Organizare și funcționarea Consiliului European

“Consiliul European este compus din şefii de stat sau de guvern ai statelor membere
precum şi din preşedintele său şi preşedintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe şi politică de securitate participă la lucrările Consiliului European.”1. Ca releţie
de cooperare între organismele Uniunii Europene, observam legatura între Consiliul European şi
Comisie, deoarece preşedintele său face parte din Consiliul European. De asemenea,
Preşedintele Parlamentului European este prezent la reuniunile Consiliului European.

Consiliul European reprezintă forma actuală a conferinţelor la nivel înalt ale şefilor de
stat sau de guverne ai statelor membre din cadrul Comunităţii. Primul dintre aceste „summituri
europene” a avut loc la Paris în 1961. Din acel moment, au mai avut loc mai multe reuniuni, la
intervale mai mult sau mai puţin regulate, devenind mai frecvente din 1969. Primele summit-uri
al șefilor de stat sau de guverne ale statelor UE aveau loc în februarie și iulie 19612. Acestea erau
summit-uri informale a liderilor Comunității Europene. Summit-ul important a fost ținut
la Haga în 1969, unde a s-a ajuns la un acord referitor la admiterea Marii Britanii în Comunitate
și inițierea de politici de cooperare în afacerile externe (Cooperarea Politică Europeană) ducând
integrarea peste obiectivele economice.

Summit-ul de la Paris din anul 1974 marchează apariţia denumirii, în sensul ca s-a decis
că astfel de reuniuni ale şefilor de state sau de guverne ar trebui să aibă loc periodic sub
denumirea de „Consiliul European”, permiţând o abordare generală a problemelor privind
construcţia europeană şi asigurând coeziunea necesară a activităţilor Comunităţii.

Tratatul de la Maastricht (1992) a formalizat rolul Consiliului European în procesul

instituţional al Uniunii Europene. Deși Consiliul European nu are nici o putere legislativă
oficială, aceasta este învestit în temeiul Tratatului de la Lisabona, cu atribuţii privind
impulsionarea şi dezvoltarea Uniunii Europene şi rolul de a defini orientările politice generale
ale acesteia, aşa cum este prevăzut în Tratatul privind Uniunea Europeana, art. 15, alin. 1
(definirea "direcțiilor și priorităților politicilor generale" ale Uniunii). Este organismul strategic
al Uniunii , acționând ca o președinție colectivă a UE.

La început aveau loc doar două întruniri pe an, în prezent având loc în medie șase
Consilii Europene pe an. Sediul Consiliului a fost stabilit în 2002 la Bruxelles. Pe lângă

1
art. 15, alin. 2, din Tratatul privind Uniunea Europeana;
2
în Paris și Bonn;
întrunirile obișnuite ale Consiliului European, au loc și întruniri extraordinare, ca de exemplu cel
din 2001 când Consiliul European s-a întrunit pentru a oferi un răspuns atacurilor de la 11
septembrie3 sau întrunirea extraordinară din 20114. Multe dintre întrunirile Consiliului European
sunt văzute ca puncte esenţiale în istoria Uniunii Europene, în cadrul acestor întruniri, fiind
trasate coordonatele în principalele direcţii de interes ale Uniunii.

În contextul actual şi cu respectarea prevederilor din TUE, la art. 15, alin (3) “Consiliul
European se întrunește de două ori pe semestru la convocarea președintelui său. Atunci când
ordinea de zi o impune, membrii Consiliului European pot decide să fie asistați fiecare de un
ministru și, în ceea ce îl privește pe președintele Comisiei, de un membru al Comisiei. Atunci
când situația o impune, președintele convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European.”

