ACŢIUNEA CIVILĂ

Noţiune şi natură juridică

În procesul civil acţiunea reprezintă mijlocul practic pus de lege la dispoziţia
titularului unui drept subiectiv pentru realizarea acestuia.
Dreptul reclamantului de a introduce o acţiune în justiţie este dublat de dreptul
pârâtului de a se apăra şi de a răspunde la acţiune prin întâmpinare ori de a pretinde el însuşi
ceva de la reclamant printr-o acţiune proprie sau printr-o excepţie. Acest "ceva" se sprijină
tocmai pe un drept propriu al pârâtului.
Definiţia clasică a acţiunii civile este aceea a unui mijloc legal prin care o persoană
cere instanţei de judecată fie recunoaşterea unui drept al său, fie realizarea acestui drept prin
încetarea piedicilor existente în exercitarea lui sau printr-o despăgubire corespunzătoare.
Noul Cod de procedură civilă conţine noţiunea de acţiune civilă: acţiunea civilă este
ansamblul mijloacelor procesuale pentru protecţia dreptului subiectiv pretins de către una
dintre părţi sau a unei alte situaţii juridice care nu se poate realiza decât pe această cale,
precum şi pentru asigurarea apărării părţilor în proces.
Accepţiunile noţiunii de acţiune sunt două.
În primul rând acţiunea este privită ca posibilitatea titularului unui drept subiectiv de a
sesiza instanţa de judecată solicitându-i acesteia să hotărască asupra cererii lui indiferent dacă
cererea este sau nu justificată în drept. În această accepţiune acţiunea civilă este o facultate
procesuală care determină dreptul la acţiune în sens procesual.
În al doilea rând acţiunea reprezintă posibilitatea sesizării instanţei judecătoreşti şi
dreptul de a obţine din partea acesteia protecţie juridică asupra dreptului dedus judecăţii. În
fond această accepţiune se referă la scopul reclamantului de a câştiga procesul şi determină
dreptul la acţiune în sens material.
Natura juridică a acţiunii este complexă.
În esenţă acţiunea este un mijloc juridic legal care permite titularului unui drept să
solicite instanţei să hotărască asupra cererii sale. În plus, titularul dreptului recurge în acest
scop la un organ jurisdicţional competent. În fine, acţiunea are ca finalitate apărarea dreptului
unei persoane care se pretinde titulară şi care trebuie protejată şi asigurată în exercitarea
dreptului prin forţa coercitivă a statului.
În practica judecătorească noţiunile de acţiune şi cerere de chemare în judecată
aproape se confundă. Din punct de vedere strict teoretic, ştiinţific, această confuzie este
inadmisibilă. Cererea de chemare în judecată este actul procedural în sens material prin care
titularul dreptului foloseşte posibilitatea de a sesiza instanţa.
Altfel spus, acţiunea civilă reprezintă o vocaţie abstractă la realizarea unui drept, în
timp ce cererea de chemare în judecată este instrumentul material, concret de realizare a
dreptului respectiv.
Nu este admisibilă nici confuzia între acţiune şi dreptul subiectiv invocat de reclamant.
Deosebirile dintre ele se situează pe mai multe planuri.
Astfel, în ceea ce priveşte condiţiile de existenţă, dreptul subiectiv are la origine un
fapt juridic iar acţiunea are la origine conflictul de interese dintre părţi. De asemenea, unele
drepturi nu pot fi apărate prin acţiune (vezi cazul obligaţiilor naturale), în timp ce alte
drepturi, care nu sunt actuale, nu pot forma obiectul acţiunii în realizare. În fine, dreptul
prescris nu poate fi promovat printr-o acţiune, ci numai pe cale de exccpţie.
În privinţa condiţiilor de exerciţiu, dreptul subiectiv există şi pentru persoana fără
capacitate de exerciţiu, în timp ce acţiunea nu poate fi promovată şi nu poate obliga decât
persoanele cu capacitate de exerciţiu.
Raportul dintre cele două noţiuni este acela că acţiunea are ca obiect protecţia
dreptului subiectiv.
Între acţiune şi drept există şi legături.

1
 Dreptul subiectiv, respectiv natura lui, determină calificarea juridică a acţiunii, iar
acţiunea civilă preia elemente din natura dreptului ocrotit. De aceea, în general, unui drept
personal (de creanţă), îi corespunde o acţiune personală, unui drept real îi corespunde o
acţiune reală, unui drept prescris îi corespunde o acţiune prescrisă, etc.
Elementele acţiunii civile
Am menţionat deja că acţiunea civilă este un ansamblu de mijloace procesuale prin
care se urmăreşte protecţia dreptului subiectiv sau a unor interese ocrotite de lege şi pentru
realizarea cărora calea justiţiei este obligatorie. Apare ca fiind absolut normal ca aceste
variate mijloace procesuale să aibă elemente specifice şi condiţii particulare de exercitare.
Acţiunea are elemente proprii care în literatură au fost identificate a fi părţile, obiectul
şi cauza.
1. Părţile
Fiind legată de realizarea unui drept subiectiv, acţiunea nu poate fi concepută fără
existenţa unor persoane fizice sau juridice care să fie interesate în protecţia acestui drept.
Persoana care se pretinde titulara dreptului subiectiv pe care îl consideră nesocotit, devine
interesată în mod legitim să exercite această prerogativă procesuală care îi permite să recurgă
la forţa de constrângere a statului, adică dreptul la acţiune. În acţiune va interveni cel puţin
încă o persoană despre care se pretinde că a tulburat exerciţiul normal al dreptului subiectiv.
Rezultă că în momentul în care acţiunea este exercitată apar ca necesare cel puţin două
persoane: una care cere ceva şi alta care se opune, care contestă pretenţia respectivă. Aceste
persoane se transformă, devin părţi în proces dacă îndeplinesc condiţiile necesare: capacitate
procesuală, calitate procesuală, afirmarea unui drept şi existenţa unui interes.
Cel care formulează pretenţia înaintea primei instanţe se numeşte reclamant, iar cel
chemat în judecată se numeşte pârât.
În mod generic aceste persoane sunt denumite părţi în proces, iar în cadrul diferitelor
mijloace procesuale ele poartă denumiri specifice: în cererea de chemare în judecată se
numesc reclamant şi pârât, în apel - apelant şi intimat, în recurs - recurent şi intimat, în
contestaţia în anulare - contestator şi intimat, în revizuire - revizuent şi intimat, în faza
executării silite - creditor şi debitor, respectiv contestator şi intimat.
Fără a intra în detalii în analiza acestei probleme asupra cărora vom reveni, trebuie
făcute însă două precizări.
