CUPRINS

1.Acizii nucleici……………………………………………………………….1
2.Mecanismul de replicare a AND…………………………………………..2
3.Codul genetic………………………………………………………….…….3
4.Codul genetic(ARN)………………………………………………………..7

1
 BAZELE MOLECULARE ALE EREDITĂŢII

1. Acizii nucleici
Cromozomii, în care sunt localizate genele, sunt nişte structuri cu caracter molecular,
alcătuite dintr-un mare număr de elemente de natură chimică diferită. Aproximativ 90% din
masa totală a cromozomilor o constituie aşa-numitul complex nucleo-histonic, format din acid
dezoxiribonucleic (ADN) şi proteine histonice. În afară de aceasta, în componenţa cromozomilor
mai intră şi mici cantităţi de proteine bazice, de lipide, acizi ribonucleici (ARN) şi cationi ai unor
metale (calciu, magniu ş. a.).
Să vedem, ce funcţii îndeplinesc fiecare dintre aceste componente şi care molecule sunt
înzestrate cu proprietăţi ereditare.
La dezvoltarea cunoştinţelor despre moleculele ereditare o mare contribuţie a adus
remarcabilul savant N. CE- Colţov. Încă în anul 1927 el a emis o serie de ipoteze şi presupuneri
în legătură cu natura chimică a substanţei responsabile de păstrarea, transmiterea şi realizarea
capacităţilor ereditare (genetice) ale organismelor. Colţov a exprimat aceste idei privind
mecanismul care asigură continuitatea materialului ereditar prin formula: «Omnis molecula ex
molecula»: «Fiecare moleculă provine din altă moleculă».
Către acest timp, datorită lucrărilor lui Morgan, şi-a câştigat încredere unanimă ideea că
genele sunt aranjate într-o ordine strict determinată în cadrul structurilor liniare cromozomale.
Dar structura moleculară a cromozomilor rămânea complet necunoscută.
Pornind de la raţionamente pur logice, Colţov a ajuns la concluzia că fiecare cromozom
conţine două molecule gigantice absolut identice. El a făcut presupunerea, că aceste molecule
ereditare sunt nişte proteine. Mai mult, el a propus şi explicaţia mecanismului de autodublare a
moleculelor ereditare, mecanism care a fost demonstrat pe cale experimentală abia peste 30 de
ani. Conform opiniei lui Colţov, la diviziunea celulelor trebuie să aibă loc procesul de formare pe
baza moleculei deja existente a unei a doua molecule identice cu prima. În această privinţă
Colţov s-a dovedit a fi un adevărat profet, deşi ideea despre natura proteică a materialului
ereditar era greşită. Mult timp mai târziu a devenit cunoscut faptul că informaţia ereditară se
conţine în moleculele acizilor nucleici.
Ce reprezintă acizii nucleic? Primele cercetări asupra acizilor nucleic au fost întreprinse în
anul 1868 de către tânărul savant elveţian F. Miescher. În laboratorul lui E. Hoppe-Zeiller -
cunoscut biochimist german - el s-a ocupat de studierea compoziţiei nucleelor leucocitelor.
Miescher a reuşit să extragă din acestea o substanţă bogată în fosfor, pe care a numit-o nucleină
(de la latinescul «nucleus» - «nucleu»).
Cercetările întreprinse ulterior au arătat, că nucleina nu este o substanţă simplă, ce un compus
complex, alcătuit din proteină şi acid nucleic.
Dat fiind faptul că la acel timp proteinele erau cunoscute, chimiştii şi-au propus să extragă
din nucleină celălalt component al ei - acidul nucleic - în vederea studierii compoziţiei acestuia.
În 1871 au fost publicate rezultatele cercetărilor iniţiale asupra nucleinei, de aceea, în mod
formal, acest an este considerat drept anul descoperirii unei noi clase de compuşi organici - acizii
nucleici.
În anul 1889 chimistul Altmann a obţinut pentru prima oară acid nucleic în stare pură din
drojdie, fapt ce l-a determinat să-l numească acid nucleic de drojdie. Peste trei ani alt chimist, pe
nume Lilienfeld, din timusul unui viţel a extras un alt acid nucleic, care avea o compoziţie
întrucâtva diferită şi pe care l-a numit acid timonucleic. Cercetări întreprinse în continuare au
arătat că acidul nucleic de drojdie este prezent în diferite organe şi ţesuturi ale plantelor,
animalelor şi omului, în special în citoplasma celulelor. Din această cauză i s-a dat numele de
acid nucleic citoplasmatic. Cel de-al doilea acid nucleic, însă, s-a putut extrage numai din
nucleele celulelor şi a fost numit acid nucleic nuclear.

