor;
• Antrenamentul mental;
• Strategii de reatribuire în plan comportamental;
• Tehnica expunerii;
Capitolul XI Personalitatea – consideraţii teoretice
Studiul ştiinţific al personalităţii umane relevă o situaţie oarecum

paradoxală: deşi personalitatea reprezintă preocuparea esenţială a
psihologiei,
însăşi obiectul ei de studiu, totuşi psihologii nu au ajuns la un consens în
privinţa
structurii şi dinamicii acesteia. Există o diversiune de concepţii, teorii şi
moduri de
abordare a personalităţii umane,fiecare insistând asupra unor aspecte şi neglijând
sau tratând insuficient altele.
Deşi au existat preocupări pentru studiul personalităţii şi chiar lucrări

care
au în titlul lor termenul de personalitate, despre “elaborarea unei
personologii
sau unei ştiinţe integrate a personalităţii se poate vorbi începând de
abia cu
deceniul al treilea al secolului nostru” ( Sima, T, 2005 ).
Problema care se pune este dacă personalitatea este o determinare

(ontică) a omului, care ţine de natura fiinţei umane având, astfel, o existenţă
reală
sau ea este un construct, un concept inventat de psihologi. Este deci, necesară o
diferenţiere între personalitatea ca realitate psihologică şi conceptul de
personalitate.
Referindu-se la personalitate ca realitate, Susan Cloninger (1998, p.1) arată

ca cel mai adesea personalitatea este definită ca fiind “funcţionarea psihologică a
unei persoane individuale”. O poziţie asemanătoare adoptă şi M. Zlate (1994,
p.
51) care arată că personalitatea este “totalitatea psihologică ce caracterizează şi
individualizează un om particular”. Atunci când se vorbeşte despre

personalitatea cuiva, se face referire la ceva ce există in societate,
în mod
obiectiv, la omul concret,viu, aşa cum se manifestă el în viaţa socială,
în relaţiile
cu alţii, în acţiunile şi faptele sale.
G.Allport (198) consideră personalitatea umană ca fiind o entitate

obiectivă, existentă realmente. El arată că personalitatea înseamnă ceea
ce o
persoană este în mod real, indiferent de modul în care ceilalţi îi
percep calităţile
sau de metodele prin care aceste calităţi sunt studiate. Astfel, în
încercarea de
circumscriere cognitivă a personalităţii ca realitate obiectivă, Allport
vorbeşte de
două modalităţi principale de definire a personalităţii:
1) definiţii de tip „omnibus” ce includ în structura personalităţii

elemente
diverse, înnăscute şi dobândite precum dispoziţii, impulsuri, tendinţe,
dorinţe,instincte, etc., fără să fie însă evidenţiată şi menţionată
necesitatea
integrării lor într-o structură de ansamblu unitară,coerentă;
2) definiţii structural-existenţialiste, care încearcă să surprindă anumite

elemente sau factori cu rol esenţial, fundamental în structura, definirea
şi
caracterizarea personalităţii umane.
Definiţiile date personalităţii aparţinând ambelor tipuri menţionate mai sus

sunt definiţii formulate în termeni de „structură internă” şi ar putea
fi calificate
drept “esenţialiste”. Astfel de definiţii se întâlnesc la mai mulţi
autori. Potrivit
acestora personalitatea este:
• “organizarea mai mult sau mai puţin durabilă a caracterului,
temperamentului, inteligenţei şi fizicului unei persoane” care
„determină adaptarea sa unică la mediu” ( Eysenck, 1951 );
• “agregatul organizat de procese şi stări psihice aparţinând
individului” ( R.Linton, 1968 );
• „organizarea dinamică în cadrul individului a acestor sisteme
psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său
caracteristic” ( G.Allport, 1981 );
• „ceva unic şi stabil în individ care permite explicarea conduitei lui
în
anumite situaţii” ( Huber, 1992 ).
Analizând definiţiile de mai sus, se pot evidenţia câteva din particularităţile

esenţiale definitorii ale personalităţii umane, înţeleasă ca realitate
psihologică
( Dumitru, 2001 ):
Personalitatea este o totalitate organizată, un sistem care include mai
multe elemente (subsisteme) psihofizice, structurate diferenţial-
concret, în plan individual şi/sau tipologic;
Personalitatea umană presupune o organizare dinamică existentă în
organismul uman;
Personalitatea este o individualitate structurată care determină în
chip caracteristic gândirea şi comportamentul omului ca fiinţă
concretă.

Concluzionând, se poate spune că personalitatea este „realitatea complexă
şi dinamică a fiecăruia dintre noi” (Zlate, 1994, p.55), ansamblu
organizat al
proceselor, starilor şi funcţiilor psihice ale individului, care determină
modul său
propriu dea gândi, simţi şi acţiona, adică modul său de a fi.
În ceea ce priveşte conceptul de personalitate, complexitatea sa semantică

determină rezistenţa sa la încadrarea într-o definiţie strictă. Linton
consideră că
„individul şi mediul său constituie o configuraţie dinamică, ale cărei părţi sunt
atât
de strâns legate şi atât de constant interactive încât este foarte greu
să spunem
unde se pot trasa linii de demarcaţie”. De aceea – continuă Linton –
“principala
problemă pe care o ridică definirea personalităţii este una de
delimitare”
( Linton,1968, p. 117 ).
Majoritatea celor care s-au ocupat de studiul personalităţii umane sunt de

acord că termenul “personalitate” derivă din cuvântul “persona” (de
origine
etruscă), utilizarea sa iniţială referindu-se la masca folosită de actori
în teatrul
antic. Sensul conceptului a evoluat de la cel de personaj ( întăi din teatru ) spre
cel
de persoană pe scena vieţii, ca apoi să capteze valenţe polisemantice
( Şchiopu, 1997 ).
11.1. Stőetzel (1963)
Identifică patru sensuri ale termenului personalitate şi anume:

Aspectul exterior al omului ( amintind de sensul originar al
cuvântului, acela de mască );
Rolul jucat de actor sau de om în viaţa cotidiană, funcţia îndeplinită
de el în societate;
Actorul sau persoana care joacă rolul - omul cu toate caracteristicile
sale, inclusiv cele morale, care îndeplineşte o funcţie socială;
Ceea ce determină şi conferă omului, calităţile sale, capacităţile de
acţiune ale acestuia ( Stőetzel, 1963, p. 140 ).
Plecând de la aceste patru sensuri, S.Chelcea (1994) consideră că

personalitatea umană poate fi definită atât „din exterior” ca efect
produs de un
individ asupra celorlalţi – ansamblul trăsăturilor şi conduitelor umane
care
provoacă răspunsuri psihocomportamentale din partea altora – cât şi „din
interior” ca ansamblu structurat de elemente biologice, psihologice şi
sociomorale achiziţionate în procesul socializării individului.
În psihologie s-au impus cu deosebire două accepţiuni ale termenului

personalitate: aceea referitoare la persoană concretă, care
îndeplineşte un rol, o activitate socială, şi aceea de persoană
valoroasă care prin calităţile şi acţiunile ei influenţează pozitiv
desfăşurarea vieţii sociale.
Conceptul de personalitate desemnează “individualitatea umană ca

ansamblu unitar,structurat ierarhic, al trăsăturilor şi manifestărilor
psihocomportamentale, persoana umană considerată în contextul
social în care trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea, evaluată după
criterii ( standarde ) valorice” ( Dumitru, 2001, p. 17 ).
Termenii „persoană” şi „personalitate” includeau încă în accepţiunile lor

iniţiale,
originare, sensurile de individualitate şi valoare socială a omului.
Particularităţile
şi trăsăturile psihice individuale ale persoanei conferă acesteia o anumită
valoare,
tocmai prin modul lor de structurare, de diferenţiere şi integrare într-o
formulă
unică. Din acest motiv, personalitatea este organizarea superioară a
caracteristicilor persoanei,este „persona plus o notă de valoare”
( Zlate,1994, p.
54).
11.2. Accepţiunile termenului de personalitate
M.Zlate ( 1994 ) identifică trei accepţiuni ale noţiunii de personalitate
a) accepţiunea antropologică – se referă la natura şi esenţa fiinţei

umane. Potrivit acesteia, esenţa umană o constituie ansamblul relaţiilor
sociale, reglementate de anumite norme şi valori pe care individul le
„transformă în interioritatea sa, le sedimentează şi le solidifică în
sine,
transformându-le într-un bun propriu” (Zlate, 1994, p. 56). Calitatea
mediului social în care trăieşte individul determină calitatea
personalităţii
sale;
b) accepţiunea psihologică – potrivit căreia personalitatea este un
„ansamblu de condiţii interne” cu rol de mediere şi filtrare a
solicitărilor
externe la care este supus omul în decursul existenţei sale. Aceste „condiţii
interne” se structurează prin diferenţiere şi integrare, în mod particular, la
nivelul fiecărei personae, cristalizându-se sub forma unor însuşiri sau
trăsături psihice relativ stabile, care permit anticiparea a ceea ce va face un
individ într-o situaţie dată;
c) accepţiunea axiologică – are în vedere omul ca valoare
recunoscută, ca fiinţă care realizează şi creează valori, capabilă de
autorealizare.
Toate elementele structurale ale personalităţii formează un ansamblu

unitar, un sistem cu un anumit coeficient de integrare şi coerenţă
internă. La
nivelul omului, biologicul, psihologicul şi socioculturalul sunt
indisociabile, astfel
încât „abordarea personalităţii trebuie să fie cu necesitate integrativă şi
integrală”
( Popescu-Neveanu, 1988 ).
Sintetizând, I.Al.Dumitru ( 2001 ) consideră că personalitatea reprezintă o

unitate bio-psiho-socioculturală, un mod particular de structurare la
nivelul
persoanei a acestor elemente. Totodată, personalitatea este o
individualitate
puternic conturată, impunătoare prin activitatea sa, care-i conferă o
valoare
deosebită recunoscută şi apreciată de ceilalţi.
11.3. Orientări in psihologia personalităţii
M.Golu ( 1993 ) consideră că în psihologia personalităţii pot fi

identificate
patru orientări principale, şi anume:
1. Orientarea biologistă – are la bază ideea potrivit căreia
personalitatea este rezultatul interacţiunii dintre zestrea genetică,
experienţa timpurie a individului şi cadrul evolutiv al organismului său;
2. Orientarea experimentalistă – porneşte de la ideea că există
similitudini în funcţionarea psihologică a oamenilor,astfel încât indivizii
trebuie studiaţi şi interpretaţi în termenii unor procese psihice relativ
uniforme, generate de aceleaşi legi: în cadrul acestei orientări, o deosebită
dezvoltare a cunoscut şi psihologia cognitivă,care pune accentul pe modul
de procesare şi interpretare a informaţiei, pe stilul cognitiv al persoanei;
3. Orientarea psihometrică – se concentrează pe studiul trăsăturilor
de personalitate, exprimabile sub forma unor atribute ce caracterizează
persoana aflată într-o anumită situaţie;
4. Orientarea socioculturală şi antropologică – se întemeiază pe
ideea că personalitatea poate fi pe deplin înţeleasă numai luând în
considerare contextul sociocultural în care individul trăieşte şi se dezvoltă.
Personalitatea este un concept eluziv care este în mod larg bazat pe

observaţiile noastre asupra comportamentelor interpersonale. Mulţi dintre
noi
găsesc folositor să distingă între oamenii care sunt agresivi şi cei
care nu sunt,
oamenii care sunt prietenoşi, care se exteriorizează şi cei care nu sunt
aşa,
oamenii care sunt temători şi cei care nu sunt.
Combinaţia de caracteristici de personalitate luate ca un întreg descriu

comportamentul unei persoane şi este considerat ca fiind personalitatea lui sau a
ei. DSM defineşte personalitatea ca: „căi de percepţie relative la şi
gândind
despre mediul înconjurător şi eul cuiva, care sunt exprimate într-o scală largă de
contexte importante social şi personal”( APA 1994 ).
Fără de aceste consistenţe presupuse în comportamentul cuiva ar fi dificil

să ne gândim despre şi să organizăm lumea noastră socială. Când
trăsăturile de
personalitate aduc o persoană în conflict repetat cu alţii, personalitatea
individului poate fi considerată tulburare.
11.4. Teorii ale personalităţii – tipuri de personalitati predispuse la depresie
Există mai multe teorii ce constau în modalităţi diferite de abordare a

personalităţii, ca rezultat al perspectivelor şi direcţiilor variate de
cercetare a
acesteia. Dincolo de aceasta, orice teorie a personalităţii dispune de două nivele:
nivelul constructelor teoretice – entităţi abstracte, ce nu pot fi

observate direct,
create de autorii lor pentru a descrie şi explica în manieră deterministă structura
şi dinamica personalităţii şi nivelul observaţiilor empirice directe –

ceea ce
persoana face, modul cum ea se comportă în situaţii diverse.
Între cele două nivele de analiză a personalităţii, există relaţii de

interdependenţă: ipotezele teoretice sunt supuse testării empirice, iar
observaţiile empirice contribuie la îmbogăţirea conţinutului ideatic al
constructelor teoretice.
Varietatea tipurilor de abordare a personalităţii derivă din modul în

care
sunt văzute aceste două nivele.
Astfel, se diferenţiază două tipuri majore de abordare a personalităţii:

abordarea sistemică – oarecum statică, punând accent pe structura de
ansamblu a personalităţii considerată ca sistem, şi
abordarea funcţionalistă – predominant dinamică, evidenţiind
aspectele de dezvoltare a personalităţii în contextul interacţiunii sale
cu mediul.
Indiferent de modalitatea de abordare, sistemică sau funcţionalistă, toate

poziţiile teoretice privind personalitatea converg către aceeaşi idee: a
explica
personalitatea înseamnă a descoperi cauzele comportamentului, ca expresie a
acesteia. Din aceste raţiuni este necesară postularea la trei întrebări:

Care sunt unităţile descriptive ale personalităţii, aria răspunsurilor,
conturând domeniul descrierii personalităţii?
Care sunt procesele prin care personalitatea se adaptează solicitărilor,
marcând dinamica personalităţii?
Care sunt schimbările pe care le implică evoluţia personalităţii, conturându-
se domeniul dezvoltării personalităţii ( Cloninger,1993, p.2)
Astfel cei 3 „D” ai personalităţii ( descriere, dinamică, dezvoltare )

sunt
esenţiali în orice abordare a personalităţii: ei vor primi interpretări
diferite în
cadrul diverselor teorii ale personalităţii.
Descrierea personalităţii presupune identificarea unor unităţi de analiză a
acesteia. Dintre acestea, cele mai des utilizate sunt tipul, trăsătura şi
factorul de
personalitate. Caracteristicile acestora sunt prezentate în tabelulul de mai jos .
Tabel . Unităţi descriptive ale personalităţii şi caracteristicile lor.
Unităţi descriptive Caracteristici

Tipul grad înalt de generalitate
Grupează indivizii pe baza similari-
tăţilor descriere calitativă
Trăsătura individualizeză persoana
relativă stabilitate
grad de particularizare
Factorul poziţie mediană între general şi
particular descriere cantitativă
calităţi cuantificabile
Dinamica personalităţii - se referă la procesele şi mecanismele psihice prin

care acestea se exprimă, focalizându-se asupra motivaţiei ca factor
principal, cu
rol dinamogen.
Dezvoltarea personalităţii - se referă la construirea unor modele ce explică
formarea structurilor de personalitate schimbările survenite în evoluţia
existenţială a omului.
11.5. Dimensiuni ale personalităţii
Unele teorii au în vedere mai mult dimensiuni ale personalităţii pe care

le
consideră esenţiale, altele dimpotrivă se opresc asupra unei singure
dimensiuni
apreciată fiind ca având rol fundamental în înţelegerea şi interpretarea
personalităţii.
Termenul dimensiune sugerează faptul că personalitatea unui individ,

exprimată în comportamentul său observabil, poate fi plasată într-un
anumit
punct sau interval al unui continuum de determinări ( Dumitru, 2001 ).
Dacă admitem că există situaţii care se întrepătrund în anumite tipare
comportamentale, cum ar trebui acestea să fie descrise?
Experţii nu agrează ideea de dimensiuni de bază ale personalităţii. Anumite
teorii ale personalităţii normale sunt relativ simple folosind doar trei
sau patru
dimensiuni. Altele sunt mult mai complicate şi presupun poate şi 30 sau
40
dimensiuni. O poziţie larg acceptată este cunoscută ca fiind cea a
modelului de
personalitate în cinci dimensiuni ( Costa and McCrea, 1992; Wiggins and Trapnell,
1997 ).
Neuroticismul este în general asimilat cu stabilitatea emoţională, în mod

special exprimarea emoţiilor negative, ca de exemplu anxietatea, depresia
şi
mânia. Acest model a fost de asemenea numit afectivitate negativă ( Watson and
Clarck, 1997 ).
Extraversia descrie nivelul de activitate al unei persoane, în special

interesul în interacţiunea cu alte persoane şi uşurinţa cu care persoana îşi
exprimă
emoţiile pozitive. Deschiderea la experienţă implică dorinţa persoanei de a lua în
considerare şi de a explora idei nefamiliare, sentimente şi activităţi.
Agreabilitatea
descrie dorinţa de a coopera şi empatiza cu alte persoane. Conştientizarea este o
reflectare a insistenţei unei persoane în urmărirea ţelurilor, abilitatea
de a
organiza activităţi şi dependinţa de completare a sarcinilor datorate.
Luate ca un întreg aceste cinci dimensiuni ne pot da o relativă

decriere
comprehensivă despre comportamentul oricărei persoane.
Cap. XII Antidepresive naturiste
• Melatonina
Melatonina, numită şi “ceasul corpului”, este un inductor natural al
somnului,
îmbunătăţeşte calitatea lui fără efecte secundare, reglează ritmul somn –
veghe.
Asigură o bună funcţionare a sistemului nervos şi are efect antioxidant.
Este recomandat pentru reglarea ritmului somn-veghe în: insomnii rebele,

insomnii prin schimbarea fusului orar, oboseală cumulativă, stări depresive
tranzitorii, indispoziţii pasagere.
• Tinctură de Valeriană 50ml

Recomandat în contracţii spasmodice nervoase, convulsii febrile, epilepsie,
insomnie, isterie, stări de excitaţie, nevroze, astenie nervoasă, depresie,
angoasă,
ticuri, tulburări de menopauză, ciclu menstrual dureros, spasme uterine,
hiperexcitabilitate sexuală, ejaculare precoce, ameţeli, migrene, dureri de
cap,
nevralgii, sciatică, hipertensiune, palpitaţii, sughiţ, tremurături de
diverse
etiologii, crize astmatice, tuse nervoasă, febră intermitentă, balonare,
fermentaţii
gastrice şi intestinale, diaree, boli cronice de piele, viermi
intestinali.
• Obligeana
În România, India şi SUA este folosită de multă vreme datorită
proprietăţilor
principiilor sale active: tonice, calmante, analgezice, antispastice,
diuretice, uşor
sedative; creşte secreţiile salivare, gastrice şi intestinale, favorizează
eliminarea
gazelor intestinale, diminuează spasmele musculaturii netede, mareşte cantitatea
de urină eliminată. Are efecte pozitive în tratamentul hemoroizilor.
Este indicat ca adjuvant în ulcer gastric şi duodenal, ulceraţii
intestinale,
insomnie, isterie, epilepsie, depresie, anxietate, scăderea memoriei,
dismenoree,
hemoroizi, colici abdominale, balonări, enterite, nefrite, stări gripale.
• Hypericum
Prin principiile active conţinute ameliorează procesul de imbătrânire
vasculară,
răspunzător de apariţia simptomelor de ischemie cardiacă cu angină
pectorală,
ischemie cerebrală cu ameţeli, vâjâituri în urechi, dezechilibru sau, mai
grav,
tulburări de memorie, dezorientare temporo-spaţială, chiar demenţă şi
delir.
Afectarea vaselor mici apare şi în boli ca acrocianoza, trombangeita
obliteranta,
diabet zaharat şi hipertensiune arterială.
Este indicat ca supliment fitoterapic în procese degenerative şi

inflamatorii,
vasculare şi microvasculare, întalnite în ateroscleroza periferică,
cerebrală,
coronariană, în hipertensiunea arterială, tulburări circulatorii, diabet
zaharat,
trombangeită obliterantă, acrocianoză, fenomene Raynaud, tulburări de
memorie, insomnie, depresie.
• Depress-A
Principiile active pe care le conţine au efecte antidepresive similare
antidepresivelor triciclice, sedative, tonice ale sistemului nervos central,
"limpezesc gandirea", iar la nivel emoţional au un rol subtil şi în

cicatrizarea
rănilor sufleteşti.
Este indicat ca supliment fitoterapic în sindroame depresive, insomnii

asociate
depresiei, în inapetenţa de cauză psihică sau secundară sindroamelor
dispeptice
biliare.
• Sunătoare
Antidepresivă (prin inhibarea monoaminoxidazei), antimicrobiană (fata de
stafilococul auriu), antivirală (influenza, herpes simplex I si II),
îndeosebi dupa
expunerea la UV, cicatrizanta, coleretica-colecistokinetica, antiinflamatoare.
Este recomandata in stări depresive (simptomatice, reactive, nevrotice),

sindrom
psihovegetativ, pavor nocturn, cure de dezalcoolizare, ulcere (gastric,
duodenal),
colite, colecistite, arsuri, infecţii virale.
• Calciu Magneziu Zinc Cosmo Pharm

Acţionând împreună, cele trei elemente menţin sănătatea sistemelor nervos,
muscular si osos, buna funcţionare a inimii şi circulaţiei, elimină
nervozitatea şi
stressul, reglează activitatea prostatei.
În tratamentul deficientelor de calciu, magneziu şi zinc, ce apar in

afecţiuni ca:
tetanie, spasmofiliehipoparatiroidism acut şi cronic, osteoporoză,
osteomalacie.
Ideal pentru:
- prevenirea decalcifierilor şi a fracturilor spontane la vârstnici;
- boli nutriţionale (diabet, obezitate);
- hipercolesterolemie, ateroscleroza;
- menţinerea integrităţii tegumentelor şi grăbirea vindecării rănilor;
- creşte imunitatea organismului la infecţie;
- în efort fizic si activitate mentala sustinuta;
- efect favorabil în demenţa senilă şi schizofrenie;
- intervine în funcţionarea normală a prostatei;
- combate nervozitatea, stressul, insomnia si atacul de panică.

• Sunatoare+Ginseng
Sunătoarea are în compoziţie hipericina-principalul component responsabil de
acţiunea farmacologică, tanin, derivaţi flavonici. Pe lângă acţiunile

clasice
antimicrobiana, coleretica, colecistokinetica, cicatrizanta, s-a evidenţiat o
foarte
bună acţiune antidepresivă, acţionând ca inhibitor al monoaminoxidazei.
Rădăcina de ginseng, prin conţinutul in ginsenozide şi prostisol, are un
spectru
larg de acţiuni farmacologice efecte tonice, de influenţare în sens
pozitiv a
eritropoezei imunostimulatoare, cu creşterea rezistenţei şi a capacităţii
de
apărare a organismului antiaterosclerotică hepatoprotectoare stimulatoare
asupra funcţiilor reproductivă şi psihosexuală.
Foarte importante sunt efectele ginsengului la nivel SNC anxiolitice, de prevenire

şi combatere a simptomatologiei neurasteniei şi distoniei neurovegetative.
Prin
potenţarea acţiunii antidepresive a ginsengului cu cea a sunătorii, produsul poate
fi utilizat în combaterea fenomenelor depresive care apar în cursul
curelor de
dezintoxicare cu substanţe dopante.
Este indicat in stări depresive (simptomatice, reactive, nevrotice),

susţinerea
tratamentului în cursul curelor de dezintoxicare cu substanţe ce produc
dependenţă (alcool, heroina, cocaina etc), colecistite, ulcer gastric şi
duodenal.
• Siberian Ginseng
Tonic general natural cu acţiune imunostimulatoare şi antioxidantă, măreşte
capacitatea de efort fizic şi intelectual, stimulează activitatea sexuală,

creşte
libidoul şi are acţiune fertilizantă la femei. Normalizează tensiunea
arterială şi
glicemia, scade colesterolul şi protejează ficatul.
Deosebit de eficient în surmenaj, stress, oboseală cronică, neurastenii,

depresii,
convalescenţă, pentru sportivi, în tratamentul tulburărilor de dinamică sexuală la
bărbaţi şi al sterilităţii la femei. Indicat în boli cardiovasculare

(ateroscleroza,
angină, hipertensiune arterială), boli inflamatorii, infecţioase şi
hepatice,
tratamentul diabetului zaharat şi al cancerului. Prin compoziţia sa
complexă
Ginsengul creşte rezistenţa organismului la diverşi factori nocivi, exogeni
şi
endogeni, reducând susceptibilitatea la boală.

Principalii compuşi activi sunt consideraţi a fi ginsenosidele, deşi
activitate
farmacologică au şi celelalte componente.
Efectele cumulate ale complexului fitoterapeutic îi conferă următoarele

proprietăţi:
- activitate adaptogenă (creşte abilitatea organismului de a se adapta
la diverse situatii de stress);
- actiune imunostimulatoare (creşte rezistenţa organismului la
infecţii);
- acţiune hipoglicemiantă (prin stimularea metabolismului glucidic);
- acţiune hipocolesterolemiantă;
- acţiune hipotensivă (data de Ginsenosidele Rb1);
- acţiune hepatoprotectoare şi antisteatozică.
Alte acţiuni descrise:

- acţiune gonadotropă la barbaţi (concretizată prin creşterea
libidoului);
- acţiune fertilizantă la femei;
- măreşte capacitatea de efort fizic şi intelectual;
- protejează organismul împotriva radiaţiior dăunatoare din
atmosfera şi in timpul radioterapiei , la bolnavii canceroşi.
Indicaţiile sunt diverse, acoperind o sferă clinică largă:

- în terapia bolilor cardiovasculare, ca agent hipotensiv si
stimulant cardiac;
- debilitate fizică;
- sindromul oboselii cronice;
- boli de malnutritie;
- în convalescenţă, după boli infecţioase;
- în efort fizic şi intelectual;
- adjuvant în tratamentul diabetului, psoriazisului, acneei,
fragilitate vasculara, sterilitatii feminine si tulburarilor de
dinamica sexuala la barbati, in tratamentul hipertrofiei
benigne de prostata si in profilaxia cancerului.
• Calciu Magneziu şi Zinc

Prin compozitia echilibrata a acestor trei elemente, indispensabile functionarii
normale a mecanismelor de reglare a organismului, produsul este indicat în
tetania calcipriva, rahitism, sindrom nevrotic, stres, stări depresive, disfuncţii
sexuale (sterilitate), afecţiuni ale prostatei.
• Passiflora+Magneziu
Are efecte benefice în cazul tulburărilor somnului, datorită compuşilor
săi
principali flavonoide, vitexina. Determină instalarea unui somn fără
treziri în
timpul nopţii. Suprimă starea de anxietate, nervozitate, angoasa (util în atacul de
panică). Fără a determina dependenţa, Passiflora reuseşte înlocuirea cu

succes a
hipnoticelor clasice, carora li se diminueaza progresiv dozele.
• Passiflora
Are efecte benefice în cazul tulburarilor somnului, datorită compuşilor
săi
principali flavonoide, vitexina. Determină instalarea unui somn fără
treziri in
timpul noptii. Suprima starea de anxietate, nervozitate, angoasa (util in atacul de
panică). Fără a determina dependenta, Passiflora reuşeşte înlocuirea cu

succes a
hipnoticelor clasice, cărora li se diminuează progresiv dozele.
• Vita-Roz
VITA-ROZ este realizat prin asocierea pulberii integrale de sunătoare cu extractul
standardizat, printr-o metodă originală şi ecologică, care permite
combinarea
principiilor active caracteristice plantei, într-o formulă nouă, cu un înalt
potenţial
bioactiv.
Produsul VITA-ROZ, are acţiune complexă ce vizează per ansamblu nu numai