În primul rând părţile presupun persoanele direct angajate în raportul juridic dedus
judecăţii iar nu reprezentanţii lor legali sau convenţional.
În al doilea rând părţilor stabilite iniţial prin acţiune li se pot adăuga pe parcursul
procesului şi terţe persoane care vor intra în cadrul procesual fie din iniţiativa lor, fie din
iniţiativa părţilor iniţiale.
2. Obiectul acţiunii civile
Oricare ar fi obiectul dreptului subiectiv supus judecăţii, acţiunea are întotdeauna ca
obiect protecţia acestui drept, la fel ca şi protecţia unor interese pentru realizarea cărora calea
justiţiei devine indispensabilă. Obiectul procesului îl constituie prestaţia pretinsă sau
contestată de părţi şi care va trebui verificată de instanţă. Acţiunea va trebui analizată atât în
ceea ce priveşte aspectele de fapt cât şi în ceea ce priveşte aspectele de drept, instanţa trebuind
să le rezolve printr-o hotărâre judecătorească.
Obiectul acţiunii civile se concretizează însă în funcţie de mijlocul procesual folosit.
De exemplu, în cazul cererii de chemare în judecată, obiectul acţiunii este pretenţia concretă a
reclamantului: restituirea unei sume de bani, rezilierea unui contract, desfacerea unei
căsătorii, etc. Excepţiile procesuale, ca forme de manifestare a dreptului de apărare, au ca
obiect invocarea încălcării unor norme de organizare judecătorească, de competenţă sau de
procedură propriu-zisă (excepţii de procedură) sau a unor lipsuri referitoare la exerciţiul
acţiunii (excepţii de fond).

2
 Măsurile asiguratorii au ca obiect indisponibilzarea şi conservarea unor bunuri pentru
a evita distrugerea sau înstrăinarea bunurilor litigioase ori diminuarea activului patrimonial al
debitorului. Căile de atac au ca obiect cenzurarea hotărârilor judecătoreşti anterioare.
Obiectul acţiunii trebuie să fie licit, posibil şi determinat. Aceste condiţii se
circumscriu la obiectul fiecărui mijloc procedural cuprins în acţiune.
3. Cauza acţiunii civile
În literatura juridică s-au conturat două interpretări principale ale noţiunii de cauză a
acţiunii civile. Astfel, pe de o parte se consideră cauza acţiunii ca fiind temeiul juridic al
cererii, fundamentul legal al dreptului pe care una din părţi îl valorifică împotriva celeilalte
părţi. Pe de altă parte cauza este identificată cu neînţelegerea sau conflictul care există între
reclamant şi pârât cu privire la temeiul dreptului subiectiv.
Şi noţiunea de cauză, la fel ca celelalte elemente ale acţiunii civile, este definită prin
raportarea la cererea de chemare în judecată. Din acest unghi s-a impus opinia conform căreia
prin cauza acţiunii se înţelege scopul către care se îndreaptă voinţa reclamantului, scop care
exprimă şi caracterizează voinţa juridică a acestuia în contextul împrejurărilor de fapt care au
determinat pe reclamant să acţioneze.
Deci cauza acţiunii (causa petendi) nu se confundă cu cauza raportului juridic sau al
obligaţiei supuse judecăţii (causa debendi), această din urmă constituind fundamentul
dreptului invocat de reclamant. Cu alte cuvinte cauza dreptului constituie cauza cererii de
chemare în judecată, iar nu a acţiunii civile în întregul ei. Astfel, în cazul revendicării unui
bun, cauza acţiunii o constituie deţinerea abuzivă a bunului de către pârât şi voinţa
reclamantului ca această stare de fapt să înceteze. Cauza unei cereri de chemare în judecată
poate fi contractul, uzucapiunea, succesiunea etc. Cauza cererii de chemare în judecată poate
fi pusă în discuţia părţilor de către instanţă, având incidenţe asupra instituţiilor puterii lucrului
judecat sau litispendenţei.
Ca şi în cazul actului juridic civil, atât cauza acţiunii, cât şi cauza cererii de chemare în
judecată trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să existe, să fie reală, să fie licită, să fie
morală.
Prima condiţie se îndeplineşte de regulă, fiind greu de conceput că o persoană s-ar
adresa justiţiei fără un scop, adică să pornească o acţiune complet lipsită de cauză. Eventual
poate lipsi dreptul subiectiv, situaţie în care lipseşte şi dreptul la acţiune, adică dreptul de a
obţine condamnarea pârâtului.
Cauza acţiunii trebuie să fie reală, adică declanşarea acţiunii să fie determinată de
scopul pe care titularul dreptului îl urmăreşte prin obţinerea hotărârii judecătoreşti. Atunci
când realitatea este ascunsă în spatele unei aparenţe false şi cauza este falsă. Astfel dacă o
persoană revendică un bun nu pentru că ar avea un drept asupra lui ci pentru a-l sustrage de la
urmărirea creditorilor adevăratului proprietar, cauza este falsă.
Cauza acţiunii mai trebuie să fie licită şi morală, adică să fie în concordanţă cu legea şi
cu regulile de convieţuire socială. În principiu această condiţie se pune în legătură cu cauza
dreptului deoarece scopul acţiunii apare licit şi moral prin el însuşi. Dacă însă cauza dreptului
este ilicită sau imorală, aceeaşi calificare ca şi cererea de chemare în judecată o va prelua şi
acţiunea.
Aceste elemente pot fi modificate sau completate de titularul acţiunii, adică de
reclamant, la judecata în fond cel târziu la prima zi de înfăţişare.
La rândul lui, pârâtul poate invocva temeiuri noi prin întâmpinare sau prin cerere
reconvenţională.
Aceste posibilităţi care se înscriu pe linia dinamicii procesuale încetează odată cu faza
scrisă a procesului. După acest punct raportul procesual se cristalizează şi va continua până la
finalizarea lui prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa numai aspura drepturilor
invocate de părţi.

3
 Elementele acţiunii civile vor fi verificate de judecătorul de serviciu la primirea cererii
de chemare în judecată. Această verificare va continua de completul însărcinat cu judecarea
procesului.
Aceste elemente au o importanţă practică deosebită, putând determina competenţa sau
compunerea instanţei, admisibilitatea unor probe, calcularea taxei de timbru. Ele mai pot
determina excepţii importante cum ar fi litispendenţa, puterea lucrului judecat sau conexitatea.
Condiţiile de exercitare a acţiunii civile vor fi tratate sub forma condiţiilor pentru a
fi parte în procesul civil.