2
 Aceste denumiri ale acizilor nucleici s-au păstrat până ce ei au fost supuşi unei analize mai
minuţioase. După cum s-a putut constata, ambii acizi, în ce priveşte compoziţia chimică,
seamănă unul cu altul, deşi există şi anumite deosebiri.
Structura primară a ambilor acizi nucleic este compusă dintr-un număr mare de monomeri -
aşa-numitele nucleotide - care, la rândul lor, constau din trei componente diferite: un hidrat de
carbon (zahăr), acid fosforic şi o bază azotată. Nucleotidele se disting după compoziţia hidratului
de carbon şi a bazelor azotate. Astfel, nucleotidele acidului nucleic citoplasmatic conţin riboză,
iar cele ale acidului nucleic nuclear conţin un alt glucid - dezoxiriboză. În legătură cu aceasta
savanţii au început să denumească acizii nucleici nu în dependenţă de localizarea lor în celulă
(nucleică, citoplasmatică), că după glucidul, care intra în componenţa lor şi anume acidul
dezoxiribonucleic (prescurtat ADN) şi respectiv acidul ribonucleic (prescurtat ARN).
Din componenţa ADN fac parte următoarele patru baze azotate: adenina (A), guanina (G),
ctozina (CE) şi timina (T), iar ARN conţine adenină, guanină, citozină şi uracil (U).
În ce constă rolul genetic al acizilor nucleic? Funcţia genetică a acizilor nucleic a fost
relevată experimental pentru prima oară în anul 1944 de către O. Avery, C. Mac-Leod şi M.
Mac-Carty. Introducând într-o cultură de pneumococi încapsulaţi ADN, ei au reuşit să le inducă
un nou caracter - apariţia capsulei. În esenţă, avea loc transformarea unei forme de pneumococi
în alta.
După stabilirea rolului pe care îl joacă ADN în procesul transformării pneumococilor
experienţe similare au fost înfăptuite şi cu alte bacterii. S-a putut constata că, cu ajutorul ADN-
ului extras din unele bacterii se pot determina la altele nu numai modificări în caracterele externe
(de exemplu, formarea de capsule sau cili), ci şi în proprietăţile lor biologice, bunăoară,
rezistenţa la antibiotice (penicilină, streptomicină), la diferite substanţe medicamentoase
(sulfatizol, sulfonamid), precum şi capacitatea de a sintetiza aminoacizi (lizină) şi vitamine
(B12).
Moleculele de ADN ating dimensiuni gigantice şi, de regulă, sunt formate din două catene, în
timp ce moleculele de ARN au o masă moleculară mult mai mică şi sunt formate dintr-o singură
catenă.
În anul 1953 pe baza a numeroase date, obţinute prin diferite metode J. Watson şi F. Crick au
creat pentru prima oară un model al structurii moleculei de ADN, conform căruia ea este formată
din două catene de polinucleotide unite între ele şi răsucite, având aspectul unei spirale duble.
Pe lângă aceasta, molecula de ADN este capabilă să formeze şi o superspirală, adică poate căpăta
o astfel de configuraţie care permite acestei molecule gigantice să ocupe un loc ne însemnat în
nucleele celulelor. De exemplu, în colibacil, una din bacteriile cele mai răspândite, întreaga
moleculă de ADN este «împachetată» într-o' structură, amintind un nucleu minuscul. Dacă, însă,
enorma moleculă de acid nucleic, strânsă ghem, ar fi desfăşurată şi întinsă într-o linie dreaptă,
lungimea ei ar constitui un milimetru. Aceasta este de o sută de mii de ori mai mult decât
diametrul nucleului în care s-a aflat instalată molecula! Cu ce este mai prejos decât un autentic
fir al vieţii?!