înlăturarea simptomelor neplăcute ci şi remedierea efectiva a cauzelor,
favorizează tonifierea şi revigorarea sistemului nervos, redând încrederea
în
capacitatea proprie de luptă si existenţă a bolnavului.
Inclus in dieta zilnică, produsul VITA-ROZ înlatură stările depresive manifestate

în
special la menopauză sau în timpul curelor de dezalcoolizare, anxietatea,
emotivitatatea, sensibilitatea meteorologică, insomniile şi migrenele.
Datorită efectului marcant neurotonic si deconectant , produsul se
recomandă
atât persoanelor adulte cât şi copiilor în blocajele psihice, balbaiala,
pavor
nocturn, enurezis, precum şi in epuizările nervoase ale şcolarilor.
Cap. XIII Metode alternative de tratament împotriva depresiei

Tratamentul depresiei este un tratament holistic ce se adresează deopotrivă
minţii, nivelului emoţional şi sufletului.
Psihoterapia:
Cautarea cauzelor profunde ale bolii, care sunt profund ascunse în
subconştient este una din cerinţele fundamentale ale terapiei. Astfel
discuţia
sinceră şi deschisă cu terapeutul este o necesitate de bază a pacientului.
Dietoterapia
Alimentatia naturală lacto vegetariana, bogată în legume şi fructe
proaspete,
sucuri naturale, salate, uleiuri vegetale naturale, seminţe oleaginoase,
lapte
proaspăt, miere. Există studii care atestă că alimentaţia lacto-vegetariană, bogată
în alimente naturale viu colorate, plăcute la gust, naturale, proaspete

şi
hrănitoare, este antidepresivă.
Cromoterapia
Culorile calde: roşu, portocaliu, galben, verde deschis, au impact pozitiv
asupra
stării psihice, îmbunătaţesc tonusul psihic şi mental, creează o stare de
bună
dispoziţie şi deschidere afectivă.
Se pot folosi becuri colorate, haine colorate, apă de baut pastrată în
sticle
colorate.
Practica yoga, exercitiile de relaxare, exercitiile respiratorii

Practica regulata a acestor procedee ajută persoana bolnava să-şi conştientizeze
profund emoţiile şi sentimentele şi să se debaraseze mai uşor de
emoţiile
negative neexprimate.

Ayurveda şi fitoterapia
Plantele medicinale au efecte puternice de vindecare, mai ales atunci
cand sunt
alese cu grijă de către un medic, în funcţie de constituţia ayurvedică a
pacientului.
În acest sens se pot folosi: valeriana, roiniţa, salcâm, levănţica,
sunatoare,
rosmarin, anason, fenicul, cardamom, ashwagandha, shankapuspi, jatamansi. Se
fac amestecuri din plante, cate 5-7 plante în amestec, se iau fie sub
formă de
pulberi sublingual de 4 ori pe zi, fie macerate la rece incalzite, ori
extracte
alcoolice. Tratamentul este de durată şi va fi ţinut sub supravegherea medicului.
Aromaterapia
Uleiurile esenţiale de levanţică, portocal, rosmarin, trandafir, au efecte sedative
şi
liniştitoare. Picurate în lampa de aromaterapie ori în cada de baie, ori luate
intern
cu miere de albine, au efecte foarte bune.
Lumina solară
Studii recente şi competente atestă faptul că razele soarelui sunt
considerate, în
prezent, inamicul numarul 1 al depresiilor. Numeroase teste făcute în
ţările
nordice (Finlanda, Danemarca, Suedia), acolo unde depresia este o boală
naţională, au arătat fără dubiu că expunerea la soare este un remediu
extraordinar contra stărilor depresive.
Psihiatrul american dr. N. E. Rosenthal, care a studiat îndelung

fenomenul,
notează în raportul său publicat în 1999 in "Journal of the American
Medical
Association": "Lipsa luminii solare duce la depresie, anxietate, agitaţie,
la
reducerea capacitătilor fizice, psihice, intelectuale.
Scade capacitatea de concentrare, scade apetitul şi capacitatea sexuală,

produce
sentimente de vină nejustificată, lipsa concentrarii, indecizie, uneori se
poate
ajunge la tendinţe suicidare.
Lumina electrică nu vindecă in nici un caz aceste simptome, în schimb soarele, da.
Cum se explică acest lucru? Atunci cand radiaţiile luminoase şi
ultraviolete ale
soarelui ajung în contact cu pielea, anumite celule fotosensibile de la
nivelul
epidermei transmit mesaje creierului pentru a produce asa-numiţii "hormoni
ai
fericirii", substanţe care induc o stare de tonus psihic si fizic, de
optimism şi de
vioiciune.
Cura de lumina solara se poate face în orice anotimp, prin simpla expunere, chiar
şi numai a anumitor părţi ale corpului, la soare. Procedeul se poate
realiza şi în
casă, în dreptul geamurilor obişnuite din sticlă, care permit pătrunderea
unei
cantităţi suficiente de radiaţii solare, aşa încat acestea din urmă să-şi
exercite
efectele benefice asupra psihicului.
Ideal ar fi să ne expunem la soare de minimum două ori pe săptămână, vreme de

cel puţin 90 de minute. În zilele mai reci, putem să ne expunem doar obrajii, gâtul
si braţele la soare, însă pe o perioadă mai lungă (de exemplu 2-3 ore,
în timpul
unei drumeţii).
Meloterapia
Meloterapia este metoda de vindecare sau atenuare a simptomelor prin
ascultarea muzicii. Muzica are capacitatea de a induce echilibrare energetică prin
fenomenul de biorezonanţă indus de vibraţiile sunetelor este în general
muzica
instrumentală. De altfel înţelesul fără cuvinte al muzicii este cel care
conferă
putere şi valoare. Se spune ca nu ar exista muzică şi nu ar fi nevoie de ea daca s-
ar
putea exprima verbal ceea ce se comunică prin muzică: toata gama sentimentelor
umane, fenomene naturale, sugestia unor anotimpuri, ale momentelor zile şi
nopţii cu fascinamentul inexprimabil, peisaje mirifice, mobilizarea

forţelor,
energiilor sau, dimpotrivă, disperarea, risipirea lor în oceanul galactic.
În muzica medievală şi clasică regăsim binecunoscutul ritm din viaţa noastră

de dincolo de amintire, tezaurizat în subconştient. Deci meloterapia ca
şi alte
metode naturale se foloseşte în scop profilactic şi în scop curativ.
Medicul,
terapeutul este acel care selectează fragmentele muzicale în cazul al
doilea.
Pentru că muzica acţionează subtil, pe sistem de vibraţii şi
biorezonanta, chiar o
muzică a compozitorilor clasici, cultă, în secţiile de medicină internă
sau în
cabinetele stomatologice, indiferent de gradul de cultură al pacientului va avea un
efect benefic.
Tensiunea, pulsul, respiraţia, sensibilitatea la durere, toate sunt

influenţate de
ritm sau de anumite lungimi de undă. Când eşti relaxat, pulsul, de
exemplu, se
modifică uşor. Însă dacă ti-e frica, te doare ceva sau esti stresat,
ritmul cardiac
ramâne "îngheţat" pe o anumită frecvenţă.

Prin diferitele elemente ale sale, muzica acţionează asupra organismului
în
funcţie de nivelul din sistemul nervos căruia i se adresează. Se ştie că acesta are
o
structură complexă, „plurietajată”, care conţine atât regiunea instinctelor
şi a
emoţiilor primare, legate de activitatea subcorticală şi a etajelor
superioare ale
trunchiului cerebral, cât şi regiunea funcţiilor psihice superioare
realizate în
scoarţa cerebrală. Această structură lucrează însă ca un tot unitar, iar
muzica se
adresează în acelaşi timp diferitelor etaje ale acestui sistem. Se pare însă că
unele
compoziţii muzicale s-ar adresa cu predilecţie unor etaje, altele altora.
Astfel,
muzica poate să trezească excitaţii senzuale, cum ar fi reputata scenă
despre
Venusberg din opera „Tannhäuser” a lui Wagner, să ducă la un dinamism motor,
cum vedem în marşuri, să provoace sentimente nostalgice prin romanţe,
sentimente superioare, cum ar fi simfoniile lui Beethoven, sau o acţiune
tonică
asupra ritmului nostru spiritual.
Muzicoterapia, are ca principal obiectiv acela de a diminua anxietatea, de a

înlătura inhibiţiile, de a tonifica, de a ajuta la reorganizarea vieţii
interioare, de a
facilita acceptarea de sine, pe a celorlalţi şi a realităţii, de a restabili sau
ameliora
comunicarea, de a atenua handicapurile motorii şi senzoriale etc.
Muzica a putut fi utilizată şi ca adjuvant analgezic capabil să producă

operatului conştient o destindere psihică, o distragere activă prin
diversiune
senzorială şi izolare acustică .
Indicaţiile simptomatice ale muzicoterapiei sunt următoarele:
Anxietatea
Sub toate formele sale, aceasta este o indicaţie simptomatică majoră a
tehnicilor de destindere psihomuzicală şi a tehnicilor de expresie
corporală, care
caută să redea individului o impresie corporală de tihnă şi de stăpânire de sine.
Dizarmaniile psihomotorii.
Existenţa unei dizarmonii de atitudine poate să ţinâ fie de tulburări
somatice, fie de tulburări psihologice, din care tulburarea motorie nu
este decât
expresia acestora. Printre tulburările de acest gen am putea cita:
tensiunea
musculară şi rigiditatea de atitudine a subiectului prezentând o stare nevrotică ca
răspuns la stresuri; fatigabilitatea patologică a stărilor numite

„neurastenice”;
inabilitatea motorie şi conduitele motorii patologice care se întâlnesc în
nevroza
obsesivă; descărcări motorii şi gesturi parazitare care traduc prezenţa de
obstacole în executarea mişcărilor întenţionale; manierism al atitudinilor

şi
gesturilor. La aceste dezordini se asociază în mare măsură tulburări
ritmice. P.
Sivadon, în lucrarea sa „La reeducation corporelle des fonctions
mentales”,
referindu-se la P. Janet, arată foarte just că noi redescoperim astăzi
cu
terapeuticile de expresie corporală, o idee fecundă care provine din marea epocă
a psihistriei clinice, la care expresia muzicală se poate asocia foarte util.
Blocajele psihomotorii
Oricare ar fi gradul lor, ele sunt una din indicaţiile majore ale terapeuticii de
expresie corporală, de muzicoterapie receptivă individuală şi de grup şi
muzicoterapie activă. Aceasta merge de la blocajul prin inhibiţie emotivă, care se
denumeşte vulgar trac, la inhibiţiile psihomotrice grave ale psihoticilor,
ale
melancolicului, ale delirantului, ale schizofrenului catatonic.
Tulburările de orientare şi de adaptare în spaţiu

Nu este vorba numai de dezorientarea dementului şi a schizofrenicului, dar
şi de angoasele subiectului care nu are o justă apreciere a spaţiului
său
pericorporal şi care se simte în nesiguranţă într-un spaţiu prea limitat
(claustrofobie) sau prea larg (agorafobie) care îl înconjoară.
Tulburările schemei corporale şi ale identităţii.
În nevroze, la tulburările de schema corporală propriu-zise, pot să se
asocieze tulburări ale „simţului realului” după P. Janet, griji permanente de
natură
ipohondrică privind funcţionarea organelor, preocupări de ordin estetic şi
tulburări de identificare a imaginii de sine. Pentru tulburările
caracteriale sunt
indicate tehnicile de destindere ale expresiei corporale sub inducţie
muzicală şi
toate tehnicile favorizând comunicaţia şi integrarea în grup.
Perturbaţii ale vigilenţei cerebrale cu insomnii.

