MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

REPERE CULTURAL-EDUCATIVE

MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

ISBN: 978-973-745-081-4

Colecţia
Redactor coordonator: Cătălina CRĂCIUN
Redactori: Aurora TORJE
Carmen PREDA
Carmen TUDORACHE

Tehnoredactor:
Editura Niculina
Ministerului TÂRŢĂU şi Internelor
Administraţiei
Coperta: Carmen TUDORACHE
3 – 2010 –
 CUPRINS

Ministerul Administraţiei şi Internelor. Scurt istoric –

prof. Miliana Şerbu ........................................................................ 5

Semnificaţia înfiinţării Ministerului de Interne în

procesul de formare a statului naţional român modern
– Ionel Simota................................................................................. 27

Palatul Ministerului de Interne – Vladimir Alexandrescu,

Viorica Piloiu .................................................................................. 34

Monumente bucureştene ale eroilor Internelor –

prof. Constantin Gheorghe ........................................................... 41

Stema ţării reprezentată pe matrice sigilare

individualizând Ministerul de Interne (1848 – 1881) –
consilier superior dr. Laurenţiu Szemkovics ................................... 45

O abordare juridică a administraţiei publice –

Dana Mihalache ............................................................................ 58

Minorităţile naţionale şi administraţia publică locală

din Transilvania (1944 – 1948) –
arhivist Daniel Gh. Talambă ........................................................... 79

Dinistoriarelaţiilorpublicedin Ministerul
Administraţiei şi Internelor – prof. Constantin Gheorghe............ 86

Direcţiunea presei din Ministerul de Interne –

Constantin Rîuleţ, şeful Serviciului Presei (articol
reprodus din publicaţia „Paza”, an III, nr. 13 – 14, 1923) ............... 95

Ministerul de Interne – imaginea din presă

(1900–1910) – prof. Constantin Gheorghe .................................. 106

4
 MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR
– scurt istoric –

Prof. Miliana ŞERBU

1. Începuturi

Administrarea teritoriului în ţările române, realizarea

ordinii şi a siguranţei publice, precum şi funcţionarea normală
a activităţii economice şi edilitare au constituit preocupări
importante din cele mai vechi timpuri.
Domnii Ţării Româneşti şi Moldovei, la fel şi voievodul
Transilvaniei, trebuia să se ocupe şi de asigurarea siguranţei,
liniştii şi ordinii publice. Această activitate s-a realizat prin
intermediul unor importante dregătorii care au apărut şi s-au
dezvoltat, treptat, în secolele al XIV-lea şi al XV-lea.
Cel mai important dregător din Ţara Românească şi
Moldova era marele vornic, judecătorul curţii domneşti şi mai
marele judecător al întregii ţări. Numai el putea judeca pricinile
de omor şi pronunţa pedeapsa cu moartea. Acesta era capul
poliţiei şi siguranţei statului, prin atribuţiile sale fiind precursor
al instituţiei numită mai târziu „Minister de Interne“. Cumula în
acelaşi timp şi atribuţiile Curţii de Apel.
Pe măsura trecerii timpului, la sfârşitul secolului al
XV-lea, marele vornic îşi limitează competenţa doar asupra
Munteniei, pentru Oltenia, aceleaşi îndatoriri revenind marelui
ban, cu sediul la Craiova.
Acelaşi lucru se va întâmpla şi în Moldova, unde, de la
mijlocul secolului al XV-lea, funcţia de mare vornic este
dublată: marele vornic al Ţării de Sus (cu reşedinţa la Dorohoi)
şi marele vornic al Ţării de Jos (cu reşedinţa la Bârlad).
O dregătorie asemănătoare întâlnim şi în Transilvania,
sub denumirea de dapifer, întrunind, în linii generale, aceleaşi
atribuţii privind asigurarea ordinii şi siguranţei publice.

5
 Un alt dregător important era logofătul, la care veneau şi
de la care plecau toate actele de procedură privitoare la
cazurile pe care le judeca domnitorul.
Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în Ţara
Românească şi Moldova, postelnicul este cel care preia
sarcinile de judecător al curţii domneşti, de cap al curierilor ce
duceau corespondenţa oficială şi de secretar al domnitorului
pentru relaţii externe. Tot aici, paza şi ordinea publică în cele
două capitale (Bucureşti şi Iaşi) o avea în responsabilitate
Agia, dregătorie care va deveni cu timpul o instituţie
importantă a celor două ţări române. Printre cei care au ocupat
funcţia de agă se numără şi Mihai Viteazul, aşa cum
precizează istoricul Nicolae Stoicescu. Conform părerii
aceluiaşi istoric: „Dregătoria Agiei a apărut în a doua jumătate
a secolului al XVI-lea, înainte de Mihai Viteazul, şi anume la 10
decembrie 1567“.
Perioada domniilor fanariote, în ciuda neajunsurilor şi a
rapturilor constante din averea celor două ţări româneşti, a
adus cu sine şi o serie de aspecte pozitive, cum ar fi apariţia şi
dezvoltarea unor instituţii ale statului, dar şi întărirea celor
existente deja, aşa cum s-a întâmplat cu dregătoriile ce
asigurau ordinea şi liniştea publică.

2. De la Regulamentele organice
la Unirea Principatelor

Răspândirea, la începutul secolului al XIX-lea, a ideilor

de organizare a societăţii moderne, mai ales prin intermediul
tinerilor care îşi desăvârşesc înaltele studii în ţările
occidentale, a condus la dezvoltarea mişcării naţionale pentru
eliberarea de sub dominaţia străină şi ieşirea dintr-un
feudalism anacronic şi neproductiv. Instituţiile statului, inclusiv
cele de ordine publică, trebuia recreate pe noi principii:
modernitate, competenţă, eficienţă.

6
 Mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu, la 1821, a pus
problema creării unui nou aparat de ordine publică în mediul
urban şi rural. Astfel, în documentul intitulat „Cererile norodului
românesc“, publicat la mijlocul lunii aprilie 1821, era prevăzută,
printre altele, în vederea asigurării ordinii, „crearea unei
armate de 4000 de panduri şi 200 de arnăuţi“, care să fie
scutiţi de toate dările.
Timp de două luni (23 martie–14 mai 1821), împreună cu
divanul şi boierii, pandurii şi arnăuţii, Tudor Vladimirescu a
administrat Ţara Românească, luând, din Bucureşti, o serie de
măsuri de siguranţă naţională şi ordine publică: întărirea
forţelor de panduri şi arnăuţi, realizarea unor puncte de
rezistenţă la mânăstirile Antim, Radu Vodă şi Mihai-Vodă şi la
Mitropolie, amplasarea unor grupuri de panduri pentru paza
oraşelor, numirea unor ispravnici în judeţe, menţinerea ordinii
în ţară curmând abuzurile şi nelegiuirile.
Anul 1821 reprezintă un reper în istoria românilor căci,
„… cu drept cuvânt, se datează de la acea epocă o nouă
perioadă a istoriei neamului românesc“ (A.D. Xenopol). După
Revoluţia de la 1821, în timpul Războiului ruso-turc (1828), tot
mai mulţi boieri români, adepţi ai unor idei avansate, au
înaintat memorii Turciei, Rusiei şi altor mari puteri, prin care
cereau profunde transformări, inclusiv pentru crearea unor noi
organe de ordine publică.
Un moment important din această perioadă este acela în
care, domnitorul Grigore Dimitrie Ghica (1822–1828) a
înmânat, în anul 1822, Marelui Agă Mihăiţă Filipescu, Steagul
Agiei. Confecţionat din mătase de culoare galbenă, steagul
avea pe una din feţe un chenar de aur, în mijloc cu o ghirlandă
de aur timbrată cu o coroană princiară în jurul căreia se afla un
mănunchi de arme: buzdugane, lăncii, săbii etc. Sub ghirlandă
se găsea o balanţă.
Pe cealaltă faţă a steagului, în interiorul unei ghirlande
asemănătoare, era pictată scena biblică a Bunei-Vestiri, cu
Maica Domnului şezând pe tron, înaintea îngerului ce-i aducea

7
vestea cea bună. Steagul purta pe ambele feţe următoarea
inscripţie, scrisă cu litere chirilice negre: „Făuritu-s-au acest
steag al Agiei la prefacerea domnilor dintre pământeni ai Ţării
Româneşti, Măria sa Grigore Ghica Voevod, în anii 1822
epistosia [îngrijire] Dumnealui Vel Agă Mihăiţă Filipescu“.
Regulamentele organice au constituit prima lege
fundamentală a celor două Principate, care a contribuit la
modernizarea principalelor instituţii de stat ale Moldovei şi Ţării
Româneşti şi la unificarea legislativă a celor două ţări
româneşti. Proiectele de regulament au fost adoptate de
Adunările obşteşti extraordinare din Bucureşti şi Iaşi, în mai şi
octombrie 1831 şi au intrat oficial în funcţiune în iulie 1831
(Ţara Românească) şi ianuarie 1832 (Moldova).
Prin Regulamentele organice s-a procedat la prima
organizare administrativă a Ţării Româneşti şi a Moldovei din
epoca modernă, care a desfiinţat sistemul vechi al dregătoriilor
şi a creat departamentele ministeriale ale statului, încadrate cu
slujitori ai statului care, spre deosebire de funcţionarii
domneşti, erau plătiţi din visteria statului.
În exercitarea puterii executive, domnitorul era ajutat de
şase miniştri, printre care se număra şi Marele Vornic din
Lăuntru, ca ministru al Internelor.
Regulamentul organic – atât în Ţara românească cât şi în
Moldova – a stabilit acelaşi regim juridic pentru Departamentul
Internelor, denumit „Ministerul Trebilor din Lăuntru“,
însărcinat cu conducerea administraţiei generale a ţării,
realizarea ordinii interne şi siguranţei statului, precum şi cu
coordonarea unor importante sectoare de activitate socială şi
economică.
Ministerul Trebilor din Lăuntru a întrunit în competenţa sa
atribuţiile mai multor ministere de mai târziu.
În ierarhia membrilor Statului Administrativ Extraordinar,
Marele Vornic al Ministerului Trebilor Dinăuntru se situa pe
primul loc, ocupând funcţia de preşedinte şi „fiind însărcinat cu
toată ocârmuirea cea din Lăuntru a Principatului“. La începutul

8
fiecărei domnii sau în cazul în care scaunul domnesc era
vacant, el făcea parte şi din „vremelniceasca ocârmuire“.
Revoluţia de la 1848, declanşată în Vestul Europei, s-a
întins şi spre centrul continentului, cuprinzându-i şi pe români.
În acele momente s-a ridicat problema constituirii unor noi
organe de ordine şi informaţii care să se deosebească de cele
ale vechiului aparat represiv şi să slujească interesele
poporului. Deţinerea conducerii Ministerului din Lăuntru a avut
un rol important în asigurarea victoriei revoluţiei în fiecare ţară
şi în contracararea planurilor reacţiunii interne şi internaţionale.
În timpul revoluţiei s-au creat în toate ţările româneşti (inclusiv
în Transilvania), gărzi naţionale şi alte organe de ordine şi
informaţii, care, sprijinite fiind de populaţie, aveau sarcina de a
apăra noile cuceriri, de a asigura ordinea publică şi de a zdrobi
încercările complotiste ale reacţiunii interne şi de peste hotare.
Cetăţenii au răspuns cu entuziasm înrolărilor în gărzile
naţionale, considerând aceasta ca una dintre cele mai sacre
datorii a lor. La Garda Naţională a Capitalei, locţiitor de
comandant a fost poetul Constantin Aristia.

3. De la Unirea Principatelor la Marea Unire

De remarcat că organizarea modernă a ministerului

datează de la unificarea administrativă a Principatelor,
realizată de Alexandru Ioan Cuza în cursul anului 1861. În
acest an, Vornicia din Lăuntru, denumită şi Ministerul Trebilor
din Lăuntru, a luat denumirea de Ministerul de Interne. Prin
Decretul-lege publicat în Monitorul Oficial al Principatelor Unite
nr. 160 din 20 iulie/1 august 1864, Ministerul de Interne s-a
unit cu Ministerul Lucrărilor Publice, luând denumirea de
Ministerul de Interne, Agriculturii şi Lucrărilor Publice, în
vederea impulsionării lucrărilor publice cu ajutorul
administraţiei generale a ţării. Această organizare a continuat
până la 1868, când a avut loc desprinderea din Ministerul de

9
Interne a Ministerului Agriculturii, Comerţului şi Lucrărilor
Publice ce a funcţionat până în 1883.
În acelaşi timp, în anul 1862 s-a organizat, în cadrul
Ministerului de Interne, Direcţia Generală a Serviciului Sanitar
şi Serviciul Stabilimentelor Penitenciare şi de Binefaceri din
România, iar în 1864 s-a constituit Direcţia Generală a
Serviciului Telegrafo-Poştal. De asemenea, Serviciul
Monitorului Oficial şi al Imprimeriilor Statului, prevăzut încă din
Regulamentul organic, continua să se afle tot în compunerea
Ministerului de Interne.
Pentru a crea o nouă imagine a Ministerului de Interne în
rândurile cetăţenilor, domnitorul Cuza a căutat să-i aşeze
întreaga activitate pe baza respectării legilor. Raliindu-se de la
început acestui principiu, Mihail Kogălniceanu, care ocupase şi
funcţia de ministru de Interne în guvernul de la Iaşi, a militat
pentru limitarea abuzurilor autorităţilor poliţieneşti împotriva
cetăţenilor şi pentru respectarea prevederilor legilor ţării în
activitatea lor. „Recomand cu tot dinadinsul – arăta el într-un
ordin către prefecţii judeţelor – respectul tuturor libertăţilor
cetăţeneşti, ce sunt casa guvernului nostru constituţional. Nici
un agent al autorităţii publice nu este învoit a intra în domiciliul
cuiva şi a pune mâna pe vreo persoană fără mandat în scris,
slobozit de autoritatea îndrituită“.
Organele poliţieneşti ce realizau ordinea în oraşe erau
încadrate cu personal restrâns, insuficient, adeseori depăşit de
sarcinile ce-i reveneau. Pentru rezolvarea acestei situaţii, o
parte importantă a atribuţiilor organelor poliţieneşti au fost
preluate de Garda Civică (orăşenească), instituită prin legea
specială promovată la 18/30 martie 1866. Aceste Gărzi Civice
cuprindeau locuitorii oraşelor între 20 şi 40 de ani şi au
participat (între 1866 şi 1881) la realizarea pazei, ordinii şi
siguranţei publice în localităţile urbane, scutind statul român de
mari eforturi financiare.
Garda Civică a intrat în componenţa structurilor ostăşeşti
ale ţării prin Legea organizării puterii armate din 1868 şi a
devenit prin modificările ulterioare din 1872, al patrulea

10
element constitutiv (împreună cu „gloatele“) al sistemului
militar şi de ordine.
Iniţial, Garda Civică a fost subordonată Ministerului de
Interne iar din 1872 Ministerului de Război. Ea a fost înfiinţată
în principalele 10 oraşe ale ţării: Bucureşti, Craiova, Galaţi,
Iaşi, Brăila, Ploieşti, Piteşti, Bârlad etc.
În timp de pace, Garda Civică avea misiunea de a
menţine „ordinea publică“ în oraşe, de a efectua serviciul de
pază în interiorul acestora, de a se ocupa cu securitatea
persoanelor şi proprietăţilor şi de a asigura liniştea publică. De
asemenea, ea trebuia să acţioneze operativ în caz de
tulburări, dezordini, incendii etc. Pentru a interveni cât mai
prompt în astfel de situaţii, gardiştii erau organizaţi în posturi
de siguranţă, patrule de gardă etc.
În războiul pentru cucerirea Independenţei naţionale din
1877-1878, Ministerul de Interne, în fruntea căruia s-a aflat
eminentul om politic Ion C. Brătianu (care a deţinut
concomitent şi funcţia de prim-ministru), a avut, alături de
Ministerul de Război – condus de generalul Alexandru Cernat,
şi de Ministerul de Externe – prezidat de marele patriot Mihail
Kogălniceanu, o contribuţie deosebit de importantă la
obţinerea victoriei de către Armata Română pe frontul de luptă
împotriva Imperiului Otoman. Pe lângă realizarea atribuţiilor
obişnuite pe linie de administraţie şi de poliţie, Ministerul de
Interne a asigurat condiţiile materiale necesare intrării şi
participării Armatei Române la marile bătălii pe frontul de luptă
din sudul Dunării, fiind unul dintre cele mai prodigioase
momente din întreaga sa istorie.
În preajma şi în timpul războiului pentru cucerirea
Independenţei naţionale depline, Ministerul de Interne a avut
următoarea structură organizatorică:
– Direcţiunea Generală a Administraţiei de Stat, care
coordona activitatea administraţiei de stat, cât şi pe cea
poliţienească şi de contraspionaj;

11
 – Direcţiunea Generală a Poştei, Telegrafului şi
Telefonului;
– Direcţiunea Monitorului Oficial;
– Direcţiunea Generală a Serviciului Sanitar Civil etc.
Pe plan teritorial: prefecturile de judeţe, subprefecturile,
comunele.
În condiţiile în care teritoriul României era ameninţat să
devină teatru de război, organele Ministerului de Interne, care
îndeplineau atribuţii şi pe linie de informaţii şi contrainformaţii,
în colaborare cu cele ale Ministerului de Război, şi-au
intensificat, în iarna şi primăvara anului 1877, activitatea
informativă pentru cunoaşterea tuturor acţiunilor militare ale
garnizoanelor turceşti de pe malul drept al Dunării. S-a trecut,
totodată, la urmărirea şi reţinerea unor agenţi ai spionajului
turc şi austro-ungar, la îndepărtarea persoanelor suspecte de
activitate informativă în favoarea inamicului, din jurul unităţilor
militare româneşti şi din oraşe.
În timpul participării României la războiul împotriva
Imperiului Otoman, atribuţiile gărzilor orăşeneşti s-au extins,
ele preluând paza unor obiective militare care până atunci era
asigurată de unităţile de dorobanţi şi călăraşi, plecate acum pe
frontul de luptă din sudul Dunării. De asemenea, ele au preluat
paza tuturor oraşelor, instituţiilor, gărilor, închisorilor şi
iarmaroacelor, iar în capitală au răspuns şi de securitatea unor
obiective de interes naţional ca: Arhivele Centrale ale Statului,
Poşta Civilă, Muzeul de Antichităţi, Ministerul de Finanţe,
Casieria Centrală, Casa de Depuneri, Biroul Vamal şi altele.
În anii care au urmat după dobândirea Independenţei de
Stat a României, se creaseră tot mai mult premisele înfăptuirii
unirii depline. Activitatea de spionaj a marilor puteri vecine, care
sabotau cu toată forţa crearea unei Românii Mari, a condus la
regândirea organizării Ministerului de Interne, la organizarea
administraţiei centrale şi la crearea unor organe speciale de
ordine şi informaţii. Astfel, prin „Legea din 19 aprilie 1892 pentru
organizarea Serviciului administraţiei centrale a Ministerului de

12
Interne“ s-a stabilit că în compunerea acestui minister intrau
servicii centrale şi servicii speciale:
Servicii centrale:
a) Direcţiunea Administraţiei Generale, a Personalului şi
a Poliţiei de Siguranţă;
b) Direcţiunea Administraţiei Judeţene şi Comunale;
c) Serviciul Contabilităţii Centrale;
d) Serviciul Arhitecturii;
e) Serviciul Registraturii Generale.
Servicii speciale:
a) Direcţiunea Generală a Poştei, Telegrafului şi
Telefoanelor;
b) Direcţiunea Generală a Serviciului Sanitar Civil;
c) Direcţia Generală a Serviciului Penitenciarelor;
d) Direcţiunea Monitorului Oficial şi Imprimeriei Statului.
Legea din 1892 care, după Regulamentul organic, fixase
primele elemente de ordine în organizarea Ministerului de
Interne, devenise între timp insuficientă din cauza aglomerării
lucrărilor administrative şi a unei neraţionale distribuiri a
serviciilor.
La 20 iunie 1913 a intervenit o a doua lege pentru
organizarea Ministerului de Interne. În expunerea de motive a
legii, Take Ionescu, ministru de Interne, releva că legea din
892 nu mai corespunde şi „trebuie“ să se dea o nouă
organizare administraţiei centrale a Ministerului de Interne,
care să fie în măsură să asigure rezolvarea lucrărilor ce erau
stabilite prin diverse legi sau în funcţie de nevoile muncii.
Prin Regulamentul de aplicare al Legii pentru
organizarea Serviciilor Administraţiei Centrale a Ministerului de
Interne, semnat de Carol I la data de 19 iunie 1913, la capitolul
II (Atribuţiuni şi relaţiuni de serviciu), Secţia a II a, art. 5, se
stipulează înfiinţarea unii Birou al Presei pe lângă Cabinetul
Ministerului, cu următoarele atribuţiuni: „Cercetarea ziarelor şi
revistelor române şi străine din punct de vedere al afacerilor
privitoare pe Minister, Direcţiunile dependente şi pe întreagă

13
Administraţie a ţării“. În postul de redactor, şef al
secţiunii externe, se numea, printr-o decizie ulterioară, Mateiu
I.L. Caragiale.
Tot în conţinutul Regulamentului, la cap. VII, art.
107–112, se fac referiri la organizarea Bibliotecii Ministerului
de Interne.
Pe lângă măsurile de natură organizatorică, prin această
lege s-a prevăzut „o mai bună recrutare a personalului,
retribuţie şi stabilitatea lui“. S-a precizat totodată ca funcţionarii
Ministerului de Interne, de la şef de birou în sus, să nu poată fi
revocaţi sau puşi în disponibilitate, fără un aviz al conducerii
ministerului. De asemenea, s-a stabilit un Statut general al
funcţionarilor Ministerului de Interne şi constituirea unei comisii
disciplinare, formată dintr-un consilier de la casaţie, unul de la
Curtea de Apel Bucureşti şi secretarul general al ministerului.
În anii Primului Război Mondial, activitatea Ministerului
de Interne a fost condusă de oameni politici români de mare
valoare, cu o înaltă pregătire profesională, care au depus
eforturi stăruitoare în vederea pregătirii condiţiilor întăririi
efectivelor unităţilor poliţieneşti, alături de armată, în războiul
pentru eliberarea Transilvaniei, Bucovinei şi Banatului.
În anii neutralităţii României, organele poliţiei de
siguranţă au avut de înfruntat şi de anihilat puternica acţiune
de spionaj, de propagandă şi de corupţie a serviciilor secrete
ale Puterilor Centrale pe teritoriul ţării noastre.
Cu sprijinul patrioţilor români din teritoriile aflate sub
stăpânirea monarhiei austro-ungare, organele poliţiei,
siguranţei şi de informaţii militare au realizat pregătirea
informativă a campaniei Armatei Române în vederea eliberării
Transilvaniei şi Bucovinei.
După retragerea Armatei Române şi autorităţilor de stat
din teritoriul ocupat de trupele Puterilor Centrale la sfârşitul
anului 1916, numeroşi comisari, subcomisari şi agenţi de
poliţie au fost lăsaţi din ordin în spatele frontului inamic, pentru
a organiza mişcarea de rezistenţă a populaţiei române

14
împotriva ocupantului, pentru a contracara propaganda
defetistă a inamicului în rândurile celor rămaşi la casele lor şi
pentru organizarea unor reţele informative care să transmită
informaţii utile Comandamentului militar român din Moldova.
În urma unirii Basarabiei cu România, la 27 martie/9 aprilie
1918, organele Ministerului de Interne şi-au extins activitatea şi
asupra acestui teritoriu românesc, constituindu-se două
regimente de jandarmi, chesturi de poliţie şi un Subinspectorat
General al Siguranţei Statului, cu sediul la Chişinău.
După prăbuşirea monarhiei austro-ungare, în toamna
anului 1918, conducătorii mişcării naţionale din Transilvania
şi-au creat organe proprii de ordine şi informaţii, denumite
Gărzile Naţionale, menite a asigura ordinea internă în teritoriul
eliberat şi a asigura securitatea marilor întruniri în favoarea unirii
cu România.
După realizarea Statului Naţional Unitar Român s-a pus
problema unificării administrative a tuturor provinciilor româneşti
şi a asigurării ordinii interne şi a siguranţei publice. De la bun
început, Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu, a acordat o
atenţie deosebită problemelor de ordine şi siguranţă în teritoriul
românesc eliberat. În acest scop, a fost numit, la 12 decembrie
1918, ca şef al armatei şi siguranţei publice, fruntaşul unionist
transilvănean Ştefan Ciceo Pop, care a început acţiunea de
organizare a jandarmeriei în localităţile rurale transilvănene, iar la
30 decembrie 1918, Consiliul Dirigent a lansat un apel către
populaţie pentru înrolarea în unităţile de jandarmi. Au fost
înfiinţate în total 18 companii de jandarmi, cu un efectiv de 130
de ofiţeri şi 3.000 de militari în termen.

4. Înainte şi după al doilea război mondial

În faţa noilor condiţii create după Marea Unire şi

încheierea Primului Război Mondial, prin Decretul-lege din 22
iunie 1919 s-a procedat al o nouă organizare a serviciilor din
Ministerul de Interne.
15
 În urma acestor modificări, pe lângă Cabinetul ministrului,
legea prevedea şi funcţionarea a două servicii: Serviciul poştei
interne şi externe şi Serviciul automobilelor.
Ministerul era compus din două mari structuri: servicii
speciale (Direcţiunea Generală a Serviciului Sanitar;
Direcţiunea Generală a Poştelor, Telegrafelor şi Telefoanelor;
Direcţiunea Monitorului Oficial şi Imprimeriei Statului; Consiliul
Administrativ Permanent – până în 1927 primele trei direcţii
vor intra în componenţa altor ministere) şi servicii centrale
(Direcţiunea Administraţiei Generale; Direcţiunea Contabilităţii;
Direcţiunea Administraţiei Judeţene şi Comunale; Direcţiunea
Poliţiei şi Siguranţei Generale; Cabinetul Ministerului; Serviciul
Arhitecturii).
Pe teritoriul provinciilor care s-au unit cu România s-a
extins activitatea organelor de ordine şi informaţii româneşti,
astfel că, la sfârşitul anului 1918 s-au înfiinţat Subinspectorate
generale de poliţie la Chişinău, Cernăuţi şi Cluj. Documentele
consemnează în anul 1922 existenţa, în cadrul Direcţiunii
Poliţiei şi Siguranţei a unui Inspectorat General de Siguranţă şi
Poliţie al Transilvaniei, cu sediul la Cluj.
Pentru România, ca şi pentru restul statelor europene,
perioada interbelică este una de adânci frământări politice,
economice şi nu în ultimul rând, sociale.
Criza economică din 1929–1933, apariţia şi evoluţia
fascismului şi a bolşevismului, recrudescenţa nemulţumirilor
celor care se considerau nedreptăţiţi în urma Tratatelor de
pace încheiate după Primul Război Mondial sunt tot atâtea
probleme explozive ce vor conduce în final la cea de a doua
conflagraţie mondială.
Organele de siguranţă naţională şi ordine publică trebuie
să facă faţă acestor provocări şi să-şi îmbunătăţească
activitatea pentru sporirea eficienţei.
De remarcat că, într-o lucrare apărută în 1918, sub titlul
„Ministerul de Interne (proiect de organizare)“, semnată de
Iuliu Pascu, autorul, urmărind statornicirea unui raţional statut

16
organic al acestui minister, preciza că Ministerul de Interne
îndeplineşte două funcţii: administrative şi poliţieneşti, pentru
realizarea cărora are, în structura sa, servicii principale,
dinamice, care constituie însuşi scopul şi menirea acestui
minister, şi, servicii auxiliare, statice, care au misiunea de a se
îngriji de personalul primei categorii. Totodată, autorul sublinia
că importantă în activitatea Ministerului de Interne este stabilirea
factorilor determinanţi, definirea scopului specific, a naturii
serviciilor care intră în componenţa sa şi a tuturor atribuţiilor
corespunzătoare ca autoritate de conducere şi control, precum şi
a principiilor fundamentale de organizare a sa.
Prin Legea pentru organizarea ministerelor din 2 august
1929 s-a urmărit să se dea administraţiei centrale o înfăţişare
unitară.
Pentru a remedia starea de haos administrativ, legea din
2 august 1929 a organizat toate ministerele, inclusiv cel de
Interne, printr-o singură mişcare legislativă. Astfel, ea a stabilit
în structura fiecărui minister o serie de organe comune tuturor
departamentelor de stat: a) Serviciul cabinetului ministrului;
b) Serviciul Subsecretarului de stat; c) Secretariatul general;
d) Direcţiunea Contabilităţii.
De asemenea, legea prevedea o serie de organe
speciale pentru fiecare minister, în conformitate cu atribuţiile
ce le îndeplinea.
Aşa cum era organizat prin această lege, Secretariatul
general era o instituţie de prim ordin în structura organică a
oricărui minister, inclusiv a celui de Interne, cu misiunea de a
coordona întreaga activitate a ministerului, asigurând în
acelaşi timp continuitatea unei tradiţii şi a unei unităţi de
conducere.
Legea din august 1929 şi Regulamentul pentru
organizarea Ministerului de Interne din 25 ianuarie prevedeau
că Ministerul de Interne „poate avea unul sau mai mulţi
secretari de stat“, dintre care un subsecretar de stat pentru
administraţie şi un alt subsecretar de stat pentru poliţie.