Noul Cod de procedură civilă prevede oarecum diferit condiţiile de exercitare a
acţiunii civile. Astfel, orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia:
a) poate să stea în judecată, în condiţiile legii;
b) are calitate procesuală;
c) formulează o pretenţie;
d) justifică un interes.
Aceste condiţii se aplică în mod corespunzător şi în cazul apărărilor.
Clasificarea acţiunilor civile
Într-o accepţiune restrânsă acţiunea este sinonimă cu cererea de chemare în judecată.
Clasificarea acţiunilor are în vedere acest înţeles restrâns al acţiunii.
Acţiunile civile pot fi clasificate în mai multe categorii în funcţie de mai multe criterii:
de scopul material urmărit de reclamant, de natura dreptului subiectiv ocrotit, de obiectul
dreptului subiectiv, de calea procedurală aleasă de părţi, de reglementarea Codului de
procedură civilă.
1. Clasificarea acţiunilor în funcţie de scopul material urmărit de reclamant
După acest criteriu acţiunile se împart în acţiuni în realizarea dreptului, acţiuni în
constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept şi acţiuni în constituire de drepturi.
a) Acţiunile în realizarea dreptului, mai sunt cunoscute şi sub denumirea de acţiuni în
adjudecare. Prin aceste acţiuni reclamantul, care se pretinde titularul unui drept subiectiv,
solicită instanţei să-l oblige pe pârât la respectarea acestui drept, iar dacă acest lucru nu mai
este posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul suferit (executare prin echivalent).
În cadrul unui asemenea tip de acţiune instanţa, constatând îndeplinirea tuturor
condiţiilor necesare exercitării acţiunii, pronunţă o condamnare civilă a pârâtului, hotărârea
putând fi adusă la îndeplinire pe calea executării silite. Asemenea hotărâri judecătoreşti pot
deveni titluri executorii.
În principal, se urmăreşte îndeplinirea în natură a obligaţiei (de exemplu predarea unui
bun). Numai dacă acest lucru nu mai este posibil, condamnarea civilă se va efectua prin
executarea prin echivalent.
Hotărârea judecătorească prin care este admisă o acţiune în realizare presupune,
include şi constatarea existenţei dreptului pretins de reclamant. Cu titlu de exemplu
menţionăm ca acţiuni în realizare: acţiunea în revendicare, acţiunea în anularea, rezilierea sau
rezoluţiunea unui contract care presupune şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, acţiunea
pentru predarea unei sume de bani sau predarea unui legat, evacuarea, acţiunea pentru plata de
daune interese în urma săvârşirii unui fapt ilicit şi acţiuni de interdicţie prin care reclamantul
cere instanţei să oblige pe pârât să se abţină de la o anumită faptă.
b) Acţiunile în constatare
Aceste acţiuni mai sunt cunoscute sub denumirea de acţiuni în recunoaşterea dreptului
sau acţiuni în confirmare. Prin ele reclamantul cere instanţei să constate existenţa unui drept al
său sau să constate inexistenţa unui drept al pârâtului invocat de acesta împotriva
reclamantului, fără să se ceară instanţei şi condamnarea la executarea unei prestaţii.
Sediul materiei îl reprezintă art.35 din Codul de procedură civilă.
Acţiunea în constatare poate fi pozitivă (când se cere constatarea unui drept) sau
negativă (când se cere constatarea inexistenţei unui drept).

4
 Din redactarea textului rezultă că acţiunea în constatare are caracter subsidiar faţă de
acţiunea în realizare, nefiind posibilă promovarea acţiunii în constatare dacă reclamantul are
la îndemână pentru valorificarea aceluiaşi drept şi o acţiune în realizare. Încălcarea acestei
principialităţi va determina respingerea acţiunii în constatare ca inadmisibilă.
Acţiunea în constatare este permisă numai pentru a se cerceta existenţa sau inexistenţa
unui drept, nu şi pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unor fapte juridice.
Din obiectivul reclamantului - constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept -
rezultă încă o particularitate transferată hotărârilor pronunţate asupra acţiunilor în constatare:
aceste hotărâri nu constituie titluri executorii, astfel încât nu pot fi puse în executare silită.
Indiferent de particularităţile lor, toate acţiunile în constatare presupun existenţa unui interes
legitim.
În funcţie de obiectul acţiunii în constatare, literatura şi practica acceptă o
subclasificare a acestora în acţiuni declaratorii, acţiuni interogatorii şi acţiuni provocatorii.
Acţiunile declaratorii sunt folosite pentru a cere instanţei să constate existenţa sau
inexistenţa unui raport juridic. Sunt considerate acţiuni declaratorii acţiunile care urmăresc
constatarea realităţii voinţei exprimate de părţi într-un act juridic sau acţiunile prin care se
cere instanţei interpretarea unei clauze îndoielnice dintr-un contract ori acţiunea introdusă de
beneficiarul unui legat care solicită instanţei să constate caracterul ilicit sau imoral al condiţiei
puse de autor.
Acţiunile interogatorii sunt acele acţiuni prin care titularul dreptului, în mod preventiv,
cheamă în judecată o persoană care ar putea eventual să-i conteste dreptul pentru a răspunde şi
a se lua act în faţa instanţei dacă recunoaşte sau nu dreptul reclamantului.
Reclamantul însă trebuie să justifice un interes într-o asemenea acţiune. Altfel,
chemându-l în judecată pe pârât în mod nejustificat, se poate ajunge la săvârşirea unui abuz de
drept. De aceea nu este admisibilă o asemenea acţiune dacă pârâtul nu l-a tulburat pe
reclamant în nici un fel în exercitarea dreptului său.
Un exemplu de acţiune interogatorie este acţiunea prin care moştenitorii legali o
introduc împotriva pârâtului care se pretinde legatar universal al aceleiaşi succesiuni. Scopul
reclamanţilor este acela de a-l obliga pe pârât să exhibe testamentul pentru a clarifica
raporturile juridice succesorale.
Acţiunile provocatorii sunt acele acţiuni prin care titularul unui drept cheamă în
judecată persoana care prin atitudinea sau prin actele ei ridică în mod public şi serios pretenţii
asupra dreptului reclamantului, tulburându-i astfel liberul exerciţiu al dreptului.
Pârâtul este chemat în judecată, fiind provocat să-şi valorifice pretenţiile invocate,
adică să încerce să-şi dovedească dreptul. Dacă acţiunea este admisă, dreptul reclamantului se
consolidează şi pârâtul nu va mai putea invoca niciodată pretenţiile respective.
c) Acţiunile în constituire de drepturi, mai sunt cunoscute sub denumirea de acţiuni în
transformare.