Sunt indicate muzicoterapia de destindere şi de adormire, tehnicile de
relaxare; în dificultăţile trezirii, muzica poate aduce o facilitare; în
hipersomnii,
cele două tehnici, corporală şi muzicală, furnizează mijloace de stimulare.
Tulburările de comunicare.
Muzica, prin magia sa, va permite des declanşarea unei comunicări autentice.
Comportamentele astenice şi de remisie, pe care le prezintă pacienţii supuşi unei
spitalizări prelungite, în mod curent numite „nevroze instituţionale”, vor
beneficia
de asemenea de tehnicile de expresie sub aspectul lor dinamizant.
Tulburările sexuale.
S-au obţinut rezultate favorabile în ejacularea precoce, tulburări orgasmice
şi relaţionale (disorgasmie, anorgasmie, dizarmonie sexuală) şi poate ajuta
un
cuplu să ajungă la orgasm.
Nevroze.
Ştiind că simptomele ţintă sunt anxietatea şi tulburările de adaptare, se
poate considera că le vom găsi în toate afecţiunile nevrotice şi

inadaptările
pasagere. Dezechilibrul psihic şi toxicomaniile, tulburările psihosomatice
pot
beneficia de tratamentul prin muzică pe care-l putem utiliza ca un
substitut al
drogului, pentru a amorsa o relaţie de comunicare.
În ceea ce priveşte persoanele în vârstă, în geronto-psihiatrie se recurge din

ce în ce mai mult la expresia corporală destinată să menţină motricitatea, ca şi la
muzică pentru a stimula funcţiile intelectuale încetinite (concentrare,

atenţie,
memorie), a influenţa perturbările ritmului veghe-somn, a atenua sentimentul de
izolare şi pentru a evita comportamentele de demisie.
Limitele muzicoterapiei. Ca şi celelalte terapeutici, tehnicile psiho-muzicale au

limite de aplicare care ţin de:
rezistenţele subiecţilor de tratat. Se consideră că ele sunt dificil de
aplicat muzicienilor profesionişti: aceştia se apără intelectualizând

audiţia muzicală. Dar rezistenţele pot fi învinse, recurgându-se la
compoziţii care nu le sunt familiare, chiar improvizaţii.
O altă formă de rezistenţă:
nereceptivitatea la muzică. Datele de neurofiziologie relevă că aceasta
este rară în afara atingerii organice a căilor de transmisie şi a centrilor
nervoşi. Nereceptivitatea ar putea fi ea însăşi o reacţie nevrotică
interpretabilă şi utilizabilă în psihoterapie fie că este vorba de o
indiferenţă sau o adevărată respingere.
Limitele de eficacitate.
Muzicoterapia nu înlocuieşte nici chimioterapeuticile, nici alte

psihoterapii, ci se asociază acestora. Ea nu este un remediu universal a
tuturor tulburărilor. Precizând cu grijă la ce ne putem aştepta de la ea
şi la indicaţiile sale, vom da pacientului maximum de şanse de a
beneficia de ea.
Muzicoterapia, administrată în şedinţe de circa 46-60 minute,

unice sau repatate pe parcursul mai multor zile, a fost considerată ca
având şansa de a diminua hipercortizolemia de stress, pornindu-se de
la reacţiile subiective favorabile, de relaxare sau înviorare, observate
în mod obişnuit sub influenţa muzicii.
Muzica poate să modifice în mod favorabil o dispoziţie şi chiar o

stare depresivă, dar faptul că un astfel de efect se instalează mai lent
poate scădea interesul clinicienilor pentru muzicoterapie.
Muzicoterapia receptivă
Datorită simplităţii (accesibilităţii) condiţiilor de instituire,
reprezintă cea mai raspândită categorie de metode („modele”) de
instituire a muzicoterapiei.
Obiective terapeutice
Se bazează pe utilizarea muzicii ca element cu funcţii multiple:

∗ „psihoigiena” (Schwabe) sau – cum consideram noi aceasta funcţie –
acţiune antidistres sau procurare (eventual amplificare – în cazuri
rituale) de eustres;
∗ reglarea proceselor fiziologice neurovegetative;
∗ ameliorarea capacităţii de de exprimare verbală a unor subiecţi cu
deficienţe în acest domeniu;
∗ descărcare emoţională (funcţie cathartică);
∗ tratamentul tulburărilor obiectivale şi bolilor psihosomatice (efect
auxiliar terapiei medicamentoase şi psihoterapiei);
∗ diminuarea acuzelor somatoforme dureroase;
∗ tratamentul nevrozelor prin favorizarea prelucrarii sau chiar a
exteriorizării conflictelor ascunse (Fikentscher);
∗ îmbogăţirea personalităţii prin rafinarea afectivităţii, stimularea
imaginaţiei şi dezvotarea creativităţii. (Lamandescu – 2003);
∗ corectarea unor atingeri ale personalităţii (Fikentscher). Acest din
urmă efect se realizează – potrivit autorului citat – printr-o serie de
modalitati potenţiale de acţiune a mesajului muzical: redarea
spontaneităţii exprimarii subiecţilor şi relaţionării (comunicării) lor cu
ceilalţi, creşterea capacităţii de simbolizare şi evocare în cadrul
dezvoltării imaginaţiei;
∗ formarea gustului muzical (creşterea capacităţii de întelegere pentru
capodoperele muzicii).
În acelaşi timp, valoarea formativă a ascultării muzicii (muzicoterapia
receptivă), explicată de către psihologi şi neurofiziologi, are drept cauze
principale
(de ordin organic) solicitarea şi dezvoltarea – prin ascultarea repetată
a unei
muzici „de calitate” – atât a emisferei cerebrale stângi, cât mai ales
a celei
drepte.
Se poate afirma că, în această perspectivă, viitorul ne va putea

confirma
ipoteza conform căreia, în cadrul diferitelor tipuri de muzică ascultată, un anumit
profil al acesteia (cu impact cognitiv-emoţional şi psihosomatic), ca şi

un anumit
mod de ascultare (intelectual sau afectiv) se constituie ca premize ale
unor
solicitări diferite ale celor două emisfere cerebrale, în cursul auditţei muzicale.
Astfel, o muzică meditativă sau cu o structură complexă, rafinată, va solicita

cu precădere mecanismele analitice, cu localizare preponderentă în emisfera
cerebrală stângă, în timp ce o muzică cu caracter impulsiv şi foarte

ritmată va
constitui un stimul pentru o „activare globală holistică”, prin activitatea
emisferei
cerebrale drepte (Harvey).
Acordurile minore genereaza o neliniste tragica, stari nostalgice, iar

modul
major ne imprima bucurie, reinviere, exuberanta.
Există savanţi, medici, muzicieni care experimentează acţiunea muzicii

asupra animalelor, plantelor, oamenilor. Toate acestea se realizează in
institute
de cercetări, în laboratoare, în sanatorii, cu ajutorul celor mai moderne
mijloace
stiinţifice.
Analiza efectelor muzicii asupra fiinţei umane, permite o sistematizare

capabilă să contureze adevărate funcţii ale acestei veritabile arte,
capabilă să
modeleze sufletul omenesc.
În cadrul acestei sistematizari alături de datele unor autori ca van

Deest,
Stobel şi Maranto – distingem:
Functia emoţională (trezeste variate emoţii, în grade diferite de intensitate)
subdivizată în funcţia cathartică (de relaxare) şi functia activatoare
(energizantă);
Functia cognitivă (ne transmite mesaje inteligibile sau se sugerează
idei şi
situaţii ale caror lacune le umplem cu imaginaţia noastra);
Functia fiziologică (ne produce modificari neuro-fiziologice inductoare, prin
releul psihoneuroendocrino-imun, a unor modificpri somato-viscerale);
Functia socială, axată pe procesul de comunicare interindividuală şi la nivel
de grup si având un rol unificator (de exemplu imnul naţional al unei ţări);
Functia pedagogică (ne ajuta sa invatam mai usor – inclusiv memorizarea –
si inlatura oboseala intelectuala), este mult inlesnita si de capacitatea inalta
de simbolizare pe care o are muzica;
Functia terapeutică – de la efectul general antidistres şi până la eliberarea
de endorfine (cu rol posibil asupra imunităţii şi longevităţii). Funcţia
terapeutică se exercită în special prin creşterea comunicării între pacient şi
terapeut, ca şi prin favorizarea verbalizării suferinţei omului bolnav,
capabilă să golească sufletul acestuia de anxietate legata de problemele
bolii şi/sau personale.
Muzica în calitate de agent terapeutic se adresează omului bolnav acţionând

prin intermediul psihicului acestuia atât „la nivel local” în cazul
existenţei unor
tulburări psihice – cât şi la nivelul celorlalte organe şi aparate
(efecte
psihosomatice) prin mijlocirea psihicului bolnavului.
Referitor la anxietate si depresie, muzica este un factor de scădere a

anxietăţii si depresiei la muzicieni comparativ cu alte profesii, fapt
explicat prin
lipsa preocupării constante pentru muzica la profesioniştii din afara
domeniului
muzical, fapt ce sugerează posibilul rol terapeutic al muzicii.
Din aceste considerente rezultă valabilitatea definiţiei date de Jacqueline
Verdeau-Pailles (1982): muzicoterapia reprezintă utilizarea complexului

sunet-
fiinţă umană (cu participarea activa a acestuia), în scop terapeutic.
Muzicoterapia se aplică, la fel ca şi celelalte forme de psihoterapie

atât
omului sanatos (căruia îi procură o stare de confort mintal si o
sanatate mai
bună), cât şi omului aflat într-o stare de impas existenţial:
- dificultăţi de relaţionare (îl ajută să-şi realizeze o mai buna integrare),
- o boală somatică (îi alină suferinţa fizică) sau alinare (îi dezvolta
capacitatea de orientare şi resocializare).
Eficacitatea terapiei prin muzica apare acolo unde „ea solicită şi

stimulează
toate elementele pozitive ale individului: voinţa, perseverenţa, iniţiativa,
încredere în sine, inteligenţă, memorie” (J. Verdeau-Pailles si Kiefer – 1994).
Elementul terapeutic de bază al acestei metode psihoterapeutice, muzica

acţionează ca un „agent homeostatic”, facilitând restabilirea ritmurilor
fundamentale ale organismului şi – „colaborând” cu alte „limbaje” aflate
la
dispoziţia sa (expresia corporală, expresia grafică şi picturală) – le
sporeşte
valoarea terapeutică.
Groddek afirmă chiar că „muzica nu vine dinspre partea conştientă a

spiritului, ea nu se adresează conştiinţei, dar forţa sa provine din inconştient şi
ea
acţionează asupra inconştientului” (cit. de B. Lubban-Plozza si colab. 1988).
Practica muzicoterapiei se situează în rîndul psihoterapiilor de inspiraţie
psihanalitică; ele sunt psihoterapii de activare, suscitând participarea

activă a
pacientului chiar la ascultarea muzicii, stimulând creativitatea sa.
Exista un intreg „retetar muzical”, cuprinzind piese muzicale avind

indicatii
de utilizare in depresii dar alegerea lor nu este simpla, deoarece
forma, ca şi
etiologia depresiilor, este extrem de variată. Ca indicaţie generală se
poate
exemplifica prin utilizarea muzicii lui Bach, despre care G. Duhamel
(scriitor
celebru, de formaţie medicală) afirma ca are o putere consolatoare, prin
caracterul ei echilibrat armonizator.
Stările depresive minore (nevrotice) sau majore (psihotice) beneficiază in

mod constant de muzicoterapie receptiva, cu conditia alegerii cu multa
grija a
tipului de muzica difuzata. In mod expres trebuie mentionata
contraindicaţia
pentru o muzică tristă şi dramatică, răscolitoare (van Deest).
Modelul muzicoterapeutic reglator al lui Cristoph Schwabe are la bază

concepţia referitoare la învăţătura pacientului ca să-şi conştientizeze în mod
activ
trăirile conştiente într-o receptare atentă – cu ajutorul muzicii – a
prezentului
(gânduri, sentimente, stări dispoziţionale) fără eforturi de voinţă obositoare.
„Trăirile” muzicii se manifestă iniţial ca o recepţie strict legată de

particularităţile pieselor muzicale, privită de pacienţi fără raportare la propria
lor
persoana dar – într-o a doua etapa, ea apare ca o posibilitate de a
fi scoase la
iveală emoţiile ascunse, inclusiv stările afective negative. În această a doua
etapă
începe să se organizeze o raportare constructivă şi combativă a individului faţă de
momentele conflictuale din viaţa sa.
Utilizând, în cadrul acestui model de terapie reglatorie, piese muzicale

de
Brahms, Bartok si Stravinskz – fără precizarea lucrărilor dar presupunem
că sunt
acele piese vioaie, energice, bine ritmate, Schwable îsi edifică un
concept
terapeutic ce are în vedere atingerea – pe baza utilizării muzicii –
următoarelor
„ţinte”:
- manifestări comportamentale: lipsa de energie, interese, iniţiatiă;
- stări afective: trairi cu conţinutul negativ, anxietate faţă de
propriile
sentimente;
- gândire: senzaţie de golire a gândirii sau presiunea unor gânduri
parazitare cu conţinut negativ;
- comunicare: lipsa de contact cu ceilalţi, în ciuda unei puternice
dorinţe
pentru aceasta;
- somatic: cefaleea in variate dureri nesistematizate, scăderea apetitului în
greutate.
Etapele recuperării bolnavului depresiv includ demersurile cognitive

consecutive reglării raportului dintre percepţiile acceptate şi cele
neacceptate –
acestea din urmă ramânând sub observaţia bonavului spre a fi, în cele din
urmă,
acceptate la adevarata lor dimensiune (mult mai redusa decit la inceputul
depresiei).
Muzica, prin stimularea imaginaţiei dar şi a altor procese cognitive la

bolnavul depresiv, ajută – fără intervenţia limbajului vorbit – la
redresarea
acestor raporturi intrapsihice ale subiectului supus muzicoterapiei
reglative.
Getrud Schubert a utilizat un amestec de muzicoterapie receptivă şi
activă în
tratarea depresiilor endogene folosind în faza iniţială cele doua romanţe
in fa
major şi sol major de Beethoven sincronizată cu exercitii de relaxare
centrate pe
respiratie. Ulterior aplica exercitii cu caracter de muzico terapie
activă, utilizând
bateria de teste Karl Orfol, sub forma unor jocuri active menite să-l
descatuşeze
pe bolnavul depresiv de încărcătura sa afectivă negativă.
În depresia de evoluţie inclusiv din ateroscleroza cerebrală muzicoterapia

trebuie să vizeze stimularea funcţiilor cognitive (atenţie, memorie) şi
motorii
(asociata cu exercitii fizice usoare), ca şi comunicarea cu cei din jur,
combătând
tendinţa de izolare a vârstnicilor.
Influenţa muzicii asupra omului fie sanatos, fie bolnav devine maximă,
capatând valenţe noi – legate de activitatea de creaţie în general şi
suscitând o
mobilizare de forţe ale psihicului dar şi ale întregului organism – în
cazul în care
subiectul supus muzicoterapiei execută (interpretează) muzica, aşa cum
poate el
să o faca (desigur o interpretare fără mari „abateri”, mai ales fără
omisiuni sau
disonanţe, ar avea un efect superior, conferit de satisfacţia lucrului bine făcut).
Acest caz al utilizării ca agent terapeutic prin antrenarea subiectului

la
interpretarea unei bucăţi muzicale sau – cel mai frecvent – la
improvizaţia
melodică-ritmică (inclusiv „joaca cu instrumentele muzicale”) constituie
muzicoterapia activă. Această formă de terapie are aplicaţii mult mai
restrânse,
fiind utilizată, în special, în clinicile de psihiatrie sau neurologie.
Din aceste motive, muzica este cel mai adesea folosită în terapie sub forma
ascultării ei „controlate” de muzicoterapeut prin „prescrierea” unei

anumite
muzici, urmărirea reacţiei subiectului ascultător, purtarea unor discuţii
cu acesta
pe marginea imaginilor şi emoţiilor evocate sau provocate de muzica respectivă.