În TUE se prevede că: “Unuinea dispine de un cadru instituţional care vizează

promovarea intereselor sale, urmărirea intereselor sale, sustinere intereselor sale, ale cetăţenilor
săi şi a continuitaţii politicilor şi acţiunilor sale. Instituţiile Uniunii Europene sunt:

- Parlamentul European;
- Consiliul European
- Consiliul;
- Comisia Europeană;
- Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;
- Banca Centrală Europeană
- Curtea de Conturi.”5

În conformitate cu cele prezentate mai sus, Consiliul European este o instituție oficială a
Uniunii Europene6. În esență, Consiliul definește agenda politică a Uniunii Europene și este
considerat ca fiind motorul integrării europene. Face asta fără a avea puteri formale, ci doar de
influența de a fi compus din liderii naționali. Pe lângă producerea impulsurilor necesare
dezvoltării Uniunii, Consiliul și-a dezvoltat și viitoare roluri, precum „a rezolva problemele
nerezolvate în discuții la nivel inferior”, până la politică externă - acționând în exterior ca „un șef
de stat colectiv”, „ratificând formal documente importante” și „implicându-se în negocierea
schimbărilor din tratate”.

Având în vedere că instituțiile sunt compuse din liderii naționali, acesta adună puterea
executivă din statele membre și are așadar o mare influență în domeniile politice ale Uniunii,
precum cea a politicii externe. Exercită de asemenea puterea de desemnare, desemnând

3
din Statele Unite ale Americii;
4
pentru a stabili un răspuns la criza datoriilor suverane;
5
Tratatul privind Uniunea Europeana, în Titlul III, Dispoziţii privind Instituţiile, la articolul 13,
alineatul 1;
6
menționat în Tratatul de la Lisabona ca un organism care „va acorda Uniunii impulsurile
necesare pentru a se dezvolta”;
președintele Consiliului, Președintele Comisiei Europene, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
Afaceri Externe și Politică de Securitate și Președintele Băncii Centrale Europene. Deși Consiliul
European nu are puteri legislative, sub procedura de urgență, un stat învins la vot în Consiliul de
Miniștri poate transmite spre votare legislația către Consiliul European. Având putere peste
organismele executive supranaționale ale UE, alături de alte puteri, Consiliul European a fost
descris ca fiind cea mai mare autoritate a Uniunii..

Din moment ce compoziția nu este definită precis, unele state au probleme în a decide
cine să participe la ședințe din cauza divizărilor considerabile a puterii executive. Probleme au
apărut în Polonia unde Președintele Poloniei și Primul Ministru al Poloniei erau din diferite
partide politice și avea viziuni diferite asupra politicii externe ca răspuns la criză. A fost și cazul
României, în anumite perioade, datorită disensiunilor şi diferitelor viziuni politice între
Preşedinte ţării si Primul Ministru7.

Președintele Consiliului European

„ Președintele Consiliului European:

(a) prezidează și impulsionează lucrările Consiliului European;

(b) asigură pregătirea și continuitatea lucrărilor Consiliului European, în cooperare cu

președintele Comisiei și pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri Generale;

(c) acționează pentru facilitarea coeziunii și a consensului în cadrul Consiliului European;

(d) prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului European.

Președintele Consiliului European asigură, la nivelul său și în această calitate,

reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă și de securitate
comună, fără a aduce atingere atribuțiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe
și politica de securitate.

Președintele Consiliului European nu poate exercita un mandat național.”8

Președintele este ales de însuși Consiliul European, pentru un mandat de doi ani și
jumătate, care poate fi reînnoit o singură dată, și acesta reprezintă UE pe plan internațional. În
general, Consiliul European ia deciziile prin consens, însă multe numiri importante se fac cu o
majoritate calificată (în special în ceea ce privește președintele său, alegerea candidatului la
funcția de președinte al Comisiei Europene și numirea Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru

7
Amintim aici doar o perioada, 2007-2008, când au existat disensiuni între Președintele Traian
Băsescu și Primul Ministru Călin Popescu Tăriceanu;
8
Art. 15, alin. 6 din TUE;
afaceri externe și politica de securitate și a președintelui Băncii Centrale Europene). Consiliul
European se reunește în mod normal de cel puțin patru ori pe an.