2. Mecanismul de replicare a ADN

Molecula de ADN este elementul activ, care transmite de la părinţi la urmaşi, din generaţie în
generaţie, întreaga informaţie ereditară şi această capacitate poate fi considerată cea mai
uimitoare dintre toate capacităţile cu care este înzestrată.
Modelul structurii moleculei de ADN, propus de Watson şi Crick, a permis să fie explicate şi
înţelese un şir de procese biologice importante ca: mecanismul de reproducere (replicaţie) a
însăşi moleculei de ADN, transmiterea caracterelor prin ereditate, codul genetic al sintezei
proteinelor, cauzele variabilităţii organismelor ş. a. m. d. Despre toate acestea vom vorbi în
continuare.
T. Watson (n. 1928) Fr. Crick (n. 1916)

3
 Probabil, că puţini sunt cei care n-au auzit despre unicelulara amibă. Ea se înmulţeşte prin
diviziune formând în consecinţă două celule-fiice. Fiecare dintre amibele-fiice, la rândul său, se
divid iarăşi în câte două celule. S-a calculat că în celulele-fiice, rezultate din cea de-a 500-a
diviziune, nu se mai păstrează nici o moleculă din substanţele care întrau în compoziţia celulei
materne primare. Dar de fiecare dată, după aspectul exterior şi însuşiri, celulele-fiice au trăsături
comune cu celula maternă primară: dispun de aceeaşi compoziţie chimică şi au acelaşi tip de
metabolism. În virtutea acestui fapt, la fiecare diviziune a celulei, concomitent cu dublarea, are
loc şi reproducerea unei substanţe care conţine informaţia ce determină toate caracterele şi
însuşirile ereditare ale amibei şi asigură transmiterea acestora la descendenţă. Această substanţă
urma să posede capacitatea de a se dubla.
Iată în ce mod prezentau Watson şi Crick mecanismul autoreproducerii moleculei de ADN.
În corespundere cu schema propusă de ei, molecula răsucită sub formă de spirală dublă trebuia la
început să se desfacă de-a lungul axei sale. În timpul acestui proces are loc ruperea legăturilor
hidrogenice dintre două filamente care, odată ajunse în stare liberă, se separă. După aceasta de-a
lungul fiecărui filament din nucleotidele libere cu ajutorul fermentului ADN - polimerază se
sintetizează cel de-al doilea filament. Aici intră în vigoare legea complimentarităţii în
conformitate cu care la adenină, într-un filament comun, se alipeşte timina, iar la filamentul cu
guanină se alipeşte citozina. Ca urmare, se formează două molecule-fiice, care după structură şi
proprietăţi fizice sunt identice cu molecula maternă. Aceasta-i totul. E simplu, nu-i aşa? La o
examinare mai atentă a acestui proces, însă, cercetătorii au avut de întâmpinat o dificultate.
Fapt este că moleculele de ADN sunt foarte lungi, fiind de aceea numite adesea molecule
centimetrice. În celulele organismelor superioare, să zicem, la om, lungimea unor filamente din
cromozomi atinge câţiva centimetri.
Fireşte, aceasta nu înseamnă deloc că molecula de ADN poate fi văzută cu ochiul liber:
grosimea acestor filamente este infimă-de 20-25 angstromi (1 angstrom – 10-8 cm). Tocmai de
aceea în munca cu acizii nucleici şi este nevoie de utilizarea celor mai perfecte microscoape.
Dar dacă lungimea acestor molecule este atât de mare, cum de reuşesc ele, totuşi , să se
dezrăsucească în celulă, fără a se încălca şi în intervale foarte mici de timp?
Să examinăm procesul de dezrăsucire a ADN-ului în celulele celor mai mici organisme - a
bacteriilor.
Lungimea ADN-ului bacterial constituie câţiva milimetri.
Jirul (bucla) unei spirale este egal cu 34 angstromi iar intervalul de timp care se scurge între
două diviziuni consecutive ale celulelor bacteriene este de 20-45 minute Pentru replicarea
(autoreproducerea) ADN-ului se consumă mai puţin de o treime din acest timp Dacă, pornind de
la aceste consideraţii, se va calcula viteza de rotaţie a capetelor moleculelor de ADN la
dezrăsucire, se va obţine o mărime fantastică: 15000 rotaţii pe minută!
Se înţelege de la sine că acest lucru este puţin probabil. Aceasta făceau necesar elaborarea de
noi modalităţi pentru explicarea modului în care ADN reuşeşte să se dubleze în intervalele de
timp atât de scurte.
Numeroasele date confirmă că în procesul diviziunii în celule se produce o repartizare exactă
în părţi egale a ADN-ului între celulele-fiice. Cum se produce acest fenomen?
În principiu în celulele-fiice sunt posibile trei căi diferite de diviziune a ADN-ului: calea
conservativă, calea semiconservatică şi calea dispersă.
În caz de replicaţie conservativă a ADN-ului pe o moleculă integrală cu două filamente, se
construieşte din nou, ca pe o matriţă, o moleculă identică de ADN, iar celula iniţială rămâne
neschimbată.
La metoda semiconservativă molecula primară se descompune în două filamente şi pe fiecare
din ele se construieşte câte o moleculă integrală de ADN.
Metoda de dispersie prevede ca materialul ADN-ului iniţial să fie repartizat uniform la
celulele-fiice, iar celelalte sectoare ale ADN-ului să fie construite din nou.