Multe tulburari psihice, usoare sau chiar mai severe, pot beneficia de aceasta
forma de psihoterapie, care poate fi aplicata, cel mai adesea, in grup (cu efectele
favorabile ale comunicarii) dar cel mai mare câştig pe care muzicoterapia
receptivă le poate aduce pacientului îl reprezintă structura unui mod

propriu de
forare în profunzimea propriului psihism, ca şi de exprimare a
conţinutului
descoperit sub acţiunea muzicii (de regulă o muzică de foarte bună calitate).
O astfel de disponibilitate obţinută cu ajutorul acestei forme de

„psihoterapie prin muzică” încurajează ulterior pacientul la o ascultare susţinută
a
aceluiaşi tip de muzică pe care s-a obişnuit sa o înteleagă; el ajunge
să o caute,
frecventând sălile de concerte, sau aducând-o în intimitatea locuinţei
sale sub
forma înregistrărilor audio.
Natura muzicii alese pentru terapie.
Cele de tip fiziologic care impun psihologia psihologilor referitoare la

influenţa terapeutică maximă exercitată de acea muzică pe care pacientul
o
preferă în cel mai inalt grad, şi opinia neurofiziologilor – bazată pe analiza „pe
viu”
şi „în direct” a activării zonelor scoarţelor cerebrale în timpul
audierii muzicii.
Această analiză a relevat efectul maximal activator asupra creierului pe care îl
are
numai o anumită muzică, în special aceea compusă de către Mozart şi –
prin
extensie – muzica barocă, clasică şi romantică.
Cu alte cuvinte, efectul maximal l-ar putea obţine o muzică iubită de

către
pacient, bogată în conţinut ideal-afectiv (datorită unei structuri muzicale
complexe, specifice muzicii simfonice şi de cameră). Psihoterapeuţii sunt

obligaţi
să ţină cont de aceste două conditii, aplicându-le la gradul de
inteligenţă şi de
cultură al pacientului care ar putea fi blocat de o muzică pe care nici nu o
intelege
ţi nici nu îi place.
Axioma muzicoterapeuţilor se referă la excluderea muzicii locale (lied, opera)

din arsenalul pieselor muzicale destinate muzicoterapiei, invocându-se motivul că
imaginile mentale şi, mai ales, procesele afective ale pacientului supus procesului
de decodificare a muzicii ar fi mult îngrădite de mesajul explicit al

textului
vehiculat de către piesele muzicale vocale.

În rest, muzicoterapia receptivă poate să utilizeze şi piese vocale, mai ales de
muzică uşoară ritmica (unde cuvintele cântate de un solist sau de un
ansamblu
vocal nu se disting cu claritate, vocea având calitatea ei de bază, de
a asigura o
prezenţă timbrală de cea mai bună calitate de a … umaniza muzica respectivă).
Rolul muzicii asupra sănătăţii psihice şi somatice (fizice).
a) Ca element de divertisment, muzica poate avea un nivel profilactic (faţă

de stres şi de boli) dar şi terapeutic chiar atunci când este utilizată spontan
de către pacientul cu o serie de tulburări patologice de la cele mai
uşoare,
la cele mai severe; desigur efectele sale sunt variabile şi adjuvante la
tratamentul de bază (medicamentos sau de altă natură). Există posibilitatea

ca un tip de muzica din cele preferate de către pacient să-i fie recomandat
acestuia de catre terapeut, sub forma unei indicatii (analog recomandărilor
dietetice de tipul: „să evite alimentele grele” poate să existe şi indicaţia „la
depresia dvs. este bine să evitaţi muzica tristă, lenta”).
Rolul de divertisment pe care îl joacă muzica nu trebuie minimalizat

dupa
cum o plimbare în aer liber sau un duş înviorător intră în obiceiurile
cele
mai sănătoase ale unui individ. La acest subpunct al rolului distractiv-
relaxant-euforizant al muzicii putem lua în considerare orice fel de muzică,
inclusiv mult hulitele manele care isi au publicul lor in diversele
straturi
sociale (mai putin culturale).
b) Ca element terapeutic implicând angajarea muzicoterapeutului muzica

solicită o participare activă mentală şi comportamentală a pacientului la
„regulile jocului”. Ea işi poate exercita cu succes rolul terapeutic, în funcţie
de mai multe condiţii dependente de pacient dar şi de abilităţile
terapeutului.
Acesta din urmă are obligaţia sa găsească o cale de acces a muzicii de calitate
către zona de vibraţie afectivă maximă a ascultatorului. În cazul
utilizării
muzicoterapiei receptive ca element de tratare a unor sindroame afective de tipul
depresiei, anxietăţii dar, mai ales, la bolnavii cu stresuri majore sau
minore dar
cumulate – pe cale să le inducă tulburări psihologice de intensitate nevrotică sau
diverse boli psihosomatice – alegerea pieselor muzicale destinate terapiei
este
extrem de angajantă pentru terapeut deoarece, adeseori, pacientul – cu sau voia
sa – îsi structurează ulterior gustul pentru muzica utilizată, în special
sau atunci
când „campania” de muzicoterapie din viaţa sa a fost încheiata cu succes.
Din aceste motive terapeutul va trebui sa opteze pentru una din cele două
căi posibile în „prescrierea muzicii” pentru terapie:
- o cale facilă, comodă, prin alegerea unor piese extrem de accesibile,
din repertoriul muzicii uşoare sau etno ori alt tip de muzică mai mult
sau mai puţin artificială dar şi o muzică structurală şi asamblată de
tipul New Age sau ale muzicii vibroacustice; este calea de acces către
majoritatea subiectilor fără o cultură muzicală şi cu un nivel
intelectual mediu sau scăzut.
- o cale dificilă sau productivă, cu potenţial formativ, prin alegerea
unor piese muzicale simfonice sau camerale, capabilă să antreneze
un la fel de complex izomorfism muzico-psiho-somatic, lărgind la un
nivel maximal influenţa muzicii asupra organismului pacientului. O
astfel de muzică bogată în semnificaţii angajând participarea a largi şi
numeroase arii corticale la recepţia şi prelucrarea ei (inclusiv
realizarea unei stări de „antrenament cortical”) este nu numai la
îndemâna melomanilor, ci a tuturor subiectilor cu un nivel intelectual
ridicat. Ea poate fi ulterior utilizată automuzicoterapie la domiciliu.
Îndeplinirea acestor obligaţii ale terapeutului, în planul selecţiilor

pieselor
muzicale destinate muzicoterapiei, depinde şi de modul în care el
apreciază
următorii parametrii psiho-socio-culturali ai pacientului (date completate
dupa
van Deest, Strobel şi Maranto):
- preferinţa pentru muzică în raport cu celelalte arte;
- „urechea muzicală” (lipsa unei dotări naturale, „afonii”, nu reprezintă o
cauză de respingere a muzicii, ci eventual o receptivitate mai scazută la

o parte dintre ei);
- gradul de cunoaştere a pieselor ascultate şi preferinţele pentru genul de
apartenenţă al acestora;
- nivelul intelectual;
- nivelul cultural (eventuala preferinţă pentru artele înrudite, ca de
exemplu artele plastice sau literatura, ca factori asociativi la recepţia
muzicii).
Tensiunea, pulsul, respiraţia, sensibilitatea la durere, toate sunt

influenţate
de ritm sau de anumite lungimi de undă.
Efectuând diferite teste, medicii au descoperit că nivelul hormonilor

stresului, adrenalina şi cortizolul, pot fi coborâte cu 20% cu ajutorul
unei muzici
romantice sau cerebrale. Acest fapt este folosit de medicină.
- pentru calmarea stărilor de agitaţie: Oda bucuriei de Beethoven şi Corul
pelerinilor de Wagner
- pentru tratarea nevrozei astenice şi a tulburărilor vegetative: Mica
serenadă şi Simfonia nr. 41 de Mozart
- pentru calmarea marilor suferinţe care apar în urma unor întâmplări
tragice: Concertul pentru violoncel de Dvorak şi Patetica de Ceaikovski .
De-a lungul vremurilor s-a observat efectul binefacator al muzicii cu
sonorităţi plăcute şi mai mult decât atât la unele persoane dotate, trăiri
fantastice
asemănatoare cu cele din lumea basmului, extraterestre, paranormale exprimate
într-un limbaj actual.
Este cunoscută acţiunea undelor sonore atât asupra plantelor care încolţesc
şi cresc mai bine, cât şi a productivităţii laptelui, la vacile în ale
căror grajduri se
cântă, se ascultă muzică.
Iată cum se redescoperă multiplele virtuţi ale muzicii – ea nu are

numai un
rol, o funcţie cultural estetică, aţa cum cred unii la prima vedere, ci
şi o funcţie
filozofică, magică, terapeutică.
In schimb există pericolul ca muzica să redevină o forţă, să induca violenţa pe

plan psihic tulburări de neimaginat, în special la tinerii adepţi ai
noilor curente
( rock, havy-metal etc.).
Conditii de ascultare a muzicii:

o este recomandat sa fii singur în cameră, pe cât posibil într-o cameră
în care sa nu fii deranjat în timpul ascultării;
o a fie îndepartate din câmpul vizual obiecte sau fotografii care vă
trezesc amintiri;
o scaunul sau fotoliul să nu fie nici prea înalt, nici prea scund, spre a nu
îngreuna circulaţia sângelui;
o mâinile vor fi aşezate pe lângă corp, iar picioarele paralele, nu
încrucişate, pentru a facilita circulaţia energetică în meridianele
corpului.
(Poziţia încrucişat o folosim când ne apărăm de un interlocutor neplăcut sau

care ne comunică lucruri neplacute ori are un anumit ton, o violenţă verbală).
Nivelul sonor, intensitatea este greu de stabilit. Dvs. sunteti cei in măsură să
apreciaţi fiecare după temperament şi acuitate auditivă, insă ţineti cont de faptul
că un nivel prea slab poate elimina anumite impresii, mai ales când este vorba de
interpretarea unei orchestre, iar un nivel prea înalt (tare) oboseşte,
modifică
puterea afectivă a audiţiei.
Iluminarea camerei sau sălii în care se face o sedinţă de meloterapie poate fi:
naturală (lumina zilei);
artificială, mai ales când se combină cu cromoterapie, practicându-se
la alegerea culorii în funcţie de diagnostic.
De asemenea, când afară este o zi ploioasă, recurgem tot la lumina

artificială, fie la domiciliu sau în timpul audiţiei în grup organizat.
Temperatura mediului ambiant: 20-22 de grade (18-24 de grade).
În timpul audiţiei recomandăm să vă amintiţi lucrurile minunate din

natură:
munti, paduri, ape cristaline, flori, armonia culorilor etc., iar daca
sunteti obosit,
nu va gândiţi la nimic, lăsaţi-vă furat de muzica.
Medicul, terapeutul este acel care selecteaza fragmentele muzicale .
Pentru că muzica acţionează subtil, pe sistem de vibraţii şi

biorezonanţă,
chiar o muzică a compozitorilor clasici, in secţiile de medicina internă,
indiferent
de gradul de cultura al pacientului va avea un efect benefic.
Tensiunea, pulsul, respiratia, sensibilitatea la durere, toate sunt

influentate
de ritm sau de anumite lungimi de unda. Cand esti relaxat, pulsul, de exemplu, se
modifica usor. Insa daca ti-e frica, te doare ceva sau esti stresat,
ritmul cardiac
ramane "inghetat" pe o anumita frecventa.
Efectuând diferite teste, medicii au descoperit că nivelul hormonilor

stresului, adrenalina şi cortizolul, pot fi coborâte cu 19% cu ajutorul
unei muzici
romantice sau cerebrale. Acest fapt este folosit de medicină.
Cap. XIV Tratamentul naturist
Recomandă un regim de viata echilibrat din care regimul igieno-dietetic

este esenţial:
►Alimentaţie bogată în acizi graşi omega 3 şi omega 6, conform unor

studii
recente efectuate de cercetători de la Universitatea Harvard, SUA, au demonstrat
rolul important al acestor acizi în buna funcţionare a creierului şi în
tratamentul
tulburărilor depresive, maniaco-depresive şi schizoide.
►Consumul de ciocolată, poate fi benefic datorită conţinutului de lecitină şi altor
principii active conţinute în cacao care tonifică sistemul nervos,

stimulează
secreţia de serotonină şi dau o stare de linişte (deşi în exces sau la
persoanele
normale care nu prezintă alterări la nivelul sistemului nervos, poate
excita sau
creea stari de nervozitate); atunci cand organismul are nevoie de anumite
substanţe le absoarbe ca o sugativă;
►Deconectarea de la problemele zilnice, acordarea timpului necesar

organismului de refacere, de reîncărcare a bateriilor proprii, asigurarea
pauzelor
recreative prin activităţi în aer liber ;
►Evitarea situaţiilor conflictuale prin gândirea pozitivă şi acceptarea

situaţiilor
critice care pot sa apară în viaţa fiecăruia;
►Copiilor, să li se creeze un program extraşcolar care să le capteze atenţia si să
le
dezvolte personalitatea, prin care să-şi elibereze temerile, frustrările,
inhibiţiile,
timiditatea, să le imprime increderea de sine şi dorinta pentru frumos prin sport,
dans, pictură, artă cinematografică, etc
Este indicat să se adopte un animaluţ de companie, imprimând prin acesta simţul

reponsabilităţii şi totodată s-a constatat că animalele sunt deosebit de
eficiente
pentru prevenirea apariţiei bolilor psihice; animalele oferă ataşament şi
cer în
schimb atenţie şi iubire.
14.1. Plantele
Sunătoarea
Peste o sută de studii au fost făcute în ultimele doua decenii, în

diferite
clinici din lume, pe tema efectelor acestei plante, în tratarea depresiei
si în
simptomele asociate ei.
Rezultatul: toate cercetarile arată o neta imbunătaţire a stării emoţionale a

majorităţii pacientilor depresivi, după tratamentul intern cu sunătoare.
Principiile
sale active elimină treptat stările de tristeţe, de astenie, inviorează
mintea şi
psihicul, împiedică apariţia şi elimină tulburările de somn, măresc tonusul
lăuntric.
Cea mai simplă si totodată eficientă metodă de administrare a acestei

plante este pe cale internă, sub formă de pulbere (obţinută prin
măcinarea cu
râşniţă electrică de cafea), din care se ia o linguriţa rasă de patru ori pe zi, în
cure
de 2 luni, cu 21 de zile de pauză.
Busuiocul (Ocimum basilicum),
Conţine uleiuri volatile care au efect sedativ, calmant, relaxant, tonic

al
sistemului nervos, poate fi folosit în aproape orice tip de afecţiune,
dar esenţele
sale puternice cu iz de mentă, cimbru şi lemn dulce acţionează benefic în stări de
slabiciune, descurajare, indecizie, sau stări de nervozitate şi isterie.