“Consiliul European își alege președintele cu majoritate calificată, pentru o durată de doi
ani și jumătate, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată. În caz de împiedicare sau de
culpă gravă, Consiliul European poate pune capăt mandatul președintelui în conformitate cu
aceeași procedură.”9

Rolul președintelui Consiliului nu este echivalentul unui șef de stat ci doar primus inter
pares , alături de ceilalți șefi de stat europeni. Președintele în funcție are ca principale atribuții
10

pregătirea și conducerea ședințelor Consiliului și nu are nici o putere executivă alta decât cea de
a reprezenta uneori Uniunea în străinătate. Președintele trebuie să răspundă Parlamentului
European după fiecare întâlnire a Consiliului European.

Funcția a fost creată de Tratatul de la Lisabona și a fost un subiect de dezbatere cu privire

la rolul exact si atribuțiile pe care le va avea. Înainte de Tratatul de la Lisabona, președinția era
exercitată rotativ la fel ca sistemul de prezidenție rotativă a Consiliului Uniunii Europene.

Cabinetul președintelui

Consiliul European nu are propria sa administrație. Suportul administrativ atât pentru

Consiliul European cât și pentru președintele Consiliului este asigurat de Secretariatul General al
Consiliului Uniunii Europene. Președintele are, totuși, propriul său cabinet cu câțiva consilieri
privați.

Din 2008, Consiliul European s-a reunit mai des, în special în timpul crizei financiare și a
crizei ulterioare a datoriilor în zona euro. Mai recent, fluxurile de migranți cu destinația UE și
aspectele de securitate internă au ținut foarte ocupat Consiliul European. Începând din 2016, șefii
de stat și de guvern s-au reunit și în configurația „UE-27”11. Aceste reuniuni au fost, la început,
informale, înainte de transmiterea de către Regatul Unit a notificării formale de retragere din UE
în temeiul articolului 50 din TUE în martie 2017. După notificare, pe lângă reuniunile normale,
au avut loc mai multe reuniuni formale „Consiliul European (articolul 50)” cu participarea UE-
27. În plus, membrii Consiliului European se reunesc în formatul „conferințelor
interguvernamentale” (CIG), aceste conferințe ale reprezentanților guvernelor statelor membre
sunt convocate pentru a dezbate și a stabili de comun acord modificări ale tratatelor UE.

Înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona în 2009, aceasta era singura

procedură pentru revizuirea tratatelor. În prezent, ea se numește procedura de revizuire ordinară.
CIG, convocată de președintele Consiliului European, decide asupra modificărilor tratatului în
unanimitate. ROL A. Poziția în cadrul sistemului instituțional al UE În conformitate cu articolul
9
Art. 15, alin, 5 din TUE;
10
primul printre egali;
11
fără Regatul Unit;
13 din TUE, Consiliul European face parte din „cadrul instituțional unic” al Uniunii. Însă rolul
său este mai degrabă să asigure un impuls politic general decât să acționeze ca un organism cu
putere de decizie în sensul juridic al cuvântului. Acesta ia decizii cu consecințe juridice pentru
Uniune numai în cazuri excepționale (a se vedea punctul C.2 mai jos), însă a căpătat o serie de
competențe decizionale instituționale. În prezent, Consiliul European este autorizat să adopte
acte cu caracter obligatoriu care pot fi atacate la Curtea de Justiție, inclusiv în cazurile în care
acesta se abține să hotărască (articolul 265 din TFUE).