17
Secretariatul general avea în sarcină conducerea unei serii
întregi de servicii ca: Serviciul de studii, documentare şi
statistică pe lângă care funcţiona biblioteca; Serviciul de
registratură şi arhivă; Serviciul personalului şi al inspectorilor;
Serviciul de arhitectură; Serviciul de contencios; Serviciul
medical al ministerului; Intendenţa. Realizând o distincţie între
serviciile centrale şi cele exterioare, legea din 2 august 1929,
prevedea pentru fiecare departament, măsura deconcentrării
în cadrul celor şapte directorate locale.
Prin Legea ministerelor din 2 august 1929 şi
Regulamentul de organizare a Ministerului de Interne din 25
ianuarie 1930 se revine la definirea Ministerului de Interne
dată prin Regulamentul organic, ca organ însărcinat cu
realizarea conducerii administraţiei generale a ţării. În acest
sens, în primul articol al Regulamentului menţionat se preciza
că „Ministerul de Interne are în atribuţiile sale conducerea
administraţiei generale a Ţării, ordinea şi siguranţa statului“.
Începând cu primăvara anului 1936, terorismul politic a
cunoscut o nouă recrudescenţă, organizaţii legionare
ameninţând cu prilejul congresului studenţesc gardist de la
Târgu-Mureş, din aprilie 1936, cu înscrierea pe listele morţii a
unor personalităţi de seamă ale vieţii politice româneşti:
Armand Călinescu, prof. univ. dr. Nicolae Iorga, dr. Nicolae
Lupu, Virgil Madgearu, a ministrului de Externe român Nicolae
Titulescu, a prefectului Poliţiei Capitalei general Gabriel
Marinescu etc.
După declanşarea marii conflagraţii mondiale, la
1 septembrie 1939, statele fasciste, în frunte cu Germania
hitleristă, au recurs tot mai mult la actele specifice terorismului,
îndeosebi a atentatului politic, pentru descurajarea
adversarului şi subjugarea unor ţări. Cu ajutorul organizaţiei
legionare, Gestapoul a reuşit să curme viaţa primului-ministru
român Armand Călinescu, la 21 septembrie 1939. Lupta
împotriva pericolului terorismului a reprezentat o sarcină
deosebit de grea pentru organele poliţieneşti din Ministerul de

18
Interne şi celelalte servicii de informaţii şi contrainformaţii
româneşti în anii 1936–1939.
În baza considerentelor menţionate, a necesităţii
întronării climatului de ordine şi a sporirii sarcinilor care
stăteau în faţa organelor Ministerului de Interne, în special pe
linie de administraţie, poliţie şi de siguranţă naţională s-au
impus noi măsuri de consolidare a structurii ministerului,
pentru creşterea rolului atribuţiilor organelor poliţieneşti care
se confruntau cu astfel de probleme, pentru dotarea lor tehnică
cu mijloace tehnice moderne şi ridicarea profesionalismului
celor ce acţionau pe frontul din umbră.
Astfel, prin Decretul din 7 ianuarie 1936, ratificat prin
Legea din 26 ianuarie 1937, au fost stabilite mai precis
atribuţiile Ministerului de Interne. Acestea erau: conducerea
administraţiei generale a ţării, asigurarea siguranţei statului,
paza ordinii publice, supravegherea şi controlul autorităţilor
locale în limitele şi condiţiile stabilite de lege, îndrumarea,
coordonarea şi armonizarea acţiunii administraţiei locale,
executarea unor atribuţii cuprinse în legi speciale. Ministrul de
Interne era, în continuare, şeful tuturor serviciilor şi instituţiilor
ce depindeau de acest minister. El putea da delegaţii pentru
anumite lucrări atât direcţiilor, cât şi conducătorilor
administraţiei exterioare. Aceste delegaţii se dădeau prin
decizii ministeriale ce se publicau în Monitorul Oficial.
Ministrul putea fi ajutat de unul sau doi subsecretari de
stat, ale căror atribuţii erau fixate prin Decretul de numire sau
prin Decizie ministerială ce se publica în Monitorul Oficial.
Ministerul era ajutat, de asemenea, şi de un secretar general,
ale cărui atribuţii îi erau fixate tot prin decizie ministerială.
Decretul din 1936, ratificat prin Legea din 26 ianuarie
1937, realiza, faţă de Regulamentul din 1930, o reglementare
mai bună a serviciilor administraţiei centrale a Ministerului de
Interne.
Începând cu anul 1933, situaţia internaţională se
deteriora rapid, conducând fără tăgadă spre o nouă

19
conflagraţie mondială. Dezmembrarea Cehoslovaciei (1938) şi
apoi invadarea Poloniei dezlănţuie conflictul (1 septembrie
1939).
Structurile Ministerului de Interne trebuie să facă faţă
acestui context internaţional dar şi intern, deosebit de greu.
Instaurarea dictaturii personale a lui Carol al II-lea (10
februarie 1938) va conduce România pe un drum deosebit de
periculos.
În toamna anului 1939, în urma ocupării teritoriului
polonez, organele poliţieneşti şi ale Jandarmeriei Române, în
colaborare cu autorităţile administrative, s-au ocupat de
cazarea şi hrănirea celor 100.000 de refugiaţi polonezi pe
teritoriul românesc.
În timpul evenimentelor tragice de la sfârşitul lunii mai
1940, când trupele sovietice, nerespectând termenul convenit
de 4 zile pentru retragerea autorităţilor de stat şi a trupelor
române, au pătruns mai devreme în teritoriul român anexat
prin notele ultimative din 26–28 iunie 1940, o parte a
personalului poliţienesc şi posturile de jandarmi nu s-au putut
retrage, fiind capturaţi de militarii sovietici. Marea lor majoritate
s-au retras în condiţii dramatice, fiindu-le stabilite noi sedii în
diverse localităţi din ţară. O problemă deosebit de grea a
reprezentat-o retragerea armamentului şi a materialelor din
dotarea unităţilor de jandarmi, poliţie şi administrative din
Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei.
În guvernul format la 4 iulie 1940, prezidat de politicianul
progerman Ioan Gigurtu, conducerea Ministerului de Interne a
fost încredinţată generalului David Popescu, în intenţia întăririi
disciplinei şi a pregătirii militare a personalului poliţienesc şi a
celui al jandarmeriei, pentru a face faţă marilor pericole care
ameninţau ţara după capitularea Franţei, înfrângerii trupelor
engleze pe continent, a anexării Basarabiei şi Bucovinei de
Nord de către Uniunea Sovietică şi a intensificării presiunilor
politico-diplomatice, militare şi conspirative ale Ungariei
horthyste împotriva ţării noastre.

20
 Deşi România se afla angajată în război pe frontul
antisovietic, începând cu 1941 – fapt care i-a provocat mari
pierderi materiale şi de vieţi omeneşti – şi suporta cazarea şi
hrănirea aproape a 800.000-1.000.000 de refugiaţi din
teritoriile româneşti cedate şi din ţările vecine cotropite de
hitlerişti, a avut loc o scădere a stării infracţionale, în special
pe raza de activitate a Prefecturii Poliţiei Capitalei, care
asigura ordinea în municipiul Bucureşti, a cărui populaţie se
ridica la circa 1.000.000 de locuitori.
Actul de la 23 August 1944 a însemnat alunecarea ţării
pe panta bolşevismului. Activitatea organelor poliţieneşti la
sfârşitul verii anului 1944 a fost afectată de prezenţa, pe
teritoriul românesc, a numeroase trupe sovietice care
constituiau nu numai o grea povară economică pentru
populaţia civilă ci se amestecau în mod brutal în treburile
interne ale ţării, provocând acte de violenţă, abuzuri, ilegalităţi,
inclusiv omoruri, jefuiri de bunuri materiale de la cetăţeni, fapt
ce afecta ordinea şi liniştea locuitorilor. Pe de altă parte,
aceste trupe, comportându-se ca într-o ţară ocupată, au
confiscat întreaga flotă militară şi civilă a statului român, ce
valora peste 241 miliarde lei, au rechiziţionat întreaga
producţie de ţiţei, iar proprietarilor agricoli li se confiscau
ultimele rezerve de cereale şi alimente.
După 23 August 1944, Ministerul de Interne, la fel ca şi
tot teritoriul românesc, intră sub zodia nefastă a bolşevismului
şi sub ocupaţia efectivă a armatei sovietice (1944–1958). Este
o perioadă neagră pentru întreaga viaţă politică, socială şi
culturală a României. Intelectuali, ofiţeri, preoţi sau oameni
simpli sunt aruncaţi în închisorile comuniste pentru a face loc
bolşevicilor, „puterii populare“. Instituţiile statului sunt conduse
de oameni aserviţi noii puteri, majoritatea ajunşi pe cele mai
înalte trepte ale ierarhiei fără pregătire profesională sau măcar
studii. Ministerul de Interne rămâne şi în această perioadă o
instituţie importantă a statului, necesară în menţinerea ordinii

21
publice şi siguranţei generale. Trece prin aceleaşi schimbări ca
şi celelalte instituţii ale statului, urmând modelul sovietic,
inclusiv în privinţa uniformelor şi gradelor.
Prin Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale a R.S.R.
nr. 25 din 23 ianuarie 1949 se înfiinţează Miliţia, în cadrul
Ministerului de Interne, având ca scop menţinerea ordinii
publice pe teritoriul ţării. Sunt desfiinţate Poliţia şi Jandarmeria.
Prin Decretul nr. 110, au fost înfiinţate Trupele de Securitate,
care intrau tot în componenţa Ministerului de Interne.
La 30 martie 1951, prin reorganizarea Direcţiei Generale a
Securităţii Poporului, ia naştere Direcţia Generală a Securităţii
Statului şi, mai târziu (1978), Departamentul Securităţii Statului.
Potrivit aceluiaşi decret (nr. 121 din 8 aprilie 1978) din Ministerul
de Interne făceau parte: Departamentul Securităţii Statului,
Miliţia, Trupele de Securitate, Trupele de Pompieri, Arhivele
Statului, Penitenciarele, Şcolile speciale de muncă şi reeducare
pentru minori.
După evenimentele din Decembrie 1989, Ministerul de
Interne cunoaşte o serie de transformări structurale, menite a
pune instituţia pe făgaşul unor reforme absolut necesare în
vederea integrării în concertul statelor europene.
Exprimând dorinţa de integrare în Uniunea Europeană,
Ministerul Internelor şi Reformei Administrative a desfăşurat o
activitate de armonizare a legislaţiei şi a formulelor
organizatorice cu cele ale Uniunii Europene. A fost securizată
frontiera estică şi sud-estică, parte a frontierei Uniunii
Europene, au fost implementate concepte, au fost pregătiţi
profesional şi specializaţi poliţiştii şi alţi lucrători în diferite
domenii, a fost modificată legislaţia pentru asigurarea liberei
circulaţii a românilor, au fost întemeiate centre de instruire în
ordinea publică, având vocaţie europeană. Structurile şi
atribuţiile lor au ajuns la un grad mare de europenizare, astfel
că au marcat o contribuţie importantă în integrarea României
în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.

22
 5. Miniştrii de Interne – personalităţi ale vieţii
cultural-ştiinţifice şi politice româneşti

O instituţie a administraţiei publice centrale, dar mai

cu seamă una de genul Internelor, fiinţează şi devine
reprezentativă în plan funcţional şi mai ales istoric, prin
personalităţile care au stat în fruntea ei şi care i-au asigurat o
organizare şi un conţinut al activităţii corespunzătoare
perioadei prin care trecea ţara într-un moment sau altul al
devenirii sale. Din acest motiv, s-a simţit nevoia ca, la anumite
intervale de timp, în special în perioada interbelică, doctori în
ştiinţe juridice, lucrători în Ministerul de Interne să facă o
retrospectivă a evoluţiei ministerului în toate structurile sale
(Poliţie, Jandarmi, Prefectura Poliţiei Capitalei ş.a.) reliefând
modul de organizare în viziunea dreptului comparat şi
contribuţia instituţiei la reformarea statului în întregul lui.
O privire aruncată pe o listă a foştilor miniştri de Interne
ne va da o imagine fidelă a evoluţiei vieţii politice şi spirituale a
societăţii româneşti în epoca sa modernă.
De la înfiinţarea primului guvern unic al ţării, la 24
ianuarie 1862, Ministerul de Interne al României va fi condus,
în cea mai mare parte a timpului, de oameni politici având o
solidă cultură juridică şi umanistă.
Astfel, după liderul conservator Barbu Catargi (1862)
primul-ministru de Interne al guvernului unit al României, vin în
prim-planul Internelor revoluţionarii paşoptişti, adaptaţi la
cultura apuseană, oameni cu vederi democratice, gânditori şi
mânuitori de condei, reprezentativi pentru cultura românească
a acelor ani. Vom pomeni aici numele lui Mihail Kogălniceanu,
personalitate incontestabilă a vieţii politice şi unul din artizanii
Unirii Principatelor. Tot din categoria paşoptiştilor trebuie
amintit Nicolae Kretzulescu; acesta, atât ca om politic cât şi ca
ministru de Interne s-a dovedit a fi mare iubitor al cinstei şi
dreptăţii: „Faceţi să se respecte cu stricteţe legile în fiinţă –
scria el într-o circulară trimisă autorităţilor locale – aplicaţi cu

23
zel şi cu energie pe cele noi; dezvoltaţi cea mai mare
străşnicie spre a stârpi abuzul, care este gangrena ce ne-a ros
şi ne roade încă; printr-o conduită dezinteresată şi dreaptă
ridicaţi autoritatea care a căzut; insuflaţi subalternilor d-voastră
exemplul de respect de legi şi acel devotament patriotic, fără
care nu putem realiza nimic“.
C.A. Rosetti, paşoptist de frunte, este numit la 11 iunie
1848, în timpul Guvernului provizoriu, prefect al Poliţiei
Capitalei. Poet şi publicist, fondatorul ziarelor „Pruncul român“
şi „Românul“, membru al Academiei Române încă de la
înfiinţarea acesteia, ajunge ministru de Interne în timpul
domniei lui Carol I. Descendenţi ai marii familii a boierilor
Goleşti, Ştefan Golescu şi Alexandru G. Golescu, organizatori
ai mişcării paşoptiste din Ţara Românească, au condus şi
destinele Ministerului de Interne.
Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al
XX-lea reprezintă o perioadă de aşezare instituţională a
societăţii româneşti pe baze moderne şi totodată de resurecţie
economică, absolut necesare pregătirii unui teren solid în
vederea Marii Uniri. Întreg acest context aduce la conducerea
Ministerului de Interne oameni politici de formaţie economişti,
cum ar fi P.S. Aurelian, cu experienţă în administraţie urbană,
ca Nicolae Fleva sau reformatori ai învăţământului românesc –
ne referim aici la Spiru Haret.
Nu putem trece cu vederea numele lui Vasile Lascăr, de
formaţie jurist, ajuns ministru de Interne în două rânduri. A fost
cel care a gândit o poliţie modernă de nivel european şi astfel,
în timpul celui de-al doilea portofoliu la Interne, la 1 aprilie
1903, va fi adoptată Legea asupra Poliţiei Generale a
Statului, prin care Vasile Lascăr dorea să facă „din poliţie o a
doua magistratură“. Se urmărea stabilitatea personalului
poliţienesc şi eliberarea acestuia de sub dependenţa partidelor
politice.
Începutul secolului al XX-lea impune, prin conjunctura
internă şi internaţională, făurirea statului naţional unitar

24
modern prin unificarea teritoriilor locuite dintotdeauna de
români într-un singur stat. Perioada culminantă a politicii şi
diplomaţiei româneşti aduce în fruntea ţării şi a principalelor
sale instituţii iluştri oameni politici, care ocupă şi fotoliul
Internelor, un minister „cu greutate“ mai ales în această
conjunctură.
Ion I.C. Brătianu, unul din cei mai mari oameni politici ai
neamului, de al cărui nume se leagă actul de la 1 Decembrie
1918, a fost ministru de Interne în opt legislaturi.
Alexandru Averescu, strateg al războiului de reîntregire,
al victoriei de la Mărăşeşti, va ocupa fotoliul Internelor ca şi
Take Ionescu, strateg al diplomaţiei şi susţinător al intereselor
româneşti la Conferinţa de Pace de la Paris. În timpul
portofoliului său la Interne, 1912–1913, a fost dată o a doua
lege pentru organizarea Ministerului de Interne care, în afara
măsurilor organizatorice, a prevăzut „o mai bună recrutare a
personalului, retribuirea şi stabilitatea lui“.
După încheierea procesului de unire a teritoriilor locuite
de români, prin crearea României Mari şi promovarea celui de
unificare economică şi cultural-politică a tuturor românilor,
nume strălucite ale culturii româneşti ajung în funcţia de
ministru de Interne. Ne referim, desigur, la Nicolae Iorga,
„… om de ştiinţă şi poet, benedictin al cercetării abstracte şi în
acelaşi timp un inspirat al muncii de teren; umanist, din speţa
marilor învăţaţi sau artişti ai Renaşterii; suflet de apostol al
neamului său şi apologet înaripat al universalităţii umane“,
cum îl caracteriza Ion Zamfirescu într-o şedinţă comemorativă
pe care i-o închina Institutul de Ştiinţe din România.
Octavian Goga, poetul neamului românesc, al obidirii şi
durerilor sale, a ocupat la rândul său fotoliul Internelor, precum
şi I.G. Duca, „omul fin, cu inteligenţă suplă şi talent multilateral,
cu o cultură aleasă şi educaţie occidentală, cu suflet bun şi
cinste exemplară şi cu un stat de serviciu bogat în slujba ţării
şi a neamului“. Mai puţini ştiu că I.G. Duca a fost şi un scriitor
de talent. Cronicile lui de politică externă din „Viaţa

25
Românească“ şi „Universul“ au făcut epocă, iar publicarea
volumului Portrete şi amintiri precum şi a eseului Mâinile, „un
giuvaer al geniului“, l-au consacrat definitiv.
Revenind la marii oameni politici aflaţi la conducerea
Ministerului de Interne, să-l amintim pe Gheorghe Tătărescu,
în timpul administraţiei căruia, prin prevederile Legii din 26
iunie 1937, aria atribuţiilor Ministerului de Interne se extinde,
cuprinzând conducerea administraţiei generale a Ţării, paza
ordinii publice, siguranţa statului, îndrumarea, coordonarea şi
armonizarea administraţiei locale. Armand Călinescu, politician
cu o puternică personalitate, va deţine acest portofoliu între
1937 şi 1939.
Perioada celui de-al Doilea Război Mondial, din
momentul în care neutralitatea Românei nu mai este posibilă
şi nici favorabilă, aduce la conducerea acestui minister o
pleiadă de generali: Gabriel Marinescu, David Popescu, Aurel
Aldea, Constantin Sănătescu, Nicolae Rădescu. Oprindu-ne
asupra lui Gabriel Marinescu, nu putem să nu menţionăm
faptul că a deţinut funcţii în Ministerul de Interne începând cu
aceea de subşef de stat major la Inspectoratul General al
Jandarmeriei Rurale, subsecretar de stat şi ministru de
Interne.
Urmările celui de-al Doilea Război Mondial se dovedesc
a fi dintre cele mai nefaste pentru România. Sovietizarea ţării
între 1945 şi 1958 şi comunizarea acesteia au fost cele mai
mari nenorociri. Schingiuirea sufletului românesc prin
decimarea culturii sale a fost şi rămâne un fapt real şi
ireversibil.
Genocidul care s-a practicat asupra clasei politice
româneşti a prins în ghearele sale şi figuri ilustre care au
sprijinit interesele Ministerului de Interne. Puţini au fost aceia
care au reuşit să scape.

26
 SEMNIFICAŢIA ÎNFIINŢĂRII MINISTERULUI DE INTERNE
ÎN PROCESUL DE FORMARE A STATULUI NAŢIONAL
ROMÂN MODERN

Ionel SIMOTA

Contextul internaţional al apariţiei

Statului Român Modern

Realizarea Unirii Principatelor, consacrată, în prima

etapă, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca
domnitor al principatelor Moldovei şi Ţării Româneşti, a fost
rodul unei conjuncturi internaţionale favorabile de care a
beneficiat, în demersurile ei, generaţia paşoptistă, spre
îndeplinirea proiectului politic unionist.
Problematica Unirii Principatelor a ajuns în atenţia Marilor
Puteri, în condiţiile insistenţei Rusiei, de extindere a influenţei
sale politice şi militare în zona Dunării de Jos şi a Peninsulei
Balcanice, în dauna Turciei. Creşterea influenţei ruseşti în
această regiune era percepută de Anglia ca fiind îndreptată
împotriva intereselor ei, în condiţiile în care menţinerea
integrităţii Imperiului Otoman era garanţia că prezenţa
britanică în zona Mediteranei nu va fi perturbată. Intenţiile
expansioniste ale Rusiei s-au concretizat în declanşarea, în
1853, a conflictului militar cunoscut în istoriografie ca fiind
„Războiul Crimeii”.
Prima etapă a conflictului a reprezentat-o ocuparea
militară, de către armata rusă, a Moldovei şi Ţării Româneşti,
din punct de vedere strategic, zona Principatelor fiind culoarul
de trecere al ruşilor spre Balcani. Intervenţia militară a Angliei
şi Franţei a făcut ca Rusia să cunoască înfrângerea iar
Tratatul de Pace de la Paris (1856) a consacrat reculul Rusiei
în zona dunăreană, mai ales în condiţiile în care imperiul ţarist
pierdea cele trei judeţe din sudul Basarabiei în favoarea

27
Moldovei, pentru a i se bloca accesul la gurile Dunării. În acest
context, în atenţia Puterilor Europene se impune rezolvarea
„problemei Principatelor” pentru ca acestea să nu mai fie
folosite drept culoar de trecere pentru trupele ruseşti. Pe lângă
soluţia plasării Principatelor sub garanţia colectivă a celor 7
puteri europene (Rusia, Turcia, Anglia, Franţa, Austria,
Sardinia şi Prusia) s-a avansat şi ideea unificării celor două
entităţi statale, ce a fost susţinută (mai direct sau mai voalat)
de Franţa, Rusia, Sardinia şi Prusia. Interesul Prusiei era
bizar, la prima vedere, fiind motivat, însă din dorinţa de a slăbi
coaliţia de state care luptaseră împotriva ei.
În schimb, Austria şi Turcia erau, categoric, împotrivă,
ceea ce a dus la compromisuri succesive, concretizate în
convocarea Adunărilor Ad-hoc din octombrie 1857, care au
consacrat triumful ideilor unioniste în ambele principate şi
încheierea Convenţiei de la Paris din august 1858. Convenţia
consacra, formal, apariţia Principatelor Unite, ca entitate
politică, dar sub formula confederativă, cu doi domnitori, două
guverne, două Adunări legislative, două armate, singurele
instituţii comune fiind Comisia Centrală de elaborare a legilor
şi Înalta Curte de Casaţie. Lacunele din textul Convenţiei, care
nu făcea nici o referire la interdicţia ca aceeaşi persoană să fie
domnitor în ambele principate, au fost speculate, din plin, de
exponenţii mişcării unioniste, concretizându-se prin dubla
alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, ca domnitor al Moldovei şi
Ţării Româneşti.
Din punct de vedere geopolitic, anul 1859 a marcat
apariţia unei noi entităţi statale, Principatele Unite ale Valahiei
şi Moldovei, ca o confederaţie alcătuită din două state, fiecare
cu instituţii proprii. Din punct de vedere instituţional, singurele
instituţii comune unice erau Comisia Centrală de elaborare a
legilor şi Înalta Curte de Casaţie.
Din punct de vedere al statutului internaţional,
Principatele Unite ale Munteniei şi Moldovei se aflau sub
regimul suzeranităţii Turciei şi garanţiei colective a Marilor

28
Puteri. În ceea ce priveşte Puterile garante, coeziunea
acestora era destul de fragilă, fiecare acţionând în funcţie de
interesele sale. Totodată, Turcia şi Austria erau, categoric,
împotriva unei formule statale unificate de durată,
Turcia recunoscând dubla alegere precum şi unirea
administrativ-instituţională doar pe timpul domniei lui Cuza.

Contextul intern al unificării

administrativ-instituţionale

În plan intern, pe lângă cele două instituţii unice, liantul

care constituia premisa de bază în realizarea unei formule
statale deplin unificate, era prezenţa lui Cuza, ca domnitor al
Principatelor Unite.
În calitate de şef al celor două state, Cuza era nevoit să
lucreze cu două guverne şi două adunări legislative, ceea ce
presupunea o dispersare a autorităţii sale efective.
Totodată, existenţa unor guverne stabile era condiţionată
de existenţa unor adunări legislative cu o componentă
majoritară din punct de vedere al viziunii politice, condiţionată
de existenţa unor partide politice puternice, acestea lipsind în
contextul de atunci. În ambele Principate, existau cele două
curente politice, care aveau să marcheze evoluţia politică
ulterioară a ţării, cu o prezenţă mai activă a liberalilor în
Muntenia şi o preponderenţă a conservatorilor în Moldova.
Dealtfel, şi liberalii aveau diferenţe de opinii cu privire la modul
şi ritmul de realizare a reformelor care ar fi trebuit să aibă ca
finalitate formarea statului românesc modern, radicalii ai căror
exponenţi erau C.A. Rosetti şi I.C. Brătianu pronunţându-se
pentru o modernizare rapidă în timp ce moderaţii, reprezentaţi
de Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Kretzulescu, fiind adepţii
unei transformări mai graduale şi fiind, totodată, mai deschişi
către o colaborare cu domnitorul Cuza.
Nu putea fi ignorată, totodată, mişcarea separatistă, cu o
bază mai puternică de afirmare în zona Moldovei, ce solicită

29
revenirea acestei provincii la statutul de dinainte de 1859, unul
din reprezentanţii cei mai activi fiind Nicolae Roznoveanu.
În aceste condiţii, date de instabilitatea instituţiilor
centrale de bază ale fiecărui principat precum şi de
dispersarea, din punct de vedere al viziunilor politice, a opiniei
publice active, au fost realizate eforturi în vederea înfăptuirii
graduale a unirii administrativ-instituţionale.
În acest sens, se impunea realizarea unei autorităţi
centrale care să coordoneze activitatea instituţiilor locale de
administraţie publică şi a celor cu atribuţii în menţinerea ordinii
publice.