4
 Care din aceste metode de replicaţie a ADN-ului se aplică în realitate? La această întrebare
au răspuns Meselson şi Stahl, elaborând o metoda specială de centrifugare echilibrată a
moleculelor de ADN.
Esenţa acestei metode constă în următoarele: dacă la o centrifugare obişnuită moleculele
polimere se divizau conform greutăţii moleculare, apoi la centrifugarea echilibrată
macromoleculele se divizau conform densităţii specifice. În acest scop centrifugarea se făcea
într-o soluţie de săruri cu mare densitate.
Deoarece întotdeauna se poate alege o concentraţie a soluţiei care ar corespunde densităţii
polimerului studiat, moleculele substanţei studiate se concentrează în acel loc îngust al epruvetei,
unde densitatea substanţei este egală cu densitatea mediului, adică a soluţiei. Ajungând aici,
substanţa nu se va mai disloca.
Dacă preparatul studiat conţine câteva tipuri de molecule cu diferită densitate, ele se vor
concentra în diferite sectoare ale epruvetei.
Efectuând o serie de experienţe fine, Meselson şi Stahl au reuşit să determine mecanismul
semiconservativ al replicaţiei ADN-ului (des. 8).
Dar mai rămânea ne soluţionată încă o problemă, cea a dinamici procesului de replicaţie: a
fost descoperit un ferment special, care realiza replicaţia. Fermentul a fost numit ADN-
polimerază.
A. Cornberg, biochimist american, a Clarificat că ADN-polimeraza se deplasează din direcţia
polului 5' spre polul 3' al filamentului ADN. Pentru că filamentele ADN-ului nu sunt paralele în
orice pol al lor, un filament purta liber un 3' -atom de hidrat de carbon, iar celălalt filament - un
5' -atom. Aceasta înseamnă că fermentul ADN-polimeraza se putea alipi numai la un pol al ADN
(la polul 5') şi târî de-a lungul acestui filament, iar al doilea trebuia să rămână liber.
Dar experienţele arătau, că se întâmplă invers - ambele filamente de ADN erau supuse
replicaţiei.
În anul 1968 savanţii japonezi, în frunte cu R. Ocazachi, au contribuit la soluţionarea acestei
controverse. S-a dovedit că Cornberg a avut dreptate şi că ambele filamente de ADN au fost
supuse la dublare, numai că sinteza noilor filamente se efectua pe segmente scurte - «fragmente
Ocazachi», căci aşa au fost numite ele mai târziu.
Conform concluziei lui Ocazachi, moleculele fermentului ADN-polimeraza se alipesc de
ambele filamente de ADN, dar ele trebuie să-şi încapă munca în direcţii opuse. Acest lucru
e explicat schematic în figura 9: a, b, c.
La început ADN-ul se desface de la un pol, formând o furcă de replicaţie de care se alipesc
moleculele de ADN-polimerază. În timp ce ele muncesc, sintetizând copii ale polilor eliberaţi,
ADN-ul continuă să se desfacă şi pentru ADN-polimeraza devine accesibil un nou sector al
ambelor filamente. Prima moleculă a fermentului îşi poate continua mişcarea de-a lungul
filamentului 5' eliberat, iar de sectorul elibera al filamentului 3' se alipeşte o nouă moleculă de
ADN-polimerază.
Cu cât se desfăşoară mai mult procesul de desfacere a ADN-ului, cu atât va apare o cantitate
mai mare de fragmente. Este interesant că în experienţele lui Ocazachi pe filamentele 5' copiile
noi se sintetizau şi ele în fragmente.
Ce se întâmplă cu punţile dintre fragmente? Doar ADN-ul din celulele în care s-a terminat
diviziunea nu este fragmentar.
Cu un an până a descoperi Ocazachi acest lucru, savanţii Riciardson şi Veis din SUA au găsit
un nou ferment. Funcţia lui consta în a uni, a alipi polii liberi zaharo-fosfatici ai moleculei de
ADN. Şi deoarece verbul «a alipi» în engleză sună «ligaze» fermentul a fost numit «ligază».
Tocmai ligaza e responsabilă de «cusutul» într-un tot unic al fragmentelor Ocazachi, noi
sintetizate, şi transformă catena fragmentară de ADN într-o catenă întreagă.
Replicaţia ADN este, însă, numai unul din numeroasele procese care asigură păstrarea şi
continuarea informaţiei genetice. Pentru transmiterea acestei informaţii şi traducerea ei în
caractere concrete ale organizmelor, există alte procese, la fel de complicate, şi alte «personaje».
Despre unele din ele vom vorbi în continuare.
5
 3. Codul genetic