Articolul 7 alineatul (2)12 din Tratatul privind Uniunea Europeană conferă Consiliului
European competența de a iniția, cu aprobarea Parlamentului European, procedura de suspendare
a drepturilor unui stat membru în urma constatării existenței unei încălcări grave a principiilor
Uniunii. B. Relațiile cu alte instituții Consiliul European ia decizii în mod pe deplin independent
și, de cele mai multe ori, nu necesită o inițiativă din partea Comisiei sau implicarea
Parlamentului. Totuși, Tratatul de la Lisabona menține o legătură la nivel organizațional cu
Comisia, având în vedere că președintele acesteia este membru fără drept de vot al Consiliului
European, iar Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate
participă la dezbateri. Mai mult, Consiliul European solicită, deseori, Comisiei să prezinte
rapoarte pregătitoare pentru reuniunile sale. Articolul 15 alineatul (6) litera (d) din TUE
stipulează că președintele Consiliului European prezintă Parlamentului European un raport după
fiecare reuniune a Consiliului European. De asemenea, acesta se întâlnește lunar cu președintele
Parlamentului, precum și cu liderii grupurilor politice și, în februarie 2011, a fost de acord să
răspundă la întrebări scrise adresate de deputați în Parlamentul European în legătură cu
activitățile sale politice. Dar Parlamentul poate exercita, de asemenea, o anume influență
informală prin prezența președintelui său la reuniunile Consiliului European, prin reuniunile
liderilor de partide în cadrul familiilor politice europene corespunzătoare, înaintea reuniunilor
Consiliului European, precum și prin rezoluțiile pe care le adoptă privind punctele de pe ordinea
de zi a reuniunilor, rezultatul întâlnirilor și rapoartele formale prezentate de către Consiliul
European. Prin Tratatul de la Lisabona, noua funcție de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe și politica de securitate devine un element suplimentar, care propune și pune în
aplicare politica externă în numele Consiliului European. Președintele Consiliului European
asigură reprezentarea externă a Uniunii în chestiuni referitoare la politica sa externă și de
securitate comună, fără a aduce atingere atribuțiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe și politica de securitate.

12
Fişe tehnice UE -2019- www.europarl.europa.eu/factsheets/ro;
 Membri

„(2) Consiliul European este compus din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre,
precum și din președintele său și președintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe și politica de securitate participă la lucrările Consiliului European.”13

Cu excepția președinților de state, a statelor germanofone și a oficialilor europeni, cei mai

mulți membri ai Consiliului European au titlul sau apelativul de „Prim Ministru” datorită faptului
că democrațiile parlamentare sunt predominante în Europa. Cu toate acestea, în țările lor de
origine pot avea titluri sau apelative informale diferite, ca de exemplu cea de „Președinte al
Guvernului” sau „Ministru de stat”. Președintele Consiliului European și Președintele Comisiei
sunt membrii ai Consiliului, dar nu au drept de vot. Conform tratatelor, Înaltul Reprezentant
participă la Consiliul European, dar formal nu este un membru și deci nu are drept de vot.

Consiliul European este format din liderii de stat sau de guvern a statelor membre, alături
de Președinte și de Președintele Comisiei (fără drept de vot). De regulă la întâlniri participau si
miniștrii de externe naționali, iar Președintele Comisiei era însoţit de un alt membru al Comisiei.
Totuși, o dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, această situație a încetat, având
în vedere că mărimea organismului a devenit destul de mare, o dată cu aderarea noilor state la
Uniune.

Întâlnirile pot include si alți invitați, precum Președintele Băncii Centrale Europene, dacă
este necesar. Secretarul General al Consiliului participă și este responsabil pentru organizarea
ședinței precum și de minuta ședinței. Președintele Parlamentului European participă de
asemenea pentru a acorda discursul de deschidere arătând poziția Parlamentului European înainte
ca dezbaterile să înceapă. Pe lângă asta, negocierile includ şi un număr mare de consilieri. Mulţi
dintre aceştia nu pot participa la ședințe, cu excepția a doi delegați pentru fiecare stat. Conform
procedurii, membrii pot chema pentru sfătuire un Reprezentant Permanent din „Grupul Antici”14
dintr-o cameră adiacentă. Grupul este format din diplomați și asistenți care strâng informațiile și
solicitările. Sunt necesari de asemenea și interpreți, având în vedere că membrilor le este permis
să vorbească în limba naţională a statului pe care-l reprezintă sau o alta limbă de circulaţie
internaţională

Sediul și reuniunile

Convocat de către președintele său, Consiliul European reunește șefii de stat sau de
guvern ai celor 28 de state membre și președintele Comisiei15. Înaltul Reprezentant al Uniunii

13
Art. 15, alin. 2 din TUE;
14
Grup informal care contribuie la formarea unei idei iniţiale privind poziţiile pe care delegaţiile
diferitelor state le vor lua;
15
articolul 15 alineatul (2) din TUE;
pentru afaceri externe și politica de securitate participă la lucrările Consiliului European.
Președintele Parlamentului European este, de obicei, invitat să intervină la începutul reuniunii16.