Formarea Ministerului de Interne

Până în 1859, în fiecare Principat îşi desfăşoară

activitatea, în cadrul organismului guvernamental, Ministerul
Treburilor din Lăuntru, înfiinţat prin Regulamentele Organice
ale Munteniei şi Moldovei, ce coordona activitatea Agiilor, ca
structuri de poliţie şi ale autorităţilor locale. Ministerul era
condus de un Mare Vornic, ce coordona şi activitatea Sfatului
Administrativ – echivalent al organismului guvernamental.
Titulatura şi conţinutul reflecta mixajul de tradiţie
organizatorică medievală şi modernism instituţional, cu
preponderenţa ultimei componente. Rezulta că Ministerul
Treburilor din Lăuntru era organismul ministerial cu cea mai
mare greutate, din punct de vedere al atribuţiilor şi
responsabilităţilor în cadrul Sfatului Administrativ. După
Revoluţia din 1848, în condiţiile reinstaurării regimurilor
regulamentare în cele două principate, sub autoritatea
Ministerului Treburilor din Lăuntru din Moldova a intrat şi
Corpul de Jandarmi, iar în Muntenia trupele de grăniceri, din
punct de vedere al atribuţiilor de serviciu.
Şi după 1859, în contextul eforturilor de realizare a unirii
administrativ-instituţionale, în ambele guverne, miniştrii
treburilor din lăuntru au continuat să aibă un rol de prim rang

30
în mecanismul decizional. Semnificativ este faptul că înainte
de a se deplasa spre Iaşi, după alegerea sa ca domnitor al
Munteniei, Alexandru Ioan Cuza l-a împuternicit, prin
ordonanţă, pe Nicolae Golescu, ministru al Treburilor din
Lăuntru în guvernul de la Bucureşti, cu „păzirea bunei ordini şi
a liniştei publice, punând, mai ales, administratorilor înainte de
a fi cu priveghere, până la noua legiuire cerută de Convenţie,
relaţiile dintre locuitorii săteni şi proprietarii lor de pământ să
se menţină după legile existente…”. Este de observat faptul că
pe umerii lui Golescu atârna sarcina ordinii şi din punct de
vedere al stabilităţii sociale, în condiţiile în care problema
agrară, datorită repartiţiei inegale al fondului funciar sub
aspectul proprietăţii, avea să marcheze, pentru mult timp,
evoluţia economică şi politică a României.
Totodată, în atenţia titularilor Ministerului Treburilor din
Lăuntru a stat şi problema respectării drepturilor cetăţeneşti,
aşa cum erau statuate în textul Convenţiei de la Paris, care a
fost documentul constituţional ce a stat la baza statului român
modern între anii 1859-1865, până la apariţia Statului
Dezvoltator al Convenţiei.
Astfel, într-un ordin înaintat către prefecţi, în 1860, Mihail
Kogălniceanu, ministru al treburilor din lăuntru din guvernul de
la Iaşi, solicita: „Recomand cu tot dinadinsul respectul tuturor
drepturilor cetăţeneşti, ce sunt casa guvernului nostru
constituţional. Nici un agent nu este învoit în domiciliul cuiva şi
a pune mâna pe vreo persoană fără mandat în scris, slobozit
de autoritatea îndrituită”.
În acest sens, ca autoritate responsabilă de coordonarea
instituţiilor administrative din teritoriu şi a celor de menţinere a
ordinii publice, Ministerul Treburilor din Lăuntru se înscria pe o
evoluţie modernă, în acord cu ideile liberale aflate în mare
vogă în epocă, de respectare a drepturilor cetăţeanului.
Totuşi, realizarea reformelor de profunzime, cu impact
economic şi social, presupunea coordonarea instituţiilor de
administraţie şi siguranţă publică de către o singură autoritate

31
în măsură să analizeze situaţiile şi să traseze soluţii cu
aplicabilitate la nivelul întregii ţări. Formula cu două guverne
care includeau, fiecare, câte un Minister al Treburilor din
Lăuntru, era lipsită de funcţionalitate, în condiţiile unei
instabilităţi guvernamentale accentuate, datorate lipsei de
majorităţi funcţionale în cele două Adunări Legislative. Paralel
cu demersurile în vederea creării unei guvern unic, au fost
întreprinse acţiuni de modernizare a structurilor subordonate
Ministerelor Treburilor din Lăuntru.
Astfel, la 4 noiembrie 1860, domnitorul Alexandru Ioan
Cuza a promulgat Legea organizării Poliţiei, ce statua
principiile moderne de organizare şi funcţionare a acesteia.
Astfel, această instituţie cuprindea două structuri: poliţia
administrativă, cu atribuţii în domeniul ordinii publice şi poliţia
judecătorească, embrion al poliţiei judiciare. Actul în sine
trebuie plasat în contextul tulburărilor ce au afectat, în cursul
acelei luni, oraşele Craiova şi Ploieşti, soldate cu pierderi de
vieţi omeneşti şi distrugeri în dauna instituţiilor statului.
În cursul aceluiaşi an, la Şcoala de Medicină din
Bucureşti au fost ţinute primele prelegeri de criminalistică iar la
1 aprilie 1860 a fost înfiinţată prima şcoală de formare a
pompierilor militari.
În continuarea demersurilor de unificare, în 1861,
titulatura Ministerelor Treburilor din Lăuntru a fost schimbată,
acestea devenind Ministere de Interne.
Unificarea administrativ-instituţională a dobândit contur
deplin la data de 11 decembrie 1861, prin recunoaşterea
acesteia de către Turcia, singura putere garantă care i se
opusese până atunci. Recunoaşterea acestei realităţi era,
însă, limitată pe durata domniei lui Cuza.
Astfel, la data de 22 ianuarie a fost constituit primul
guvern unic al României, primul titular al funcţiei de
prim-ministru fiind conservatorul Barbu Catargiu. Este de
remarcat că titularul portofoliului internelor, din guvernul unic,
era tot Barbu Catargiu, rezultând distincţia acestei structuri

32
faţă de celelalte din componenţa guvernului, ceea ce constituia
o continuare a tradiţiei din epoca regulamentară. La 26
ianuarie 1862 au fost desfiinţate ministerele moldovene, locul
acestora fiind luat, sub titlu tranzitoriu, de directorate, urmând
ca atribuţiile acestora să fie preluate, gradual, de către
ministerele de la Bucureşti.
Procesul de unificare administrativă a cunoscut un
avans considerabil, cu numirea lui Nicolae Kretzulescu ca
prim-ministru. Astfel, la data de 13 iulie 1862, acesta a propus
desfiinţarea Directoratului de Interne de la Iaşi, demersul fiind
motivat din „lipsa unei organizări de centralizare”. La 16/28
iulie 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a semnat decretul
de înfiinţare a Ministerului de Interne, urmând ca, la 31 iulie
1862, Directoratul de la Iaşi să-şi înceteze existenţa.
Constituirea Ministerului de Interne a reprezentat un
pas important în procesul de definitivare a unirii
administrativ-instituţionale în vederea formării unui stat
modern, înzestrat cu instituţii administrative centrale care să
aibă autoritate asupra teritoriului naţional. Aceasta era şi
expresia dorinţei clasei politice din România acelor vremuri, de
depăşire a statutului confederativ fixat prin Convenţia de la
Paris din 1858 şi creare a unui stat deplin unificat, cu o
organizare administrativă omogenă.
În această conjunctură, importanţa Ministerului de
Interne, ca structură în cadrul guvernului unic, a fost reliefată şi
de faptul că primii titulari ai funcţiei de ministru de Interne au
avut şi calitatea de premieri.
Totodată, în perioada imediat următoare, în contextul
marilor reforme, de secularizare a averilor mănăstireşti şi a
celei agrare, Ministerul de Interne şi instituţiile subordonate
acestuia au avut un rol important în aplicarea acestora.
Importanţa acestuia a fost considerabilă, indiferent de timpurile
şi regimurile politice ce au urmat perioadei domniei lui Cuza,
acestei structuri revenindu-i o mare parte din responsabilităţile
inerente procesului de integrare europeană.

33
 PALATUL MINISTERULUI DE INTERNE

Vladimir ALEXANDRESCU
Viorica PILOIU

După aproape jumătate de veac, la începutul anului

2006, Ministerul Administraţiei şi Internelor s-a reîntors în
Palatul Ministerului de Interne, situat în Piaţa Revoluţiei din
Bucureşti. Clădirea – cunoscută ca sediu al fostului Comitet
Central al P.C.R., adăpostind după 1989 Senatul României –
are o istorie complicată, greu de descâlcit fără apelul la
documente sau la istoria acelor timpuri. Poziţia ultracentrală şi
dimensiunile impresionante au transformat-o în permanenţă
într-un obiect râvnit, iar schimbarea regimurilor politice din
România – chiar disensiunile din sânul lor –- n-au ferit-o de
vicisitudini; în plus, o dată cu scurgerea timpului, mai toată
lume a uitat, pur şi simplu, că palatul are un proprietar de
drept, în persoana juridică a Ministerului Afacerilor Interne. La
începutul anului 2006, lucrurile au reintrat în făgaşul lor, iar
Ministerul de Interne s-a reîntors în Palatul care i-a fost
hărăzit, la începutul veacului al XX-lea. Un edificiu care a
aparţinut, de fapt şi de drept, Ministerului de Interne, din ale
cărui fonduri a fost construit în perioada interbelică şi unde
instituţia a şi funcţionat până în anul 1958, când un conflict de
interese între Gheorghe Gheorghiu-Dej şi ministrul de interne
al acelei vremi a determinat ostracizarea ministerului şi
risipirea lui prin diferite imobile bucureştene, de mai mare sau
mai mică întindere, mai mult sau mai puţin centrale. Dar, să
începem cu începutul...

Ministrul de interne Alexandru Marghiloman

hotărăşte alcătuirea unei comisii

În 1912 s-a pus problema construirii unui sediu nou

pentru Ministerul de Interne, cel existent la vremea respectivă,
situat pe Strada Poincaré, la nr. 34 fiind considerat vechi şi
34
neîncăpător. Astfel, s-a supus dezbaterii Parlamentului şi s-a
votat de Adunarea Deputaţilor şi Senat – la 8, respectiv 13
martie 1912, o lege prin care Ministerul Domeniilor şi
Agriculturii şi Ministerul Afacerilor Străine erau autorizate să
dea Ministerului Afacerilor Interne terenurile lor, situate în
Bucureşti, Strada Academiei (Poincaré) şi terenul din Strada
Vienei, cu clădirea amplasată pe el, care erau lipite de terenul
pe care se afla situat vechiul sediu al Ministerului de Interne.
Potrivit legii, această cesiune se făcea „în scopul ca Ministerul
de Interne să-şi poată mări terenul pe care să se clădească
palatul său”.
Prin Jurnalul nr. 197, Consiliul de Miniştri autoriza, în 9
februarie 1912, Ministerul de Interne să încheie un contract cu
arhitectul Petre Antonescu, pentru întocmirea proiectului de
construcţie şi dirijarea lucrărilor de execuţie a clădirii „Palatului
Ministerului de Interne”.
Arhitectul Petre Antonescu înainta Ministerului de
Interne, în perioada martie-mai 1912, proiectul de construcţie a
fundaţiilor noului, „Palat al Ministerului de Interne”, pentru a
servi la licitarea acestor lucrări, iar la 26 iunie 1912 Consiliul
de Miniştri a aprobat licitaţia ţinută la 14 iunie, acelaşi an,
pentru darea în antrepriză a unei părţi din lucrările de fundaţie
a „Palatului Ministerului de Interne” şi autoriza Ministerul de
Interne să încheie contract cu inginerul Jean Sapira.
Tot în anul 1912, ministrul de interne Al. Marghiloman
hotăra să se alcătuiască o comisie care să studieze „ce
încăperi ar necesita fiecare din direcţiile şi serviciile
Ministerului de Interne care nu au local propriu, ce anume
suprafaţă de teren ar fi trebuincioasă pentru clădirea lor şi care
ar fi, în principiu, aranjamentul pentru construirea unui palat al
ministerului în care să se instaleze Administraţia Centrală,
Inspectoratul General al Jandarmeriei Rurale, Consiliul
Administrativ Permanent, Direcţiile Generale ale Serviciului
Sanitar şi al Închisorilor”.
În anul 1915, Ministerul de Interne elabora caietul de
sarcini pentru executarea clădirii Palatului său.

35
 Pentru a se obţine terenul necesar realizării acestei
construcţii, în 26 noiembrie 1926, primarul general al Capitalei,
Anibal Teodorescu, înainta secretarului general al Ministerului
de Interne un plan cu toate proprietăţile cuprinse între străzile
Poincaré, Wilson, Bulevardul Brătianu şi Regală. În urma
studierii acestui plan, se înainta Consiliului Legislativ o lege
pentru declararea de interes general a exproprierii imobilelor
din Bucureşti, Strada J. Poincaré, nr. 38-40, proprietatea
moştenitorilor lui Al. Rioşeanu. Această lege a fost promulgată
în 1927. Din terenul pe care-l obţinea, în urma acestei
exproprieri, Ministerul de Interne era autorizat să cedeze
gratuit Primăriei Capitalei o porţiune de teren necesară pentru
lărgirea pieţei formate din întretăierea străzilor Poincaré,
Wilson şi Boteanu.

Ministrul Goga desemnează doi reprezentanţi

ai tinerei generaţii de arhitecţi

La 30 aprilie 1927, ministrul secretar de stat la

Departamentul de Interne, Octavian Goga, „având în vedere
că actualul Palat al Ministerului de Interne a devenit insalubru
şi neîncăpător pentru serviciile sala şi, ca atare, este nevoie de
construirea unui nou palat”, hotăra ca să fie însărcinaţi
arhitecţii Horia şi Lucia Creangă „cu întocmirea studiilor pentru
clădirea noului Palat al Ministerului de Interne şi întocmirea
planurilor necesare”.
În bugetele judeţelor pe anul 1927 erau prevăzute fonduri
pentru susţinerea construirii „Palatului Ministerului de Interne“,
sume ce urmau să fie trimise la Casa de Depuneri, iar
registrele se păstrau la Direcţia Contabilităţii a Ministerului de
Interne.
Formalităţile pentru exproprierea proprietăţilor din Strada
J. Poincaré nr. 38-40 s-au prelungit şi în anii următori. Prin
sentinţa 833/1.929 a Tribunalului Ilfov, Secţia II Civilă
Comercială, s-a declarat expropriat „pentru cauza de utilitate

36
publică în interes general, în scopul construirii unui Palat
pentru Ministerul de Interne” imobilul situat în Bucureşti,
Strada Poincaré nr. 38-40, proprietar Al. Rioşeanu. Ministerul
de Interne plătea ca despăgubire 30 milioane lei (24 milioane
pentru teren – 6.000 lei mp – şi 6 milioane pentru construcţii).
În anul 1938, în urma recursului proprietarilor, Curtea de
Apel Bucureşti stabilea, prin decizia nr. 22/1938, ca preţul
plătit pentru mp de teren să fie de 15.000 lei. Monitorul Oficial
204 din 5 septembrie 1939 publica anunţul că Ministerul de
Interne a depus la Casa de Depuneri suma de 20.690.000 lei
ce reprezenta preţul pentru 1.105 mp de teren şi construcţii din
imobile situate în Strada Poincaré nr. 38-40.
Întrucât timp de 22 de ani nu s-au început lucrările la
„Palatul Ministerului de Interne”, în 12 iulie 1934 Serviciul
Contencios din cadrul Ministerului de Interne solicita un punct
de vedere legal, în sensul menţinerii valabilităţii contractului
încheiat în anul 1912. Ministerul de Interne aprecia că acest
contract nu mai este valabil.
În şedinţa Consiliului de Miniştri din 29 martie 1938 a fost
autorizat ministrul Departamentului Internelor să ia măsuri
pentru construirea Palatului său, iar plata contravalorii
construcţiei să se facă din fondul special creat la dispoziţia
Ministerului de Interne prin Decretul-lege nr. 1376/29 martie
1938.

Decretul-lege al lui Carol al Il-lea

La 4 iulie 1933, Carol al Il-lea semna Decretul-lege
nr. 2397 pentru autorizarea construirii „Palatului Ministerului de
Interne”.
Tot în anul 1938, a fost însărcinat arhitectul-şef al
Serviciului de Arhitectură din Ministerul de Interne, Paul
Smărăndescu, pentru întocmirea planurilor, deciziilor, caietelor
de sarcini şi pentru conducerea tehnică a lucrărilor imobilului
proiectat al Ministerului de Interne.

37
 Pentru documentare, se hotăra, în iulie 1938, ca să se
deplaseze, la Berlin şi Bratislava, Eugen Niculescu, director în
Direcţia Generală a Poliţiei, precum şi Mircea Lecca, arhitect la
Ministerul de Interne, pentru a vedea clădirea nouă a
Serviciului Siguranţei din Bratislava şi Palatul Ministerului
Aerului şi Marinei din Berlin.
Pentru a se începe lucrările de construcţie a noii clădiri,
trebuia demolat vechiul sediu al Ministerului de Interne, din
Strada Poincaré, pentru care s-a organizat o licitaţie în luna
mai 1938. Ca urmare a anulării contractului din 1912, în
septembrie 1939 a avut loc o nouă licitaţie pentru construirea
„Palatului Ministerului de Interne”, licitaţie care a fost câştigată
de inginerul Emil Prager şi aprobată prin Jurnalul Consiliului de
Miniştri nr. 2.684 din 6 septembrie 1939.
Costul construcţiei urma să fie suportat din Fondul de
construcţii, înfiinţat la Ministerul de Interne.
Tergiversarea construcţiei Palatului, timp de ani de zile, a
avut un impact direct şi asupra activităţii instituţiei, după cum
arată chiar documentele vremii, când, la 29 martie 1938, în
şedinţa Consiliului de Miniştri se consemnau următoarele:
„În afară de aceasta, nemaicuprinzând toate serviciile,
Ministerul a fost nevoit să închirieze alte 10 imobile, pentru
care plăteşte anual chirii în sumă totală de 5.600.000 lei.
Serviciile se găsesc astfel răspândite în diverse cartiere ale
Capitalei, ceea ce contribuie ca bunul mers al lucrărilor să fie
stânjenit".

Bombardamentele duc la sistarea lucrărilor

În iunie 1941 se dădea un Decret-lege pentru autorizarea
Ministerului Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor, să încheie
un contract preliminar de lucrări de construcţie şi instalaţii la
noul Palat al Ministerului de Interne, cu societatea
„Hochtief-Prager”, contract care s-a încheiat la 12 iulie 1941 şi
a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 211 din 6 septembrie

38
1941. Până în 1941, Emil Prager a fost antreprenor unic al
lucrărilor de construcţii ale „Palatului Ministerului de Interne”.
În 1941 însă a fost lichidat acest contract şi înlocuit cu cel al
Asociaţiei „Hochtief-Prager”, creată în acest scop, aşa cum
rezultă din expunerea de motive anexată Decretului-lege
publicat în Monitorul Oficial nr. 197/1941.
În mai 1944, datorită stării excepţionale, a intervenit
o convenţie între Ministerul de Interne şi antrepriza
„Hochtief-Prager”, în care se stipula că, din cauza
bombardamentelor, se sistează lucrările la „Palatul Ministerului
de Interne” pe tot timpul cât va dura starea excepţională. (În
această perioadă, în aripa E a clădirii funcţionau deja birourile
Ministerului, ale Siguranţei iar la subsol era restaurantul
Consiliului de Patronaj).

Războiul se termină,
dar Ministerul de Interne spune adio Palatului!

După terminarea războiului, s-au reluat lucrările la

această clădire şi, în mai 1946, s-a format o comisie ce avea
atribuţiile stabilite prin Legea nr. 393, din 27 mai 1946, şi era
formată din: preşedinte – Grigore Geamănu, secretar general
pentru finanţe în Ministerul de Interne; arhitect-şef – Emil
Nădejde, director general al Oficiului Tehnic din Ministerul
Afacerilor Interne, Dumitru Ghişe, directorul contabilităţii din
Ministerul Afacerilor Interne. Această comisie avea sarcina de
a rezolva toate chestiunile de ordin administrativ, tehnic şi
financiar legate de clădirea sediului Ministerului de Interne.
În sfârşit, în anul 1946, s-a încheiat, pe baza
Decretului-lege nr. 182 din 21 martie, un contract între ministrul
Afacerilor Interne (Teoharie Georgescu) şi întreprinderea
„Sovconstruct”, reprezentată printr-un oarecare inginer
Pugaceva, împuternicit al „Administraţiei întreprinderilor, bunurilor
sovietice din România”, care preluase activele germane ale
firmei „Hochtief-Prager” din Bucureşti.

39
 La 11 martie 1949 se stabilea, în cadrul Oficiului Tehnic
al Ministerului Afacerilor Interne, ca lucrările de la Corpul C al
Palatului Ministerului să fie terminate până la 30 septembrie,
acelaşi an. Un termen uşor depăşit dar, oricum, în 1950
clădirea era terminată, Ministerul de Interne folosind-o până în
1958 când, la sfârşitul anului, prin Decretul nr. 574 din 31
decembrie, Prezidiul Marii Adunări Naţionale o trece în
administrarea Gospodăriei de Partid a C.C. al P.M.R. O
mutare anticipată, căci lucrările de predare-primire a „Palatului
Ministerului de Interne”, situat pe Strada Academiei, nr. 34-38,
către Gospodăria de Partid se săvârşiseră în vara anului 1953,
cu şase luni înainte ca ea să fi fost decisă oficial.
Pentru a încheia, să mai aducem în discuţie un aspect,
doar aparent secundar, în măsură să demonstreze că autorii
transferului erau pe deplin conştienţi de incorectitudinea
actului lor: în presa vremii nu s-a consacrat nici un rânduleţ
acestei schimbări de proprietate, cu semnificaţii la nivel
naţional!
De fapt, nici Decretul din 1958 (1959) nu îndrăznise să
abordeze problema proprietăţii: localul rămăsese al fostului
posesor (deci al Ministerului de Interne), Secţiei de
Gospodărie de Partid a C.C. al P.C.R. transferându-i-se doar
dreptul de folosinţă, fără termen şi fără plată, a Palatului.
După Decembrie 1989, era firesc ca Ministerul de Interne
să se întoarcă acolo unde îi era locul, fapt ce s-a şi întâmplat.
Acest lucru s-a petrecut abia în 2006!

40
 MONUMENTE BUCUREŞTENE
ALE EROILOR INTERNELOR

Prof. Constantin GHEORGHE

În slujba ţării, păzitori ai ordinii, oamenii Internelor

(poliţişti, jandarmi, pompieri, poliţişti de frontieră) s-au aflat şi
se află într-o continuă stare de mobilizare. Ei veghează, zi şi
noapte, cu modestie, sârguincios, cu devotament, credinţă şi
spirit de sacrificiu pentru odihna liniştită a cetăţeanului, pentru
apărarea vieţii şi avutului său.
De la începutul carierei, ei au acceptat să apere viaţa
altora, sacrificând-o pe a lor. Şi această atitudine, însoţită
permanent de abnegaţie, înseamnă curaj.
În lupta pentru lege şi ţară – un război continuu, fără
armistiţii, fără pace, un război în care au fost mobilizaţi
permanent – unii au căzut. Moartea în misiune i-a ridicat la
statutul de eroi. Ce altceva pot fi pompierii care salvează, la
Bacău, 43 copii dintr-o grădiniţă în flăcări, poliţistul din Brăila
care, organizând o reţea informativă în sprijinul Armatei
Române, în timpul Războiului de Reîntregire Naţională, este
adus în faţa plutonului de execuţie al duşmanului, jandarmul
care cade răpus de gloanţele celor fără lege? Cum poate fi
privită fapta jandarmului dintr-un sat ardelean, care, fără a
primi un ordin, a transportat muniţie şi hrană ostaşilor din
prima linie a frontului, la Oarba de Mureş, cea a poliţistului
care a luat apărarea preotului român din Huedin batjocorit de
trupele horthyste, murind împreună cu acesta, sau cel care a
căzut la graniţă sau în lupta cu focul?
Sunt eroii noştri. Pe ei îi cinstim. „Monumentul a cărui
piatră fundamentală se consacră astăzi – spunea Mihail
Pherekyde, ministru de Interne, la 11 iunie 1898, la ceremonia
aşezării pietrei fundamentale a Monumentului Eroilor Pompieri

41
din Bucureşti – va aminti generaţiilor viitoare sacrificiul eroilor
care au căzut pentru a apăra cinstea steagului românesc,
nobila jertfă fără speranţa de izbândă atunci, dar care sunt
astăzi mândria ţării… Privind acest monument, românii nu vor
uita exemplul generos ce l-au dat pompierii; el va rămâne ca
un semn al vitejiei, al abnegaţiei, al împlinirii de datorie; va
spune celor ce vor veni după voi că nici un sacrificiu făcut
pentru ţară nu este inutil; mai curând sau mai târziu încolţeşte
şi rodeşte sămânţa sănătoasă, va fi un învăţământ pentru toţi:
că patria este mai presus de toate, onorând forma cea mai
curată a patriotismului, datoria ostăşească; toţi vor spune că
aceşti fii ai poporului, dacă nu printr-o izbândă imediată, dar
prin moartea lor, nebiruiţi în vitejia lor, au arătat cum se
asigură neatârnarea ţării“.
Înţelegând acest lucru, românii au omagiat pe cei care le-
au fost mereu aproape, au compus o istorie repovestită prin
monumente, plăci comemorative, statui. Cel care parcurge, la
pas, străzile Capitalei, intră în dialog cu diverse monumente,
între care cele ale Internelor.
Ne propunem să începem cu eroii focului - pompierii.
Cine nu a admirat, cel puţin o dată, statuia din Uranus în care,
„Victoria înaripată“, o femeie cu trompeta în mâna stângă şi cu
cealaltă sprijinind trupul unui ostaş rănit, anunţă izbânzile
românilor. „O oră de eroism a pompierilor din Dealul Spirii –
scria, într-un articol, marele om politic român, Ion C. Brătianu –
a făcut mai mult pentru cauza României decât toate scrierile
noastre, decât toate jalbele noastre date-n proţap pe la toţi
puternicii şi împăraţii“. Cei morţi – 48 de pompieri – au fost
înmormântaţi la Biserica Farmazonilor de lângă cazarma
Sfântul Gheorghe, azi pe Calea Plevnei, unde se află un
monument funerar ridicat la 150 de ani de la măreţele fapte.
Reamintind luptele lor, Dimitrie A. Sturdza, un alt ministru de
interne, sublinia faptul că „Din ei (din eroii de la 13 septembrie)
au ieşit eroii de la Griviţa şi Plevna, de la Rahova, Smârdan şi
Vidin, pentru că din acea mână de oameni care au luptat pe

42
Dealul Spirei a răsărit o oştire care şi-a înălţat renumele de
vitează atât de sus încât a trecut departe peste fruntariile ţării
şi peste talazurile oceanelor“.
Jandarmii, reprezentând o altă structură a Internelor, au
câteva monumente care amintesc de faptele lor.
În Cişmigiu, o placă comemorativă ne aduce aminte de
anii sfârşitului celei de a doua conflagraţii mondiale, când
elevii-sergenţi ai Şcolii de Subofiţeri Drăgăşani au căzut în
luptele pentru apărarea Capitalei, în zilele de 23 – 24 august
1944. Tot de acele zile fierbinţi, ne amintesc plăcile
comemorative de la Băneasa. Un moment important al istoriei
jandarmilor este legat de evenimentele din decembrie 1989. Lor
le sunt dedicate monumente pentru faptul că au căzut la
datorie. Există monumente funerare în Cimitirul Eroilor
Revoluţiei închinate unor ofiţeri-eroi de la unitatea din Câmpina,
în incinta cazărmii de la Băneasa, la Batalionul Special de
Intervenţie Jandarmi, respectiv o placă comemorativă amintind
de sublocotenentul p.m. Lazăr I. Nicolae, căzut la datorie pe
când apăra sediul Guvernului, în 1991.
Cele mai multe monumente care amintesc de jandarmi
sunt plăcile comemorative din incinta Inspectoratului General
al Jandarmeriei Române, iar la Băneasa, la aeroport, se află
un soclu înalt din marmură albă pe care a fost fixată emblema
Jandarmeriei şi a fost gravat textul: „Patriei noastre spuneţi-i
adevărul, am fost acolo unde trebuia să fim“, precum şi plăcile
„de mormânt“ ale celor care au căzut în decembrie 1989 în
cadrul evenimentului care a intrat în istorie drept „tragedia de
la Otopeni“.
Mai sunt, în Capitala României, trei statui legate de
personalităţi a căror activitate este legată de istoria Ministerului
de Interne: Alexandru Ioan Cuza, în incinta Academiei de
Poliţie (ne referim la legile de organizare a instituţiilor de
ordine), Barbu Catargiu, (primul-ministru de interne în guvernul
unic al României), Vasile Lascăr, pe strada cu acelaşi nume
(cunoscut ca fiind creatorul poliţiei moderne a României).

43
 Amintesc, intenţionat în finalul periplului printre eroi şi
faptele lor sfinte, despre poliţişti. După conştiinţele mele,
după Marele Război pentru Reîntregire Naţională, în
Prefectura Poliţiei Capitalei s-a dezvelit, în 1923, o placă de
onoare a poliţiştilor, în care sunt trecuţi poliţiştii morţi în lupta
cu infractorii sau în Primul Război Mondial. Placa a fost
refăcută în ultimii ani, adăugându-se şi numele celor căzuţi în
misiune între anii 1953–1996.
Se poate observa, chiar şi din simpla enumerare a unor
monumente, că „ostaşii“ acestei armate (de interior) –
jandarmi, poliţişti, pompieri, poliţişti de frontieră – s-au aflat în
toată istoria lor într-un război continuu pentru ordine şi lege.
Nu a fost, practic, nicio pace, nu s-a încheiat niciun armistiţiu.
Au căzut oameni din rândurile lor, dar misiunea lor le-a rămas
permanentă. Faptele celor morţi la datorie au fost nu numai
istorie, ci şi îndemn. De cele mai multe ori, învăţătură...

