Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
II 2014 – 2015
Tract
Plămâni
gastrointestinal
Fluid Grăsime
Sânge și
extracelular
limfă
Ficat
Structuri
Bilă secretoare Organe
Rinichi Plămâni
Țesuturi
Vezica Alveole Oase
moi
urinară pulmonare
Aer
Fecale Urină expirat Secreții
2
Figura 2. Reprezentarea schematică a unei membrane biologice. Sferele reprezintă
părțile hidrofile ale lipidelor, liniile în zig-zag reprezintă părțile lor hidrofobe Sferele albe,
negre sau punctate reprezintă diferite tipuri de lipide, iar corpurile mari reprezintă proteinele
asociate membranei.
Parte nepolară
(hidrofobă)
Exemplu de fosfatidilcolină
Roșu – esterul format din colină și fosfat
Negru – glicerol
Verde – acid gras nesaturat (ex. oleic)
Albastru – acid gras saturat (ex. palmitic)
3
gruparea amino, - NH2, a unui aminoacid și gruparea carboxil, - COOH, a altui aminoacid se
numește legătură peptidică (– NH – CO – ).
Complecșii formați între proteinele membranei și lipide pot forma canale hidrofobe
sau hidrofile, care permit transportul moleculelor cu caracteristici fizico-chimice diferite.
Natura amfipatică (cu proprietăți atât hidrofile, cât și hidrofobe) a membranei creează o
barieră pentru compușii ionici, puternic polari, deși nu îi exclude complet. Prezența unor pori
de aprox. 4 Å se crede că permite deplasarea cu ușurință a moleculelor mici, cum este apa.
Astfel, anumite molecule (care în mod obișnuit sunt excluse) pot traversa rapid bariera
membranei cu conținut ridicat de lipide.
Diferențele între diferitele tipuri de membrane, cum ar fi prezența lipidelor diferite,
cantitatea de lipide pe suprafață, diferențele între mărimea și forma proteinelor, sau
caracteristicile fizice ale legăturilor, pot produce diferențe de permeabilitate între membrane.
Aceste diferențe biochimice și biofizice sunt responsabile pentru diferențele de permeabilitate
ale pielii în diferite regiuni anatomice ale corpului.
Un compus toxic poate trece printr-o membrană prin unul din cele două procese
generale: - transport pasiv (difuzie conform legii lui Fick) în care celula nu consumă energie
- transport specializat, prin care celula oferă energie pentru a transporta compusul
toxic prin membrană.
Transportul pasiv. Cei mai mulți compuși toxici traversează membranele prin difuzie
simplă, de la o concentrație mai mare la una mai mică. Forța conducătoare este gradientul de
concentrație (diferența dintre concentrații) de o parte și de alta a membranei. În final
concentrația compusului toxic este aceeași de ambele părți ale membranei (se stabilește
echilibrul).
Moleculele hidrofile mici (până la mase molare aprox. egale cu 600) pot traversa
membranele prin porii apoși, în timp ce moleculele hidrofobe traversează prin domeniul
lipidic al membranelor. Cu cât o moleculă hidrofilă este mai mică, cu atât mai ușor va traversa
membranele prin difuzia simplă prin porii apoși. De ex., etanolul este absorbit rapid din
stomac și intestin și apoi este distribuit la fel de rapid în corp, prin difuzie simplă din sânge în
toate țesuturile.
Majoritatea compușilor toxici constau din molecule organice mai mari, cu grade
diferite de solubilitate în lipide. Viteza lor de transport prin membrane se corelează cu
solubilitatea lor în lipide, care este frecevnt exprimată sub forma coeficientului de partiție
între apă și octanol pentru moleculele neutre, sau logP (tabelul 1).
Coeficientul de partiție este o măsură a capacității compusului de a se separa între
două faze nemiscibile. Acestea sunt o fază organică (de ex. octanol sau heptan) și una apoasă
(apă). Solventul lipidic utilizat pentru măsurători este în mod obișnuit octanolul, deoarece
imită cel mai bine lanțul de carbon al fosfolipidelor. Cu cât coeficientul de partiție este mai
scăzut, cu atât compusul este mai solubil în apă și mai puțin permeabil prin membrană.
Astfel, aminoacizii (logP negativ) sunt solubili în apă, în timp ce poluanții ca DDT sau
TCDD sunt foarte solubili în lipide (logP foarte pozitiv):
4
Mulți compuși chimici sunt acizi organici slabi sau baze organice slabe. În soluție
acești compuși sunt ionizați, iar forma ionizată are o solubilitate scăzută în lipide și nu poate
traversa cu ușurință prin domeniul lipidic al membranei.