Informaţia genetică este codificată în molecula de ADN prin intermediul a 4 tipuri de
nucleotide, care fac parte din componenţa ei. Se cunoaşte de asemenea că informaţia genetică,
codificată în ADN, se realizează în procesul sintezei biologice a proteinelor în celulă.
Ca şi acizii nucleici, proteinele sunt compuşi polimerici, dar în calitate de monomeri ele
conţin nu nucleotide, ci diferiţi aminoacizi. În structura proteinelor au fost descoperiţi 20-21 de
tipuri de aminoacizi.
În ce priveşte proprietăţile moleculei de proteină, ele depind nu numai de componenţa lor
generală, dar şi de aranjarea reciprocă a aminoacizilor, exact aşa precum sensul cuvântului
depinde nu numai de literele din care este compus, ci şi de ordinea lor.
N. C. Colţov a calculat câte molecule diferite (izomeri) se pot obţine printr-o simplă
schimbare a locului aminoacizilor dintr-un lanţ de 17. Mărimea obţinută era de circa un trilion'
Dacă am dori să tipărim un trilion de izomeri, însemnând fiecare aminoacid printr-o literă, iar
toate tipografiile de pe glob ar tipări anual câte 50000 de volume a câte 100 coli fiecare, până la
încheierea acestei munci vor trece tot atâţia ani câţi s-au scurs din perioada arhaică şi până în
prezent
Dar majoritatea proteinelor sunt compuse nu din 17, ci din câteva sute de aminoacizi. În acest
sens sunt impresionante calculele efectuate de savantul Senger Greutatea moleculară medie a
proteinei este egală cu aproximativ 34000 S-a dovedit că din 12 tipuri de aminoacizi prin
varierea succesiunii lor se poate obţine un număr de 10300 de diferite proteine, greutatea lor totală
constituind 10280 grame. E mult sau puţin? Evident, e o greutate enormă. Este suficient să
comparăm această greutate cu greutatea pământului nostru, egală cu doar 1027 grame.
În acest fel, odată ce fiecare dintre aceşti izomeri are proprietăţi specifice, rezultă că
încărcătura semantică în structura primară a materiei este datorată secvenţei (de fiecare dată alta)
a aminoacizilor de-a lungul lanţului polipeptidic. Dacă este aşa, atunci prin analogie, o astfel de
încărcătură semantică (informaţie) trebuie căutată şi în succesiunea nucleotidelor în moleculele
de ADN.
Se iscă întrebarea: în ce mod succesiunea a patru nucleotide diferite din molecula de ADN
determină secvenţa a 20 de aminoacizi în molecula de proteină. E cam acelaşi lucru ca şi cum
prin combinarea în diferite feluri a patru litere ale alfabetului se pot forma 20 de cuvinte diferite
după conţinut şi structură. S-a dovedit că prin intermediul a patru baze azotate (nucleotide) se
poate transmite o cantitate nelimitată de informaţie.
Calculele demonstrează că o singură bază este capabilă să codifice nu mai mult de un
aminoacid, iar toate cele patru baze (nucleotide) care întră în componenţa acizilor nucleici,
respectiv nu mai mult de patru aminoacizi. De aici reiese că aminoacizii sunt codificaţi
(specificaţi) de către grupe de baze. Combinaţiile din două baze pot codifica numai 16
aminoacizi (42), ne fiind capabile să-i specifice pe toţi 20. În schimb, combinaţiile de trei baze
(nucleotide) sunt capabile să-i specifice pe toţi cei 20 de aminoacizi şi chiar pe mai mulţi
(43=64). Asemenea trei baze, situate una lângă alta (triplete), se numesc codoni şi fiecare poate
codifica un aminoacid anumit.
Urmau de asemenea să fie rezolvate încă un şir de alte sarcini complicate. În primul rând, era
necesară relevarea modului în care în celulă are loc «citirea» informaţiei genetice. În al doilea
rând, care sunt tripletele ce codifică, anumiţi aminoacizi. Prin eforturile mai multor savanţi din
diferite ţări au fost elaborate câteva variante ale codului genetic, dar dintre acestea nu toate au
rezistat la verificări minuţioase.
Primul care a emis (încă în anul 1954) ipoteza că codul genetic are un caracter tripletic a fost
fizicianul american de origine rusă G. Gamov. După cum s-a menţionat, în moleculele de acizi
nucleici bazele sunt amplasate unele după altele în şir liniar şi citirea informaţiei localizate în ele
se poate realiza în chip diferit. Mai jos prezentăm două variante de citire a tripletelor care conţin
12 baze:
A-T-G-CE -A-T-T-A-G-CE-T-A