44
 STEMA ŢĂRII REPREZENTATĂ
PE MATRICE SIGILARE INDIVIDUALIZÂND
MINISTERUL DE INTERNE (1848-1881)

Consilier superior dr. Laurenţiu SZEMKOVICS

Arhivele Naţionale

Din bogata colecţie de matrice sigilare aflată în

depozitele Direcţiei Arhivelor Naţionale Istorice Centrale se
detaşează cele care individualizează Ministerul de Interne în
perioada 1848-1881. Aceste matrice au forme rotunde,
octogonale şi ovale, au dimensiuni variabile, sunt
confecţionate din alamă şi gravate în incizie sau în excizie. În
câmpul acestor vestigii sfragistice se disting stemele ţării şi
legendele care evocă, de la caz la caz, instituţia centrală,
unităţi din cadrul său, denumirea ţării.
Astfel, stema heraldică a Ţării Româneşti apare pe
matricele aparţinând Departamentului Pricinilor din Lăuntru al
Principatului Ţării Româneşti, Departamentului din Năuntru al
Principatului Valahiei, Ministerului din Năuntru al Ţării
Româneşti, Ministerului Afacerilor Interne al României,
Ministerului celor din Întru, sub următoarele aspecte:
1. Matrice sigilară octogonală (36 x 40 mm), gravată în
excizie, având în câmp acvila cruciată, încoronată, conturnată,
cu aripile deschise, ţinând în gheare însemnele puterii, în
dreapta spada iar în stânga sceptrul; dedesubt, o goarnă
(simbolul poştei) flancată de 18-48. În exergă, urmând
traiectoria sigiliului, legenda în limba română cu caractere
chirilice: DEPEPT. DIN N¿NTPÁ AL. PPINC. BALAXII
(DEPARTAMENTUL DIN NĂUNTRU AL PRINCIPATULUI
VALAHIEI) 1 .

1
Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (DANIC), Colecţia Sigilii, nr. 2972;
vezi şi Maria Dogaru, Sigiliile, mărturii ale trecutului istoric. Album sigilografic,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 176-177.
45
 2. Matrice sigilară rotundă (36 mm), gravată în incizie,
conţinând o acvilă asemănătoare cu cea de sus, având
dedesubt gravat anul 1857 flancat de două ramuri care se
întretaie în partea de jos. În exergă, legenda: MINISTERIUL
AFACERILOR INTERNE AL ROMÂNIEI 2 .

3. Matrice sigilară rotundă (41 mm), gravată în incizie,

având în emblemă o acvilă ca cea de mai sus. În exergă,
legenda: *PRINCIPATELE UNITE* MINISTERUL DIN
NĂUNTRU AL ŢERII ROMÂNESCI 3 .

2
DANIC, Sigilii, nr. 48.
3
Idem, nr. 95.
46
 4. Matrice sigilară rotundă (40 mm), gravată în incizie,
având în câmp un scut oval, perlat, încărcat cu acvila cruciată,
cu aripile deschise. Scutul, timbrat de o coroană închisă,
terminată cu glob cruciger, este flancat de două ramuri care se
întretaie în partea de jos. În exergă, legenda în limba română,
cu caractere chirilice: DEPERT2 PRÛ¤ÛNÛLOR DÛN L¿ÁNTRÁ
PRÛNC2 C¿RÛ RÁMÅNEÍÛ (DEPARTAMENTUL PRICINILOR
DIN LĂUNTRU PRINCIPATUL ŢĂRII ROMÂNEŞTI) 4 .

5. Matrice sigilară rotundă (39 mm), gravată în incizie,

având în emblemă, în scut oval, acvila cruciată, încoronată,
ţinând în gheare spada şi sceptrul terminat în cruce. Scutul,
timbrat de o coroană închisă cu glob cruciger, este înconjurat

4
Idem, nr. 2975.
47
de două ramuri care se întretaie în partea inferioară. În exergă,
legenda în limba română cu caractere chirilice: DEPERT2
PRÛ¤ÛNÛLOR DÛN L¿ÁNTRÁ PRÛNC2 C¿RÛ ROMÅNEÍÛ
(DEPARTAMENTULPRICINILORDINLĂUNTRU
5PRINCIPATUL ŢĂRII ROMÂNEŞTI) .

6. Matrice sigilare rotunde (38 mm), gravate în excizie,

având în câmp acvila cruciată, încoronată, ţinând în gheare
iataganul şi sceptrul. În exergă, legenda: PRINCIPATELE
UNITE*MINISTERULDINNĂUNTRUALŢEREI
6ROMÂNEŞTI .

6. 7.

5
Idem, nr. 96.
6
Idem, nr. 1785, 1788.
48
 7. Matrice sigilară rotundă (36 mm), gravată în incizie, în
emblema căreia, acvila cruciată stând pe o ramură şi o făclie
încrucişate; dedesubt, o balanţă cu talgerele în echilibru.
În exergă, legenda: *MINISTERVLV QVELLORV DIN
INTRU 7 .

8.

Stema heraldică a Moldovei apare pe matricele sigilare

aparţinând Poliţiei din Iaşi: a) matrice sigilară ovală
(42 x 35mm), gravată în incizie, în emblema căreia un scut
francez modern, tăiat, partea superioară roşie, cea inferioară
albastră, încărcat cu capul de zimbru cu stea cu şase raze
între coarne. Scutul, timbrat de o coroană închisă, terminată
cu glob cruciger, are ca suporţi doi delfini afrontaţi; dedesubt,
1859 (8). În exergă, între două ovale liniare, legenda în limba
română: *PRINCIPATELE UNITE* Poliţiea Kapitaliei Echii 8 ; b)
matrice sigilară ovală (42 x 37 mm), având în câmp o
reprezentare asemănătoare cu cea de mai sus. În exergă,
legenda: *PRINCIPATELE UNITE* Poliţia Kapitaliei 9 .

7
Idem, nr. 5.
8
Idem, nr. 384.
9Idem, nr. 385.

49
9. 10.

Stema unită, reunind stemele heraldice ale Moldovei şi

Ţării Româneşti, apare:
10) pe matricea sigilară rotundă (39 mm), gravată în
incizie, anume – în scut francez modern, despicat, în dreapta
capul de zimbru cu stea cu şase raze între coarne, în stânga
acvila cruciată ţinând în gheare spada şi buzduganul. Scutul,
timbrat de o coroană închisă, cu glob cruciger, are ca suporţi
doi delfini afrontaţi. În exergă, legenda: PRINCIPATELE –
UNITE* MINISTERIUL AFACERILOR DIN ÎNTRU 10 ;

11.

10
Idem, nr. 6148.
50
 11) pe matricele sigilare rotunde (39 mm) gravate în
excizie, având în emblemă un scut francez modern, despicat,
în dreapta acvila cruciată, conturnată, în stânga capul de
zimbru cu stea cu şase raze între coarne. Scutul, timbrat de o
coroană închisă, terminată cu glob cruciger, este aşezat pe o
panoplie formată din patru steaguri (2:2) şi două săbii (1:1);
dedesubt, un ansamblu format din două ţevi de tun, un steag
mai mic cu flamura terminată în coadă de rândunică, o lance,
o trompetă, o puşcă cu baionetă, o tobă şi douăsprezece
ghiulele puse în două grămezi de câte şase, poziţionate 1:2:3.
În exergă, legenda: *PRINCIPATELE UNITE ROMÂNE*
PREFECTURA POLIŢIEI CAPITALEI BUCUREŞTI 11 .

12.

Stema României din 1867 o regăsim pe însemnul

Prefecturii Poliţiei Capitalei: matrice sigilară (12) rotundă (40
mm), gravată în excizie, având în emblemă un scut francez
modern, scartelat, în cartierele 1 şi 4, acvila cruciată,
conturnată, în 2 şi 3, capul de zimbru cu stea între coarne. În
abis, armele familiei de Hohenzollern: scut sfertuit, cartierele 1
şi 4 de argint, 2 şi 3 negre. Scutul, timbrat de o coroană
închisă, terminată cu glob cruciger, are ca tenanţi, în dreapta
un personaj feminin ţinând în mâna dreaptă o sabie, cu stânga
sprijină scutul, în stânga un leu, stând fiecare pe câte un

11
Idem, nr. 1469, 1478.
51
arabesc. Sub scut, deviza: NIHIL SINE DEO (NIMIC FĂRĂ
DUMNEZEU). Compoziţia este inclusă sub un pavilion,
căptuşit cu hermină, dotat cu ciucuri, având în partea de sus
un baldachin prins sub o coroană închisă, terminată, de
asemenea, cu glob cruciger. În exergă, legenda: ROMÂNIA
PREFECT. POLIŢIEI CAPITALEI 12 .

13.

Stema României din 1872 apare pe însemnul aparţinând

Direcţiei Generale a Serviciului Sanitar, Regiunea II, Circ.
Tătăreni din cadrul Ministerului de Interne, (13) anume:
matrice sigilară rotundă (39 mm), gravată în incizie, având în
câmp un scut polonez, scartelat, în cartierul 1 acvila cruciată,
în 2 capul de bour cu stea între coarnele ce au vârfurile
recurbate în exterior, în 3 un leu încoronat, născând dintr-o
coroană deschisă, în 4 doi delfini afrontaţi. Scutul, timbrat de o
coroană închisă, terminată cu glob cruciger, are ca suporţi doi
lei afrontaţi care se sprijină pe o eşarfă aflată sub scut, în care
este înscrisă deviza: NIHIL SINE DEO (NIMIC FĂRĂ
DUMNEZEU). Compoziţia este inclusă sub un pavilion,
căptuşit cu hermină şi având în partea superioară un baldachin

12
Idem, nr. 4471.
52
prins sub o coroană închisă, terminată, de asemenea, cu glob
cruciger. Legenda: MINISTERUL DE INTERNE* DIRECT.
G – LĂ A SERV. SANITAR* REGIUNEA II CIRC.
TĂTĂRENI 13 .

14.

Pe două matrice sigilare aparţinând instituţiei de mai sus

precum şi Serviciului Veterinar al Zonei Preventive – întâlnim
stema României din 1881: matrice rotunde (37 mm), gravate în
excizie, în emblema cărora un scut polonez, scartelat, (14),
cartelat astfel: în cartierul 1, acvila cruciată, în 2, capul de
zimbru cu coarnele curbate în interior, în 3, un leu încoronat,
născând dintr-o coroană deschisă, în 4, doi delfini afrontaţi; în
inimă, blazonul familiei de Hohenzollern: un scut scartelat,
cartierele 1 şi 4 argint, 2 şi 3 negru. Scutul, timbrat de o
coroană închisă cu glob cruciger, are ca suporţi doi lei
afrontaţi, stând pe două arabescuri. Sub scut, deviza: NIHIL
SINE DEO (NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU). Compoziţia este
înscrisă într-un pavilion căptuşit cu hermină, având în partea
superioară un baldachin prins în partea de sus sub o coroană

13
Idem, nr. 6152.
53
închisă, terminată cu glob cruciger. Legende: a) MINISTERUL
DE INTERNE* DIRECT. G – LĂ A SERV. SANITAR*
REGIUNEA II CIRC. TĂTĂRENI 14 ; b) *ROMÂNIA*
MINISTERUL DE INTERNE. SERVICIUL VETERINAR AL
ZONEI PREVENTIVE. DESPĂRŢIREA 10 15 .

Aceste simboluri transpun în imagini o parte din istoria

poporului român 16 . Semnificaţia elementelor însumate în
stemele descrise mai sus este următoarea:
Acvila cruciată, stema heraldică a Ţării Româneşti
evidenţiază originea latină a poporului român şi indirect ideea
de unire 17 .

14
Idem, nr. 6151.
15
Idem, nr. 6155.
16P. V. Năsturel, Nova Plantatio şi regii României – moştenitori ai împăraţilor
Bizanţului. Studiu sfragistic din punct de vedere istorico-heraldic cu numeroase
figuri în text, în „Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filozofie”, XV, 1914, p. 1-80;
Jean N. Mănescu, L’évolution historique des armoiries des Principautés Roumaines
du XV-e au XIX-e siècle, în „Revue Roumaine d’Histoire”, 1988, nr. 4, p. 315-338.
17Maria Dogaru, Însemne heraldice reflectând ideea unităţii naţionale, în „Revista
Arhivelor”, IV, vol. XI, 1979 (supliment), p. 206-222.

54
 Pasărea mai semnifică demnitate, curaj, zbor spre
înălţimi. Prezentă şi în emblema sigiliilor aparţinând
Ministerului de Interne, acvila cruciată a fost plasată deseori
alături de capul de bour al Moldovei, făcând aluzie, în
ansamblu, la aspiraţia spre unitate 18 .
Capul de bour cu stea între coarne este stema
tradiţională a Moldovei, apărând din a doua jumătate a
secolului al XIV-lea 19 .
Leul născând dintr-o coroană deschisă este stema
atribuită Olteniei în secolul al XIX-lea. La începutul veacului al
XVII-lea (1602), familia Buzescu s-a individualizat printr-un leu
rampant ieşind dintr-o coroană deschisă şi ţinând în laba
dreaptă anterioară o cruce 20 .
Cei doi delfini afrontaţi provin din herbul moldav şi evocă
regiunea maritimă a ţării. Ei au fost introduşi de Gheorghe
Asachi în 1816, pentru a aminti faptul că Basarabia, răpită de
Rusia ţaristă în 1812, aparţine Moldovei 21 .
Femeia cu arma dacă şi leul (constituind tenanţii scutului
ţării din 1867) sunt elemente preluate din patrimoniul spiritual
daco-roman. Astfel moneda „Provincia Dacia”, emisă în
secolul al III-lea, avea gravată pe suprafaţa sa un personaj
feminin purtând căciula frigiană şi ţinând într-o mână steagul
cu literele DF (Dacia Felix), în alta sabia curbă, arma specifică

18
Petre Năsturel, Asupra stemelor unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti la
începutul veacului al XVII-lea, în „Studii şi Cercetări de Numismatică”, II, 1958, p.
371-376; Constantin Moisil, Primele peceţi cu stemele unite ale Moldovei şi Ţării
Româneşti de la începutul veacului al XVII-lea, în „Studii şi Cercetări de
Numismatică”, III, 1959, p. 371-375.
19Vladimir Mischievca, Ion Negrei, Alexandru Nichitici, Simbolurile Ţării Moldovei.
Din istoria vexilologiei şi sigilografiei heraldice moldoveneşti din sec. XIV-XIX, Edit.
Ştiinţa, Chişinău, 1994, 129 p.; Maria Dogaru, Tipare sigilare aparţinând suveranilor
României din perioada 1866-1947, Bucureşti, 1999, p. 38.
20Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Bucureşti, 1977, p. 302.
21Maria Dogaru, Contribuţia lui Gheorghe Asachi la dezvoltarea heraldicii
româneşti, în „Memoria Antiquitatis”, Muzeul de Istorie al municipiului Piatra Neamţ,
XIX, 1994, p. 473-484; Eadem, Tipare sigilare aparţinând suveranilor României.,
p. 39.

55
atributele
a băştinaşilor.
şi poziţiile
În această
acestora,
compoziţie,
permit femeia
cunoaşterea
era flancată de o
acvilă şi de unsociale.
mentalităţilor leu. Reprezentarea
Sigiliile româneşti
evoca reflectă
în mod codificat
evenimentele
că în
această regiune
istorice, ne informează
a imperiului
asupra ordinea
modului şi liniştea
în care posesorul
erau asigurate
a
de legiuni
dorit să se–individualizeze
unităţile de elităîn ochii
romane contemporanilor
– desemnate de şi ai
leu şi
acvilă şi deevidenţiind
urmaşilor, băştinaşi individualizaţi
şi măiestria meşterului
în compoziţiegravor,
prinmodelator
femeia
dacă
în metal.
şi prin arma tradiţională, sica 22 .
Cei doiacestea
Toate lei caredemonstrează
sprijină scutulnecesitatea
ţării sunt preluaţi
extinderii
din sigiliul
lui Mihai Viteazul,
cercetărilor în legătură
din 1600,
cu o ca
asemenea
domn altemă,Ţării Româneşti,
precum şi
Ardealului şiarhivelor
cercetarea Moldovei, oriincluşi
a altorîninstituţii
sigiliul domnitorului
de cultură pentru
unificator,
constituiau şi
depistarea „simbolul
studierea Daciei”
matricelor
23 . sigilare şi sigiliilor de
instituţii,
Coroanarămase
de oţel
încăa necunoscute.
României este un însemn al puterii
instituit în 1881 cu prilejul proclamării regatului. Confecţionată
dintr-un tun capturat la Plevna, în timpul războiului de
independenţă din 1877, aceasta exprimă faptul că evoluţia
României de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului al XX-lea avea la bază sacrificiile făcute pe câmpul
de luptă 24 .
Denumim „matrice sigilară” obiectul confecţionat din
material dur care, având gravate o reprezentare şi un text ce-l
individualizează pe posesor, serveşte la realizarea amprentei
sigilare 25 .
Imaginile gravate în câmpul acestor izvoare speciale,
deseori atestând preocupările cotidiene ale posesorilor,

22
Judita Wincher, Moneda Provincia Dacia, în „Studii şi Cercetări de Numismatică”,
V, 1971, p. 149; Maria Dogaru, Tipare sigilare aparţinând suveranilor României, p.
39.
23Dan Cernovodeanu, Unirea Ţărilor Române în sigiliul lui Mihai Viteazul, în
„Familia”, (Oradea), V, 1975, nr. 10(122), p. 89; Maria Dogaru, Reconstituirea
Daciei în simbol heraldic, în „Revista de Istorie”, 1980, nr. 4, p. 743-758; Eadem,
Tipare sigilare aparţinând suveranilor României, p. 41.
24P. V. Năsturel, Medaliile şi decoraţiunile române. Descrierea şi portul lor de către
civili, militari, clerici, magistraţi şi doamne, Soc. Tiparul, Bucureşti, 1901, p. 46-47;
Maria Dogaru, Tipare sigilare aparţinând suveranilor României, p. 41.
25Damian P. Bogdan, O străveche matrice de pecete românească, în „Studii şi
Materiale de Istorie Medie”, I, 1956, p. 245; Maria Dogaru, Sigiliile, mărturii ale
trecutului istoric. Album sigilografic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1976, p. 5.

56
57
 O ABORDARE JURIDICĂ
A ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Dana MIHALACHE

1. Noţiunea, obiectul şi trăsăturile

administraţiei publice

Noţiunea de administraţie publică

Un principiu epistemologic stabileşte că, în oricare dintre
ştiinţe, condiţia principală (putem spune, sine-qua-non) pentru
înţelegerea locului şi rolului fenomenului studiat este aceea de
a clarifica noţiunile de bază cu care operează.
Apare, astfel, imperios necesară lămurirea ab initio a
noţiunii de „administraţie”, de unde, prin extrapolare s-au
format sintagmele de „administraţie de stat”, „administraţie
publică”, „administraţie centrală şi/sau locală” ş.a.
Sensul originar (etimologic) al cuvântului „administraţie”
îşi are obârşia din latinescul „minister” care înseamnă servitor
şi prepoziţia „ad” cu semnificaţia „la, către”, şi poate fi înţeles
numai în conexiune cu „magister”, care desemnează stăpânul,
căruia i se subordonează şi pe care trebuie să-l slujească.
„Administer” reprezintă, deci, ajutorul cuiva, slujitorul,
executantul său. Iniţial, termenul de administraţie a reprezentat
o anumită activitate a unei persoane (servitorul), care ajută pe
o alta (stăpânul) la ceva, la ordinele acestuia din urmă.
Este de înţeles că, la început, noţiunea de administraţie a
avut un conţinut preponderent privat (particular), sfera sa
cuprinzând, în principal, fapte de administrare (gospodărire) a
bunurilor şi afacerilor stăpânului (magister). Pe parcursul
dezvoltării sociale, acesta s-a îmbogăţit cu noi sensuri,
extinzându-se treptat şi căpătând din ce în ce mai mult
caracter public, prin includerea în preocupările sale a treburilor
generale ce interesează colectivitatea.

58
 Astfel, înţelesul noţiunii de administraţie s-a deplasat,
încet dar sigur, din zona economicului în cea a politicului şi a
socialului.

Obiectul administraţiei publice

Administraţia publică se deosebeşte de administraţia
particulară tocmai prin caracterul său public, adică este pusă
în folosul şi în interesul general al societăţii sau al unei
colectivităţi. Conţinutul administraţiei publice este format din
două activităţi distincte, dar care interacţionează: activităţi de
dispoziţie şi activităţi prestatoare de servicii.
Administraţia publică nu se reduce şi nu se confundă cu
activitatea executivă, este mai largă decât aceasta. Activitatea
executivă (de organizare a executării legii şi de aplicare
concretă a acesteia, deşi are un conţinut unic, presupune două
aspecte, şi anume: activitatea de dispoziţie şi activitatea de
execuţie.
Dispoziţia este dreptul organului de a lua măsuri cu
privire la administraţia publică, prin intermediul actelor
normative (decizie, hotărâre etc.), iar execuţia este aplicarea
directă a legii la cazuri concrete prin intermediul actului
individual.
Administraţia publică are ca obiect realizarea valorilor
care exprimă interesele statului sau ale unei colectivităţi
distincte, recunoscută ca atare de stat, valori care sunt
exprimate în acte normative elaborate de puterea legiuitoare. 1

Trăsăturile administraţiei publice

Administraţia publică este o formă a activităţii umane; ea
se desfăşoară în societate prin intermediul oamenilor şi în
interesul lor, deci are un caracter social.
Orice activitate de natură administrativă (inclusiv
administraţia publică) este o activitate realizată de un grup de

1
Mircea Preda – Curs de drept administrativ, vol. 1, 1995, p. 14.
59
oameni, pentru a satisface nevoi şi interese ale unor grupuri
de oameni. Aceasta implică dimensiunea socială a
administraţiei publice.
Activitatea administrativă debutează cu faza intelectuală
în care are loc procesul de gândire, proiecţie şi organizare şi
se încheie prin latura ei materială, când se elaborează actul
concret de dispoziţie ori se execută serviciul de utilitate publică
sau individuală pentru cetăţeni. Rezultă că administraţia
publică are o componentă socială şi una materială.
În anumite limite, o activitate de organizare a executării
legii şi de aplicare a acesteia desfăşoară şi unele organizaţii
neguvernamentale, în raport cu sistemul administraţiei publice,
organizaţii care realizează o activitate de interes public,
prevăzută de lege şi executată în conformitate cu dispoziţiile
legale.
În concluzie, administraţia publică este o activitate de
organizare a executării şi de aplicare în sens concret a legii, în
activităţi cu caracter dispozitiv şi prestator, activitate care se
realizează, în principal, prin sistemul organelor administraţiei
publice, dar în subsidiar şi prin alte organe situate în alte
sisteme de organizare ale puterii statului – sistemul puterii
legiuitoare şi sistemul puterii judecătoreşti precum şi în cazul
unor organizaţii particulare care îndeplinesc activităţi de
interes şi care dobândesc, în aceste împrejurări, calitatea de
autorităţi administrative. 2

2. Noţiunea de act administrativ

Actul administrativ este un act juridic emis de autorităţile

şi persoanele care îşi desfăşoară activitatea în administraţia
publică, prin care se asigură realizarea puterii executive şi
înfăptuirea sarcinilor care revin administraţiei publice. 3

2
Alexandru Negoiţă – Drept administrativ, Editura Sylvi, Bucureşti, 1996, p. 14.
3
Mircea Preda – idem, p. 97.
60
 În activitatea
Astfel practică
de activităţi se folosesc
desfăşoară diferiţi termeni
şi funcţionarii pentru a
celorlalte
desemna
servicii actul administrativ,
publice precum:
care aparţin puterii ordin, decizie,
legislative sau judecătoreşti,
instrucţiune,
fie hotărâre,
pentru realizarea regulament,
puterilor dispoziţie,
respective, autorizaţie,
fie pentru emiterea
permis
unor acteş.a.administrative de către acestea ca activitate
Acte administrative pot emite şi alte autorităţi publice –
subsecventă.
legislativă, judecătorească,
Actul administrativ dar nu ca activitate
se particularizează de bază a
prin următoarele
acestora, ci ca activitate auxiliară, care ajută la îndeplinirea
trăsături:
atribuţiilor
♦ estespecifice de bază.a activităţii autorităţii
forma principală
Actul administrativ
administraţiei constituie
publice, celelalte forma
forme principală
fiind faptele şiprin care
operaţiile
se realizează administraţia publică şi constă într-o manifestare
administrative;
expresă
♦ este de voinţă prin care
o manifestare desevoinţă
creează, se modifică
juridică unilateralăsau se
sting raporturi
aparţinând juridiceadministraţiei
autorităţii de drept administrativ
publice; 4 .
♦Actele administrative
este obligatoriu, atâtsefaţă
deosebesc de faptele
de persoanele fizice sau
administrative
juridice cărora li şise
operaţiile
adresează,tehnico-administrative;
cât şi faţă de organul şi care
acesteal-a
sunt forme
emis, ale activităţii
să-l respecte autorităţilor
el însuşi administraţiei
pe tot parcursul publice şi
valabilităţii
funcţionarilor publici.
lui;
♦Faptele administrative
este executoriu sunt
imediat acţiuni
după ce asau inacţiuni
intrat licite fără
în vigoare, ori
ilicite,formalitate,
nicio săvârşite de autorităţile
fără administraţiei
a fi necesară întocmireapublice şi de
unor formalităţi
funcţionarii acestora, precum şi de persoanele fizice sau
ulterioare.
juridice,
După îndiversele
scopul decriterii
a produce efecte juridice.
de clasificare utilizate, actele
Faptele administrative
administrative sunt: ilicite atrag răspunderea
administrativă
– de autoritate;a celui care le-a săvârşit, precum şi obligarea
de a –suporta paguba produsă unui terţ, datorită lor. Faptele
de gestiune;
administrative licite nu incumbă obligaţia funcţionarilor publici
– jurisdicţionale.
de a Acestea
suporta au prejudiciile.
caracter general sau de specialitate, sunt
emiseOperaţiile
de organele tehnico-administrative
administraţiei publice sunt acţiuniori
centrale realizate
de celede
autorităţile
locale, administraţiei
au caracter normativ publice şi de funcţionarii
ori individual ş.a. acestora,
prin care se ajunge la emiterea şi aplicarea actelor
administrative.
Deşi prin ele însele nu produc efecte juridice, operaţiile
tehnico-administrative sunt necesare, deoarece, în lipsa lor,
actul administrativ nu s-ar putea emite, ori nu ar produce
efectele pentru care a fost doctrinară
3. Prezentarea emis sau nu ar putea fi aplicat. 5
comparată
a noţiunii de administraţie publică

3.1. Perioada interbelică

Este un adevăr apodictic că noţiunile (conceptele) de
4
bază din dreptul
C. Rarincescu administrativ
– Contenciosul (aşaromân,
administrativ cum Editura
este şi cea de 1936,
Universală,
p. 143 şi urm., după Alexandru Negoiţă, Drept administrativ.
administraţie publică) au fost analizate diferit de doctrina
5M. Preda – Curs de Drept administrativ, vol. 1, 1995, p. 138.

61
62
juridică, în funcţie de gândirea teoreticienilor şi a practicienilor
dreptului administrativ.
Astfel, există deosebiri explicative teoretice atât între
autorii români, cât şi între aceştia şi cei străini.
Literatura juridică interbelică din România a pornit, în
explicarea noţiunii de administraţie publică, de la teza cu
privire la separaţia puterilor în stat, expres prevăzută în
Constituţia din 1923.
De asemenea, se reţine faptul că noţiunea de administraţie
(după caz, administraţie publică) a fost elaborată prin raportare la
alte concepte, precum: serviciul public; puterea publică;
autoritate administrativă; organ administrativ ş.a.
Printre cei mai importanţi teoreticieni ai dreptului
administrativ în perioada interbelică, se numără şi profesorul
Paul Negulescu. Referindu-se la noţiunea de administraţie,
acesta arată că ea cuprinde întreaga activitate a statului, care
nu este nici legislaţie şi nici justiţie. În concluzie, administraţia
cuprinde activitatea statului reglementată de lege. 6
Acest criteriu îi îngăduie profesorului Negulescu să tragă
concluzia că activitatea diplomatică nu face parte din
administraţie, deoarece ea nu este reglementată de lege, ci de
tratate internaţionale, deducând că sfera administraţiei, ca
activitate a statului, este determinată de sfera actelor ce fac
obiectul contenciosului administrativ.
Activitatea de administrare cuprinde activitatea tuturor
serviciilor publice destinate să asigure satisfacerea intereselor
generale, fiind, în acelaşi timp, o activitate tehnică şi juridică.
În concepţia autorului, administraţiile publice sunt persoane
juridice, politico-teritoriale care au dreptul de comandă, putând
aplica şi constrângerea, în limitele unui teritoriu.
Profesorul Anibal Teodorescu consideră că statul este
format din trei elemente: teritoriu, populaţie şi putere publică
(suveranitate).