Prin ele se cere instanţei de judecată să creeze situaţii juridice concrete noi între părţile
litigante. Hotărârea prin care se admite acţiunea în constituire va fi lipsită de obişnuitul efect
declarativ (retroactiv, ex tunc - adică confirmarea unui raport juridic preexistent), având în
schimb un efect constitutiv (ex nunc - adică numai pentru viitor, din momentul pronunţării
hotărârii). Sunt acţiuni constituive de drepturi: acţiunea de divorţ, acţiunea în stabilirea
paternităţii din afara căsătoriei, acţiunea pentru punerea sub interdicţie, acţiunea în declararea
dispariţiei sau a morţii unei persoane, etc.
În toate aceste cazuri o situaţie juridică concretă se schimbă cu o altă situaţie juridică
nouă privind persoana sau patrimoniul unui subiect de drept.
2. Clasificarea acţiunilor în funcţie de natura dreptului care se valorifică prin
acţiune.
Potrivit acestui criteriu, acţiunile se împart în personale, reale sau mixte, după cum
dreptul valorificat este personal, real sau mixt.

5
 a) Acţiunile personale sunt acele acţiuni prin care se valorifică un drept personal (de
creanţă).
Numărul acţiunilor personale este practic nelimitat, la fel ca şi numărul drepturilor de
creanţă. Au un asemenea caracter acţiunile prin care se valorifică un drept de creanţă născut
fie dintr-un act juridic, fie dintr-un fapt juridic. Astfel, sunt acţiuni personale: acţiunea
proprietarului pentru evacuarea chiriaşului sau pentru obligarea acestuia la plata chiriei,
acţiunea pentru plata pensiei de întreţinere, acţiunea în revocarea unei donaţii, acţiunea pentru
obligarea la plata unor despăgubiri ca urmare a săvârşirii unui fapt ilicit sau ca urmare a unor
fapte licite (gestiunea de afaceri, plata lucrului nedatorat, îmbogăţirea fără just temei).
b) Acţiunile reale sunt acele acţiuni prin care se valorifică un drept real. Numărul lor
este limitat, la fel ca şi numărul drepturilor reale.
Sunt acţiuni reale:
- acţiunea în revendicare prin care se apără dreptul de proprietate;
- acţiunea confesorie prin care se apără dezmembrămintele dreptului de proprietate (uzul,
uzufructul, habitaţia, servitutea şi superficia);
- acţiunea negatorie prin care se contestă dezmembrămintele dreptului de proprietate;
- acţiunile pentru valorificarea unor drepturi reale accesorii cum ar fi acţiunea ipotecară,
acţiunea creditorului gajist şi acţiunea creditorului beneficiar al unui privilegiu special.
c) Acţiunile mixte sunt acele acţiuni prin care se valorifică în acelaşi timp atât un drept
de creanţă cât şi un drept real, în cazul în care drepturile respective au aceeaşi cauză
generatoare sau se găsesc într-un raport de conexiune. În literatură se recunosc două categorii
de acţiuni mixte.
1) Acţiuni care urmăresc executarea unui act juridic care a creat sau transferat un drept
real asupra unui imobil, dând naştere totodată şi unor obligaţii personale. Exemplul clasic este
cel al acţiunii în predarea unui imobil întemeiat pe un contract de vânzare-cumpărare,
făcându-se distincţia între dreptul real transmis cu ocazia încheierii contractului, respectiv
dreptul de proprietate, ca obligaţie de a da şi trimiterea în posesie ca atribut al proprietăţii şi
care constituie o obligaţie de a face. Reclamantul creditor al obligaţiei de predare a imobilului
sesizează instanţa în dublă calitate.
2) Acţiunile în anularea sau rezoluţiunea unui act juridic prin care se transmite sau se
constituie un drept real imobiliar. O astfel de acţiune este acţiunea în revocare a donaţiei unui
imobil pntru neexecutare de sarcini. În acest caz reclamantul îşi valorifică atât un drept
personal care decurge din contract, cât şi un drept real constând în revendicarea bunului, ca o
consecinţă a valorificării dreptului personal.
Această subclasificare a acţiunilor mixte are consecinţe în ceea ce priveşte calitatea
procesuală, competenţa teritorială şi prescripţia extinctivă.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală, în situaţia acţiunilor personale titularul
dreptului se îndreaptă împotriva subiectului pasiv din raportul obligaţional iar nu împotriva
terţului care deţine bunul ce constituie obiectul obligaţiei. În cazul acţiunilor reale sau mixte,
reclamantul urmăreşte bunul în mâinile oricui s-ar afla.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială, acţiunile personale sunt de competenţa
instanţei de la domiciliul pârâtului. Aceeaşi regulă se aplică şi pentru acţiunile reale cu
excepţia acţiunilor reale imobiliare în care competenţa revine instanţei în raza căreia este
situat bunul imobil. Şi termenul de prescripţie este diferit între acţiunile personale şi cele
reale.
3. Clasificarea acţiunilor în funcţie de obiectul dreptului subiectiv apărat prin
acţiune.
Potrivit acestui criteriu, acţiunile civile se împart în acţiuni mobiliare şi acţiuni
imobiliare, corelativ cu împărţirea bunurilor în mobile şi imobile.
a) Acţiunea mobiliară are ca obiect un bun mobil, aşa cum este definit de Codul civil,
adică fie un bun mobil prin natura sa (bun corporal), fie un bun mobil prin determinarea legii

6
(un drept de creanţă, o obligaţie de a face sau a nu face). Acţiunea are tot caracter mobiliar
când urmăreşte a obţine bunuri mobile prin anticipaţie (recolte vândute pe picioare).
b) Acţiunea imobiliară are ca obiect un bun imobil. Acţiunea are caracter imobiliar
pentru un imobil prin natura sa sau prin destinaţie sau prin obiectul la care se aplică. Este
posibilă o acţiune concomitentă mobiliară şi imobiliară (ex. revendicarea unei construcţii şi a
mobilierului ce se află în interiorul acesteia).
Dacă se întrepătrund acţiunile personale, respectiv reale cu acţiunile mobiliare,
respectiv imobiliare putem ajunge la următoarea clasificare:
a) Acţiuni personale mobiliare prin care se exercită un drept personal având ca obiect
un bun mobil sau un drept corelativ unei obligaţii de a face sau a nu face asupra unui mobil.
b) Acţiuni personale imobiliare prin care se exercită un drept personal având ca obiect
un imobil. Aceste acţiuni sunt puţin numeroase.
c) Acţiuni reale mobiliare prin care se exercită un drept real asupra unui bun mobil
(ex. acţiunea în revendicare asupra unui bun mobil de la posesorul de rea credinţă, de la hoţ
sau de la găsitor).
d) Acţiuni reale imobiliare prin care se exercită un drept real asupra unui imobil (ex.
acţiunea în revendicare, acţiunea confesorie sau negatorie privitoare la un imobil).