Consiliului European au loc de obicei de patru ori pe an, la Bruxelles. Reuniunile durează
de obicei două zile, uneori durează chiar mai mult când sunt mai multe subiecte pe ordinea de zi
sau probleme controversate. Până în 2002 locul de întâlnire a Consiliului avea loc în statul ce
deținea președinția rotativă. Anexa 22 la Tratatul de la Nisa a prevăzut că „Începând cu 2002, o
reuniune a Consiliului European per președinție va avea lor la Bruxelles. În cazul în care
Uniunea va avea 18 membri, toate reuniunile Consiliului European vor avea loc la Bruxelles”.

Între 2002 și 2004, jumătate din reuniunile Consiliului au avut loc la Bruxelles iar după
extinderea din 2004, toate reuniunile au loc în Bruxelles, în Clădirea Justus Lipsius17. Totuși,
unele consilii extraordinare au avut loc în statul membru care deține președinția, de exemplu în
2003, a avut loc o reuniune la Roma iar în 2005 în Hampton Court Palacedin Londra. Începând
cu anul 2017, în „Clădirea Europa”18 îşi regăseîte sediul şi Consiluil European.

Alegerea unui singur sediu a fost determinată de o serie de factori, mai ales logistici
(organizarea reuniunilor devenea deosebit de grea o dată cu extinderea UE, în special pentru
statele mici) și de securitate, precum și datorită faptului că la Bruxelles atât Consiliul cât și
jurnaliștii aveau logistica necesară pentru fiecare întâlnire. Stabilind sediul permanent la
Bruxelles, a subliniat faptul că Consiliul European este o instituție a UE și nu un summit al
statelor suverane. Unii au susținut că este, de facto, guvernul UE, în timp ce alții subliniază că
guvernul este Comisia Europeană, care conduce procedurile de zi cu zi ale UE. S-a stabilit astfel
că Consiliul European reprezintă președinția colectivă a UE.

În 2007, căutarea unui loc pentru stabilirea sediului Consiliului a devenit o sursă de
dispută în guvernul Portugaliei care dorea ca noul tratat al Uniunii să fie semnat
în Lisabona, Portugalia. Guvernul belgian, a dorit să nu creeze un nou precedent și a insistat ca
reuniunile regulate ale Consiliului să aibă loc la Bruxelles, ca de obicei. Asta a însemnat că după
semnarea tratatului, desfășurarea dineului și a fotografiei de familie, Consiliul a mers la
Bruxelles pentru a discuta alte subiecte de pe ordinea de zi. Copiind modelul de „călătorii în
circuit” al Parlamentului European, a dus la proteste din partea grupurilor de protecție a mediului
care a descris situația ca fiind ipocrită și a solicitat scăderea emisiilor de carbon în călătoriile de-
a lungul Europei pentru aceeași reuniune doar pentru motive politice.

În acest moment nu există planuri pentru organizarea unui Consiliu în afara Bruxelles-
ului, cu excepția unor motive excepționale (de exemplu, o grevă a controlorilor de trafic aerian
din ianuarie 2012 aproape a forțat liderii de stat să se întâlnească la Luxembourg).