6
P. Negulescu – Tratat de drept administrativ, vol. I, p. 41.
63
 Suveranitatea statului implică, în sine, pe de o parte, o
voinţă, o putere proprie de a comanda, iar, pe de altă parte, o
putere de a aduce la îndeplinire comandamentele. Astfel,
suveranitatea are două funcţii: funcţia de a voi (de a comanda)
şi cea de a executa actele sale de comandă. Acestor două
funcţii le corespund, în mod necesar, două organe distincte.
Continuând demersul teoretic, autorul precizează că, sub
denumirea de organ executiv, se înţeleg, în realitate, două
organe, şi anume: autoritatea judecătorească şi autoritatea
administrativă.
În sfera executivului, cele două autorităţi îşi au
competenţa lor, bine determinată, ceea ce împiedică justiţia să
facă acte de administraţie şi pe administrator să judece
conflictele dintre particulari. 7
Punând semnul egalităţii între noţiunea de administraţie
şi sintagma autoritate administrativă, autorul precizează că
aceasta îşi îndeplineşte rolul cu ajutorul unor organe, formate
din persoane fizice sau grupări de persoane fizice ca: miniştri,
prefecţi, poliţişti, consilii judeţene, consilii comunale etc.
Deşi în demersul său teoretic profesorul A. Teodorescu
echivalează cele două noţiuni, totuşi, în concepţia sa, dreptul
administrativ cuprinde regulile „după care statul exercită
funcţia executivă, precum şi pe acelea care guvernează
raporturile dintre stat şi individ, născute în urma unui act
administrativ”.
Concepţia profesorului Constantin Raricescu, exprimată
învaloroasamonografieconsacratăcontenciosului
administrativ, se fundamentează pe clasica teză după care
„puterea de voinţă şi de comandament, care este
suveranitatea” se realizează prin funcţia legislativă,
administrativă şi judecătorească.
Referitor la funcţia administrativă, acesta menţionează că
ea asigură funcţionarea continuă şi regulată a serviciilor

7
Idem, p. 42.
64
publice
Adepţii
administrative,
acestei teorii careexplică,
constituie,
într-o în
manieră
totalitatea
proprie,
lor, o
administraţia
idee mai veche unuia dreptului
stat. administrativ, potrivit căreia
activitatea
Referindu-se
executivăla relaţia
este executiv-administrativ,
îndeplinită, în principal, autorul
de organele
menţionează că
administraţiei denu stat
în şi,
toateîn subsidiar,
cazurile funcţiunea
în măsura executivă
necesară
coincide cu
realizării activităţii
activitatealor principale,
administraţiei,de altedeoarece
organe administraţia
ale
este învestită
statului (justiţie,
uneori
parchet).
cu o putere
Se ajunge,
discreţionară,
astfel, să secândopereze
în cu
exerciţiul
două sensuri
acestei
ale noţiunii
activităţi denuadministraţie
se aplică nicio de lege.
stat: sensul
8
formal-organic
În consecinţă, şi funcţiunea
cel material-funcţional.
administrativă constă în
săvârşirea
Deşi cude uşoare
acte juridice
nuanţe cu teoretice
caracter explicative
individualdeosebite,
şi concret
(acte şi tezei
adepţii operaţii
neconcordanţei
materiale), necesareau două funcţionării
trăsături comuneserviciilor
ale
publice administrative.
opiniilor lor, şi anume: administraţia de stat este o formă
fundamentală
Teoreticienii a dreptului
activităţii administrativ
statului şi se realizează
din perioada atât prin acte
interbelică
juridice de putere,
îşi fundamentează
cât şi prin acte concepţiile,
juridice civile
cu nuanţe
ori prin fapte
nesemnificative, operând cu noţiunea de funcţie a statului,
materiale.
dreptul
b) Teza
administrativ
concordanţei având (Şcoala
ca obiect
de laorganizarea
Bucureşti) Principalii
autorităţilor
administrativesunt
reprezentanţi şi funcţionarea
profesorii M.serviciilor
Lepădătescu,
publiceR. Ionescu,
administrative;
N.
la bazaşisa
Prisca VI.seRusu.
află, Acest
deci, principiul
curent deinteresului
gândire desemnează
general şi
noţiunea de serviciu
administraţia de stat public.
utilizând 9 expresia "formă fundamentală
de activitate a statului", plecând de la premisa că activitatea
statului, în general, este o activitate juridică, ce se realizează
prin îndeplinirea puterii de stat.
Concepţia
3.2. Perioada acestei şcoli este axată pe ideea existenţei
postbelică
uneiLiteratura
concordanţe perfecte
juridică între formele
din această perioadăfundamentale
foloseşte de
realizare
noţiunea a deputerii de stat şidecategoriile
administraţie stat spre a dedesemna
organe reglementate
una din
de Constituţie, în sensul că fiecare formă
formele fundamentale de activitate a statului, respectiv de este îndeplinită
numai
realizaredeaoputerii
anumită de categorie
stat. de organe.
Poziţia
În această comună
perioadă a autorilor nu presupune
se conturează şi identitatea de
patru curente
opinii cu privire
doctrinare, la definirea
considerate noţiunii„şcoli”
adevărate de administraţie
de drept de stat,
dimpotrivă,
administrativ: fiecare aducând elemente specifice, atât de
formulare
a) Tezacât, mai ales, de conţinut.
neconcordanţei (Şcoala de la Cluj)
c) Teza Institutului de
Fundamentată de profesorul Tudor Cercetări Juridice
Drăganu, această
Concepţia tradiţională a
teză se bazează pe aprecierea că nu există Institutului de Cercetări Juridice,
o corespondenţă
conturată,
perfectă între în special,
formeleînfundamentale
monografia „Organele
de activitateadministraţiei
a statului şi
de stat în R.S.R.” este
categoriile sale de organe. 10 opinia celor două sensuri ale
administraţiei de stat (larg şi restrâns).

8
C. Raricescu – Contenciosul administrativ român, ediţia a II-a, 1936, p. 19.
9
E. Tarangul – Tratat de drept administrativ român, 1944, p. 49.
10Antonie Iorgovan – Drept administrativ, 1994, p. 65.

65
66
executiv,
În optica
Guvernacestor
ori şeful
teoreticieni,
statului administraţia
şi activitatea administrativă
de stat, în
sens larg, este
desfăşurată de înfăptuită
celelalte organe
de toatedeorganele
stat (autorităţi
statuluipublice):
prin acte
proprii, precum
Parlament, instanţe
şi în judecătoreşti,
anumite condiţii,Curtea
de organizaţii
de Conturi,obşteşti.
Avocatul
Ea face obiectul ştiinţei administraţiei.
Poporului.
Prima
În sens este
restrâns,
considerată
administraţia
un fapt administrativ
de stat se deosebeşte
ce are o de
activitatea
sorginte politică
executivă,
(denumitcarefapt
se îndeplineşte
administrativ depolitico-statal),
organele cea
administraţiei
de-a doua evocă de un
statfapt
(organele
administrativ
executive)
ce mijloceşte
şi este reglementată
realizarea
de norme de drept
competenţei. Se face,
administrativ.
astfel, deosebire între administraţia
„scop”
d) Teza
(determinată
dublei naturi
de scopuri
a administraţiei
politice) şide
administraţia
stat „mijloc”
(pentru
Teoria
realizarea
dublei naturi
competenţelor).
(juridică şi politică) a administraţiei de
statÎn
aparţine
baza noii profesorului
Constituţii,Valentina
administraţia
Gilescu,
publică
ce pleacă
poatedefi la
constatarea
definită ca ansamblul
că nu toate activităţilor
relaţiile sociale
Preşedintelui
care se României,
stabilesc în
administraţia
Guvernului, autorităţilor
de stat sunt administrative
reglementateautonome
de norme centrale,
juridice.
Autoarea conchide
autorităţilor administrative
că „administraţia
locale şi, după
de stat,
caz,castructurilor
formă
fundamentalăacestora
subordonate de activitate
prin care,
a statului,
în regimnu de
esteputere
numaipublică,
o activitate
se
juridică,
aduc la îndeplinire
ci şi politică,
legile
o activitate
sau, în limitele
legată legii,
mai mult
se prestează
de politică” 11 .
servicii publice.

3.3 Perioada de după Decembrie 1989

3.4. Şcoli doctrinare
Constituţia României dinde 1991
drept operează
administrativ străine
cu noţiunea
fundamentală de autoritate publică, Titlul III, consacrat
organizării de stat, franceză
3.4.1. Doctrina purtând această denumire. S-a renunţat la
formularea tradiţională
În explicarea de "puterile
şi definirea statului".
administraţiei publice, doctrina
Noţiunea de autoritate publică, în sensul
franceză a parcurs mai multe etape ce marchează de structură
evoluţia şi
organizaţională
dezvoltarea dreptului public francez în ansamblul său.uneori
definită de Constituţie, este explicată Astfel,şi
prin referire la termenul
se delimitează: perioadageneric
de sfârşitdea"organ",
secoluluiceea ce conferă
al XlX-lea
un înţeles echivalent.
(dominată de Edouard Lafferrier), perioadă interbelică
În cadrul Titluluide
(clasică), perioada Autorităţi
aplicare publice, capitolul
a Constituţiei din V esteşi
1946
consacrat
perioada de „Administraţiei publice”. din
aplicare a Constituţiei Având în vedere
1958. Tradiţia
sistematizarea
constituţională franceză, de la 1789 până la 1958, a cu
de ansamblu a Constituţiei, noţiunile fostcare
operează logica sa internă,
ataşată principiului doctrina
supremaţiei legii dreptului administrativ,
şi caracterului nelimitat al
după 1989, face deosebire între administraţia publică realizată
sferei legislativului, ceea ce a condus la definirea administraţiei
de
şi astructurile statale, conduse
dreptului administrativ prinsau, după de
noţiunea caz,putere
tutelate de
executivă.
În acest fel, administraţia este înţeleasă drept „o acţiune a
puterii executive prin procedee de putere publică". Trei mari
idei dominau dreptul administrativ francez la sfârşitul secolului
11
I. Vântu, M. Anghene, M. Străoanu – Organele Administraţiei de Stat în R.S.R.,
Editura Academiei, Bucureşti, 1971.
67
68
al XlX-lea:
Avânda)îndistincţia
vedere dificultăţile
dintre acteleteoretice
administrative,
întâlnite de
în
autoritate sau
încercarea de ade defini
putereadministraţia
publică, şi actele
datoritădemultiplelor
gestiune;
b) iresponsabilitatea
funcţiuni, profesorul german
statului Ernst
pentruForsthoft
actele de a adoptat
putere publică;
o
c) independenţa
metodă originalăadministraţiei
de definire, prin faţăcercetarea
de tribunale.relaţiei dintre
Administraţie
În perioada – Constituţie
interbelică, –principiul
Justiţie şiiresponsabilităţii
a relaţiei Administraţie
statului–
a fost treptat
Guvernare. El înlocuit
ajunge cu la concluzia
cel al răspunderii
că administraţia
pentru serviciile
apare ca o
publice.autonomă
funcţie Noţiunea de alături
serviciu
de legislativ
public devine
şi justiţie,
piatra
locul
unghiulară
său în a
dreptului administrativ
„trinitatea puterilor” este francez.
dat tocmai
Doctrina
de sfera
tradiţională
puterii sale
(până în
1958) a folosit, în explicarea relaţiei dintre puterea executivă şi
discreţionare.
administraţie,
În concepţiatermenul
autorilor
de germani,
administraţie
administraţia
în două sensuri:
este unitară
unul
funcţional
şi autonomă (material)
şi ea se şiocupă
unul de
organic,
propriile
admiţând
sale afaceri,
că administraţia
în
nu este singura
principiu din propria
problemă
sa iniţiativă,
a executivului,
fiind, aşadarcumea o
este
defineşte
în
exclusivitate
unul dintre ei,în„activitatea
competenţastatului
acestuia.sau12a titularilor de putere
publică,
După adoptarea
care nu este Constituţiei
legiferare dinşi nici
1958,
justiţie”.
în doctrina
administrativă franceză se produce o schimbare a opticii de
abordare a sferei executivului şi administraţiei publice.
Elementul central al disputelor teoretice care s-au purtat în
jurul3.4.3.
delimitării sferelor
Doctrina acestor două noţiuni l-a reprezentat
elveţiană
recunoaşterea pentru Guvern
Datorită regimului a unei puteri
politic specific (regim normative
de adunare)iniţiale
(problema
practicat de regulamentelor).
sute de ani în ţara cantoanelor, în cadrul dreptului
public, teoreticienii helveţi au acordat o atenţie mai modestă
dreptului administrativ, comparativ cu dreptul constituţional.
Pe când dreptul constituţional cuprinde normele
referitoare la legitimarea puterii, organizarea acesteia şi rolul
cetăţenilor în cadrul structurilor etnice, dreptul administrativ se
3.4.2. Doctrina germană
referă numai la relaţiile cotidiene ale puterii executive cu
Şcoala germană de drept administrativ (întemeiată de
particularii.
profesorul Otto Mayer) a fost influenţată de doctrina franceză,
În sens larg, dreptul administrativ este considerat ca fiind
cu toate că unele din noţiunile fundamentate cu care acesta
acea ramură de drept ce reglementează organizarea activităţii
operează precum: serviciu public, lucrări publice şi domeniu
administraţiei publice.
public, nu au corespondent în limba germană. În acelaşi timp,
Pentru delimitarea sferei administraţiei publice, autorii
unele noţiuni din doctrina germană, de exemplu graţia
elveţieni de drept administrativ operează cu două criterii, şi
„FISKUS”, nu au corespondent în limba franceză. Chiar dacă
anume: criteriul organic şi cel funcţional.
nu s-a format prin terminologia promovată de doctrina
Construcţia teoretică, bazată pe utilizarea celor două
franceză, opinia autorilor germani îşi are originea tot în
criterii, conduce la concluzia că administraţia este acea
binecunoscuta teză a separaţiilor puterilor în stat.
activitate a statului sau a altei instituţii de drept public conform
normelor de drept, care se relevă a nu fi activitate legislativă şi

12
G. Jeze – Les principes généraux du droit administratif, Paris, 1925, p. 12.
69
70
nici justiţie. Astfel, administraţia se diferenţiază de celelalte
organe de stat, în primul rând prin sfera precisă de activitate a
legislativului şi juridicului.
O concluzie cu caracter de generalitate se impune. Deşi
constituţiile moderne europene adoptate după al Doilea
Război Mondial reflectă în structura şi conţinutul lor ideea
teoretică a „separaţiei puterilor” în stat, ele nu cuprind, în mod
explicit, nicio referire la puterea legislativă, executivă sau
judecătorească, cu toate că în mod implicit se deduce această
separaţie; pentru o mai bună delimitare se folosesc expresii
ca, de pildă, „funcţie publică”, „autoritate publică”,
„administraţie publică”, „servicii publice descentralizate ale
ministerelor”, „unităţi administrativ-teritoriale”.

4. Serviciul public

Existenţa şi funcţionarea normală a societăţii, în

ansamblu, sunt determinate de satisfacerea nevoilor
economice, sociale, culturale, de protecţie şi siguranţă ş.a. ale
oamenilor. Ele se îndeplinesc în mod organizat prin
intermediul serviciilor (publice) oferite acestora de către stat,
ca entitate supremă a societăţii sau de către unităţile
administrativ-teritoriale locale.
În primul rând, statul organizează servicii publice prin
intermediul cărora îşi exercită puterea suverană şi
independenţa.
Astfel sunt: serviciul public de legiferare (adoptare de
norme care reglementează raporturile sociale dintre membrii
societăţii), serviciul public judiciar (soluţionarea conflictelor
dintre oameni) şi servicii publice administrative (satisfacerea
cerinţelor de viaţă ale oamenilor).
Serviciile publice administrative se organizează şi
funcţionează sub două forme: ca autorităţi ale administraţiei
publice şi ca regii autonome.

71
 Pentru a putea exista, serviciile publice sunt dotate cu
anumite atribuţii (competenţe, puteri), cu mijloace materiale şi
financiare şi specialişti (funcţionari publici).
În esenţă, serviciul public este o structură organizatorică
înfiinţată prin lege, sau pe baza acesteia, de către stat sau
unităţi administrativ-teritoriale (judeţ, municipiu, oraş şi
comună), dotate cu anumite atribuţii, încadrate cu personal de
specialitate care exercită aceste atribuţii şi înzestrate cu
mijloace materiale şi băneşti, în scopul satisfacerii în mod
continuu şi permanent a unor interese specifice colectivităţilor.
Ca organ al administraţiei publice centrale, prin
componentele sale structurale, Ministerul Administraţiei şi
Internelor realizează direct o serie de servicii publice, gratuit
sau contra cost pentru populaţie.
I. Drepturile funcţionarilor publici recunoscute de lege.
Unele sunt strâns legate de statutul lor social, având un
caracter specific, iar altele ţin de calitatea lor de persoană, de
fiinţă umană, având un caracter mai general. Aceste drepturi
se referă la:
– dreptul la opinie, care derivă din libertatea
fundamentală a fiecărui cetăţean, la conştiinţă şi la exprimare
liberă, prevăzută de art. 29 şi 30 din Constituţie;
– este interzisă orice discriminare între funcţionari pe
criteriul opiniilor lor politice, sindicale, filozofice sau religioase;
– dreptul de a se adresa justiţiei şi de a fi despăgubit
atunci când a fost vătămat un drept al său. Pentru exercitarea
acestui drept, funcţionarul public are la îndemână calea
acţiunii în justiţie, în baza Legii contenciosului administrativ
nr. 29/1990, atunci când nu a obţinut satisfacţie în apărarea
dreptului său prin utilizarea unei proceduri administrative
prevăzută de lege;
– dreptul la asociere sindicală, prevăzut de art. 37 alin. 1
din Constituţie, în baza căruia funcţionarii publici pot să
înfiinţeze organizaţii sindicale, să adere la acestea şi să
exercite orice mandat în cadrul acestora. Potrivit art. 2 alin. 1

72
din Legea nr. 54/1991 cu privire la sindicate, „persoanele care
au calitatea de salariat au dreptul, fără nicio îngrădire sau
autorizare prealabilă, să se organizeze în sindicate";
– dreptul la grevă este recunoscut funcţionarilor publici în
condiţiile legii care reglementează soluţionarea conflictelor
colective de muncă;
– dreptul la stabilitate în funcţie. Funcţionarul public nu
poate fi eliberat din funcţie, suspendat, detaşat sau transferat
decât în condiţiile prevăzute de lege. Potrivit art. 46 alin. l din
Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, poliţistul poate
fi mutat în altă localitate decât cea de domiciliu numai cu
acordul lui. Delegarea, detaşarea ori transferarea poliţiştilor se
face prin ordin al ministrului, în condiţiile legii.

5. Funcţia publică. Noţiune, trăsături

şi natura juridică

Serviciile publice, ca activităţi utile pentru societate, se

realizează în mod concret de către anumite persoane care au
o pregătire de specialitate (funcţionari publici) pentru a realiza
competenţe, atribuţii, sarcini (misiuni).
Prin lege se organizează diferite funcţii publice.
În Constituţia României se întâlnesc sintagme ca: „funcţii
şi demnităţi publice” (art. 16 alin. 3), „funcţia de prim-ministru”
(art. 102), „funcţia de membru al Guvernului" (art. 104 alin. l),
„funcţia de judecător” (art. 105), „funcţia publică sau privată”
(art. 124 alin. 2) ş.a.
Legea administraţiei publice locale nr. 213/2001 face
referire la funcţia de „autoritate publică” (art. 66 alin. 1),
„secretarul general al judeţului” „numirea şi eliberarea din
funcţie a personalului din serviciile publice" (art. 88 alin. 1) şi
„funcţia de prefect” (art. 130 alin. 5).
De asemenea, unele legi care conţin prevederi
referitoare la salarizarea funcţionarilor publici (Legea
nr. 154/1998, Legea nr. 138/1999 ş.a.) menţionează „funcţii de

73
conducere”,
Doctrinafuncţii
juridică dedeexecuţie”,
drept administrativ
„funcţii de înţelege
execuţie prin
de
specialitate”
funcţionar public
ş.a. Şi
orice
noulpersoană
Cod al muncii,
numităLegea
sau aleasănr. 53/2003,
într-o
foloseşte
funcţie publică
clasificarea
avândde caracter
„secţiunide depermanenţă
execuţie” în şi serviciile
„funcţii de
conducere” (art.
autorităţilor publice22 alin.
centrale
2). sau locale ori în instituţiile publice
care De
aparţin
regulă,acestora
conţinutulşi care,
fiecărei
în schimbul
funcţii publice
unui salariu
(aceleprimit
atribuţii, puteri,
periodic, se obligăcompetenţe,
să exercitesancţiuni
competenţele,proprii)atribuţiile,
care o puterile
deosebeşte de în
reprezentative alteconformitate
funcţii publice,
cu legea.
este stabilit prin însuşi actul
juridic
Dincare
analiza
o înfiinţează
definiţiei(lege,
rezultă ordonanţă,
că nu sunt hotărâre
funcţionari
de guvern,
publici
hotărâre a consiliului,
persoanele care desfăşoarăordin etc.).
o activitate
Tot prinînact
serviciul
normativ,
uneifuncţia
poate fi desfiinţată.
autorităţi publice în Unele
baza altor
funcţii
raporturi
publicejuridice
pot fi ocupate
decât cele
prin
alegere, prin
stabilite iar altele
art. 1prin
din numire.
Codul muncii.
Putem conchide
Personalul Ministerului
că funcţia
Administraţiei
publică reprezintă
şi Internelor
un (militar
ansamblu
şi/sau civil)denumit
atribuţii,
în funcţii
competenţe
publice şi areputeri
calitatea
în cadrul
de funcţionar
unui
serviciu public, stabilite potrivit legii, cu care sunt învestiţi,
public.
numiţiPână
saulaaleşi
apariţia
funcţionarii
Legii privind
publici,
Statutul
în vederea
funcţionarilor
satisfacerii
publici
în
mod
nr. 188continuu
din decembrie
şi permanent1999,aounuidefiniţie
interes
legală
general.
a acestei
13
categorii
Funcţiade publică
salariaţi areo următoarele
întâlnim în Legea trăsături:
nr. 115/1996 care, în
art. 34,
• reprezintă
arată că „funcţionar
un complexpublic de atribuţii
este persoana
şi puteri stabilite
numită sauprin
lege, cuîntr-o
aleasă care funcţie
este învestit
publică,un cu
funcţionar
caracter public;
de permanenţă, în
serviciul
• areunei
caracter
autorităţi
de continuitate
publice centrale(este sau
o necesitate
locale ori într-o
permanentă);
instituţie publică subordonată acesteia." Funcţionarii publici pot
fi angajaţi
• se ocupă
şi în cadrul
prin numire
regiilorsau
autonome.
alegere, în condiţiile legii;
• nu poate
Legea privindconstitui
Statutulobiectul
funcţionarilor
unei înţelegeri
publici, între
în art.
părţi
2 şi
nu poate
alin. 1 defineşte
fi stabilită
extrem
prin de
contract;
concis funcţionarul public, arătând
că „funcţionarul
• satisface interese
public este
generale
persoana
şi nunumită
personale;într-o funcţie
publică”.
• se exercită
În alineatul de către
doi defineşte
persoane corpul
care au
funcţionarilor
o învestitură publici,
legală,
care esteîn baza
format şi din
în exercitarea
„totalitatealegii.
funcţionarilor publici din
autorităţile şi instituţiile publice”.
Noţiunea de funcţionar nu are acelaşi înţeles şi conţinut
în toate ramurile de drept. Din raţiuni proprii, ce ţin de scopul
său, dreptul penal dă un sens mult mai larg conţinutului şi
trăsăturilor noţiunii de funcţionar public. În acest sens, sunt
6. Funcţionarul public. Drepturi şi obligaţii
consideraţi funcţionari publici chiar şi acele persoane care nu
au o învestitură
6.1. Noţiunea legală sau nu o au
de funcţionar chiar Drepturile
public. deloc, adică acei
acestuia
funcţionari de fapt care exercită permanent sau temporar cu
Conţinutul funcţiei publice este reprezentat de activitatea
concretă a persoanei care o ocupă (funcţionarul public).

13
M. Preda – Curs de drept administrativ, vol. I, Casa Editorială Calistrat Hogaş,
Bucureşti, 1995, p. 68.
74
75
orice titlu, indiferent care au fost învestite, o însărcinare de
orice natură, retribuită sau în serviciul unei autorităţi publice,
instituţii publice, instituţii sau altei persoane juridice de interes
public (art. 147 Cod penal).
Legea privind Statutul funcţionarilor publici acordă
acestora drepturi referitoare la salariu, concediu de odihnă
anual, concedii medicale, iar femeilor, concedii de maternitate
şi pentru creşterea şi îngrijirea copilului, plătite, pensie, alocaţii
familiale, condiţii normale de muncă şi de igienă, asistenţă
medicală, protecţia legii ş.a.
Pentru cea mai mare parte a personalului Ministerului
Administraţiei şi Internelor, statutul de funcţionar public este
cel reglementat de Legea nr. 360/2002 privind Statutul
poliţistului. Chiar în art. 1, legea defineşte poliţistul ca
funcţionar public cu statut special care constă în drepturile şi
obligaţiile conferite de lege, precum şi faptul că poartă, de
regulă, uniformă şi este înarmat.
Prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 179/2002, Statutul
poliţistului a fost extins şi la celelalte structuri din Ministerul
Administraţiei şi Internelor, astfel că, în prezent, mai au statut
militar doar lucrătorii jandarmi, de la situaţiile de urgenţă,
aviaţia şi un număr redus de funcţii din Aparatul Central
stabilite prin ordin al ministrului, cărora li se aplică dispoziţiile
Legii nr. 80/1995.
De asemenea, unele drepturi pentru poliţişti sunt stabilite
prin hotărâri ale Guvernului şi ordine ale ministrului, date în
baza şi pentru executarea legii privind Statutul poliţistului.

6.2. Obligaţiile funcţionarilor publici

Deşi secţiunea a 2-a din capitolul V al Legii privind
Statutul funcţionarilor publici este denumită „Îndatoririle
funcţionarilor publici”, în conţinutul textelor legale întâlnim şi
sintagma „obligaţia” sau „obligat”, referitoare la îndeplinirea
îndatoririlor stabilite.

76
 Potrivit dispoziţiilor legale, principalele obligaţii (îndatoriri)
ce revin funcţionarilor publici se referă la:
♦ îndeplinirea cu profesionalism, loialitate, corectitudine
şi în mod conştiincios a îndatoririlor de serviciu
prevăzute în legi şi regulamente şi abţinerea de la
orice faptă care ar putea aduce prejudicii autorităţii sau
instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea;
♦ abţinerea de la exprimarea sau manifestarea
convingerilor lor politice în public;
♦ răspunderea ce revine funcţionarilor publici în
îndeplinirea sarcinilor de serviciu care le sunt
încredinţate;
♦ păstrarea secretului de stat şi a celui de serviciu, în
condiţiile legii;
♦ conformarea dispoziţiilor date de funcţionarii cu funcţii
publice de conducere cărora li se subordonează, dacă
acestea sunt legale;
♦ perfecţionarea pregătirii profesionale, fie în cadrul
instituţiei sau autorităţii publice din care fac parte, fie
prin cursuri organizate în acest scop;
♦ păstrareaconfidenţialităţiiasuprafaptelorşi
documentelor despre care iau cunoştinţă în
exercitarea funcţiei.
Funcţionarii publici au şi îndatoriri (obligaţii) legale
privind: interzicerea de a solicita sau accepta, direct sau
indirect, pentru ei sau pentru ei sau pentru alţii, în
considerarea funcţiei publice, daruri sau alte valori,
interzicerea de a primi direct cereri ori să intervină pentru
soluţionarea acestor cereri, ajutorul şi sprijinul reciproc pe care
trebuie să şi le acorde în cadrul obligaţiilor de serviciu.