Acţiunile petitorii şi posesorii sunt o subdiviziune a acţiunilor reale imobiliare.
Acţiunile petitorii sunt acţiunile care tind la apărarea dreptului de proprietate sau a
altui drept imobiliar (uzufruct, servitute, uz, habitaţie, superficie). Ele privesc chiar fondul
dreptului şi de aceea aparţin exclusiv acelora care se pretind titulari ai dreptului real contestat
sau încălcat. Sunt acţiuni petitorii: acţiunea în revendicare, acţiunea confesorie şi acţiunea
negatorie.
Acţiunile posesorii urmăresc să apere numai posesia unui bun imobil ca stare de fapt.
Din această cauză ele pot fi exercitate de către cei care au posesia bunului imobiliar, fără să-i
intereseze dacă posesorul este efectiv şi titularul dreptului de proprietate.
Acţiunile posesorii prezintă mari avantaje faţă de acţiunile petitorii constând în
soluţionarea mai rapidă a procesului, cheltuieli mai reduse şi mijloace de probă mai
lesnicioase.
3. Clasificarea acţiunilor în funcţie de calea procedurală aleasă de parte pentru
apărarea dreptului ei.
Potrivit acestui criteriu acţiunile se împart în principale, accesorii şi incidentale.
Condiţia de plecare pentru existenţa acestei clasificări este aceea de a exista o acţiune
civilă pusă în mişcare. La acţiunea principală cu care s-a deschis procesul se pot adăuga
acţiuni accesorii a căror rezolvare depinde de soluţia din acţiunea principală sau acţiuni
incidentale care pot avea şi o existenţă de sine stătătoare dar sunt formulate în procesul deja
început. Astfel, în procesul de divorţ acţiunea principală urmăreşte desfacerea căsătoriei iar
cererile accesorii pot avea ca scop încredinţarea copilului minor, stabilirea pensiei de
întreţinere, evacuarea etc. Dacă aceste ultime cereri sunt formulate de pârât printr-o cerere
reconvenţională, ele capătă caracter incidental. Sunt incidentale şi cererile de intervenţie
principale (prin care un terţ cere să fie introdus în proces pentru a-şi valorifica un drept
propriu în legătură cu obiectul acţiunii principale), cât şi cererile de intervenţie forţată
(introducerea în cauză a altei persoană, cererea de chemare în garanţie sau arătarea titularului
dreptului).
Această clasificare prezintă interes în ceea ce priveşte competenţa, exercitarea căilor
de atac, opozabilitatea.

Măsurile asiguratorii
Acţiunea în sens larg include toate mijloacele procedurale pentru realizarea dreptului
subiectiv al titularului acţiunii. Printre aceste mijloace figurează şi măsurile asiguratorii care
constau în posibilitatea pe care legea o oferă reclamantului de a cere instanţei să ordone
măsuri de indisponibilizare şi conservare cu scopul de a-l împiedica pe pârât ca pe timpul
7
procesului să distrugă sau să înstrăineze bunul litigios ori să-şi diminueze fraudulos
patrimoniul. Măsurile asiguratorii garantează realizarea efectivă a dreptului reclamantului în
faza executării.
Sistemul procesual civil român conţine trei măsuri asiguratorii şi anume: sechestrul
judiciar, sechestrul asigurator, poprirea asiguratorie.
Codul de procedură civilă reglementează sechestrul judiciar, sechestrul asigurător şi
poprirea asigurătorie (art. 951-976)
1. Sechestrul judiciar
Această măsură asiguratorie constă în numirea de către instanţă a unei persoane căreia
i se încredinţează pe timpul procesului bunul litigios spre păstrare şi administrare.
Sechestrul judiciar constă în indisponibilizarea bunurilor ce formează obiectul
litigiului sau, în condiţiile legii, a altor bunuri, prin încredinţarea pazei acestora unui
administrator-sechestru.
Sintagma de sechestru judiciar are o dublă accepţiune: pe de o parte desemnează
operaţiunea de luare a acestei măsuri, iar pe de altă parte desemnează persoana însărcinată în
acest sens.
Pentru a se adopta o asemenea măsură, este necesară justificarea ei în sensul
pericolului iminent de deteriorare sau de înstrăinare a bunului litigios ori a imposibilităţii
copărtaşilor de a culege fructele bunului. Evident că prima condiţie de aplicare a sechestrului
este existenţa unui proces în derulare. Instituirea sechestrului judiciar este lăsată de lege la
aprecierea instanţei, funcţie de datele concrete ale speţei şi de dovezile respective.
Ori de câte ori există un proces asupra proprietăţii sau altui drept real principal, asupra
posesiei unui bun mobil sau imobil ori asupra folosinţei sau administrării unui bun proprietate
comună, instanţa de judecată va putea să încuviinţeze, la cererea celui interesat, punerea sub
sechestru judiciar a bunului, dacă această măsură este necesară pentru conservarea dreptului
respectiv.
Pentru a se putea institui un sechestru judiciar trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- să existe un proces cu privire la proprietatea sau posesia bunului litigios ori asupra
folosinţei unui bun proprietate comună;
- instanţa să considere necesară această măsură pentru conservarea dreptului respectiv;
- reclamantul poate fi obligat la plata unei cauţiuni, în caz de admitere .
În mod excepţional, sechestrul judiciar poate fi încuviinţat chiar fără a exista proces, în
următoarele cazuri:
a) asupra unui bun pe care debitorul îl oferă pentru liberarea sa;
b) asupra unui bun cu privire la care cel interesat are motive temeinice să se teamă că
va fi sustras, distrus ori alterat de posesorul său actual;
c) asupra unor bunuri mobile care alcătuiesc garanţia creditorului, când acesta
înve¬derează insolvabilitatea debitorului său ori când are motive temeinice de bănuială că
debitorul se va sustrage de la eventuala urmărire silită ori să se teamă de sustrageri sau
deteriorări.
În aceste cazuri competentă este instanţa în a cărei circumscripţie se află bunul.
În privinţa cauţiunii trebuie menţionat că, în cazul sechestrului judiciar, depunerea ei
este lăsată la aprecierea instanţei.
Cauţiunea reprezintă o sumă de bani ce trebuie depusă de partea care solicită
instituirea unei asemenea măsuri asiguratorii, cu titlu de garanţie, pentru ca, eventual,
debitorul să poată fi despăgubit pentru anumite prejudicii produse de o indisponibilizare
nejustificată a bunurilor sale.