16
articolul 235 alineatul (2) din TFUE;
17
sediul oficial al Consiliului European pâna în anul 2017;
18
la capătul de nord al complexului istoric adiacent „Résidence Palace” pentru a fi utilizată
pentru reuniunile Consiliului European și ale Consiliului Uniunii Europene;
 Competențe
La nivel instituțional Consiliul European oferă UE „impulsurile necesare dezvoltării
acesteia” și îi definește „orientările și prioritățile politice generale”19. De asemenea, acesta decide
cu majoritate calificată cu privire la formațiunile Consiliului și calendarul președințiilor rotative.
Chestiuni de politică externă și de securitate Consiliul European definește principiile și
orientările generale ale politicii externe și de securitate comune (PESC) și adoptă deciziile
privind strategiile comune de punere în aplicare a acesteia20. Acesta decide în unanimitate dacă
este cazul să recomande statelor membre să adopte măsuri vizând definirea treptată a unei
politici de apărare comune a Uniunii21.
În cazul în care un stat membru intenționează să se opună adoptării unei decizii din
rațiuni vitale de politică națională, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate solicita
Consiliului European să se pronunțe cu privire la chestiunea în cauză, în vederea adoptării în
unanimitate a unei decizii22.
Aceeași procedură poate fi aplicată dacă statele membre decid să stabilească o cooperare
consolidată în acest domeniu23.
Guvernanța economică și cadrul financiar multiannual, din 2009, criza datoriilor
suverane a transformat Consiliul European și summiturile țărilor din zona euro în actori
principali în ce privește confruntarea repercusiunilor crizei bancare mondiale. Mai multe state
membre au primit pachete de ajutoare financiare prin acorduri ad-hoc sau temporare asupra
cărora s-a hotărât la nivelul de șefi de stat sau de guvern și care au fost, mai apoi, ratificate de
statele membre. În viitor, ajutoarele financiare vor fi acordate prin intermediul Mecanismului
european de stabilitate permanent. Guvernele statelor membre, cu participarea activă a Comisiei,
Parlamentului și BCE, au elaborat un tratat internațional – Tratatul privind stabilitatea,
coordonarea și guvernanța (denumit și „Pact fiscal”) –, care permite un control mai strict al
politicilor bugetare și socioeconomice ale statelor membre. Din ce în ce mai mult, acest lucru
ridică semne de întrebare cu privire la rolul Comisiei Europene și al Parlamentului European în
guvernanța economică a zonei euro. Consiliul European joacă, de asemenea, un rol important în
semestrul european. La reuniunea sa de primăvară, emite orientări politice privind reforma
macroeconomică, fiscală și structurală și politicile de sporire a creșterii economice.
La reuniunea, Consiliul European a contribuit, de asemenea, la depășirea impasului
produs în procesul de luare a deciziilor la nivelul UE. Cu toate acestea, componența sa
interguvernamentală și procedurile de luare a deciziilor pot reduce dezvoltarea federală a
integrării europene în general. Schimbările cu caracter instituțional introduse de Tratatul de la
Lisabona nu au fost, încă, evaluate.

Merită menționat faptul că președintele Consiliului European prezintă în mod regulat

rapoarte Parlamentului European.

Politica externă și de securitate

19
articolul 15 alineatul (1) din TUE;
20
articolul 26 din TUE;
21
în conformitate cu articolul 42 alineatul (2) din TUE;
22
articolul 31 alineatul (2) din TUE;
23
articolul 20 din TUE;
 De la începutul anilor 1990, politica externă și de securitate a reprezentat un element
important în cadrul summiturilor Consiliului European. Decizii luate în acest domeniu au inclus:
— securitatea internațională și lupta împotriva terorismului; — politica europeană de vecinătate
și relațiile cu Rusia; — relațiile cu țările mediteraneene și cu Orientul Mijlociu. Reunindu-se la
10 și 11 decembrie 1999, la Helsinki, Consiliul European a decis să consolideze PESC24 prin
dezvoltarea capacităților militare și nemilitare de gestionare a crizelor. Reunindu-se la 12
decembrie 2003, la Bruxelles, Consiliul European a aprobat Strategia europeană de securitate.
Reunindu-se la Bruxelles la 22 și 23 iunie 2016, Consiliul European a fost de acord că trebuie
lansată o cooperare structurată permanentă (PESCO), pentru a consolida securitatea și apărarea
Europei. PESCO a fost instituit prin decizia Consiliului din 11 decembrie 2017. Toate statele
membre ale UE participă la PESCO, excepție făcând Danemarca, Malta și Regatul Unit.