HA + H2O A¯ + H3O+
B + H3O+ BH+ + H2O
O parte din traversarea cationilor și anionilor organici (în funcție de masa lor molară)
se poate face prin porii apoși, dar acesta este un proces lent (cu excepția compușilor cu masă
molară foarte mică), deoarece suprafața totală ocupată de porii apoși este foarte mică în
comparație cu suprafața totală a domeniului lipidic al membranei. În general, forma
neionizată a acestor compuși are o oarecare solubilitate în lipide, ceea ce conduce la difuzie
prin domeniul lipidic al membranei sub forma neionizată. Viteza de transport a formei
neionizate este proporțională cu solubilitatea sa lipidică.
Raportul molar dintre forma neionizată și cea ionizată pentru un acid organic slab sau
o bază organică slabă, în soluție, depinde de constanta de ionizare. Constanta de ionizare oferă
o măsură pentru tăria acizilor organici sau a bazelor organice. De ex. pentru un acid:
𝐴− [𝐻3 𝑂+]
𝐾=
𝐻𝐴 [𝐻2 𝑂]
Valoarea pH-ului la care un acid organic slab sau o bază organică slabă sunt
ionizate 50% se numește pKa sau pKb.
𝐻3 𝑂+ [𝐴−]
𝐾𝑎 = 𝐾 𝐻2 𝑂 =
[𝐻𝐴]
pKa = -log Ka
Ca și pH-ul, pKa și pKb sunt definite ca logaritmul cu semn schimbat din constanta de
ionizare a acidului sau bazei. Folosind ecuația pKa = 14 – pKb, pKa poate fi calculat și pentru
baze organice slabe. Un acid organic cu pKa scăzut este un acid relativ tare, iar unul cu pKa
ridicat este un acid slab. Inversul este valabil pentru baze. Valoarea numerică a lui pKa nu
indică faptul dacă acel compus chimic este un acid sau o bază. Este necesară cunoașterea
structurii pentru a distinge între acizi și baze.
Gradul de ionizare pentru un compus chimic depinde de valoarea sa pKa și de pH-ul
soluției. Efectul pH-ului asupra gradului de ionizare a unui acid organic (acid benzoic) și a
unei baze organice (anilină) este prezentat in tabelul 2. Un acid Brönsted este un donor de
proton (H+), iar o bază este acceptoare de proton. Astfel, formele ionizată și neionizată ale
unui acid organic reprezintă o pereche acid-bază, forma neionizată fiind acidul, iar forma
ionizată fiind baza. La pH scăzut un acid organic slab cum este acidul benzoic este în mare
măsură neionizat. La pH = 4, jumătate din acidul benzoic este ionizat și jumătate neionizat,
deoarece aceasta este valoarea pKa a compusului. Pe măsură ce pH-ul crește, din ce în ce mai
mulți protoni sunt neutralizați de grupele hidroxil, iar acidul benzoic continuă să disocieze
până când este aproape în întregime în forma ionizată. Pentru o bază organică lucrurile se
petrec invers. La pH scăzut, când protonii sunt abundenți, aproape toată anilina este protonată,
adică ionizată. Această formă a anilinei este acid, pentru că poate dona protoni. Pe măsură ce
pH-ul crește, ionii aniliniu (fenilamoniu) continuă să disocieze până când aproape toată
anilina este în formă neionizată, care este anilina bazică. Deoarece trecerea prin membrană
este în mare parte realizată prin forma neionizată, acidul benzoic este transportat mai ușor în
mediu acid, în timp ce anilina este transportată mai ușor în mediu bazic.
5
Tabelul 2. Efectul pH-ului asupra ionizării acidului benzoic (pKa = 4) și anilinei (pKa = 5).
pH Acid benzoic % neionizat Anilină % neionizat
1 99,9
2 99 0,1
3 90 1
4 50 10
5 10 50
6 1 90
7 0,1 99
Filtrarea. Când apa trece printr-o membrană poroasă, orice compus dizolvat a cărui
moleculă este destul de mică pentru a trece prin pori va trece împreună cu apa. Trecerea prin
aceste canale se numește filtrare. Una din diferențele principale dintre diferite membrane este
mărimea acestor canale: de la sub 4 nm pentru celulele obișnuite, la aprox. 70 nm în rinichi.
Bibliografie
1. E. Hodgson (editor) – A textbook of modern toxicology, 3rd edition, Wiley
Interscience, 2004
2. V. A. Voicu – Toxicologie clinică, Editura Albatros, București, 1997
3. Casarett and Doullʼs Toxicology: the basic science of poisons, (ed. C. D. Klaassen),
McGraw-Hill, 2001, cap. 2. – Principles of Toxicology