Valeriana, iarba pisicii, navalnic (Valeriana officinalis)
Are are efecte sedative, antianxioase,relaxante, anti-epileptice, ameliorează
stresul şi combate insomnia ; poate fi deosebit de eficientă în situaţii de stress
cu
tulburări neuro-vegetative.
Kava-kava
Este o planta exotica, adusa din sudul Pacificului, din Arhipelagul Polinezian,
unde radacina sa este folosita in mod traditional pentru efectele sale
de
echilibrareemotionala. Are denumirea stiintifica de Piper methysticum, iar
principiile sale active influenteaza un centru nervos de la nivelul
creierului,
responsabil de inducerea starilor de relaxare. Este poate cel mai bun
remediu in
tratarea tulburărilor anxios-depresive, fiind eficientă şi in alte simptome
asociate
depresiei, dintre care insomnia şi stările de iritare sunt pe primul loc.
La fel ca şi sunătoarea, nu induce - spre deosebire de restul

medicamentelor - stări de somnolenţă, abulie, nu afectează deloc capacitatea de
concentrare şi nici coordonarea motorie. La noi în ţară se găseşte în
marile
magazine naturiste, sub forma de capsule sau de comprimate, care se
administrează conform prospectului.
Seva de mesteacăn (Betula pendula)

Are acţiune profundă eficientă în afecţiuni neuro-psihiatrice, efect tonic
al
sistemului nervos central, de regenerare a celulelor nervoase şi
imbunătaţirea
funcţiei psihice; eficientă în sindromul depresiv, neurastenie, pierderi de
memorie, tulburări de concentrare, astenie mentală şi fizică la vârstnici
Hameiul (Humulus lupulus)

Are proprietăţi neuro-sedative, calmante, relaxante, uşor hipnotice,
aperitive, aromatizante, iar datorită hormonilor vegetali feminini,
estrogenici are
acţiune anafrodisiacă (calmează excitaţiile sexuale); a fost folosit încă
din
atichitate pentru boli ale sistemului nervos, nevroze, melancolie, isterie,
depresie,
insomnie, anxietate, atacuri de panică, hiperexcitabilitate nervoasă si
sexuală,
delirium tremens, etc. Pentru efectul calmant şi ca somnifer, se bea
câte o cană
de ceai seara înainte de culcare.

Talpa gâştii (Leonurus cardiaca)
Datorită uleiurilor volatile pe care le conţine are acţiune puternic
sedativă la nivelul sistemului nervos central, calmantă a tulburărilor
nevrotice
cardiace, reglează funcţionarea sistemului nervos vegetativ, fiind indicată
în stări
depresive cu anxietate, insomnii, disfuncţii vegetative cu componentă nervoasă.
Polenul
Mai multe studii făcute de medici, sub egida "Apimondia", Organizatia
mondiala a apicultorilor şi a apiterapeuţilor, au pus în evidenţă
fenomenalele
efecte pozitive ale polenului de albine în tratarea depresiei. O cură de 3 luni,
timp
în care se administrează 7-15 grame de polen pe zi, duce în peste 60% din cazuri
la o ameliorare simţitoare a stării emoţionale a pacienţilor. Frecvenţa
stărilor de
tristeţe, de pesimism, scade treptat, pacientul îşi recapătă tonusul
psihic şi fizic,
simte nevoia de acţiune şi începe să facă el însuşi eforturi de a se
desprinde de
starea de depresie.
Lăptişorul de matcă
Este eficient în special în cazul femeilor depresive care au un deficit
de
hormon estrogen în organism, dezechilibru obiectivat prin estomparea
caracterelor feminine secundare (scăderea sânilor, dezvoltarea pilozităţilor,
asprirea pielii etc.), scăderea sau absenţa apetitului erotic, slaba

asimilare a
calciului şi a magneziului. Se face o cură de 28 de zile cu miere
care conţine în
proporţie de 2% lăptişor de matcă, pe care o găsim în magazinele
apicole
specializate. Se iau din acest produs, cu efecte foarte rapide, în
majoritatea
cazurilor, câte 1-3 linguriţe pe zi. Între două cure se face o pauză
de minimum
două saptâmani.
14.2. Uleiurile volatile naturale şi efectele lor asupra minţii
Bradul, pinul şi ienupărul

Uleiul volatil de brad (Abies alba) are un efect regenerator amplu,
împrospătînd şi ajutînd la evitarea suprasolicitării. Este, în mod
deosebit, indicat
celor care au tendinţa de a munci foarte mult, pînă la extenuare.
Acele de pin (Pinus communis) conţin un ulei volatil care înlătură
stările de
oboseală şi de iritabilitate nervoasă cauzate de prea multă muncă, de
lipsa de
odihnă. Mirosul şi aroma acestui ulei dau fiinţei o dispoziţie
interiorizată,
meditativă şi, în acelaşi timp, plină de forţă.
În vechime, ienupărul (Juniperus communis) era ars, la fel ca şi tămîia,
pentru alungarea spriritelor rele. Uleiul de ienupăr are un efect de reechilibrare

şi
calmare în plan psihic, fiind tonic al nervilor. Elimină stările depresive,
anxietatea,
stresul, grijile excesive. Conferă o stare de forţă interioară, încredere
în sine.
Reglează viaţa sentimentală şi ne scuteşte de oscilaţii. Este foarte
recomandat
persoanelor care trec cu uşurinţă de la o stare de entuziasm la o stare astenică.
Esenţa de trandafir "ascute" mintea

Se spune că esenţa din petale de trandafir (Rosa damascena sau R.
centifolia) ar fi "regina" uleiurilor volatile. Trandafirul este un simbol
al iubirii, al
purităţii, al graţiei. Despre el se spune că ar fi răsărit din sîngele
lui Adonis,
romanii credeau că a răsărit din sîngele lui Venus, iar mahomedanii cred
că a
răsărit din sîngele lui Mahomed. Mireasma esenţelor de trandafir conferă o stare
de armonie şi de pace interioară, trezeşte iubirea, reconfortează inima
şi ascute
mintea. Acest ulei esenţial este calmant, antidepresiv, fiind indicat în combaterea
insomniei, iritabilităţii nervoase şi depresiei.
Uleiul de lavandă alungă depresia şi insomnia

Lavanda sau levănţica (Lavandula augustifolia sau. L. officinalis) este
cea
mai renumită plantă pentru acţiunea ei asupra sistemului nervos central
în
depresii, apatie, insomnie, tensiune nervoasă, isterie.
Mirosul uleiului de levănţică induce o stare de regenerare sufletească,
prospeţime şi puritate interioară, alungînd gîndurile negative. Mai este indicat
în
stări de panică, stres, iritabilitate, treceri bruşte de la o stare la
alta, depresie
mintală, depresie maniacă, epuizare nervoasă.
Efectele miresmelor de busuioc

Uleiul volatil de busuioc (Ocimum basilicum) limpezeşte mintea, conferă
claritate mentală şi forţa interioară, înlăturînd oboseala intelectuală.
Acest ulei
este unul dintre cele mai bune tonice nervoase. El poate fi folosit, în
special, în
afecţiunile asociate cu frică, slăbiciune, isterie. Renumitul fitoterapeut
francez
Jean Valnet îl recomandă în epilepsie şi paralizie.
Despre mirosul busuiocului se mai spune că este bun pentru inimă, alungă
neliniştea care devine melancolie şi-l face pe om bucuros.
Rozmarinul, iarba ţinerii de minte
Există şi uleiuri volatile ale căror arome ne ajută în procesul
învăţării.
"Acesta este rozmarinul, bun pentru aducere aminte, pentru rugăciune,
pentru
dragoste, pentru ţinere de minte...", scria Shakespeare, în "Hamlet".
Reputaţia
rozmarinului ca "iarbă a ţinerii de minte" se datorează, îndeosebi,
parfumului
intens care, odată respirat, cu greu mai poate fi uitat. Mirosind rozmarin înainte
şi
după o lecţie pe care o studiem şi apoi cu puţin înainte de începerea
testului,
creierul nostru va face imediat legătura între aroma de rozmarin şi ceea
ce am
învăţat. În acest fel, noţiunile pot fi mult mai uşor fixate în memorie
şi apoi
rechemate, odată cu simţirea mirosului de rozmarin.
Uleiul esenţial de muşcată dulce

Mirosul uleiului de muşcată dulce (Pelargonium odorantissimum) are atît
rolul de a calma hiperexcitabilitatea nervoasă, nervozitatea, iritabilitatea
persoanelor mai active, dinamice, cît şi cel de a dinamiza, de a elimina

anxietatea,
depresia fiinţelor mai pasive. Dacă nu puteţi găsi acest ulei volatil în
magazine,
fiind mai rar şi destul de scump, puteţi face rost chiar de planta în sine. Muşcata
dulce nu face flori la fel de frumoase ca muşcata obişnuita dar este

foarte
rezistentă, atinge dimensiuni impresionante şi este suficient să fie expusă la
soare
puternic ori să se strivească între degete o frunză pentru a se obţine
o
aromatizare excelentă.
Isopul, menta şi eucaliptul

Uleiul de isop (Hissopus officinalis) are o acţiune stimulatoare a sistemului
nervos, fiind un tonic excelent. Întăreşte şi încălzeşte corpul, dînd o
senzaţie de
relaxare. Uleiul de mentă este revigorant şi întăreşte nervii. Conferă fermitate
în
acţiune, înlătură gîndurile negative, generează o stare de uşurare
interioară,
stimulează şi purifică mintea.
Atat uleiul de isop, cît şi cel de mentă sînt eficiente în tratamentul isteriei.
Uleiul de eucalipt (Eucaliptus globulus), este unul dintre cele mai
puternice
uleiuri volatile antiseptice. Este indicat în majoritatea afecţiunilor
respiratorii,
chiar şi contra unor virusuri gripale, având, în acelaşi timp, acţiune expectorantă
şi
antispasmodică asupra tractului respirator.
La nivel psihic, mirosul eucaliptului facilitează concentrarea, înlătură
oboseala şi
durerea de cap congestivă. Conferă o stare de luciditate, armonie, pace interioară
şi inspiraţie.