77
Bibliografie:

G. Jeze – Les principes généraux du droit administratif, Paris,

1926;

P. Negulescu – Curs de drept administrativ, vol. I, Institutul de

Arte Geografice "E. Mârvan", Bucureşti, 1934;

E. D. Tarangul – Tratat de drept administrativ român, Tipografia

„Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, 1944;

A. Iorgovan – Drept administrativ, vol. I, Editura Atlas Lex,

Bucureşti, 1994;

M. Preda – Curs de drept administrativ, vol. I, Casa Editorială

Calistrat Hogaş, Bucureşti, 1995.

78
 MINORITĂŢILE NAŢIONALE
ŞI ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ DIN TRANSILVANIA
1944 – 1948

Arhivist Daniel Gh. TALAMBĂ

Importanţa administraţiei locale derivă din funcţiile pe

care le îndeplineşte, anume acelea legate de organizarea şi
coordonarea activităţilor comunităţii. Interesul politic în acest
domeniu este explicat în primul rând prin autoritatea de care
se bucură reprezentanţii administraţiei locale în faţa
cetăţenilor. Pe de altă parte, faptul de a se afla mereu în
mijlocul comunităţii este un bun prilej de propagandă politică,
dar şi de radiografiere a stării de spirit a populaţiei, a opiniei
publice şi a tendinţelor manifestate în rândul populaţiei faţă de
modul cum sunt administrate treburile publice. În acest
context, după 23 August 1944, situaţia autorităţilor locale
maghiare era una delicată. În primul rând aceasta se datora
schimbărilor politice. Implicarea elitelor locale în viaţa publică
înainte de 23 August 1944, adesea materializată prin acţiuni
orientate împotriva românilor, le-a pus în situaţia de a nu putea
să colaboreze cu autorităţile române. Pentru a se pune la
adăpost de unele acţiuni ale românilor menite a răzbuna
atrocităţile suferite în timpul ocupaţiei maghiare, mulţi dintre
cei care se implicaseră în astfel de activităţi şi-au găsit
adăpostul în Uniunea Populară Maghiară sau chiar în Partidul
Comunist Român.
Timp de aproximativ o lună după actul de la 23 August
1944, viaţa politică a maghiarilor din România practic nu a
existat. Prima manifestare pe scena vieţii politice româneşti a
fost legată de aderarea MADOSZ la Proiectul de Platformă al
Frontului Naţional Democrat din România, eveniment petrecut
la data de 8 octombrie 1944 1 . La data de 16 octombrie, la

1
„Scânteia”, nr. 18, 8 octombrie 1944.
79
Braşov, s-a desfăşurat o importantă reuniune a liderilor politici
maghiari din România, cu această ocazie luându-se decizia
transformării MADOSZ în Uniunea Populară Maghiară. În
condiţiile în care membrii şi baza materială nu se schimbaseră
radical, iar modul de acţiune politică era cel caracteristic
formaţiunilor politice maghiare la data de 16 octombrie 1944,
s-a efectuat numai o schimbare a denumirii formaţiunii politice,
iar nu una de substanţă.
Uniunea Populară Maghiară şi-a construit întregul
program politic în jurul ideii că era singura organizaţie care
reprezenta interesele maghiarilor din România. Rezoluţia
primului Congres al U.P.M., desfăşurat la Cluj, în perioada
6-12 mai 1945, conţinea zece măsuri menite a îmbunătăţi
situaţia maghiarilor din ţara noastră. Dintre acestea, una se
referea la administraţia locală şi anume cea cu privire la
încadrarea funcţionarilor publici maghiari a căror atitudine era
considerată a fi „democrată” 2 . Lucrările celui de-al II-lea
Congres al Uniunii s-au desfăşurat în zilele de 28 şi 29 iunie
1946, la Odorhei. În condiţiile în care P.C.R. încă nu ajunsese
să influenţeze în mod decisiv factorii de decizie ai U.P.M.,
rezoluţia adoptată la sfârşitul acestui Congres reprezintă unul
dintre documentele cele mai consistente, însă nu sunt
cuprinse aspecte ideologice ori de acţiune viitoare ale
organizaţiei, ci sunt pur şi simplu expuse 57 de „doleanţe” ale
maghiarilor din România. Problemele funcţionarilor sunt
cuprinse la punctul 5, în cuprinsul căruia se stipula ca
încadrarea acestora să se facă ţinându-se cont de gradul
deţinut anterior în sistemul administrativ al Statului Maghiar.
Se cerea ca, la completarea posturilor administrative de
conducere din localităţile locuite de minorităţi, să se ţină
seama de foştii funcţionari rămaşi fără posturi după revenirea
administraţiei româneşti în Transilvania, în martie 1945.
Congresul propunea şi principiul conform căruia se dorea

2
ROMÂNIA. Viaţa politică în documente. 1945, Arhivele Statului din România,
coord. Ioan Scurtu, Bucureşti, 1994, doc. 60, p. 251.
80
reglementarea situaţiei administraţiei locale în Ardealul de
Nord, acesta fiind acela al proporţionalităţii. Se menţiona, de
asemenea, că nu pot fi consideraţi demisionaţi din serviciu
acei funcţionari care după data de 30 august 1940 au fost
transferaţi în Ardealul de Nord, precum şi aceia care nu şi-au
părăsit serviciul cu ocazia evacuării Ardealului de Nord.
Congresul luase în discuţie şi situaţia acelor funcţionari care
fuseseră revocaţi din funcţiile ocupate în urma nepromovării
examenelor de limbă, cerând reîncadrarea lor sau, după caz,
pensionarea 3 . În condiţiile în care Uniunea a ajuns să depindă
politic, organizatoric şi financiar de P.C.R., acţiunile sale au
devenit tot mai tardive. Astfel, moţiunile şi rezoluţiile adoptate
la sfârşitul lucrărilor Congreselor al III-lea şi al IV-lea ale
Partidului Comunist Român propun măsuri concrete în
vederea „îmbunătăţirii situaţiei maghiarilor din România”.
Situaţia instituţiilor administrative din Transilvania de
Nord era complicată în toamna anului 1944, în condiţiile în
care toţi funcţionarii din zonă erau maghiari. La iniţiativa
regionalei P.C.R. din Cluj s-a încercat completarea corpului
funcţionarilor cu persoane de naţionalitate română, însă din
punct de vedere politic acestea nu corespundeau cerinţelor
impuse de comunişti. La şedinţa conducerii centrale a P.C.R.
cu instructorii regionalelor din 15 martie 1945, Miklos
Goldberger arăta că au fost preferate elementele democrate
maghiare, în lipsa celor româneşti. Chiar şi în primăvara anului
1945, în aparatul administrativ majoritatea era constituită din
funcţionarii maghiari 4 .
În afara instituţiilor tradiţionale ale administraţiei locale,
după 23 August 1944 un rol important a fost jucat de Consiliile
politice, al căror rol era de a asigura o bună colaborare între
partidele care făceau parte din F.N.D. şi mai târziu din B.P.D.
Consiliile politice s-au aflat mai mult sau mai puţin la dispoziţia

3
ROMÂNIA. Viaţa politică în documente. 1946, Arhivele Statului din România,
coord. Ioan Scurtu, Bucureşti, 1996, doc. 60, p. 271.
4D.A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R. – Secţia Cancelarie, dosar 18/1945, f. 7.

81
organizaţiilor locale ale U.P.M., în funcţie de influenţa şi
susţinerea de care se bucurau din partea conducerii centrale.
Documentele semnalează situaţii în care, nemulţumiţi de
deciziile factorilor locali, unii lideri ai Uniunii au luat măsuri care
slăbeau autoritatea instituţiilor administrative. Spre exemplu,
semnalăm situaţia comunei Unirea, din judeţul Turda, alcătuită
din satele maghiare Inoc şi Vereşmort şi satul românesc
Unirea. La insistenţele locuitorilor maghiari, Consiliul politic
comunal a luat în discuţie posibilitatea dezlipirii satelor
maghiare, dar în şedinţa din 19 februarie 1947, s-a hotărât
menţinerea stării de fapt. În ciuda acestui aspect,
reprezentantul U.P.M. din Consiliul Politic a dat aviz favorabil
despărţirii localităţilor 5 .
O activitate controversată în care s-au implicat
reprezentanţii minorităţii maghiare a fost aceea de „colonizare”
cu familii de maghiari, în locul saşilor retraşi cu armatele
germano-maghiare în judeţul Ciuc. Încălcarea autorităţii
instituţiilor administraţiei locale s-a făcut în unele cazuri de
către organizaţii politice din afara judeţului. Intervenţia politică
viza chiar şi aspecte legate de finanţele publice. De pildă, în
comuna Uila din judeţul Mureş, locuitorii au fost scutiţi de la
plata impozitelor pe o perioadă de trei ani, prin decizia
organizaţiei U.P.M. din Miercurea Ciuc 6 . În ce priveşte
activitatea de „împământenire”, este de menţionat şi sprijinul
diferenţiat pe care l-au acordat autorităţile locale maghiare
sătenilor români şi maghiari 7 . Implicarea politică în problemele
locale s-a manifestat şi în oraşul Reghin, acolo unde Primăria
a decis evacuarea din oraş a persoanelor care nu îşi plătiseră
taxele. Intervenţia organizaţiei locale a U.P.M. s-a făcut în

5
Idem, Fond Ministerul Afacerilor Interne – Direcţia Administraţiei de Stat [în
continuare citat Fond M.A.I. – D.A.S.], dosar 16/1947, f. 31.
6Idem, dosar 110/1946, f. 20.
7Idem, Fond Inspectoratul General al Jandarmeriei [în continuare citat Fond I.G.J.],
dosar 64/1946,
f. 193-194.
82
sensul abrogării hotărârii numai pentru acele persoane care
erau membri ai formaţiunii 8 .
S-au semnalat cazuri în care unii reprezentanţi maghiari
ai administraţiei locale au fost revocaţi din funcţiile lor datorită
faptului de a fi refuzat purtarea însemnelor oficiale româneşti.
Primarului comunei Mihai Viteazul din judeţul Turda i s-a
reproşat şi faptul de a fi sfătuit populaţia să nu plătească taxele
către statul român. În ciuda acuzaţiilor grave, primarul localităţii
continua să se bucure de susţinerea secretarului organizaţiei
judeţene a U.P.M., a preotului din localitate şi a deputatului
maghiar Bende Adalbert, care au intervenit în favoarea sa pe
lângă Consiliul Politic Judeţean 9 .
Situaţia funcţionarilor era în atenţia autorităţilor centrale şi
locale deoarece numai prin asigurarea unei situaţii stabile
acestora se putea asigura o bună funcţionare a aparatului
administrativ. Înainte de instalarea administraţiei româneşti în
Transilvania de Nord, aici luase naştere o „jandarmerie rurală”
ale cărei efective erau formate din voluntari. Ei funcţionau pe
lângă notariatele comunale care se îngrijeau de hrana şi plata
lor. Salariile erau în cuantum de 8.000 de lei şi se asigurau din
bugetele locale 10 . În şedinţa Biroului Politic al C.C. al P.C.R.
din 4 mai 1945, Teohari Georgescu, ministrul de Interne, a
prezentat politica statului în ce priveşte funcţionarii publici.
Această politică se caracteriza prin angajarea unor „elemente
cinstite”, dar, ţinea să accentueze ministrul, în Ardealul de
Nord au fost angajaţi mai mulţi etnici maghiari. Nici unul nu
fusese scos din funcţie datorită apartenenţei sale etnice,
micşorarea efectivelor realizându-se proporţional pentru
fiecare etnie. De exemplu, din cei 400 de poliţişti ardeleni mai
rămăseseră 110, din care 30 de români şi 80 de maghiari 11 .
Aceste cifre vin să reliefeze şi un alt aspect, anume

8
Idem, Fond M.A.I. – D.A.S., dosar 100/1946, f. 56.
9
Idem, dosar 16/1947, f. 33-35.
10Idem, Fond I.G.J., dosar 393/1945, f. 5.
11Idem, Fond C.C. al P.C.R. – Secţia Cancelarie, dosar 36/1945, f. 16.

83
discriminarea
Pe de altăpe parte,
criterii
acolo
politice.
unde Înseaceste
bucurau condiţii,
de sprijinul
P.C.R. s-a
ferit să unii
politic, privească
lideri maghiari
la modul aicritic
administraţiei
situaţia, dândlocale
credit
adesea
solidse
maghiarilor
dedau la acte
care
ilegale,
se opuneau
uneori orientate
curentuluiîmpotriva
naţional român,
altor etnii,
acesta
fapt
din urmă
care determina
considerat
populaţia
(prin să
persoana
aibă o atitudine
lui Iuliu Maniu)
antimaghiară
principalul
şi
adversar al comuniştilor.
anticomunistă. Putem considera
Realităţile
că aceste
din terenrealităţi
arată au
că românii
au fost dezavantajaţi
determinat o anume creştere
la unele anumiri
neîncrederii
în funcţii,
populaţiei
inclusivînla aleşii
înscrierea
săi, lucru ceîn a
P.C.R.,
condusconstatându-se
la intensificarea
o campanie
propagandeiîmpotriva
comuniste.
lor
chiar şi în judeţul Mureş 12 .
Dificultăţile economice au dus la o salarizare proastă a
funcţionarilor publici din Ardealul de Nord, indiferent de
apartenenţa etnică. Pentru perioada septembrie 1944 – martie
1945, aceştia nu primiseră nici 60% din retribuţiile lor, iar
pensionarii nimic (cu excepţia unui ajutor care nu corespundea
nici măcar cu salariul pe o lună). În scopul remedierii situaţiei,
în şedinţa Consiliului de Miniştri, ţinută la Cluj, la data de 13
martie 1945, dr. Teofil Vescan, preşedintele organizaţiei F.N.D.
din Nordul Ardealului, a propus ca până la 1 aprilie să fie
trimisă o sumă de minimum 3.000.000.000 lei 13 .
Problemele economice s-au reflectat asupra nivelului de
trai al populaţiei de pe întreg teritoriul ţării, iar funcţionarii
publici au fost afectaţi în primul rând de lipsa fondurilor pentru
salarii. S-a încercat rezolvarea acestor probleme prin
stabilizarea monetară din toamna anului 1947, însă măsurile
nu au avut efectele scontate. Documentele vin să ateste faptul
că plata funcţionarilor întârzia, iar starea lor de spirit se
caracteriza prin neîncredere în măsurile economice şi prin
nemulţumiri faţă de autorităţile centrale. Faţă de alte categorii
sociale, funcţionarii publici rămăseseră tot cu un nivel scăzut
de trai, iar noile grile de salarizare făceau diferenţieri între
funcţionarii din sectorul de stat şi cel privat.

12
MINORITĂŢI ETNOCULTURALE. MĂRTURII DOCUMENTARE. MAGHIARII DIN
ROMÂNIA (1945-1955), coord. Lucian Nastasă, Centrul de Resurse pentru
Diversitate Culturală, Cluj, 2002, doc. 45, p. 168-170.
13D.A.N.I.C., Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Stenograme, dosar 3/1945,
f.127-153.
84
85
 DIN ISTORIA RELAŢIILOR PUBLICE
DIN MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

Prof. Constantin GHEORGHE

Relaţiile publice constituie un fenomen al secolului XX, în

fapt, pentru că instituţiile statelor (şi, în context cele ale statului
român, unele aflate încă din secolele precedente în continuă
afirmare), practicau elemente ale relaţiilor publice fără aşa-zise
„cursuri absolvite“.
Şi în Ministerul de Interne, procedeul elaborării
discursurilor, al comunicării interpersonale, al publicităţii,
editării revistelor etc., se folosea pentru a convinge proprii
subordonaţi să accepte autoritatea conducerii, dar şi
publicul-ţintă, adică populaţia, asupra imaginii pozitive a ceea
ce însemna instituţia ordinii publice. Tehnicile sau procedeele
utilizate erau cam aceleaşi sau asemănătoare relaţiilor publice
din zilele noastre, numai că nu purtau denumirea aceasta sau,
mai expresiv spus, nu practicau relaţii publice fără să vrea.
Publicitatea, relaţiile cu societatea civilă (comunitatea),
discursurile în Parlament ale miniştrilor de interne, care
deveneau publice prin editarea „Monitorului Oficial“, relaţiile
conducerii cu subordonaţii au fost procedee curente de
exersare a relaţiilor publice prin forţa lucrului. Putem considera
drept o „chemare la luptă” împotriva turcilor făcută de
domnitori, în Evul Mediu, picturile exterioare de la Voroneţ,
Suceviţa, Moldoviţa, Gura Humorului, cu reprezentarea
duşmanilor otomani. La fel, întrebarea lui Ştefan cel Mare şi
Sfânt („Vreţi voi ca Ştefan să vă fie domn?“) de pe Câmpia
Dreptăţii şi multe altele sunt numai câteva argumente că pe
teritoriul românesc se practicau, într-un mod empiric, încă din
Evul Mediu relaţiile publice.
Mai târziu, s-a considerat necesar ca publicul să fie
informat prin procedee moderne despre activitatea

86
reprezentanţilor săi – nu ca în epoca medievală, prin călăreţi
care aduceau cuvântul domnitorului sau prin focuri aprinse pe
dealuri, ci prin ziare. Societatea civilă nu putea fi ignorată. Era
nevoie să se furnizeze presei şi publicului informaţii pe toate
temele de interes, din partea instituţiilor publice. În acelaşi
timp, era nevoie ca ai noştri conducători politici să se bucure
de încredere pentru ca cetăţenii să accepte sacrificii sau să-i
urmeze în demersurile lor.
Relaţia cu presa practicată de oficialii Ministerului de
Interne se desfăşura, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
într-un cadru marcat şi de disputele politice. Regula de bază a
presei – aceea de a căuta evenimentul şi a avea prioritate în
publicarea lui – funcţiona mai mult pe bază de amiciţie şi
angajamente politice. Aceasta, când era vorba de întâmplări
cotidiene, pentru că tot ceea ce ţinea de informaţia de la
nivelul sistemului organizaţional era publicată în „Monitorul
Oficial“ 1 , publicaţie subordonată de la înfiinţarea Ministerului
de Interne.

1
În numărul 1 al „Buletinului Oficial“ al Ministerului de Interne (ianuarie 1895) este
publicată o circulară (datată 13 decembrie 1894), adresată prefecţilor care
motivează apariţia acestei publicaţii. Este ceea ce însemna, la alte publicaţii, un
„Cuvânt înainte“. „Necesitatea înfiinţărei şi publicărei unui buletin oficial lunar al
Ministerului de Interne (administraţia centrală şi exterioară) este cu deosebire
simţită de noua organizare ce s-a dat serviciilor sale“ – se afirmă în primul număr al
publicaţiei. „Faptul că aproape toate ministerele îşi au deja astăzi buletinurile lor
oficiale înfiinţate, ba chiar două din direcţiunile noastre generale speciale încă de
mult, dovedesc îndeajuns, cred, utilitatea ce prezintă o astfel de publicaţiune
oficială”.
Pentru administraţia centrală şi exterioară a Ministerului de Interne, apariţiunea
lunară a unui atare buletin este reclamată şi din alt punct de vedere. Mai pe fiecare
zi pornesc din minister ordonanţe, deciziuni ministeriale, ordine circulare,
instrucţiuni de serviciu, cuprinzând întrânsele explicaţii şi dezlegări relative la
materia administrativă în general, fără ca aceste acte, de o însemnătate
netăgăduită pentru mersul regulat al serviciilor, să poată ajunge în marea lor parte
până la comunele rurale, la care îndeosebi se referă aproape toate aceste lucrări.
Ele se scot în număr restrâns şi abia cât este numărul judeţelor şi se expediază
autografiate la prefecturi, rău scrise în mare parte şi aproape ilizibile; din cauza
aceasta, multe dintr-însele sunt relegate fără chiar să fie cercetate şi executate pe
alocurea în arhivele autorităţilor.

87
 Oricum, s-a simţit nevoia reglementării relaţiei cu presa,
mai ales din pricina apariţiei, în diferitele publicaţii, a unor
întâmplări din viaţa Internelor – interpretarea, aşa cum am mai
afirmat, fiind relevată mai ales de disputele dintre grupările
politice. În „Regulamentul legii şi statutului Jandarmeriei
rurale“, din 1893, se preciza (art. 311) că „este interzis ofiţerilor
şi jandarmilor să colaboreze, sub orice formă, la diferite ziare,
să se amestece în discuţii politice sau să ia parte la întruniri
publice, cu caracter politic“. Acelaşi „Regulament“ sublinia
(art. 318) că jandarmul „nu va face comunicări presei privitoare
la chestiunile de serviciu, nici direct, nici indirect“. Relaţiile
Corpului Jandarmeriei cu presa se reduceau la „observarea
dacă nu se răspândesc, pe teritoriul postului, imprimate
contrar intereselor statului. Se vor raporta, la timp,
descoperirile făcute, numele editorului, tipografia, vânzătorul
etc. – prim-pretorului, parchetului şi legiunii. Acţiunea
preventivă sau represivă, în materie de presă, nu se poate
exercita fără ordinul înscris al autorităţilor“.
Ceea ce este foarte interesant este faptul că de la
începuturile relaţiilor publice ale Ministerului de Interne,
activitatea respectivă nu se desfăşura la întâmplare. În ce
priveşte legăturile cu societatea civilă, se manifestă o largă
deschidere spre cele mai noi idei ale timpului. Chiar „Buletinul
Oficial“ al Ministerului devenea şi o şcoală practică pentru toţi
funcţionarii administrativi. „Coloanele acestei publicaţiuni

Retipărite în Buletinul oficial lunar al ministerului, acesta va avea de rezultat sigur

de a împrospăta în mintea capilor administraţiunilor de judeţe, ca şi tuturor celorlalţi
funcţionari administrativi, toată lucrarea administrativă săvârşită în luna precedentă.
Prin formatul lor comod şi tipărite, aceste materii vor sta zilnic la îndemâna
funcţionarului, pe masa sa de lucru chiar, şi întrupate la un loc în aceeaşi
publicaţiune oficială, dă autorităţii administrative măsura de a le sesiza şi aplica în
întregul lor. Aceste buletine oficiale vor forma cu timpul cea mai completă bibliotecă
administrativă, în care fiecare funcţionar va putea cunoaşte şi găsi cu înlesnire
toate legile, regulamentele, ordonanţele, circulările, instrucţiunile, deciziunile
ministerului etc. de care ar avea nevoie pentru a putea să-şi îndeplinească cu
succes misiunea lui“. („Buletinul Oficial“ al Ministerului de Interne, anul I, nr. 1,
ianuarie 1895, p. 9)

88
oficiale – se preciza în Circulara nr. 5343/15 februarie 1897
către prefecţi – vor fi pe viitor deschise studiilor şi lucrărilor
funcţionarilor, fără deosebire că ei aparţin administraţiunii
centrale, celei exterioare, autonome sau serviciilor speciale“ 2 .
Un moment important a fost marcat de Vasile Lascăr“ 3
ministrul care a rămas în istoria Internelor ca părintele poliţiei
moderne. „Poliţia, care s-a găsit până acum sub nivelul cultural
al ţării şi care n-a avut întotdeauna în vedere numai serviciul
ordinei şi al siguranţei publice, trebuie ridicată la acest nivel“ –
opina el în Circulara către prefecţi nr. 19.129 din 18 iunie
1903 4 ; „trebuie pusă în poziţie de a dobândi autoritatea şi
prestigiul, fără de care nu poate îndeplini greaua şi
permanenta misiune ce are în stat; trebuie să ajungă a inspira,
tuturor fără deosebire, încrederea cea mai deplină. Pentru
aceasta, poliţia trebuie să rămână a ţării, în serviciul unor
interese de ordin superior; ea nu poate aparţine şi sta în
serviciul partidelor politice“ – preciza demnitarul Internelor.
Aprecierile ministrului sunt importante pentru studierea
organizării instituţiei, nu numai pentru grija de a crea o imagine

2
„Buletinul Oficial“ al Ministerului de Interne, anul III, nr. 1/ianuarie 1897, p.84.
3
Ministru de Interne în perioadele 21 noiembrie 1896 – 26 martie 1897 şi 22
noiembrie 1902 – 13 decembrie 1904. S-a născut la 7 noiembrie 1852, la Târgu Jiu,
iar după terminarea studiilor liceale în Craiova (1872), a urmat Dreptul la Paris,
unde şi-a susţinut licenţa şi a audiat şi cursuri de filosofie la Sorbona. În ţară, a
practicat avocatura în baroul de la Târgu Jiu şi, ca membru al Partidului Naţional
Liberal, a fost ales primar al oraşului natal (1878, 1883–1884), deputat în
Parlamentul României (din 1883) şi senator. Legea propusă de el în 1903 este
concepută după principiile ştiinţifice moderne, aplicată la realităţile şi necesităţile
specifice româneşti şi având ca bază studierea aprofundată a organizării serviciilor
de poliţie europene.
4„Buletinul Oficial“ al Ministerului de Interne, anul IX, nr. 6/iunie 1903, p. 219 În
conducerea acestei publicaţii au fost: I. Panaitescu, şef serviciu în Administraţia
centrală a Ministerului de Interne, numit la „Buletin“ prin deciziunea ministerială
2003/26 ianuarie 1901, semnată la 1 aprilie 1903/nr. 8840 de Vasile Lascăr, D.
Melidon, subşef de birou în Administraţia centrală a Ministerului de Interne, Al.
Cimbru, al doilea redactor al „Buletinului“ (tot de la 1 aprilie 1903), Leopold
Nicolescu, şef serviciu (din 1908), C. Tănăsescu, C. Georgescu (1913), subdirectori
în Administraţia centrală a Ministrului de Interne, P. Sterescu, secretar de redacţie
(1913), G. Mihăilescu, contabil (1913).

89
publică favorabilă, ci mai ales prin proiecţiile pe care le face
pentru a aşeza instituţia de ordine publică la nivelul celor
similare din Europa. Prin Decizia nr. 977 din 12 ianuarie
1903 5 , Vasile Lascăr a însărcinat pe Romulus Voinescu, şeful
Departamentului Siguranţei Generale, de a studia organizarea
şi modul de funcţionare a serviciilor de poliţie din Franţa,
Germania şi Belgia. După efectuarea unei călătorii în ţările
menţionate, ajutat din plin de ambasadele şi legaţiile române,
el a depus la cabinetul ministrului un raport detaliat asupra
modalităţilor de organizare şi desfăşurare a activităţii de către
poliţiile din Paris, Bordeaux, Saintes, Berlin, Bruxelles.
Înaltul funcţionar al Internelor române fixa, din capul
locului, ca un postulat, o idee asemănătoare concepţiei lui
Vasile Lascăr: „Numirea personalului în aceste poliţii se face
prin examen sau concurs şi în toate aceste poliţii, ca prima şi
absolut necesară condiţiune, se cere ca postulantul la o
funcţiune a poliţiei să fie de o cinste şi moralitate absolut
ireproşabilă. Cazierul lui trebuie să fie alb, nici chiar cea mai
uşoară amendă să nu figureze în el 6 “.
Raportul, foarte detaliat, se referă şi la relaţiile cu presa.
La Paris, preciza Romulus Voinescu, „Cabinetul prefectului
(poliţiei – n.n.) cuprinde: 1) două birouri; 2) Controlul general;
3) Secretariatul particular (termenul de „particular“: trebuie
înţeles ca fiindu-i direct subordonat; confidenţial – n.n.) 7 .
Directorul cabinetului, şeful secretariatului particular, secretarul
particular şi controlorul general sunt singurii funcţionari numiţi
direct de prefectul de poliţie, fără condiţiuni de vârstă, de

5
Anexa 3 din „Buletinul Oficial al Ministrului de Interne“, anul X, supliment la nr.
11/noiembrie 1904, p.1
6Ibidem
7„Secretariatul particular se ocupa în special de afaceri private şi rezervate:
audienţe prin delegaţiunea prefectului, corespondenţa particulară a prefectului,
misiuni particulare, examinarea cererilor de ajutor şi a anchetelor făcute cu
ocaziunea acestor cereri de către comisarii de poliţie, distribuirea de ajutor în
numele prefectului“ (Ibidem p.16)

90
capacitate sau noviciat. Primesc ca leafă anual: primul 10.000
franci, al doilea 4.000, al treilea 3.000 şi al patrulea 2.500 8 .
În structura „Secretariatului particular“ al prefectului de
poliţie din Paris erau ataşate: serviciul de permanenţă,
serviciul de corespondenţă, serviciul de înregistrare generală,
serviciul de presă, un serviciu de ajutor, un serviciu telegrafic
şi telefonic şi serviciul de imprimerie al prefecturii de poliţie.
„Serviciul de presă – nota Romulus Voinescu – este
însărcinat cu citirea jurnalelor şi clasarea diferitelor
informaţiuni, articole etc., care ar interesa poliţia. Primeşte de
două ori pe zi pe diferiţii reprezentanţi ai jurnalelor şi le
comunică faptele ce se petrec în Paris, fără însă de a le
comunica faptele care de ar fi publicate ar aduce o împiedicare
în mersul regulat al cercetărilor“ 9 .
Serviciul de permanenţă, care funcţiona „de la 5 ore la 8
ore seara“, centraliza, „de urgenţă“, „faptele importante care le
sunt semnalate şi dau publicului toate informaţiile care le sunt
necesare“.
Procedeul întâlnit în Franţa este asemănător şi la Berlin.
Aici exista „Serviciul scriitorilor“ care îşi desfăşura activitatea
„de la orele 7 dimineaţa la 7 seara, având două ore şi jumătate
pentru masă“. Tot ceea ce se petrecea „în timp de 24 de ore în
fiecare cartier“ era centralizat pe brigăzi, care „le înaintează
biroului central din prefectura de poliţie, de unde se comunică
presei“ 10 .
Peste doi ani, în 1906, acelaşi Romulus P. Voinescu,
inspector-şef al Serviciului de Siguranţă din Ministerul de
Interne al României, întocmeşte un raport care este adresat
prefecţilor, în care îi informează despre „noua organizare a
acestui serviciu, organizare începută de la data mai sus
arătată“ (1 martie 1905 – n.n.) şi „bazată pe studiul făcut de
noi în poliţiile din Franţa, Germania şi Belgia“ 11 .