6
 1 AA 2 AA 3AA 4 AA
2 AA
3 AA
Citirea tripletelor din acest rând (de la stânga) se poate efectua, de exemplu, în felul în care a
pro-pus Gamov, respectiv:
A-T-G-primul aminoacid (1 AA)
T-G-CE-al doilea aminoacid (2 AA).
G-CE-A-al treilea aminoacid (3 AA) ş. a. m. d.
Un astfel de cod se numeşte suprapus, dat fiind faptul că unele baze întră în componenţa a
mai multor triplete vecine. Dar prin cercetări ulterioare s-a demonstrat că un asemenea cod este
imposibil, deci, ipoteza lui Gamov nu şi a aflat confirmarea.
Un alt mod de citire a tripletelor, propus în anul 1961 de F. Cric, este prezentat în continuare:
A-T-G - 1 AA; CE-A-T - 2 AA; T-A-G - 3 AA; CE-T-A - 4 AA.
Un astfel de cod se numeşte ne suprapus. Informaţia pe care o conţine se citeşte succesiv
după triplete, fără omiterea bazelor şi fără suprapunerea lor. În acest fel, textul informaţiei
genetice urmează să fie contopit. După opinia lui Cric, citirea informaţiei se va începe de la un
anumit punct din molecula de acid nucleic, în mod contrar textul pe care îl conţine s-ar denatura
tot aşa cum sensul cuvântului, dacă ar fi să-l citim de la o literă întâmplătoare. Experienţele
ulterioare, efectuate de Cric şi colaboratorii săi în anul 1963, au confirmat justeţa ipotezei emise
de el. Determinarea principiului de citire corectă a informaţiei după triplete nu constituia însă
rezolvarea definitivă a problemei codului genetic, deoarece ordinea de alternare a bazelor în
triplete (cuvintele de cod) poate fi variabilă, respectiv: A-G-CE, G-CE-A, CE-G-A, G-A-CE, A-
CE-G, CE-A-G ş. a. m. d. Se pune întrebarea: pe care aminoacid îl codifică fiecare dintre
tripletele enumerate?
Primele date privind componenţa cuvintelor de cod au fost prezentate în anul 1961 în cadrul
Congresului internaţional de biochimie de la Moscova de către savanţii americani M. Nirenberg
şi J. Mattei. Utilizând sistemul de sinteză artificială (acelulară) a proteinei, savanţii au început să
depună eforturi în vederea descifrării «sensului» cuvintelor de cod, adică a modului de alternare
în triplete a bazelor. La început ei au sintetizat un polinucleotid artificial, aşa-numitul poli-U (U-
U-U-U-U-U...), care conţinea sub formă de bază numai uracil. Introducând într-un sistem
acelular toate componentele necesare .(suc celular, ribozomi, complexul de fermenţi necesari, o
sursă de energie sub formă de acid adenozintrifosforic (ATF), o garnitura complecta compusă
din 20 de aminoacizi şi molecule de poli-U), au constatat că în acest caz are loc sinteza proteinei
compuse din rămăşiţele unui singur aminoacid - fenilalanină (fen-fen-fen-fen-fen...). În felul
acesta identitatea primului codon a fost descfrată: tripleta U-U-U corespunde fenilalaninei.
Apoi cercetătorii au realizat sinteza altor polinucleotide şi au stabilit care sunt codonii
prolinei (CE-CE-CE) şi ai lizinei (A-A-A). În continuare s-a realizat sintetizarea garniturilor de
trinucleotide (tripletele) cu diferite îmbinări ale bazelor şi s-a stabilit ce fel de aminoacizi se
leagă cu ribozomii. Treptat au fost descifraţi toţi cei 64 de codoni şi a fost alcătuit «dicţionarul»
complect al codului genetic.
4.Codul genetic (ARN)
Dar la ce folosesc tocmai 64 de codoni, dacă în proteină intră doar 20 aminoacizi? Înseamnă
că ceilalţi sunt de prisos?
La început această întrebare i-a pus în încurcătură pe savanţi, dar mai târziu a devenit clar că
nu există nici un fel de «surplus» de codoni.
Experienţele întreprinse de Nirenberg şi Leder au demonstrat că numeroşi aminoacizi pot fi
codificaţi nu de una, ci de câteva triplete-sinonime. Bunăoară, aminoacidul numit cisteină poate
fi codificat de două triplete (UGU, UGC), alanina - de patru (GCC, GCA, GCG, GCU), iar
leucina de şase, (UUA, UUG, CUU, CUC, CUA şi CUG). Codul în care unul şi acelaşi
aminoacid este codificat de câteva triplete se numeşte cod degenerativ. S-a constatat că din
punct de vedere biologic caracterul degenerativ al codului este avantajos. Este ca un. fel de