Competenţa aparţine instanţei care judecă cererea principală. Aceasta va dispune prin
încheiere ce poate fi atacată, cu apel, în termen de 5 zile de la pronunţare.
Hotărârea are putere de lucru judecat relativă în sensul că, dacă prima cerere a fost
respinsă ea va putea fi reiterată, instanţa putând reveni asupra măsurii dacă s-au schimbat
împrejurările iniţiale.
8
 Sechestrul pus asupra unui imobil se va înscrie în cartea funciară.
Când cererea se admite, bunul sechestrat va fi încredinţat persoanei desemnate de părţi
de comun acord, iar în caz de neînţelegere, unei persoane desemnate de instanţă care va putea
fi chiar deţinătorul bunului cu condiţia ca terţul să nu aibă interes în cauză.
În acest scop, executorul judecătoresc se va deplasa la locul situării bunului şi îl va
preda, pe bază de proces-verbal, administratorului-sechestru. Un exemplar al procesului-
verbal va fi înaintat şi instanţei.
Persoana astfel desemnată este un depozitar care răspunde potrivit regulilor
contractului de depozit.
Administratorul sechestru va putea face toate actele de conservare şi administrare, va
încasa orice venituri şi sume datorate şi va putea plăti datorii cu ca¬racter curent, precum şi pe
cele constatate prin titlu executoriu. De asemenea, cu autorizarea prealabilă a instanţei care l a
numit, administratorul sechestru va putea să înstrăineze bunul în cazul în care acesta nu poate
fi conservat sau dacă, dintr un alt motiv, măsura înstrăinării este vădit necesară şi, dacă a fost
în prealabil auto¬rizat, el va putea sta în judecată în numele părţilor litigante cu privire la
bunul pus sub sechestru.
Dacă administrator-sechestru a fost numită o altă persoană decât deţinătorul, instanţa
va fixa pentru aceasta o remuneraţie.
Măsura respectivă încetează odată cu sfârşitul procesului sau prin demisia
depozitarului în timpul procesului sau prin înlocuirea acestuia cu o altă persoană ori prin
desfiinţarea măsurii în timpul judecăţii.
În cazuri urgente, preşedintele instanţei va putea numi, prin încheiere definitivă, dată
fără citarea părţilor, un administrator provizoriu până la soluţionarea cererii de sechestru
judiciar.
2. Sechestrul asigurător
În ipoteza în care cererea de chemare în judecată are ca obiect plata unei sume de
bani, reclamantul - creditor are interesul de a preveni actele de înstrăinare de bunuri mobile şi
imobile ale debitorului de rea-credinţă, prin care s-ar periclita executarea silită a viitoarei
hotărâri. În acest scop reclamantul va putea cere înfiinţarea unui sechestru asigurator care
constă în indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, urmărindu-se
valorificarea lor printr-o vânzare silită în baza viitoarei hotărâri - titlu executoriu - dacă
debitorul va refuza executarea de bună voie a obligaţiei.
Sechestrul asigurător constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau/şi imobile
urmăribile ale debitorului aflate în posesia acestuia sau a unui terţ în scopul valorificării lor în
momentul în care creditorul unei sume de bani va obţine un titlu executoriu.
Deosebirea între sechestrul judiciar şi cel asigurator constă în faptul că primul asigură
conservarea bunului litigios determinat, iar al doilea indisponibilizează în patrimoniul
debitorului bunuri care nu formează obiectul litigiului dar care vor putea fi valorificate în
viitor în baza hotărârii judecătoreşti.
Mai exact, sechestru asigurator reprezintă o măsură menită să indisponibilizeze
bunurile mobile sau imobile ale pârâtului, până la terminarea procesului, în scopul de a
garanta reclamantului posibilitatea realizării efective a creanţei ce se va constata prin hotărâre.
Pentru instituire condiţiile prevăzute de lege sunt următoarele:
- creanţa să fie constatată printr-un act scris (în caz contrar cauţiunea devine
obligatorie într-un anumit cuantum);
- creanţa să fie exigibilă;
- acţiunea principală să fie intentată.
Aşadar, pentru a se aplica sechestrul asigurator, creanţa trebuie să fie constatată printr-
un înscris şi să fie exigibilă, iar creditorul poate fi obligat (facultativ deci) la depunerea unei
cauţiuni, în cuantum lăsat la aprecierea instanţei. Creditorii a căror creanţă nu este constatată
printr-un înscris, vor fi obligaţi să depună o cauţiune de 1/2 din valoarea reclamantă (se
menţine şi condiţia dovedirii intentării acţiunii). În fine, această măsură se poate cere şi dacă
9
creanţa nu a ajuns încă la scadenţă (nu este exigibilă), în cazurile în care debitorul a micşorat
prin fapta sa asigurările date sau nu a dat asigurările promise ori dacă există pericolul ca
debitorul să fugă, să-şi ascundă sau să-şi risipească averea. În această ultimă ipoteză cauţiunea
este obligatorie, în cuantumul fixat de instanţă. De asemenea, se cer a fi întrunite celelalte
condiţii.
Cererea de sechestru asigurator se adresează instanţei care judecă procesul.
Art. 592 dispune că cererea de sechestru se adresează instanţei care judecă procesul.
Măsura sechestrului asigurator are caracter temporar şi accesoriu faţă de acţiunea
principală.
Instanţa se pronunţă asupra cererii de sechestru asigurator de urgenţă printr-o încheiere
executorie, dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor, încheiere susceptibilă de apel în
termen de 5 zile de la comunicare. Şi apelul se judecă de urgenţă şi cu precădere, cu citarea în
termen scurt a părţilor.
Încheierea de încuviinţare a sechestrului asigurator este executorie de drept.
Se aplică dispoziţiile amintite mai sus cu privire la pronunţare şi redactare.
Prin aceeaşi încheiere instanţa fixează, dacă este cazul, cuantumul cauţiunii şi
termenul de depunere a acesteia.
Nedepunerea cauţiunii în termenul fixat atrage desfiinţarea de drept a sechestrului fapt
ce se constată printr-o încheiere irevocabilă, dată fără citare.