Extindere

Consiliul European a stabilit termenii pentru fiecare rundă de extindere a UE. La

Copenhaga, în 1993, acesta a pus bazele pentru încă un val de aderare (criteriile de la
Copenhaga). La întâlnirile din anii următori s-au specificat într-un mod și mai amănunțit
criteriile de admitere și reformele instituționale necesare în prealabil. Consiliul European de la
Copenhaga (12-13 decembrie 2002) a decis aderarea la 1 mai 2004 a Ciprului, Republicii Cehe,
Estoniei, Ungariei, Letoniei, Lituaniei, Maltei, Poloniei, Slovaciei și Sloveniei. România și
Bulgaria s-au alăturat Uniunii la 1 ianuarie 2007. Reunindu-se la 3 octombrie 2005, la
Luxemburg, Consiliul a aprobat cadrul de negocieri cu Croația și Turcia privind aderarea
acestora la UE. Tratatul de aderare cu Croația a fost semnat la 9 decembrie 2011, iar Croația a
aderat la 1 iulie 2013.

Reforma instituțională

Reuniunea Consiliului European de la Tampere (15-16 octombrie 1999) a stabilit

modalitățile de elaborare a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Consiliul
European de la Helsinki (decembrie 1999) a convocat conferința interguvernamentală pentru
pregătirea Tratatului de la Nisa.

Consiliul European de la Laeken (14 și 15 decembrie 2001) a hotărât să convoace o

Convenție pentru viitorul Europei, care a elaborat Tratatul constituțional, care nu a avut succes.
După doi ani și jumătate de impas instituțional, Consiliul European din 21-22 iunie 2007 a
adoptat un mandat detaliat pentru Conferința interguvernamentală care a dus la semnarea
Tratatului de la Lisabona, la 13 decembrie 2007, care a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.

La 25 martie 2011, a adoptat o decizie de modificare a articolului 136, prin care s-a
permis crearea Mecanismului european de stabilitate. La 29 iunie 2018, Consiliul European a
adoptat decizia privind componența Parlamentului European, care le permite statelor membre să

24
Politica externă şi de securitate Comună;
pună în aplicare măsurile interne necesare pentru organizarea alegerilor pentru legislatura 2019-
2024.

La 23 martie 2018, Consiliul European (articolul 50), reunit în formula UE-27, a adoptat
orientările privind cadrul pentru viitoarele relații cu Regatul Unit după Brexit. Potrivit
orientărilor, UE își dorește un parteneriat cât mai strâns posibil cu Regatul Unit, care să acopere,
printre altele, cooperarea comercială și economică, securitatea și apărarea. La 29 iunie 2018,
Consiliul European (articolul 50), în formula UE-27, a analizat situația actuală a negocierilor
legate de Brexit și a adoptat concluzii cu privire la progresele înregistrate. Acesta a salutat
progresele suplimentare înregistrate cu privire la textul juridic al acordului de retragere. Cu toate
acestea, liderii au evidențiat faptul că unele aspecte importante nu au fost convenite încă.

Concluzii

Consiliul European este forul politic suprem al Uniunii Europene. În cadrul UE, acesta
este instituţia care a promovat în mod decisiv procesul de integrare europeană.

În 1974, la Sammit-ul de la Paris, presedintele francez Valery Giscard d’Estaing propune

să fie instituţionalizate organisme de cooperare politică, la cel mai înalt nivel, sub forma
Consiliului European. Acesta nu deţine putere economică la nivelul U.E., influenţa sa
manifestându-se cu pregnanţă la nivel informal ,deoarece şefii de state şi de guverne sunt cei care
stabiliesc durecţiile de urmat în politica Uniunii.