Bergamota şi portocalul
Uleiul volatil de bergamotă (Citrus bergamia) are un miros fin,
înviorător.
Limpezeşte şi înalţă spiritul. Ca sedativ nervos, este utilizat în
combaterea
depresiilor şi stărilor de anxietate.
Uleiul de portocal (Citrus auratium) este unul dintre cele mai eficiente
uleiuri sedativ-antidepresive. Este folosit în înlăturarea stărilor de
frică faţă de
evenimente neaşteptate, insomnie, isterie, stări de anxietate şi depresie.
Determină apariţia unui sentiment de seninătate interioară, înţelegere şi
deschidere faţă de ceilalţi.
14.3. Exerciţiile fizice
Pot face enorm pentru depăşirea stărilor de depresie. Studiile efectuate

arată faptul că peste 80% dintre persoanele depresive provin din mediul urban şi
au un trai sedentar sau semi-sedentar.Traiul sedentar duce la economisirea
unei
cantităţi uriaşe de energie fizică, care parţial este stocată în adipozităţi, iar
restul
se transformă in energie psihica. Ce se intamplă când aceasta este in exces
şi nu
ştim cum sa o consumăm?
Ea generează stări de disconfort psihic tot mai puternic, care ia, de cele mai
multe ori, forma depresiei. În acest context, trebuie ştiut că efortul
fizic intens,
făcut sistematic, activează nu doar musculatura, respiraţia şi
metabolismul, ci şi
anumite mecanisme naturale de protecţie psihică. Este deja notoriu faptul
că
dupa 40 de minute de efort fizic (alergare, sporturi în aer liber, inot etc.)
scoarţa
cerebrală eliberează anumiţi neuro-transmiţători care generează stări de relaxare,
de mulţumire, de optimism.
Mai mult, exerciţiile fizice făcute de măcar 3 ori pe săptamână în cadru

natural îmbunătăţesc somnul (principalul mijloc de regenerare psihică), măresc
rezistenţa la stres şi, nu în ultimul rând, se constituie într-o veritabilă supapă
prin
care sunt defulate multe din tensiunile interioare acumulate din viaţa de zi cu zi.
14.4. Temperatura corpului
Un studiu american recent face o corelaţie aparent năstruşnică între

temperatura corpului şi starea psihică. Astfel, s-a descoperit că organismul
depresivilor nu respectă ciclurile zilnice ale temperaturii corpului.
În mod normal, aceasta scade pe timpul nopţii cu 1-2 grade Celsius, pentru
ca ziua să crească la loc. În cazul depresivilor aceste variaţii
naturale de
temperatură de cele mai multe ori nu există, fapt care perturbă ritmurile normale
ale creierului, afectând somnul şi relaxarea.
În consecinţă, persoanele cu depresie nu se regenerează suficient noaptea,

iar ziua sunt somnolente şi lipsite de energie.
Pentru a regla aceste cicluri diurne ale temperaturii corpului şi pentru

a
elimina depresia, dormiţi noaptea la o temperatură mai scazută decât
sunteţi
obişnuiţi (18-19 grade Celsius).
Dimineaţa, pentru a creşte la loc temperatura corpului, faceţi câteva

exerciţii fizice şi un duş cald, ceea ce duce la un tonus psihic mai bun. Este un
tratament de urmat mai ales in timpul sezonului rece, când corpul si psihicul sunt
mai sensibile la variaţiile de temperatură.
14.5. Respiraţia
Este direct afectată de stările de depresie. Există deja multe studii care pun
în evidenţă faptul că persoanele ce suferă de această tulburare au
aproape
întotdeauna o respiraţie superficială, întreruptă, cu un volum foarte mic. Atunci
se
pune întrebarea: Oare corelaţia inversă nu funcţionează? Adică, o
respiraţie
"educată", devenită mai amplă şi mai profundă, nu va aduce dupa sine o
stare
psihică tot mai bună? Rezultatele testelor practice sunt extrem de încurajatoare în
acest sens.
Dobândirea unei respiraţii lente, ample, care să folosească întreaga

capacitate pulmonară, antrenând şi lobii inferiori, nu doar cei superiori
ai
plămânilor, duce gradat la o îmbunatăţire substanţială a stării emoţionale a celor
care suferă de depresie. În acest sens, este recomandată respiraţia completă (care
coboară până in abdomen).
Pentru efecte antidepresive mai rapide, vom prezenta insa un alt

exercitiu
simplu de respiratie, asa-numita "respiratie tip ras". Intinsi pe spate
si relaxati,
inspirand cat mai adanc, lasam abdomenul sa se umfle cu aer. Dupa ce inspiram,
pastram aerul in plamani cat mai mult posibil, dar fara sa apara vreo stare de
jena,
dupa care il expiram sacadat pe gura, rostind silaba "ha".
Cu alte cuvinte, atunci cand vom expira aerul din plamani, vom emite
sacadat un "ha ha ha", care - vom vedea - nu rareori se transformă, fără voie,
într-
un râs veritabil, neforţat. Făcut câte 10-15 minute, de două ori pe zi,
acest
exerciţiu are efecte emoţionale foarte bune, activând un mecanism neurologic ce
are ca efect final stimularea zonelor din creier care răspund de
producerea
stărilor de optimism.
14.6. Gandirea pozitiva
Modul nostru de gândire reflectă starea de sănătate. „Gândurile sunt cele

care modelează omul”, spunea marele yoghin Swami Shivananda. Mai exact, tot
ceea ce îi trece omului prin minte se întoarce înapoi ca un bumerang, sub
forma
faptelor
Gândirea pozitivă face minuni. Depresia este acompaniată de regulă de

gânduri negative. Din acest motiv, pentru a combate depresia este nevoie
în
primul rând de eliminarea tuturor gândurilor negative.
Acţiunile zilnice sunt doar reacţii subconştientului, care acţionează sub

presiunea gândurilor, de aceea, este foarte important să te focalizezi
doar pe
gandurile constructive, deoarece cele „rele” dau naştere unor emoţii
negative
care, la un moment dat, se vor regăsi în actiunile tale. Emoţiile
negative
determină apariţia stărilor depresive, problemelor gestive, bolilor cardiace
şi
hipertensiunii arteriale. În plus, s-a demonstrat că subconştientul
controlează
bătăile inimii şi circulaţia sângelui, reglează digestia, asimilarea substanţe
nutritive
şi eliminarea reziduurilor. Prin urmare, prin controlarea subconştientului, bolile
ar
putea fi ţinute la distanţă.
Mintea este alcătuită din două părţi distincte: mentalul conştient şi

mentalul inconştient sau, mai exact conştientul (latura raţională) şi
inconştientul
(latura iraţională). De aceea, nu de puţine ori, auzi în jurul tău oameni
care spun
că au făcut un lucru fără să se gândească prea mult. Acel lucru nu s-a petrecut la
voia întâmplării, ci a fost o consecinţă a gândurilor stocate de-a lungul timpului.
Aceasta deoarece subconştientul este în permanenţă ţinta su

gestiilor conştientului. În mod normal, gândurile trec mai întâi prin
mentalul
conştient, care raţionează şi, astfel, omul are posibilitatea de a alege.
Nu acelaşi
lucru se poate spune şi despre funcţiile vitale ale corpului, care sunt controlate
de
inconştient. Subconştientul acceptă numai ceea ce omul gândeşte permanent.
Acesta nu „judecă” faptele aşa cum se întâmplă cu mentalul conştient. De
asemenea, subconştientul nu poate discerne între gândurile bune şi cele false. El

le asimilează ca atare şi răspunde în conformitate cu natura lor
Gândurile noastre au efect benefic sau nociv asupra creierului şi,

implicit
asupra sănătăţii. Orice gând reprezintă expresia activităţii cerebrale din
punct de
vedere biochimic şi bioelectric. Reglajul activităţilor se face cu ajutorul
următorilor
neuro-transmiţători cerebrali: acetilcolina, adrenalina, noradrenalina, dopamina şi
serotonina. Ariile cerebrale în care se află receptorii lor sunt cortexul

prefrontal,
ganglionii bazali, corpul striat, talamusul, hipotalamusul, amigdala şi hipocampul.
Activitatea acestor zone se reflectă în starea de bine a organismului

Învăţaţi să vă recunoaşteţi calitaţile şi abilităţile, nu numai defectele.
De
asemenea, înveseliţi-vă ziua citind diferite cărţi sau găsind citate care să vă
inspire
să gândiţi pozitiv. Formaţi o rutină: zi de zi, când vă simţiţi
copleşiţi de
evenimente, concentraţi-vă atenţia asupra voastră, asupra talentelor şi a
reuşitelor voastre.
14.7. Homeopatia
Reputatul homeopat roman dr. Sorin Cadar, într-un amplu interviu, este de
părere că tratamentul cu remedii homeopatice are eficienţă în peste 70%
din
cazurile de depresie.
Din păcate, acest tip de tratament nu poate fi administrat personal, ci

numai sub îndrumarea medicului specialist, el fiind cel mai în măsură să identifice
cauzele acestei tulburari şi să aleagă dintre sutele de remedii si de

soluţii pe cea
mai bună.
Cert este că remediile homeopatice sunt adesea mai puternice, mai

nuanţate ca efect şi total lipsite de efecte adverse, în raport cu medicamentele de
sinteză antidepresive. Unele dintre acestea au efect de "ecranare adică

pur şi
simplu estompează trăirile psihice negative, dând răgaz pacientului să se
regăseasca şi să depaşească singur starea de depresie.
Alte preparate homeopate reglează activitatea hormonală, îmbunătaţesc

somnul sau pur şi simplu reglează activitatea sistemului nervos central,
ceea ce
conduce treptat la ameliorarea stării psihice a pacientului. Adresaţi-vă,
aşadar,
fără ezitare, unui medic homeopat, dacă doriţi un tratament simplu şi
eficient
împotriva depresiei, care să vă susţină timp indelungat, fără a genera
efecte
adverse.
14.8. Atitudinea interioară
Este esenţială, nu doar pentru depăşirea stărilor de depresie, ci şi

pentru
impiedicarea exasperantelor recidive. Cel mai uşor se poate face această
schimbare de atitudine prin consultarea unui psiholog, care vă va ajuta
să
conştientizati cauzele ce au condus la apariţia depresiei şi, de
asemenea, vă va
ajuta să corectaţi comportamentele şi atitudinile interioare greşite, care
v-au
"împins" în această situaţie.
Pentru cei deschişi spre religie, rugăciunea zilnică, participarea la

slujbele
colective sunt de un real ajutor. Există, de altfel, nenumărate studii statistice
care
arată că persoanele profund religioase sunt practic imune la o serie de
tulburări
din sfera psihicului, inclusiv la depresie. Această imunitate nu apare,
însă, la
persoanele cu o religiozitate de suprafaţă sau fanatice, la care depresia
îşi
schimbă doar forma de manifestare, fără a dispărea de fapt.
14.9. Alte metode miraculoase fără medicamente
Exerciţiile fizice stimulează producerea de endorfină şi ridică nivelul

serotoninei în sânge, ceea ce explică starea plăcut euforică ce apare la
sfârşitul
unei şedinţe de gimnastică.
Profesoara de yoga Barbara Kaplan, din Oakland, California arată că în cazul

depresiei există un blocaj energetic în zona inimii (chakra inimii),
persoanele în
cauză fiind incapabile să se deschidă afectiv. Ele chiar au o poziţie
corporală
aplecată, cu umerii căzuţi şi pieptul înfundat, care le întreţine criza
şi agravează
starea. (Astfel de observaţii sunt confirmate şi de psihanaliză.
Depresivii sunt
conştienţi de această criză afectivă, nu o pot depăşi şi suferă din
cauza ei). Ea
recomandă posturile corporale care destind pieptul: Semiluna, Cobra, Podul,
Lăcusta.
Koplan - terapeut yoga al fundaţiei Phoenix Rising, SUA - recomandă

posturile
inverse: Lumânarea, Stând pe cap, deoarece prin acumularea sângelui la
nivelul
capului reglează somnul şi procesele cerebrale.
El atrage însă atenţia că aceste exerciţii trebuie să fie învăţate şi practicate

sub îndrumarea unui profesor priceput. "Yoga elimină starea de apatie şi lipsă de
interes prin exerciţiile specifice - asana-e -, pe care le pune la
dispoziţie…
Exerciţiile care scot pieptul în faţă trezesc capacitatea de a da sau primi
dragoste.
Postura eroului sau Salutul Soarelui ajută la eliminarea furiei şi la
conştientizarea
puterii personale."
Cheri Huber, autorul al cărţii "Depression as an Opportunity for

Spiritual
Practice", recomandă să ne punem următoarea întrebare în timpul stărilor
depresive: "Cum pot să am grijă de mine când mă simt aşa?", iar apoi
să ne
aplicăm acelaşi tratament ca persoanei iubite. Autorul sugerează chiar o
petrecere în cinstea depresiei: "Coaceţi-vă o prăjitură mică şi neagră. Nu adăugaţi

nimic ca să o faceţi să crească sau să fie gustoasă. Pictaţi un tablou depresiv
uriaş
şi întunecat. Veţi vedea astfel în ce stare negativă vă complăceţi.
Toate aceste
necazuri care vi se par adevărate piedici în viaţă pot fi, de fapt, impulsuri
pentru a
ne autodepăşi."
Dr. Patrick Miller, în "Cartea Credinţei Practice", recomandă: "Întoarceţi-vă

la natură. Activaţi-vă corpul, de preferat prin joacă. Înlocuiţi
sentimentul de vină
sau alt alte convingeri negative cu acela de încredere.
Dr. Alexander Lawen scoate în evidenţă eliberarea endorfinei şi a altor

substanţe benefice pentru creier, în timpul actului amoros cu continenţă sexuală,
în cadrul unui cuplu plin de iubire.
Medicina chineză recomandă şi ea pe această linie diverse posturi sexuale pentru
combaterea depresiei, realizate în cuplu, la anumite ore bine precizate de medic.
Tierona Low Dog indică plimbările prin grădină, contemplarea apusului de

soare sau a zâmbetului unui copil. Dr. Mars subliniază importanţa
expunerii
corpului complet nud la lumina soarelui pentru menţinerea stării de
fericire.
Lumina acţionează la nivelul glandei pineale, stimulând producerea
melatoninei,
un hormon care reglează somnul şi dispoziţia interioară.
În timpul lunilor de iarnă, când Soarele abia se arată, mulţi oameni

suferă de
depresii şi anumite disfuncţii affective de sezon, arată dr. Mars,
sugerând
expunerea 20 min./zi în aer liber şi înlocuirea becurilor cu incandescenţă (ce emit
o lumină uşor gălbuie) cu becuri care emit lumină albă (becuri cu

halogen) -
spectru total.
Nu uitaţi de terapia prin râs. Cumpăraţi-vă cărţi de bancuri, reviste

umoristice,
filme video. Închideţi-vă în casă şi urmăriţi câteva comedii bune.
Înscenaţi faze
comice prietenilor şi colegilor dvs., bucuraţi-vă şi râdeţi în hohote.
Rezonanţa explică mecanismul depresiei
Rezonanţa este un proces de iniţiere sau amplificare de fenomene vibratorii într-

un sistem, sub acţiunea vibraţiilor produse de un alt sistem.
În timpul rezonanţei are loc un transfer neîntrerupt de energie şi informaţie de la
sistemul excitator către sistemul rezonant. Procesul de rezonanţă în

universul
lăuntric al unei fiinţe umane se menţine graţie concentrării continue.
În diverse conjuncturi de viaţă nefavorabile, unele fiinţe umane ajung să trăiască
o
stare de insatisfacţie, deoarece (datorită ignoranţei) se identifică în mod greşit
cu
ego-ul, simţurile sau diversele faţete ale personalităţii lor efemere,
uitând că în
interiorul lor se află un izvor nesecat de fericire.
Aceste persoane nu se mai raportează la stări benefice (încredere,

optimism,
speranţă, mulţumire) şi rămân fixate (inconştient) în starea negativă care
le-a
cuprins. Sunt create toate condiţiile ca rezonanţa cu energiile negative
să se
producă, ceea ce explică amplificarea simptomatologiei, care merge până la
instalarea depresiei şi la tentative suicidare.
Prin abordarea diverselor metode şi tehnici naturale expuse mai sus, prin
care
persoanele afectate pot intra în mod conştient în rezonanţă cu energii
benefice
specifice din Macrocosm, se autoinduce conştient o stare benefică, ce se amplifică
prin rezonanţă. Cauza care a generat suferinţa este eliminată, şi astfel depresia
se
poate vindeca definitiv.
Recomandari utile in cazul depresiei:

- somnul odihnitor: 7-8 ore de somn în camere liniştite ferite de
zgomot;
- rugaciunea: practica rugăciunii are efecte benefice profunde şi
creşte credinţa în vindecare;
- contactul prelungit cu natura: vacanţele în regiunile montane;
- suport social şi moral din partea familiei
- interzicerea consumului de alcool, băuturi cofeinizate, tutun,
droguri.
- râdeti
În timpul unei crize de râs:
- capacitatea de schimb respirator este multiplicată de
patru ori;
- are loc o eliminare mai rapidă a toxinelor, a zaharurilor, a
grăsimilor şi a colesterolului;
- datorită încordării muşchilor abdominali, se rezolvă
problemele de constipaţie;
- se accelerează producerea de sucuri gastrice şi de enzime
necesare digestiei;
- are loc o stimulare a catecolaminelor - hormoni însărcinaţi
cu alertarea anticorpilor dispuşi cu apărarea organismului
contra virusilor şi a microbilor;
- creste secretia de endorfine (hormonii plăcerii şi ai
bunăstării), ele au o acţiune antidepresivă.
- este stimulată serotonina, care controlează somnul,
înlatură gândurile negre, elimină tensiunea şi micşorează
stresul;
- disconfortul dat de durerea fizică se micşorează până la
dispariţia totală.
Indicaţii cu privire la stilul de viaţă
Este ideală stabilirea unor reguli de viaţă care să includă plimbări în

aer
liber, mişcare, exerciţii fizice regulate, lucruri noi si drăguţe,
persoane plăcute şi
propriile dvs reguli de viaţă. Nu vă închideţi în casă, ci iesiţi afară la aer şi
la soare,
bucuraţi-vă de tot ce există frumos în jur.
Conştientizaţi faptul că starea dvs de sănătate reprezintă cel mai important lucru
din viaţă.
Evitaţi pe cât posibil acumularea tensiunilor emoţionale şi stresurilor de
orice natură din “viaţa de zi cu zi”; trăiti cât mai mult în prezent,
ne-opunând
rezistenţă psihologică la ceea ce este şi in acelasi timp acţionând în
mod creativ
(deci nu reactiv) în ceea ce priveşte îmbunătăţirea calităţii vieţii dvs.
Abandonati treptat in mod conştient ceea ce a existat în trecut, impresii

şi
tensiuni ale minţii consumatoare de timp şi de energie – ele nu vă sunt de folos cu
absolut nimic în prezent – cu alte cuvinte rupeţi-o cu trecutul şi cu

toate
credinţele şi tiparele mentale care v-au fost inoculate de inconstienţa
celor cu
care aţi intrat în contact şi trăiţi aşa cum consideraţi dvs că este bine.
o Hidratare corespunzătoare cu 2 – 2,5 litri de lichid/zi (apă plată;

ceaiuri,
sucuri naturale – de sfeclă roşie, grefe, portocale), necesară în primul rând
imbunătaţirii tonusului cerebral, ştiut fiind faptul că noi suntem 90% apă.
o O bună hidratare vă ajută să aveţi o circulaţie sanguină adecvată şi pentru o
eliminare rapidă a toxinelor.
o A se evita sucurile carbogazoase şi apa minerală.
o Insistaţi pe consumul de alimente sănătoase: fructe, legume, salate, cereale
integrale, paine secara si graham, carne de peste, pui, lactate si cu continut
mediu de grasimi.
o Insistati pe pregătirea alimentelor prin coacere – dar nu microunde –
innăbusire, grătar şi evitaţi prepararea hranei prin fierbere sau prăjire.
Dicţionar de depresie
Depresie istoric Depresia a fost înregistrată încă din antichitate. În

1986
Emil Kraepelin a descris psihoza maniaco-depresivă.
Depresie
Adolescent
Depresia la adolescent se poate manifesta prin
performanţe academice reduse, abuz de substanţe, abuz
de droguri, comportament antisocial, promiscuitate
sexuala, chiul, fuga de acasă
Depresie
La copil
Depresia la copil se poate manifesta prin fobie şcolară şi
dependenţa excesivă de părinţi.
Depresie
majora
Depresie care întruneste criteriile diagnostice de depresie
din DSM IV R (manualul american de diagnostic statistic in
psihiatrie): tristeţe, pierderea interesului sau plăcerii,
pierdere sau creştere în greutate, insomnie sau
hipersomnie, agitaţie sau lentoare psihomotorie, pierderea
energiei, oboseală, scăderea capacităţii de concentrare,
gânduri recurente, sentimentul lipsei de valoare.
Depresie
perimenopauza
Depresie care apare în perioada premergatoare
menopauzei, pe fond de dezechilibru hormonal.
Depresie
postmenopauză
Depresie cu debut după menopauză la femei.
Depresie
postpartum
Depresie care apare după naşterea unui copil, la mamă, pe
baza unui fond genetic sau a unei tulburări emoţionale.
Depresie
psihotică
Depresie majoră, încadrată în DSM IV R.
Depresie
recurentă
Depresie în care episoadele depresive revin cu frecvenţă
periodică.
Depresie
sezonieră
Depresie care apare mai ales toamna, uneori iarna sau
rimăvara, în legătură cu cantitatea de lumină solara.
Depresie Depresie care insoteste adesea problemele medicale sau

varstnic este generata de sentimentul inutilitatii sau singuratatii.
Depresiv “Depresiv” este termenul folosit generic pentru a desemna

o persoană care suferă de depresie.
Dispoziţie
depresivă
Dispoziţia depresivă este starea în care persoana simte o
durere emoţională intensă
Distimie Distimia este o formă de depresie care nu intruneşte

criteriile diagnostice de depresie majoră, fiind caracterizată
de semne cronice, nepsihotice.
Episod depresiv Episodul depresiv se caracterizează prin tristeţe şi
pierderea interesului sau plăcerii de a face diverse lucruri.
Melancolie Melancolia este o formă de depresie în care apar mai

puţine smptome depresive comparativ cu depresia majoră.
Medicamente
anti depresive
Termen generic folosit pentru medicamentele utilizate în
tratamentul depresiei.
Psihoterapia
in depresie
Tratament al depresiei prin psihoterapie, incluzând o gamă
variată de tehnici şi metode: psihoterapie ericksoniana,
psihoterapie integrativa, psihoterapie cognitiv-
comportamentala, hipnoterapie, hipnoza clinica, etc.
Ruminaţie
depresiva
Gânduri obsesive, repetitive, automate, cu caracter trist,
care apar în depresie.
Tulburare
bipolară
În tulburarea bipolară episoadele de depresie alternează cu
cele maniacale.
Melancolie stare depresivă gravă, marcată printr-o durere morală
insuportabilă, un sentiment de culpabilitate şi o inhibiţie
psihomotorie.
Se întâlneşte în psihoza maniacodepresivă, la începutul
schizofreniei, în cursul afecţiunilor neurologice, endocrine
sau în situaţii dificile.
Melancolia se manifestă printr-o prostaţie, un sentiment de
vinovăţie şi de autodamnare, un delir de negare de sine.
Riscul major este sinuciderea. Necesită spitalizare,
administrarea de antidepresive. Tratamentul de fond
depinde de cauza melancoliei.
Bibliografie
1. Athanasiu A., Elemente de psihologie medicalã, Ed.Medicalã, 1983

2. Collier, J.A.B, Longmore J.M., Hodgetts T.J., Mannual de medicinã clinicã,
Ed. Medicalã, Bucuresti, 1997
3. Lazãrescu M., Psihopatologie clinicã, Ed.Helicon, Timisoara, 1994
Predescu V., Psihiatrie, Ed.Medicalã, Bucuresti, 1983
4. Taylor B.Robert, Fundamentals of Family Medicine, Ed.Springer, 1996
5. Henri Loo, Pierre Lôo, Depresia, Editura Corint, 2003
6. Dietmar Stiemerling, 10 abordări psihoterapeutice ale depresiei,Editura 3
7. Prof. Dr. Florin Tudose, Depresia si terapia ei în practica medicală modernă

Invinge Depresia

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Invinge Depresia

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Invinge Depresia – Varaticeanu Anca Simona 1

Autor: Vărăticeanu Anca Simona

Toate drepturile rezervate © Editura Gold - 2011

Cap. I - CONSIDERATII GENERALE PRIVIND

Invinge Depresia – Varaticeanu Anca Simona 3

Această lucrare doreşte să atingă o problema foarte cunoscuta, pentru care s-

Teoria umorală a lui Hipocrate persista încă, după ce a fost eclipsată

Invinge Depresia – Varaticeanu Anca Simona 4

Un doctor a definit depresia în felul următor: “Întreaga lume pare învăluită

Definiţia depresiei dată de dicţionarul Webster: “… Starea de a te simţi

trist; demoralizare; o tulburare psihică marcată de tristeţe, lipsă de

Depresia este o stare mentală, caracterizată printr-o cădere a tonusului

Se compune dintr-un trepied simptomatic ce se referă la modificarea

depresiv au fost denumite de Kielholz ca simptome de bază, sau cardinale, cărora

Dispoziţia depresivă, cu aspect de “hipertimie negativă”, poate îmbrăca aspectul

Inhibiţia gândirii se traduce prin sărăcirea imaginaţiei, încetinirea

Depresia este o stare de spirit negativă, caracterizată de predominanţa

Mai apare şi o senzaţie acută de lipsă de orizont, de neîncredere în puterile

În prezent, specialiştii apreciază că în Europa şi Statele Unite,

Depresia este o boală a întregului corp, afectând trupul ,sistemul

Majoritatea oamenilor se simt din când în când abătuţi. Adevărata depresie

În ultimele decenii, bolile depresive au devenit într-un fel boli populare.Nu

Putem defini depresia ca o prăbusire a dispoziţiei bazale, cu

Sindromul depresiv are drept componente definitorii dispoziţia depresivă,

Dispozitia depresivă este traită ca “tristeţe vitală”, pierderea sentimentelor,

Încetinirea proceselor gandirii este exprimată de mono-ideism, incapacitate

Depresia se manifestă printr-o senzaţie permanentă de inutilitate,

1.2. Mijloacele de cercetare şi disciplinele care abordează acest fenomen.

Mijloacele de cercetare şi disciplinele care abordează acest fenomen sunt

Există abordările neurofiziologice şi biochimice, căile de acces

Studiile sociologice care abordează schimbările esenţiale din domeniul

lipsa de perspectivă a tineretului în faţa pericolului crizei ecologice

1.3 Cum se manifestă depresiile

Invinge Depresia – Varaticeanu Anca Simona 8

Depresia este o afecţiune psihică ce are simptome alăturate

Din punct de vedere psihologic, gândirea persoanelor depresive este

Depresia majoră este cauza cea mai importantă a dizabilităţilor în toata

de studiu al bolii, depresia acontează mai mult de 10% din toate

Pesimismul chinuitor invadeaza trairea subiectului cu bogăţia sa de

Deşi depresia este foarte comună şi răspunde bine la tratament, de multe

Psihopatologii folosesc mai mulţi termeni ca să descrie problemele care

• „Emoţia” se referă la o stare de excitaţie care este definită de

extremă poate colora percepţia unei persoane despre lume (A.P.A.,

1.2.1. Inhibiţia psihomotorie în cadrul depresiei

Inhibiţia psihomotorie reprezintă o pierdere a elanului vital,

Invinge Depresia – Varaticeanu Anca Simona 10

Încetinirea psihică însoţeşte perturbările motorii. Ideaţia este încetinită

Procesele gândirii depresivilor sunt neproductive şi monotone, se rezumă

Depresivul răspunde cu latenţă, amintirile sunt imprecise, evocarea lor

Inhibiţia psihomotorie se exprimă mereu prin formule care arată deziluzia,

„lipsa de energie, de gust, de tonus, de dinamism, de veselie, de

1.3.2. Anxietatea si tulburările de caracter

Întotdeauna anxietatea însoţeşte depresia. Depresia şi anxietatea sunt

Invinge Depresia – Varaticeanu Anca Simona 11

Cap. II - Depresia clinică

Definiţia de cea mai largă generalitate consideră depresia ca o prăbuşire a

Dispoziţia depresivă este trăită ca „tristeţe vitală” (Schneder K.), pierderea

Depresia se poate referi, ori la o stare ori la un sindrom clinic, o

Oamenii care sunt într-o stare de depresie severă descriu sentimentul ca

schimbări în gândire şi comportament.

Depresivul trăieşte o stagnare a timpului intim imanent, care se

Invinge Depresia – Varaticeanu Anca Simona 12

psihiatrică şi nu numai în aceasta.