Dacă cererea a fost admisă, măsura este îndeplinită de executorul judecătoresc potrivit
regulilor privitoare la executarea silită (se va deplasa la domiciliul debitorului sau la locul
unde se află bunurile, le va inventaria şi le va declara sechestrate, întocmind un proces-verbal
de sechestru). Se vor sechestra bunuri mobile a căror valoare va fi apreciată de executorul
judecătoresc ca suficientă pentru îndestularea creanţei. Bunurile astfel sehestrate sunt lăsate
fie în custodia debitorului, fie în custodia unui terţ dacă debitorul nu prezintă încredere. Legea
permite ca sechestrul să se facă şi cu ridicarea bunurilor sau cu aplicarea de sigilii. Împotriva
modalităţii de executare a sechestrului se poate formula contestaţie la executare.
Sechestrul asigurător înfiinţat asupra unui bun supus unor formalităţi de publicitate se
va înscrie de îndată în cartea funciară, registrul comerţului, Arhiva Electronică de Garanţii
Reale Mobiliare sau în alte registre publice, după caz. Înscrierea face opozabil sechestrul
tuturor acelora care, după înscriere, vor dobândi vreun drept asupra imobilului respectiv.
Măsura se va menţine numai până la rămânerea definitivă a hotărârii, bunurile fiind
indisponibilizate pe toată durata procesului. Totuşi, instanţa va putea ridica mai devreme
sechestrul dacă debitorul va da o garanţie îndestulătoare.
Cererea debitorului, în acest sens, se va soluţiona în camera de consiliu, de urgenţă, cu
citarea părţilor, prin încheierea supusă apelului în termen de 5 zile de la pronunţare.
Dacă acţiunea principală a fost anulată, respinsă sau perimată (irevocabil) ori dacă s-a
renunţat la ea, debitorul poate solicita ridicarea sechestrului. Asupra cererii sale instanţa se
pronunţă prin încheiere definitivă, fără citare.
Valorificarea bunurilor sechestrate se va putea face doar după ce creditorul a obţinut
titlul executoriu, conform regulilor executării silite
3. Poprirea asigurătorie
Această măsură constă în indisponibilizarea sumelor de bani, titlurilor de valoare sau a
altor bunuri mobile incorporale urmăribile, pe care debitorul le are de primit de la un terţ
datornic al său (sau pe care acesta i le va datora în viitor) la dispoziţia instanţei, pentru ca
ulterior aceste sume să poată îndestula creanţa reclamantului. Poprirea se cere de creditorul
popritor împotriva debitorului poprit asupra sumelor deţinute de terţul poprit. Prin validarea
popririi operează un transfer de creanţă de la debitorul poprit către creditorul popritor.
Datoriile viitoare trebuie să rezulte din raporturi juridice existente.
Măsura presupune existenţa unui titlu executoriu în beneficiul reclamantului creditor.
Dacă titlul constă într-un înscris privat iar creanţa este exisgibilă instanţa poate obliga la o

10
cauţiune, iar dacă nu există nici înscris privat cauţiunea devine obligatorie la ½ din valoarea
reclamată.
Potrivit alin. 2 al art. 597 C. proc. civ. dispoziţiile privitoare la procedura sechestrului
asigurator se aplică corespunzător şi popririi asiguratorii.
Astfel, regulile prezentate mai sus se vor aplica şi popririi ca măsură asigurătorie, în
ceea ce priveşte competenţa instanţei, procedura de judecată, pronunţarea şi redactarea,
aducerea la îndeplinire a măsurii, posibilitatea contestaţiei şi ridicarea măsurii.
Din momentul înştiinţării terţul poprit nu mai poate face plăţi din sumele datorate de
debitorul poprit nici către acesta nici către altă persoană. Terţul poprit răspunde pentru orice
plăţi făcute împotriva ordonanţei de poprire a instanţei. Suma datorată se consemnează cu
destinaţie specială la dispoziţia creditorului popritor, astfel încât terţul să poată face plata
sumei cuvenite.
Poprirea asiguratorie poate fi transformată în poprire executorie după ce creditorul a
obţinut un titlu executor, adică după soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii principale.

Mijloacele de apărare ale pârâtului în procesul civil

Dreptului reclamantului de a introduce şi susţine acţiunea îi corespunde dreptul
pârâtului de a se apăra împotriva pretenţiilor reclamantului. În acest mod se realizează
comandamentele principiului egalităţii în drepturi a părţilor în faţa instanţei de judecată,
principiului contradictorialităţii şi principiului asigurării dreptului de apărare.
1. Apărările de fond.
Apărarea este actul procesual prin care pârâtul se opune acţiunii reclamantului cerând
respingerea ei.
Apărarea mai poate consta şi în acele mijloace procesuale care, fără a nega dreptul
reclamantului, tind la respingerea acţiunilor lui (prescripţia) sau la întârzierea hotărârii
(necompetenţa).
Obiecţiunile ridicate de pârât împotriva fondului pretenţiei reclamantului prin care se
urmăreşte respingerea acţiunii ca neîmtemeiată formează apărarea de fond sau apărarea
propriu-zisă. Pârâtul îşi formulează aceste apărări prin întâmpinare. Susţinerile iniţiale şi
probele corelative vor fi dezvoltate de pârât prin concluzii. Apărările de fond pot fi apărări de
fapt care invocă împrejurări de fapt legate de speţă şi apărări de drept când se invocă anumite
dispoziţii legale aplicabile în speţă.
2. Excepţiile procedurale
Definirea excepţiilor procedurale.
Excepţiile constituie o formă a apărării pârâtului dar nu se confundă cu apărările de
fond chiar dacă şi unele şi celelalte au ca scop respingerea sau anularea cererii reclamantului.
Ridicarea unei excepţii este posibilă numai în cadrul unui proces civil în curs.
Prin excepţii se sesizează instanţa cu anumite neregularităţi procedurale (privind
compunerea sau constituirea completului de judecată, competenţa, anumite acte procedurale,
procedura de judecată), ori cu lipsuri referitoare le exerciţiul dreptului la acţiune (inexistenţa
unor componente ale acestui drept).
Excepţiile nu pun niciodată în discuţie fondul pretenţiei formulate şi din această cauză
hotărârea pronunţată în baza admiterii excepţiei nu va avea caracter de autoritate de lucru
judecat.
Admiterea unei excepţii poate conduce fie la întârzierea judecăţii (amânarea cauzei
pentru refacerea unor acte de procedură, declinarea competenţei, etc) sau la împiedicarea
judecării fondului (anularea cererii reclamantului, prescripţia, etc).
Excepţiile se ridică în anumite condiţii (excepţiile relative cel târziu la prima zi de
înfăţişare la judecarea în fond) şi vor fi rezolvate cu precădere de instanţă dacă ele fac inutilă
cercetarea în fond totală sau parţială a problemelor ridicate de speţă.