Articolul 10 din TUE face o trecere în revistă a principiilor care stau la baza reprezentării
cetaţenilor U.E. şi a statelor member, astfel:

“ (1) Funcționarea Uniunii se întemeiază pe principiul democrației reprezentative.

(2) Cetățenii sunt reprezentați direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul European.

Statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de șefii lor de stat sau de guvern și în
Consiliu de guvernele lor, care la rândul lor răspund în mod democratic fie în fața parlamentelor
naționale, fie în fața cetățenilor lor.

(3) Orice cetățean are dreptul de a participa la viața democratică a Uniunii. Deciziile se iau în
mod cât mai deschis și la un nivel cât mai apropiat posibil de cetățean.

(4) Partidele politice la nivel european contribuie la formarea conștiinței politice europene și la
exprimarea voinței cetățenilor Uniunii.”

Necesitatea apatiţiei şi crearea unui cadru legal optim pentru funcţionarea diferitelor
organisme în cadrul Uniunii Euroepe se fundamentează pe mai multe principii şi are la baza
anumite ratiuni:
 Consolidarea caracterul democratic și eficacitatea funcționării instituțiilor, pentru a le
permite acestora să-și îndeplinească mai bine, într-un cadru instituțional unic, misiunile care le
sunt încredințate.

Parcurgerea unei noi etape în procesul de integrare europeană inițiat prin constituirea
Comunităților Europene.

Moștenirea culturală, religioasă și umanistă a Europei, din care s-au dezvoltat valorile
universale care constituie drepturile inviolabile și inalienabile ale persoanei, precum și libertatea,
democrația, egalitatea și statul de drept.

Importanța istorică a sfârșitului divizării continentului european și necesitatea stabilirii

unor baze solide pentru arhitectura Europei viitoare.

Atașamentul față de principiile libertății, democrației și respectării drepturilor omului și

libertăților fundamentale, precum și ale statului de drept.

Atașamentul față de drepturile sociale fundamentale definite în Carta socială europeană,

semnată la Torino, la 18 octombrie 1961, și în Carta comunitară a drepturilor sociale
fundamentale ale lucrătorilor din 1989.

Solidaritatea dintre popoarele lor, respectând totodată istoria, cultura și tradițiile acestora,
consolidarea economiilor naționale, să asigure convergența acestora, precum și să stabilească o
uniune economică și monetară care presupune, conform dispozițiilor prezentului tratat și ale
Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, o monedă unică și stabilă.

Promovarea progresul economic și social al popoarelor lor, ținând seama de principiul

dezvoltării durabile și în cadrul realizării pieței interne, al consolidării coeziunii și protecției
mediului, precum și să pună în aplicare politici care asigură progrese concomitente în domeniul
integrării economice și în celelalte domenii.

Punera în aplicare a unei politici externe și de securitate comună, inclusiv definirea

treptată a unei politici de apărare comune, care ar putea conduce la o apărare comună, în
conformitate cu dispozițiile articolului 42, consolidând astfel identitatea Europei și independența
acesteia în vederea promovării păcii, securității și progresului în Europa și în întreaga lume.

Facilitarea liberei circulații a persoanelor, asigurând totodată siguranța și securitatea

popoarelor lor, prin instaurarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție în conformitate cu
dispozițiile prezentului tratat și ale Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene,

Continuarea procesului de creare a unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele
Europei, în care deciziile să fie luate cât mai aproape posibil de cetățeni, în conformitate cu
principiul subsidiarității.
 Bibliografie:

1. Fuerea A., Instituţiile Uniunii Europene-suport de curs, Ed. Universităţii „Nicolae

Titulescu”, Bucureşti- 2019.
2. Fuerea A., Instituţiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, Bucureşti- 2002.
3. Fişe tehnice UE -2019- www.europarl.europa.eu/factsheets/ro.
4. Tratatul privind Uniunea Europeană.
5. Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.