8
Ibidem, p. 10
9
Ibidem, p. 17
10Ibidem, p. 332
11„Buletinul Oficial“ al Ministerului de Interne, anul XII, nr.1, ianuarie 1906, p. 32

91
 Potrivit Raportului, Serviciul de siguranţă include, între
altele, şi Biroul de informaţiuni, compus din următorul
personal: „un sublocotenent clasa I (şef al biroului), opt agenţi
speciali, o agentă specială şi patru agenţi permanenţi“.
Respectiva structură avea multe atribuţiuni care respectau
menirea generală a Serviciului – siguranţa –, atribuţiuni de
informare din toate domeniile. Se mai preciza: „Funcţionarii vor
citi toate jurnalele ce apar în Capitală şi multe din cele străine,
făcând rezumat la cele dintâi şi tăind articolele din cele de-al
doilea, care ar interesa ordinea şi siguranţa publică. Toate
aceste rezumate sunt clasate după date, cum de asemenea şi
jurnalele din care sunt extrase; iar articolele după lucrare se
ataşează la dosarele respective 12 .
De asemenea, Biroul „face orice traducere din limbile
străine, pentru toate birourile din prefectura poliţiei Capitalei“.
De altfel, activitatea de translator exista deja în poliţie,
traducătorul servind ca interpret pentru ofiţeri în relaţia cu
infractorii.
Răscoala din 1907, care a zguduit România şi a dezvăluit
adevărata realitate a lumii rurale, a găsit guvernanţii, în special
pe cei din Ministerul de Interne, într-o totală lipsă de informare.
Chiar izbucnirea răscoalei ţărăneşti a fost pusă pe seama
„lipsei unui organ central de informaţii cu antene specializate
răspândite pe tot teritoriul ţării şi care să îndeplinească atât
misiunea contrainformativă cât şi cea informativă“ 13 . În anul
următor, prin legea din 17 martie 14 (1908) s-au creat brigăzi
speciale de siguranţă de stat, precum şi un mic „serviciu de
informaţiuni” care a constituit baza unui serviciu de presă
puternic în deceniile următoare.
De asemenea, autorităţile au realizat importanţa
monitorizării presei, înfiinţând un birou în cadrul Secţiunii de
Siguranţă, fără a avea o organizare precisă.

12
Ibidem, p.42
13
Vasile Bobocescu, Momente din istoria Ministerului de Interne, Editura
Ministerului de Interne, vol I, Bucureşti, f.a., p. 84
14Monitorul Oficial, nr. 285 din 25 martie 1908, p. 10.730

92
 Serviciul de presă a început să funcţioneze efectiv abia
în 1913. La 4 martie 1913, Consiliul de Miniştri decide ca
proiectul de lege privind organizarea serviciilor administraţiei
centrale a Ministrului de Interne să fie supus deliberării
Corpurilor Legiuitoare, cu aprobarea cuvenită din partea
Majestăţii Sale, Regele Carol I.
Prin Legea pentru organizarea serviciilor administraţiei
centrale a Ministerului de Interne 15 se înfiinţează primul Birou
al Presei, denumit în lege „Biroul Presei şi Interpreţilor“, ce
urma să funcţioneze pe lângă Cabinetul Ministrului.
Regulamentul de aplicare a Legii 16 prevedea, în art. 5, că
„Biroul Presei de pe lângă Cabinetul Ministrului, are
următoarele atribuţiuni: cercetarea ziarelor şi revistelor române
şi străine din punct de vedere al afacerilor privitoare pe
Minister, Direcţiunile dependinte şi pe întreaga Administraţie a
ţărei“. În art. 15, Regulamentul fixa şi structura „Direcţiunii
politice şi siguranţei generale“: „A) Subdirecţiunea poliţiei
generale, personalului şi controlului; B) Subdirecţia siguranţei
generale; a) Biroul siguranţei generale b) Biroul secretariatului
c) Biroul presei şi interpreţilor d) Biroul de fotografie şi
identificare“.
Prin acelaşi Regulament, la art. 21, se adaugă la
atribuţiunile menţionate mai sus: „traducerea corespondenţei şi
actelor scrise în limbi străine; interpreţii asistă pe ofiţerii de
poliţie, la cercetarea indivizilor care nu cunosc limba română“.
De asemenea, în art. 68, se precizează că „pentru a fi numit în
funcţiunea de translator, candidatul trebuie să posede
cunoştinţa perfectă a limbilor pentru care este numit“.
Şeful Biroului Presei ocupa o poziţie similară cu şeful
Cabinetului, având, potrivit aceluiaşi Regulament, o retribuţie

15
Decret regal nr. 4550/14 iunie 1913, publicat în „Monitorul Oficial“ nr. 61/20 iunie
1913 şi în „Buletinul Oficial“ al Ministrului de Interne, anul XIX, nr. 6/iunie 1913,
p. 383
16Decret regal nr. 4579/19, iunie 1913, publicat în „Monitorul Oficial“ nr. 61/20 iunie
1913 şi în „Buletinul Oficial“ al Ministerului de Interne, anul XIX, 6 iunie 1913, p. 462
93
fixă de 500 de lei.DIRECŢIUNEA
Un translatorPRESEI
era plătit cu 250–300 lei pe
lună, iar un redactor cu 200–250DE
DIN MINISTERUL lei.INTERNE
În acelaşi an, prin Legea
pentru modificarea unor articole din Legea pentru organizarea
serviciilor administraţiei centrale a Ministerului de „Interne” 17 ,
este adăugat şi „şeful Biroului presei“ în art. 33, care prevedea
Constantin
interdicţia de a se aplica RÎULEŢ,
măsurile şeful Serviciului
disciplinare prevăzutePresei
pentru
(articol reprodus din publicaţia „Paza”,
neexecutarea atribuţiunilor.
Legea, propusă spre dezbatere an III, nr. 13 – 14,
şi aprobare de1923)
ministrul
de Interne, Take Ionescu, a fost validată de Adunarea
Deputaţilor în şedinţa
În lipsa mea din 3 aprilie
din Bucureşti, 1913
Biroul (cu din
Presei o majoritate
M.A.I. a de
cincizeci şi patru
trimis ziarelor de voturi
o listă contra şase) admise
a medicamentelor şi de Senat,
de a la 5 aprilie
intra în
(cu cincizeci
ţară. şi unu
Publicarea de voturi
acelei contra
liste s-a cerutdouă).
de cătrePromulgată
Ministerulde
Regele Carol
Muncii, I, laSanitară.
Direcţia 14 iunie Putea
1913, d-l
legea
Vasilerespectivă
Candiano, asigură,
locţiitorul
pentru
meu, săprima dată, o gazetelor
nu trimeată formă instituţionalizată
acea listă, când dei-a
relaţii
fost publice
înaintatăîn
Ministerul
prin de Interne.
adresele no. 17306 şi 17308, din 30 iulie 1923, ale
Direcţiunii Sanitare? Din punct de vedere funcţionăresc, nu. Iar
din punct de vedere gazetăresc, d-l Candiano, cunoscut
ziarist, corespondent al mai multor cotidiene străine, fără
îndoială că şi-a zis: cine vrea, va publica lista, cine nu, o va da
la coş. Ziarele nu sunt obligate să tipărească tot ce primesc,
fie chiar din partea autorităţilor; iar Biroul Presei e obligat, în
forma sa actuală, de a informa jurnalele.
Cu toate acestea, un ziar serios a găsit cu cale să
publice, desigur fără ştirea direcţiei, un articolaş, intitulat Biroul
Presei, în care, cu o naivitate adorabilă, afirmă că trimitem
„grozăvii de reclame pentru preparate medicale” şi se miră ce
fac cei 20 de slujbaşi ai biroului, ca şi cum menirea lor ar fi de
a înlocui pe reporterii gazetelor.
Această notiţă, vădit răuvoitoare, m-a hotărât să scriu
articolul de faţă, pentru a arăta cu ce se ocupă în realitate,
Serviciul Presei din Ministerul de Interne.

*
* *
17
Decretul
Sunt mai regal din de
bine 7175/24 decembrie
douăzeci de 1913;
ani dinMonitorul
1903,Oficial
de când o
nr. 216/29 decembrie 1913; „Buletinul Oficial“ al Ministerului de Interne, nr. 12 din
mână de1913,
decembrie ziarişti au înfiinţat, pentru înlesnirea lor profesională,
p. 1195
94
95
Biroul Presei din M.A.I. Era la început, un fel de cartel:
informaţiile luate de unul, de la o autoritate, se dădeau şi
celorlalţi. În chipul acesta, reporterii nu mai erau siliţi de a
colinda zilnic toate ministerele în şir.
Când am intrat eu în „cartel”, pe la 1904, îmi pare, am
găsit acolo pe: Aurel Marcu, N. Claudescu, G. Compoteca, I.G.
Stoian şi pe defuncţii Costescu şi Vasile Rusănescu.
Informaţiile se scriau cu cerneală şi se multiplicau la
şapirograf; iar la orele douăsprezece şi cinci după amiază,
erau ridicate de servitorii tuturor ziarelor din Bucureşti. Biroul
nu era constituit oficial. Ministerul de Interne ne pusese la
dispoziţie o cameră, un telefon şi o sumă de 10-20 lei pe lună
pentru cheltuieli de cancelarie. În schimb, nepreţuite au fost
serviciile pe care le-a făcut acest birou Ministerului de Interne
în special şi statului în general. Nu numai comunicatele
oficiale, de interes general, ci toate înştiinţările şi informaţiile
ce doreau miniştrii să se publice, se strecurau prin Biroul
Presei (...). Miniştrii de interne care s-au succedat au găsit
întotdeauna, în Biroul Presei, un serviciu gata să le publice tot
ceea ce socoteau dânşii necesar în interesul acestui minister.
Cu toate acestea, nemulţumit de presă, un domn ministru
s-a supărat pe noi, ca şi cum am fi fost stăpâni pe ziare, şi a
găsit cu cale să ne dea afară, să închidă uşile biroului şi să ne
lase pe drumuri.
Picolo Ranetti, pe vremea aceea cel mai energic dintre
noi, nu s-a emoţionat, ci a mutat Biroul presei din Ministerul de
Interne, la sucursala restaurantului „Iordache”, care se afla pe
atunci în Calea Victoriei, în pasagiul „Comedia”.
În afară de cei pe care, poate, îi uit, au mai colaborat la
Biroul Presei domnii: Constantin Demetrescu, actual redactor
la „Adevărul”; Mestugean, redactor la „Argus”; Rosenthal,
directorul „Adevărului”, regretatul Emil Nicolau, Mărunţeanu,
cel care semna „Sfinx” etc.
Şapirografele noastre erau vechi, dăruite de minister,
dintre cele scoase din uz, aşa că de multe ori domnul G.

96
Georgescu, secretarul biroului, scotea comunicate foarte
„slabe”. Când se întâmpla ca vreunul din reporteri să aibă şi
caligrafie proastă, ca mine – apoi vai de bieţii culegători
tipografi. Ca să arăt disperarea lor, este destul să amintesc că
împotriva mea au ţinut o întrunire de protest, în regulă, la
Bursa Muncii, mai mulţi vorbitori cerând îndepărtarea mea din
presă. N-au isbutit să mă scoată. Păcat!

*
* *

În timpul răsboiului ne-am împrăştiat: Picolo Ranetti s-a

refugiat în Rusia, unde şi-a pierdut vederea cu totul; eu am
plecat la regiment, ceilalţi pe unde au nimerit. Biroul Presei a
trecut prin mai multe faze, până când, în sfârşit, a ajuns să fie
constituit oficial. După răsboi, când m-am reîntors, de astădată
ca redactor, l-am găsit condus de d-l Cătunescu, având
colaborarea d-lor Demetrescu, Caragiale, Cătuneanu, N.
Catopol, Alexandru Săndulescu. Acum Biroul Presei citea
ziarele pentru d-l ministru de Interne, trimitea telegrame
Legaţiei noastre din Paris; iar prefecţilor le prezenta un
rezumat al evenimentelor mai de seamă. Ajunsese dintr-un
birou un serviciu – situaţie în care se găseşte astăzi. Mai
existau la Interne două direcţii generale, una a presei şi alta a
propagandei, dar cu funcţionarii diurnişti, plătiţi dintr-un fond
global. În asemenea condiţii, directorii generali, directorii,
subdirectorii etc. neavând posturi în buget, n-au purtat aceste
titluri decât spre mândria lor şi nu au existat ca demnitari ai
Statului decât atâta vreme cât Ministerul de Interne a dat o altă
destinaţie fondurilor din care erau retribuiţi. La subsecretariatul
de Stat, s-a scos o revistă „pentru popor”, a cărei viaţă a fost
efemeră. Prin cele două direcţii generale, au trecut domnii:
George Ranetti, Sturza, Lupu Kostachi, Gusti, Climescu,
avocatul Carp, Antoniu, Marchescu şi alţii.

97
 Însufleţiţi de cele mai frumoase intenţii, totuşi puţini dintre
dânşii au avut timpul material de-a face ceva mai trainic: unul
a stat o lună, altul două, cel mai vechi, câteva luni. N-au
pierdut aceşti funcţionari, ci serviciul din această cauză.
Unul singur s-a supărat: d-l Lupu Kostachi, care a plecat
după o lună şi jumătate de activitate, începută în condiţii din
cele mai prielnice. Nu a fost singurul în această situaţie. Numit
redactor, în împrejurările pe care le-am arătat mai sus, după
câteva luni, când a venit secretar general d-l Alexandru
Oteteleşanu, m-am pomenit pe dinafară. D-l Oteteleşanu, fără
să cerceteze dacă nu cumva aveam legături mai vechi şi mai
trainice cu Biroul Presei, poate fără să ştie că semnează hârtia
prin care se înlocuieşte un cunoscut al d-sale, a trecut locul
unui coleg. Am tăcut şi am şi azi aceeaşi părere bună de d-l
Oteteleşanu, care n-a lucrat ca secretar general al ministerului
de interne, ci ca om politic. Aici e nenorocirea: Ministerul de
Interne are absolută nevoie de un Serviciu al Presei,
independent de fluctuaţiile politice.
D-l Lupu Kostachi, mâhnit, a anunţat în ziarul „Dimineaţa”
că se află în starea psihologică a părintelui care trăieşte
moartea copilului său. Am arătat, la vreme, că pentru un
diriguitor de o lună şi jumătate, pretenţiunea era puţin
exagerată. Totuşi d-sa este unul din cei care au muncit mai
mult la Serviciul Presei.

*
* *

La 1 februarie 1920, după aproape 20 ani de colaborare

la Biroul Presei – cu întreruperea din timpul răsboiului – am
fost adus de d-l general Văitoianu, ministrul de interne, ca şef
al Serviciului Presei, în care au fost trecuţi toţi funcţionarii celor
două direcţii generale. D-l ministru de interne nu s-a gândit nici
o clipă să desfiinţeze Biroul Presei, ci a procedat astfel încât a
reuşit ca să se muncească mult mai mult şi să se cheltuiască

98
mult mai puţin. În afară de funcţionarii, foarte puţini, care au
găsit cu cale să demisioneze, d-l ministru Văitoianu n-a înlocuit
absolut pe nici unul din slujbaşii numiţi de conservatori. Cei
mai mulţi sunt şi azi, înaintaţi, având situaţii morale şi
materiale cu mult superioare. A fost prima încercare de a se
da o continuitate Biroului Presei şi d-l ministru de interne a
mers mai departe: păstrând pe funcţionarii buni numiţi de
conservatori, a înlocuit pe unii slujbaşi mai slăbuţi, numiţi după
plecarea conservatorilor.
Începutul a fost greu. Am fost instalat în camera nr. 9, din
aripa cea nouă a Ministerului. O odăiţă în care încăpeau trei
birouri. Acolo am găsit pe d-l N. Catopol, bătrânul şef de birou
şi pe d-şoara Elena Mohor, dactilografă. Ceilalţi au rămas la
Subsecretariat.
Peste câteva zile mi se dau două camere în clădirea cea
veche, unde fusese Serviciul Automobilelor.
Şi, într-o bună zi, m-am pomenit că se instalează în
aceste camere câţiva funcţionari şi câteva birouri sparte,
înconjurate de 2-3 scaune şchioape. Erau cele două Direcţii
generale.
– Arhivă aveţi?
– Sunt câteva dosare, le-aduce şi pe ele, îmi răspunse
unul dintre dânşii.
– N-aveţi vreun dulap în care să le aşezăm?
– Am avut unul, dar l-au oprit la Subsecretariat, sub
cuvânt că este nevoie de el acolo.
– Bibliotecă aveţi?
– N-avem.
– Unde ţineţi cărţile?
– N-avem cărţi.
– Există printre dvs. un domn care ar putea să-mi arate
lucrările? Cine ţine hârtiile?
– Secretară e d-ra Bengescu, dar e bolnavă.
– Cine traduce din nemţeşte?
– D-l Marchescu, dar pleacă în concediu.

99
 – Dar din ruseşte?
– D-na Olga Cristensen, dar e foarte rău bolnavă şi nu
cred să poată veni curând la serviciu.
– Desigur că aveţi colecţiile ziarelor ţinute la zi?
– De câtăva vreme nu s-a mai ocupat nimeni de ele.
– Cine ţine registratura?
– D-l Spătaru Pantazi. O să vie dar deocamdată fiind
student, este la cursuri.
... Mă uit la pereţii celor două camere, care purtau încă
urmele tragice ale domiciliului şoferilor, privesc sfărâmăturile
de mobilă aduse de la Subsecretariat; îmi arunc ochii la cei 5-6
funcţionari, care par că aşteptau să plece de unde au venit;
mă gândesc, cu duioşie, la cei bolnavi, la cei în concediu şi la
cei duşi la cursuri...
Neagra disperare însă nu mă cuprinde, totuşi având
neclintită încredere în viitorul acestui serviciu.

*
* *

Nu s-au împlinit doi ani de atunci. Astăzi, Ministerul de

Interne se poate mândri cu un Serviciu de presă, care deşi are
încă multe lipsuri, îndeplineşte totuşi un real serviciu şi are
însărcinări mai însemnate decât întotdeauna.
Misiunea acestui Serviciu este, în primul rând, de a
informa grabnic guvernul şi pe funcţionarii superiori ai statului
despre conţinutul ziarelor şi broşurilor ungare, germane, ruse,
bulgare, evreieşti etc. care apar în ţară şi în străinătate. În
acest scop, redactează zilnic cinci buletine: un buletin
maghiar, despre conţinutul ziarelor ungureşti, un buletin
german, un buletin al ţărilor vecine, conţinând toate ştirile
privitoare la statele din jurul nostru, un buletin extern, extras
din cetirea marilor cotidiene engleze, franceze, germane,
italiene şi un buletin intern.
Şi în timpul d-lui Lupu Kostachi se făceau buletine, însă
numai două.

100
 Serviciul Presei este împărţit în trei secţii: internă,
externă şi minoritară. Secretariatul tuturor secţiunilor îl are d-ra
Eliza Bengescu, redactorul-şef al Serviciului Presei.
Secţia internă este condusă de d-l Vasile Candiano, şef
de birou principal cl. I. Această secţie citeşte ziarele româneşti
din întreaga ţară şi redactează buletinul intern; extrage, din
toate aceste ziare, articolele ce ar putea interesa pe membrii
guvernului şi le trimite în plicuri („Argusul” presei); taie din
ziarele româneşti articolele şi informaţiile importante, care ar
prezenta un interes documentar spre a fi puse în dosare, pe
chestiuni ale serviciului; face colecţii de cele mai importante
ziare româneşti şi trimite presei comunicatele.
Secţia externă este condusă de d-ra Mariela Mincu,
redactor. Citeşte marile ziare din lumea întreagă, redactând
buletinul extern, cu colaborarea d-lui Ion Foti, cunoscutul
scriitor, cronicarul extern al ziarului „Viitorul”, şi el este şef de
birou principal în această secţie. La buletinul extern mai
lucrează: d-l Petre Ghiaţă, directorul „Institutului Cultural”,
D. Ciacâru, redactor la ziarul „Adevărul”, şi d-l Sever Ghiaţă,
avocat. Secţia externă face „Argusul” presei străine; taie din
această presă pentru membrii guvernului şi pentru dosarele
serviciului; ţine colecţiile ziarelor din străinătate.
Secţia minoritară este condusă de d-l Nobilescu, şef de
birou principal şi are colaborarea d-lor Valeriu Teconţia,
redactor la ziarul „Universul”; Ştirbul, ziarist basarabean; Olga
Baltazar Cristensen, A. Orăscu, administrator de plasă,
detaşat la Serviciul presei, Sidery, Dragomireanu etc.
Secţia minoritară citeşte ziarele ungureşti, germane,
ruse, bulgare, inclusiv în idiş, extrăgând din aceste ziare tot ce
ar putea interesa pe d-nii miniştri, şi tot ce are vreun interes
documentar pentru dosarele noastre. Păstrează colecţiile
ziarelor minoritare. Redactează buletinele: maghiar, german şi
cehoslovac.
Serviciul are o bibliotecă şi o bogată arhivă condusă de
d-ra Elvira Atanasiu, care ţine şi registratura; secretariatul îl

101
are d-ra Maria Mihăescu. Patru maşini de scris lucrează în
germană, copiind rezultatele şi cele cinci buletine zilnice, care
merg în urmă la multiplicat.
Dacă un funcţionar superior doreşte să urmărească tot
ce s-a scris într-o chestiune mai de seamă, în presa română
sau străină, se poate documenta după dosarele şi buletinele
noastre.
Pentru traduceri şi celelalte lucrări, Serviciul Presei mai
numără următorii funcţionari: d-na Lucreţia Varron, d-l Nicolae
Catopol, d-ra Elena Mohor, d-ra M. Pompei, d-na M. Şubă şi
d-ra Violony.
După cum se vede, nu avem absolut nici un funcţionar
care ar avea însărcinarea să adune informaţii de pe la
ministere şi celelalte autorităţi spre a le distribui presei.
Serviciul Presei este cu deosebire un organ de informaţiune,
chemat să ţie la curent guvernul român, de ceea ce se scrie în
ţară şi în străinătate. Iată ce fac cei douăzeci de funcţionari,
stimate confrate: citesc câteva sute de ziare pe săptămână şi
când sosesc şi revistele sau ziarele săptămânale, se întâmplă
să fie câteva sute pe zi.
Din punct de privire minoritar, Serviciul Presei are o
însemnătate ce nu poate scăpa nimănui. Guvernul trebuie să
audă graiul minorităţilor, dar nu toţi miniştrii şi toţi secretarii
generali cunosc limbile acestor minorităţi şi chiar aceia care
înţeleg unele limbi ale minorităţilor, n-au timpul necesar de a
citi toate publicaţiile. Desigur sunt puţini cei ce ştiu că ungurii,
de pildă, au în România mai multe ziare decât noi, dacă
trecem peste unele fiţuici româneşti de provincie, ce nu se pot
cita.
Mulţumită d-lui Richard Franasovici, secretarul general al
Ministerului de Interne, care a înţeles rostul şi însemnătatea
Serviciului Presei, am isbutit să înaintez repede pe funcţionarii
destoinici şi să dau Serviciului întinderea pe care o are astăzi.
Fără îndoială că nu ne putem mândri cu palatul şi cu
instituţia de presă pe care o au nemţii, nici cu excelenta

102
organizaţie de presă şi propagandă franceză; nu avem un
departament al presei ca la Viena, nici un birou al presei cu
opt sucursale, legate prin fire telefonice speciale, ca în Serbia;
nu întrebuinţăm banii Statului ca să scoatem opere de
ponegrire, să falsificăm ziare şi cărţi în diferite limbi, cum fac
birourile de presă ungureşti; subsemnatul nu are un birou
elegant ca al şefului Biroului Presei de la Praga; fondurile pe
care le mânuim noi, se compun din zero lei şi zero bani; totuşi
munca Biroului Presei din Ministerul de Interne este tot atât de
rodnică şi tot atât de cinstită, ca a oricărei alte organizaţii
similare.
De altfel, România nu are numai modestul nostru
serviciu, ci posedă, la Ministerul de Interne, o Direcţiune a
presei şi propagandei, condusă de d-l ministru Arion, care şi-a
câştigat multe simpatii în scurtul timp de când se ocupă cu
chestiunile de presă.
Am condus serviciul în modul următor: de dimineaţă şi
până seara la slujbă. Anchetele chiar în provinciile cele mai
îndepărtate, le-am făcut singur; pe binevoitorii care au venit cu
diferite propuneri avantajoase subalternilor mei, i-am dat afară;
politica n-a jucat absolut nici un rol în diriguirea acestui
serviciu; ocările celor care nu cunosc truda mea pentru
înălţarea Biroului Presei m-au lăsat rece.
Despre lucrările care intră în sfera secretului profesional
– legătura cu celelalte autorităţi, Siguranţa, Statul-Major etc. –
se înţelege că nu pot vorbi; de asemenea, tac asupra
restrânsei noastre activităţi în străinătate, deoarece
propaganda externă nu ne priveşte.
O cinste deosebită, ce nu s-a făcut până astăzi Biroului
Presei, este faptul că, personal, am fost însărcinat cu
informarea d-lui Ion C. Brătianu, preşedintele Consiliului
de miniştri, încă din 11 iunie 1922. Telegramele informative
se trimit de noi d-lui Preşedinte al Consiliului, atât când
este în Capitală, cât şi atunci când e în provincie sau în
străinătate.