Din această prezentare rezultă că excepţiile procedurale sunt acele mijloace
procedurale prin care părţile interesate şi în anumite condiţii terţii, procurorul sau instanţa din
11
oficiu, fără a pune în discuţie fondul dreptului dedus judecăţii dar şi fără a-l recunoaşte,
solicită fie anularea acţiunii reclamantului, fie respingerea ei, fie împiedicarea judecăţii de
fond, fie întârzierea soluţionării procesului prin invocarea unor neregularităţi procedurale sau
lipsuri privind exerciţiul dreptului la acţiune.
Noul Cod de procedură civilă defineste excepţia ca fiind mijlocul prin care, în
condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa invocă, fără să pună în discuţie
fondul dreptului, neregularităţi procedurale privitoare la compunerea sau constituirea
completului, competenţa instanţei ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la
dreptul la acţiune urmărind, după caz, declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea
unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea acţiunii.
Clasificarea excepţiilor.
Excepţiile procedurale pot fi clasificate după trei criterii.
a) După obiectul lor, excepţiile se clasifică în excepţii de procedură şi excepţii de
fond.
Excepţiile de procedură privesc încălcarea unor reguli de competenţă sau de procedură
de judecată (excepţia de necompetenţă, excepţia privind greşita compunere a instanţei -
incompatibilitatea, procedura neregulată de citare, nulitatea cererii de chemare în judecată,
excepţia de tardivitate, excepţia de perimare, excepţia de netimbrare corespunzătoare,
conexitatea, litispendenţa). Rezultă că aceste excepţii se referă fie la încălcarea unor norme de
competenţă, fie la modul de compunere sau constituire a instanţei, fie la nesocotirea unor
norme procedurale privind condiţiile şi termenele de îndeplinire a actelor de procedură ori
procedura de judecată propriu-zisă, fie la oportunitatea luării anumitor măsuri pentru buna
desfăşurare a judecăţii şi preîntâmpinarea unor soluţii contradictorii.
Excepţiile de fond sunt mai reduse numeric decât excepţiile de procedură (lipsa de
calitate procesuală, prescripţia, puterea de lucru judecat). Nu se confundă cu apărările de fond,
prin care se urmăreşte respingerea cererii ca neîntemeiată sau nefondată (plata, compensaţia
legală) şi nici cu mijloacele de apărare care induc ideea de excepţie, dar care constituie, în
realitate, tot apărări de fond (excepţia de neexecutare a contractului).
Excepţiile de fond se află în strânsă legătură cu pretenţia dedusă judecăţii, respectiv cu
exerciţiul dreptului la acţiune. Din acest punct de vedere excepţia lipsei de interes legitim,
excepţia lipsei de calitate procesuală şi excepţia lipsei capacităţii procesuale sunt excepţii de
fond, la fel ca prescripţia şi puterea de lucru judecat care afectează exerciţiul dreptului la
acţiune.
b) După efectul pe care tind să-l realizeze, excepţiile procedurale se clasifică în
excepţii dilatorii şi excepţii peremptorii (dirimante).
Excepţiile dilatorii tind la amânarea judecării pricinii. Au acest caracter excepţia de
necompetenţă care duce la amânarea judecăţii ca urmare a declinării competenţei şi excepţia
lipsei procedurii de citare care conduce la amânarea procesului pentru refacerea procedurii de
citare.
Excepţiile peremptorii sau dirimante tind la respingerea sau anularea acţiunii. Intră în
această categorie excepţia de prescripţie, de putere de lucru judecat, lipsa obiectului acţiunii,
lipsa calităţii de reprezentant, excepţia de neconstituţionalitate. Uneori excepţia peremptorie
poate avea un efect dilatoriu (ex. pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant art.161 C.p.c.
prevede posibilitatea acordării unui termen pentru acoperire).
c) După caracterul normei încălcate, excepţiile procedurale se clasifică în excepţii
absolute şi excepţii relative.
Excepţiile absolute sunt cele prin care se invocă încălcarea unor norme de ordine
publică. Excepţiile relative sunt cele prin care se invocă încălcarea unor norme care ocrotesc
cu precădere interesele părţilor.
Excepţiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanţă în orice stare a procesului,
dacă prin lege nu se prevede altfel. Ele pot fi ridicate înaintea instanţei de recurs numai dacă,
pentru soluţionare, nu este necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi.
12
 Sunt absolute excepţia de prescripţie, de putere de lucru judecat, de necompetenţă
generală, de necompetenţă materială sau de necompetenţă teritorială excepţională.
Excepţiile relative pot fi invocate de partea care justifică un interes, cel mai târziu la
primul termen de judecată după săvârşirea neregularităţii procedurale, în etapa cercetării
procesului şi înainte de a se pune concluzii în fond. Este excepţie relativă necompetenţa
teritorială de drept comun.
Procedura de soluţionare a excepţiilor.
Instanţa de judecată trebuie să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor de procedură
sau de fond care fac inutilă cercetarea în fond a cauzei. Numai în mod excepţional se poate
uni excepţia cu fondul şi anume în situaţia în care pentru soluţionarea excepţiilor sunt
necesare aceleaşi probe ca şi pentru rezolvarea fondului litigiului. Totuşi, chiar şi în ipoteza
unor probe comune, unirea excepţiei cu fondul nu este obligatorie pentru instanţă.
În soluţionarea excepţiilor trebuie să se plece de la caracterul absolut sau relativ al
acestora pentru a se stabili de la început cine are calitatea să ridice excepţia şi în ce termen.
Dacă se ridică în acelaşi timp mai multe excepţii, instanţa va trebui să le abordeze în
ordinea ce rezultă din caracterul şi efectele produse de diferite excepţii. Astfel, vor fi
rezolvate mai întâi excepţiile care privesc investirea instanţei, apoi excepţiile de
necompetenţă, de compunere sau constituire a instanţei, puterea de lucru judecat, prescripţia
etc.
Dacă instanţa admite o excepţie, va pronunţa soluţia printr-o încheiere când dispune
amânarea judecăţii sau printr-o hotărâre dacă îşi declină competenţa, dacă respinge sau
anulează acţiunea, dezinvestindu-se de soluţionarea pricinii în fond. Dacă excepţia ridicată
este considerată nefondată, instanţa o va respinge prin încheiere şi judecata va continua.
Această încheiere are caracter interlocutoriu în sensul că leagă instanţa cu soluţia pronunţată
împiedicând-o să revină asupra ei.
Încheierea de admitere sau de respingere a excepţiei poate fi atacată numai odată cu
fondul, dacă legea nu prevede expres altfel. Şi hotărârea prin care s-a admis excepţia poate fi
atacată, potrivit dreptului comun, dacă legea nu prevede altfel.

13