103
 În ultimul timp, s-a făcut Direcţiunii Presei o nouă cinste:
Armata Română a ridicat de la Budapesta arhiva secretă a
Ministerului de Interne maghiar. Această arhivă a stat timp de
doi ani necercetată, la o autoritate, care nu a avut posibilitatea
materială de a o studia. Am cerut şi am obţinut această arhivă,
în care am găsit lucruri de cea mai mare însemnătate pentru
noi, deşi nu am cercetat până în prezent decât 20 dosare din
cele 300. Am găsit aici dovezi materiale despre modul cum
tratau ungurii minorităţile, cum se confiscau cărţi inofensive
româneşti, cum se opreau procesiuni religioase fără nici o
însemnătate politică, cum erau insultaţi cei care vorbeau
româneşte, cine lua bani de la unguri, cum se oprea intrarea în
Ungaria a publicaţiilor celor mai neprimejdioase etc. Am mai
găsit şi lucruri care nu ne privesc direct, dar nu mai puţin
interesante: Arhiducele Frantz Ferdinand s-a dus la Sarajevo
însoţit de trei detectivi, dar Poliţia locală i-a luat la goană pe
agenţii care îl însoţeau pe Principe, sub cuvânt că are ea grijă
de persoana moştenitorului Tronului. Cum a avut grijă s-a
văzut ! Dar după cum am spus, suntem abia la început, şi
printre comorile descoperite sunt unele despre care încă nu se
poate vorbi în public; la vreme, fără îndoială că se vor putea
da publicităţii lucruri din cele mai interesante.
Cunoscând sentimentele d-lor general Văitoianu,
ministrul de interne şi Richard Franasovici, secretarul general
al acestui minister, în ceea ce priveşte chestiunile de presă şi
menirea Serviciului nostru, nădăjduim ca în scurt timp Serviciul
să ajungă o direcţiune – ceea ce de fapt a şi ajuns prin
extinderea firească pe care necesităţile aşezării celei noi a ţării
i-au dat o direcţiune puternică, în care să poată lucra mai
spornic harnicii mei colaboratori: Vasile Candiano,
corespondentul ziarelor „L’Independence Belge” (Bruxelles),
„Daily Express” (Londra) şi „Jutarnji List” (Zagreb); Ion Foti,
corespondentul marilor ziare germane şi engleze; Nobilescu,
unul din cei mai buni cunoscători ai chestiunilor minoritare,
d-rele Bengescu şi Mincu, care ştiu mai multe limbi străine etc.

104
Prin ceea ce dăm, prin aşezarea şi munca noastră, suntem şi
acum o direcţiune; nu suntem însă şi prin ceea ce primim.
Dar ce însemnătate pot avea interesele câtorva modeşti
slujitori ai Statului faţă de frumuseţea idealului urmărit de către
Serviciul Presei din Ministerul de Interne?
Când mă apuc să scriu despre această chestiune n-aş
mai termina. Abia am venit însă de pe frontiera occidentală,
unde am inspectat, din însărcinarea d-lui ministru de Interne,
unele structuri ale ministerului din Baia-Mare, Satu-Mare,
Careii-Mari, Oradea-Mare, Arad şi Timişoara şi trebuie să-mi
fac rapoartele.

105
 MINISTERUL DE INTERNE – IMAGINEA DIN PRESĂ
(1900–1910)

Prof. Constantin GHEORGHE

Un desen publicat în cotidianul „Ordinea“ din 16

decembrie 1909 prezenta într-un careu şi o cruce următoarea
inscripţie: „Jalnicii contribuabili vă roagă să asistaţi la
înmormântarea Fondurilor Secrete decedate în ziua de 15
decembrie 1909, la ora 11 dimineaţa, cu ocazia ocupării
portofoliului Internelor de către d. M. Ferechide. Rugaţi-vă
pentru ele“.
Iată cum presa, printr-o formulă jurnalistică aparte
prezenta una din calităţile unui om politic care ajunsese în
fruntea Ministerului de Interne.
În aceleaşi zile, cotidianul „Viitorul“ anunţa că „venirea
d-lui Pherekyde în fruntea Ministerului de Interne“… “a fost
primită nu numai în Partidul Liberal, dar şi în toate cercurile
politice cu o vădită atenţie şi încredere“. Cred că numai
prestigiul câştigat prin „tact şi distincţiune“, după cum
apreciază acelaşi ziar, a făcut posibilă o aşa de frumoasă
caracterizare: „este unul din cei mai distinşi parlamentari şi
oameni de guvern ce-i avem astăzi în ţară. Colaborator, în mai
multe formaţiuni ministeriale, al nemuritorului Ion Brătianu,
d. Pherekyde s-a remarcat întotdeauna prin fermitatea
vederilor sale şi prin vigilenţa ce o punea în apărarea şi
afirmarea intereselor de stat“ 1 .
Foarte interesantă este lectura presei româneşti care se
referă la personalităţile ce s-au aflat în fruntea Ministerului de
Interne. Relatând despre noul cabinet conservator instalat la
Bucureşti la sfârşitul anului 1904, cotidianul „La Roumanie“
prelua numeroase aprecieri asupra oamenilor politici ai noului

1
„Viitorul“, 17 decembrie 1909
106
cabinet. „Journal des Débats“ din 7 ianuarie 1905, scria, între
altele, că ministrul de Interne George Gr. Cantacuzino „C’est
une des personalitès les plus marquantes de Roumanie et
dont l’espris de justice et les sentiments élèves sont
également appréciés à la Cour et dans le pays“. Despre
aceeaşi personalitate, „Le Figaro“ din 6 ianuarie 1905 remarca
faptul că acest „le plus grand propriètaire de Roumanie“ a
ocupat în întreaga sa viaţă funcţii înalte şi a fost de multe ori
ministru. „Espris calme, pondéré, il est respecté par tous les
partis“ – scria „Le Figaro“, iar ziarul „Vossische Zeitung“ din
3 ianuarie 1905 afirma că G.Gr. Cantacuzino „est un homme
politique calme, plein de tact, jouissant d’une autorité
incontestable au sein de son parti ainsi que de l’amitie et de
l’estime particulières de S.M. le Roi“. Un alt personaj care a
ocupat fotoliul Internelor mai târziu, Take Ionescu, „c’est un
des plus pluissants orateur roumains et un homme d’Etat de
large envergure. Sa popularité est aussi grande dans le pays
que dans son parti“ („Le Figaro“ din 6 ianuarie 1905).
Generalul G. Manu „est un militaire de grande valeur et un
administrateur de premier ordre“ („Le Figaro“) şi „un esprit
d’une intergrité parfaite; tous les partis le respectent et le
souverain l’honore de son amitié et de sa confiance“, („Journal
des Débats“ din 7 ianuarie).
Vasile Lascăr, care a rămas în istoria Internelor drept
„părintele poliţiei“, este descris astfel de cotidianul „Adevărul“:
„Dintre toţi miniştrii, cel de Interne are situaţia cea mai grea
faţă cu partidul şi cu partizanii săi şi situaţia aceasta devine cu
atât mai dificilă, cu cât ministrul e mai conştiincios, mai drept,
mai ministru. D. Lascăr a fost aşa, d-sa a fost un excelent
ministru de Interne, dar tocmai de aceea n-a putut fi un bun
politician“ 2 .
Lui Eugen Stătescu i s-a ridicat în anul 1910 un
monument „în sala paşilor pierduţi din Palatul de Justiţie“.

2
„Adevărul“, 1/14 ianuarie 1905
107
Potrivit ziarului „Voinţa Naţională“ 3 monumentul „a ţinut să
nemurească în marmură, în templu dreptăţii, figura măreaţă a
neuitatului bărbat de stat, a oratorului şi juristconsultului
neîntrecut prin elocinţa sa fermecătoare, prin gândirea sa
adâncă, uimitoare“. Acelaşi ziar subliniază meritele celui „care
a strălucit ca un luceafăr în viaţa României moderne, a
bărbatului care şi-a închinat toată munca în folosul ţării şi al
binelui obştesc, care a pus temelia magistraturii noastre şi al
cărui prim gând a fost să asigure justiţiabililor şi în special
ţărănimei, atât de lipsite de sprijin, patrimoniul sfânt al
dreptăţii“. Monumentul, operă a sculptorului francez Ernest
Dubois, era din marmură albă.
Relaţia unei instituţii cu presa nu trebuie privită doar
dintr-o direcţie. Presa, în general, prin condiţia ei de a exista,
trebuie să informeze proprii cititori cu evenimentele curente, iar
dacă intervine şi poziţia de partid sau de proprietar atunci
poate să publice opinii diferite.
Într-un articol din „Adevărul“ semnat de Constantin Mille,
cu titlul „De râsul şi batjocura lumei“ 4 cu referire la refuzul
guvernului român de a permite socialistului Cristian Racovski
de a pătrunde în ţară, celebrul ziarist respingea acuzaţia
guvernanţilor potrivit căreia ziarul pe care îl conducea ar fi
„răspândit ştiri alarmante şi că astfel a compromis ţara în
străinătate“. Dimpotrivă, ca orice ziarist, prin chiar profesia sa
se simţea obligat să semnaleze un fapt de presă. „În ziarele
guvernului care era ţinut la curent – afirma C. Mille – n-a
apărut nimic nici vineri seara, nici sâmbătă seara, nici
duminică şi tocmai luni singura «L’independence roumaine» a
strecurat o notiţă foarte scurtă şi enigmatică - La Ministerul de
Interne acelaşi mutism. Şeful secţiei a III-a, d. Panaitescu se
îmbolnăvise, iar d. Smântănescu n-a reuşit să păcălească
decât pe reporterii «Universului», arătându-le că nu s-a
întâmplat nimic“.

3
„Voinţa Naţională“, 30 noiembrie 1910
4
„Adevărul“, din 30 octombrie 1909
108
 Presa se străduia, de asemenea, să prezinte structurile
Ministerului în culorile sub care erau receptate de societatea
românească. Cotidianul „Conservatorul“ relata despre
„Banchetul de la Boulevard“, desfăşurat în sala de marmură,
„cu ocazia serbării patronului Corpului de Jandarmi Rurali“. Cu
acel prilej, scrie ziarul, „d. Mihail Rachtivan, secretar general al
Ministerului de Interne, a adus laude Corpului de Jandarmi
Rurali, de modul cum îşi face datoria şi a băut pentru
prosperarea acestui corp“. În context, s-a vorbit despre
„foloasele pe care le-a adus Jandarmeria“, cei prezenţi
„manifestându-şi speranţa că şi în timp de război ea va şti să
îşi facă datoria cu aceeaşi conştiinciozitate cu care şi-a făcut-o
în timp de pace“ 5 .
Şi nu era singura structură sau situaţie la care se referea
presa 6 . Sub banalul titlu – „Instalarea şi constituirea noului
Consiliu Comunal la Bucureşti“ – cotidianul „Voinţa Naţională“
exprima „bucuria şi mulţumirea“ ministrului de Interne Ion I. C.
Brătianu, precum şi convingerea că această structură
administrativă pendinte de Interne „va răspunde desigur la
greaua sarcină ce-i incumba şi care s-ar putea numi o sarcină

5
„Conservatorul“, 11 noiembrie 1906
6
„Desigur că nu se poate încătuşa presa, cum nu putem tăia aripile păsărilor fără a
le împiedica de a zbura; această idee însă nu este admisibilă decât în domeniul
luptelor cu caracter curat politic.
Omul militant politic nu se va influenţa niciodată în acţiunea lui de atacurile
personale ce i se îndreptează, atacuri ce sunt simple manopere de a influenţa
spiritul public, dar cărora oamenii serioşi nu le dau nici o importanţă. Din acest
punct de vedere înţeleg prohibiţiunea arestului preventiv în materie de presă.
De multe ori însă presa este un element constitutiv al crimelor şi delictelor
îndreptate contra siguranţei publice. În împrejurările de faţă s-a văzut că prin
presă s-au incitat părţi însemnate din populaţia rurală, la răzvrătiri şi
nesupunere la acţiunea forţei publice. Nici în aceste cazuri arestul preventiv să
nu fie posibil? Aş vrea să văd cine poate merge aşa departe cu admiraţia pentru
libertatea presei.
La noi se separă prea mult delictul de presă de delictul politic, aşa încât s-a lăsat
arestul preventiv într-un – delict politic – şi s-a prohibit altul, deoarece îşi asigură
execuţiunea unul printr-altul, trebuie admisă posibilitatea arestării preventive“
(Interviu cu d. C. G. Dissescu“, „Adevărul“, 21 martie/3 aprilie 1907)

109
de salubritate publică; consiliul va avea să se preocupe de
igiena fizică şi morală a oraşului Bucureşti“ – spunea
demnitarul Internelor.
Desigur că instituţia „Ordinii“ avea, ca de altfel în toate
timpurile, atribuţiunile sale exacte în societate, dar presa şi-a
rezervat dreptul de a comenta procedeele folosite. Cotidianul
„Dimineaţa“ 7 remarca faptul că, pentru a pune capăt unor
manifestaţii ale muncitorilor şi meseriaşilor, poliţia, ca
instrument al Ministerului de Interne, a recurs la ceea ce
numeşte ziarul a fi „o manoperă poliţienească“: „mai mulţi
agenţi secreţi de pe lângă Poliţia Capitalei au împărţit azi pe
străzile oraşului următorul manifest. Îl reproducem în întregime
pentru ca să se vadă la ce manopere au fost nevoiţi
guvernanţii să recurgă, pentru a micşora succesul întrunirilor
de protestare contra legei scelerate“; ziarul acuză autorii
manifestului, care, pentru a ascunde provenienţa documentului
„au contrafăcut limbajul muncitorilor“. Ziarul „Adevărul“, de
asemenea, comentează acţiunile poliţiei, deci ale Ministerului
de Interne, trăgând concluzia următoare: „Iată ce a ajuns
libertatea şi dreptul de întrunire“. Măsurile luate de Poliţie –
concentrarea unor forţe în cartierele muncitoreşti şi în fabrici, –
sunt caracterizate ca fiind „caraghios de exagerate“, ele fiind o
dovadă că „guvernul şi-a pierdut capul, alarmând opinia
publică“. Ziarele acuză instituţiile de ordine care, în situaţii de
„manifestaţiuni“ sau de „întruniri“ chiar de partid, caută „să
dovedească că mulţimea cetăţenilor care manifestau era
compusă din oameni care erau lipsiţi de sentimentul ordinei“.
(„Conservatorul“) 8
Nu cunosc o lege de organizare a ministerului sau a
structurilor acestuia în care să fie precizate atribuţii politice.
Dimpotrivă. Atât doar că au fost mai tot timpul diferenţe între
teorie şi practică, iar personalităţi de frunte ale respectivei

7
„Dimineaţa“, 9 ianuarie 1910
8
„Conservatorul“, 30 aprilie 1910
110
instituţii încercau să fixeze în conştiinţa contemporanilor o
imagine fără politică şi în slujba cetăţeanului.
Treptat, pentru că viaţa politică românească făcea ca
Internele să constituie un instrument din ce în ce mai folosit în
lupta pentru putere, au început să-şi facă loc precizări în
legătură cu locul pe care trebuia să-l ocupe instituţia.
În dezbaterile parlamentare pentru Proiectul legii privind
organizarea jandarmeriei rurale din anul 1893, de pildă,
deputatul N. Albu era de părere că „cei care se sperie de
instituţiunea jandarmeriei au ca motiv principal că se vor
înmulţi mijloacele de care se servesc guvernele în politică“. 9 În
„Regulamentul legii şi statutului jandarmeriei rurale“, din
acelaşi an, se precizează în art. 311, că „este interzis ofiţerilor
şi jandarmilor să colaboreze, sub orice formă, la diferite ziare,
să se amestece în discuţii politice sau să ia parte la întruniri
publice, cu caracter politic“. Într-un manual apărut în aceeaşi
perioadă 10 , manual alcătuit sub forma unor întrebări şi
răspunsuri, exista şi o întrebare formulată astfel: „71.
Gendarmii pot face manifestaţiuni sau rapoarte politice?
Răspuns: Nu, aceasta este cu desăvârşire oprit (Art. 66 din
Regulamentul Gendarmeriei)“.
Societatea românească a încercat continuu să stopeze
intervenţia politicului în administraţie, administraţie care era
una din atribuţiile Ministerului de Interne: „Actuala
administraţiune, însă, de la săvârşirea alegerei, a lăsat cu totul
în părăsire interesele comunei – se preciza în raportul lui
Lascăr Catargiu din 1 ianuarie 1895 adresat M. S. Regelui –
căutând, pe lângă aceasta, a face instigaţiuni printre locuitori
pentru a-şi asigura reuşita lor sau a protejaţilor lor la viitoarea
alegere. Pentru a se pune capăt acestei stări de lucruri şi a se
împiedica influenţa ce ar putea să exercite consilierii în

9
Dezbaterile Adunării Deputaţilor, „Monitorul Oficial“, partea a III-a, din 4 februarie
1893, p. 332
10E. Căplescu, „Manual de teorii pentru Gendarmerie“, Craiova, 1899

111
funcţiune asupra alegătorilor, mai cu seamă că sub
administraţiunea lor interesele comunei nu au avut decât să
sufere“. 11 Ministrul exprima, cu acest prilej, necesitatea
dizolvării consiliului comunal din comuna Pipirigu, Neamţ 12
prin aceea că „…în interesul de a se evita orice înrâurire din
partea actualei autorităţi comunale la alegerea viitoare şi a se
garanta libertatea alegătorilor pentru a alege în consiliu
persoanele în care ar avea încredere…“.
Miniştrii de Interne asociau legalitatea cu morala, cu
politica, chiar şi în activitatea partidelor politice: „Când vorbim
de fapte certate cu morala în partidele politice – declara Al.
Marghiloman, ministru de Interne, într-un discurs ţinut la
întrunirea Partidului Conservator de la Iaşi – să nu socotiţi
totdeauna că sunt fapte certate cu legalitatea, căci de multe
ori un lucru e permis de legi, e tolerat de moravuri şi cu toate
acestea e imoral şi duce partidele, duce ţara către ruină 13 …
Iar G. Gr. Cantacuzino, fruntaş al aceluiaşi partid
(Conservator – n.n.) remarca în cadrul unei întruniri: „Suntem
convinşi că legile eterne şi imuabile ale moralei nu se pot călca
nepedepsit în picioare şi că conştiinţa publică, mai puternică
decât calculele egoiste ale indivizilor, spulberă visurile
bolnăvicioase ale ambiţioşilor şi răstoarnă clădirile artificiale
aşezate pe nisip“ („Conservatorul“, 8/21 octombrie 1902; „La
Roumanie“, 8/21 octombrie 1902).
Doar lupta politică făcea ca de cele mai multe ori
subiectivismul să primeze în caracterizarea unor personalităţi
sau a instituţiei Internelor. Nicolae Xenopol, de pildă, în
discursul său din 6 decembrie 1909, rostit la întrunirea
partidului conservator-democrat din sala „Dacia“ din Bucureşti,
critica, în general guvernarea liberală subliniind că, în opinia
sa, „în toate ministerele predomină numai arbitrariul“, iar „legile

11
„Buletinul oficial al Ministrului de Interne”, Bucureşti, Imprimeria Statului,
Bucureşti, anul I, nr. 1, ianuarie 1895, p. 15
12Ibidem, Raportul 706, 13 ianuarie 1895
13„Epoca“, 1 (14) noiembrie 1901

112
suntAsemenea
călcate în le picioare“.
este oprit În de
finalul discursului,
a împărţi, de a lipicomparând
sau
situaţia politică
distruge ei înşişiaafişe
României
pentru cuîntruniri
cea a Franţei,
politice; unde
de a„pe toate
distribui
edificiile de
buletine publice,
vot; de ministere,
a sta, dacă parlament,
nu au fost prefecturi
legalmente suntceruţi,
scrise cu
litere strălucitoare
înaintea localurilor aceste
de vot saucuvinte: libertate,ori
de întrunire, egalitate şi
prin împrejurimi;
fraternitate“,
cu un cuvânt de se întreba:
a face orice„Ştiţiactcecuar caracter
trebui săpolitic
se scrie pe de
afară
ministerele noastre?“
exercitarea drepturilorRăspunsul
de vot. este categoric unul politic din
opoziţie:
Orice „La Ministerul
abatere de Interne
în această să se
privinţă, dinscrie,
partea aiciofiţerilor
domneşte şi
bunul plac“.
agenţilor de poliţie, constituie un delict de abuz de putere şi va
Sub titlul
fi pedepsit „Falsificatorii“,
conform art. 147 din publicaţia
Codul penal „Jurnalul“ din anul
(art. 37).“
1903 În se întreba retoric:
susţinerea acestor„Cui idei,sedemnitarul
datoreşte Vasilerăsădirea acestei
Lascăr
urâte buruieni
sublinia care se
necesitatea cacheamă
aceastăparvenitismul
instituţie a statului în ogorulsă fie ferită
românesc?
de fluctuaţiileMilionarii
politicerăsăriţi
existenteca ciupercile,
înainte de ariviştii
1903, când fără sescrupul,
cari n-au nimic
amesteca directsfânt afară politice
în luptele de buzunarele
sau când lor“se…credea
„plagacă „ea
funcţionarismului…“.
este menită să facă alegeri, Partidele să se acuzau reciproc,
pedepsească partizaniirăfuindu-se
politici
şi la
ai instituţia şi
guvernului desăordine,
persecutepentru pe că din dorinţa
adversari de „a-şi
şi dacă se vaasigura
putea,
imorale
să prindă succese
din când electorale“,
în când câte au un
creat „clientele
pungaş“. politice d’a
El declara
pururea flămânde
categoric în Senatul spre complecta
României: „Săconrupere
facem toate a moravurilor
sacrificiile
noastre“
pentru 14 .
a scoate poliţia din luptele politice oricât de mari ar fi
La 1903,
ele; trebuie săpentru
facemprima datăsă
ca poliţia înfie
istoria Internelor
în adevăr pavăza s-a ordinii
încercat,
şi prin Legea
a siguranţei statului.lui Este
Vasileo Lascăr,
adevărată să se separe
crimă de apolitica
dezarma de
instituţie:
ţara şi de a „Ofiţerii
compromiteşi agenţii de poliţie
siguranţa nu pot publică,
şi ordinea ocupa alte numai ca
funcţiuni
să avem un publice
număr sau maiparticulare; nu pot face
mare de voturi“. comerţ,
În context, elnici
exercita vreo
considera altă profesiune;
că „chestiunea nu pot
poliţiei n-arţine moşii
trebui să neîn arendă,
despartă nici
în
lua în întreprindere
liberali şi conservatori; lucrări
când deeorice
vorba natură;
de ordinea nu pot servi sau
publică şi de
gira afaceri
siguranţă ale altor apersoane,
interioară nici face parte
statului, deosebirile din consiliul
de partide de ar
politice
administraţie
trebui să dispară.al vreunei
Cred că societăţi
nu mă înşelcomerciale,
dacă voi industriale
afirma căsau
financiare.“
poliţia (art. 36)din
se compune „Este
oamenicu totul
pe careopritpartidele
ofiţerilor politice,
şi agenţilor de
poliţie ca, să-i
neputând prin căpătuiască
daruri, promisiuni,astfel, îiameninţări,
bagă în serviciulviolenţe sau orice
poliţiei.
alte aceşti
Toţi mijloace, să împiedice
agenţi poliţieneşti, saucusăoarecari
încerce excepţiuni,
a împiedicaevident,
pe
vreun cetăţean
constituie de a-şi
o clientelă exercita
politică, peîncare
modpartidul
liber drepturile
care vineluila
politice,o precum:
putere de a lua
azvârle afară, iar sau
când nucade
lua parte
partidul la ocelălalt
întrunireo pune la
politică, de a lipi, distribui sau distruge afişe pentru asemenea
loc“.
întruniri, de aVasile
Ministrul vota sau nu vota
Lascăr releva,anume
într-un candidaţi, de a distribui
discurs rostit în
buletine de
Adunarea vot etc.
Deputaţilor, necesitatea de a „studia legile străine
de poliţie …“ Referindu-se la „poliţia franceză“, care este una

14
„Jurnalul“, Bucureşti 10 (23) iunie 1903
113
114
din cele mai bune poliţii ce există în lume“, demnitarul român
remarcă: „Ea s-a distins întotdeauna şi din punct de vedere
politic. Istoria poliţiei este strâns legată de istoria politică a
Franţei. Poliţia a dat sprijinul cel mai puternic la menţinerea
diferitelor regime ce s-au succedat în Franţa. Şi-a făcut
datoria. Noi nu avem trebuinţă de poliţie politică. Uneltiri
împotriva formei de guvernământ nu există. La noi se schimbă
guvernele, este adevărat, uneori cu zgomot, dar fără tulburări.
Era schimbării formei de guvernământ s-a închis“. 15
În susţinerea continuităţii în serviciu a unui poliţist, chiar
dacă are vechime, V. Lascăr susţinea necesitatea trecerii unui
„examen de capacitate“. El argumenta acest lucru amintind că
„până acum agenţii poliţieneşti nu făceau poliţie, ci politică; ei
nu se numeau după calităţile poliţieneşti ce aveau, ci după
aptitudinile electorale şi protecţiunile politice ce aveau 16 .
Ministrul Lascăr se străduia să ridice poliţia „la nivelul
cultural al ţării: trebuie să ajungă a inspira, tuturor fără
deosebire, încrederea cea mai deplină. Pentru aceasta –
accentua el într-o circulară către Prefecţi – poliţia trebuie să
rămână a ţării, în serviciul unor interese de ordin superior; ea
nu poate aparţine şi sta în serviciul partidelor politice“ 17 .
Cu toate că prin legea lui Vasile Lascăr, poliţia trebuia
scoasă în afara politicii, „bunul“ obicei a rămas în anii care au
urmat, dar cu un rol diminuat. De regulă, partidul de
guvernământ folosea din plin acest procedeu în perioada
alegerilor, iar atunci când nu funcţiona cum trebuie, trezea
nemulţumirea oamenilor politici.
C. G. Disescu, ziarist la „Conservatorul“, adresa
ministrului V. Lascăr o scrisoare în care îi reproşa „abuzul de

15
Dezbaterile Adunării Deputaţilor, „Monitorul Oficial“, partea a III-a, nr. 34/29 iunie
1903, p. 658
16Constantin Gheorghe, Miniştrii de Interne în Parlamentul României, Editura
Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2004, p. 160
17Circulara nr. 19.129/18 iunie 1903 către Prefecţi, în „Buletinul oficial al
Ministerului de Interne“, anul IX/6/iunie 1903, p. 219
115
„înjositoare
putere“, referindu-se
misiune“,la şi recomandarea
se afirma că ziarul
făcută
esteunui
în posesia
candidat în
alegerile
unor „dovezi
locale
puternice“
din Teleorman,
potrivitrecomandare
cărora directorul
semnată
prefecturii
cu
calitatea
poliţiei „asafăcut
de „ministru
ingerinţe deîn alegeri“.
Interne“,Între
„adicăprocedeele
tocmai acelafolosite,
care
este însărcinat
potrivit unor declaraţii,
cu supravegherea
figurau şi acelea
luptelorcăelectorale“.
au fost „împiedicaţi
Acţiunea
ministrului
de a veni laeste
vot, considerată
sau le-a impusde ziarist
cu ameninţări,
ca fiind „călcarea
să votezedatoriei
cu
lui, este apăsarea asupra conştiinţei alegătorului“, deci „are tot
administraţia“.
caracterul
Ideea este
unei reluată
înrâuririînadministrative
legile care priveau
electorale“
jandarmeria
18 . şi
poliţia
„Poliţia
după –înfăptuirea
spunea Al.Marii
Marghiloman
Unirii. într-un interviu publicat
de ziarul „Epoca“ din 27 martie 1909 – nu mai are nici un rol.
Poliţia de azi mai ales, nici nu mai ştie dacă cutare alegător e
liberal ori conservator“. El reamintea, cu acel prilej, un fapt din
ultimele alegeri pentru Colegiul al II-lea, când „la o secţie de
vot, poliţia a adus cu săniile ei 120 de alegători, crezându-i
liberali. Ei bine, din aceştia nici 20 n-au votat pentru candidatul
guvernului“–precizaMarghiloman,exprimându-şi
dezamăgirea că „puterea administraţiei nu mai are rolul de mai
înainte“. Acelaşi ziar, în numărul său din 27 ianuarie 1905,
reproşa faptul că, la Dorohoi, „împărţirea buletinelor de vot a
fost făcută de către jandarmi şi sergenţii de oraş“, iar în
numărul său din 30 ianuarie aprecia, referindu-se la alegerile
din acelaşi oraş, că „poliţia şi jandarmii joacă rolul cazacilor din
Rusia“, („Alegerea delegaţilor în acel orăşel s-a efectuat sub
baionetele a 40 de soldaţi“; „cu ocaziunea alegerii delegaţilor
nici un alegător n-a scăpat nepercheziţionat de jandarmi şi
agenţi“). Ziarul era contrariat că „s-a reclamat telegrafic
Ministerului de Interne dar fără nici un rezultat“.
Pe acelaşi ton, cotidianul „Voinţa Naţională“ din 9
februarie 1905 preciza că la Craiova, noua guvernare a făcut
„din ofiţerii poliţiei agenţi electorali, iar oficiul de prefectură al
poliţiei a fost transformat într-o oficină electorală“. „Acei din
ofiţerii de poliţie care n-au primit să servească ca unelte … au
demisionat, preferând să-şi câştige în mod cinstit existenţa
lor“. Acest rol este considerat de ziar ca fiind „degradator“, sau

18
„Conservatorul“, 18/31 ianuarie 1904
116
117