7
 «măsură de siguranţă» a naturii, elaborată în procesul evoluţiei, când, prin înlocuirea unor codoni
prin alţii, se realizează posibilitatea păstrării structurii şi a însuşirilor specifice ale proteinelor.
Datorită caracterului degenerativ al codului, diferite organisme pot să introducă în proteinele de
care dispun unii şi aceeaşi aminoacizi, folosind în acest scop diferiţi codoni.
A doua nucleotidă a codonului

A treia nucleotidă a
Prima nucleotidă a

codonului
codului 5

U C A G

}
} } }
UUU U
fenilalanină UCU UAU UGU
UUC tirozină, cisteină C
U UCC UAC UGC
serină
UUA
UUG } leucină
UCG
GCG
UAA ocru
UAG ambră
UGA azur
UGG triptofan
A
G

}
} } }
CAU U
CUU CCU histidină CGU
CAC C
CUC CCC CGC
C leucină prolină arginină
CUA
CUG
CCA
CCG
CAA
CAG } glutamină
CGA
CGG
A
G

} }
} }
AAU AGU U
AUU ACU asparagină serină
AAC AGC C
AUC izoleucină ACC
A treonină
AUA

AUG metionină
ACA
ACG
AAA
AAG } lizină
AGA
AGG } argină
A
G

}
} } }
GAU U
GUU GCU acid asparatic GGU
GAC C
GIC valină GCC GGC
G alanină glicocol
GUA

GUG valină sau formilmet.

GCA
GCG
GAA
GAG } acid glutamic
GGA
AGG
A
G

Şi într-adevăr, să ne imaginăm pentru o clipă că moleculele de ADN (şi corespunzător cele de

ARN) ale fiecărei celule conţin numai câte un singur codon pentru fiecare aminoacid. În
rezultatul unor mutaţii aceşti codoni se pot modifica şi dacă ei nu au schimb, aminoacizii care le
corespund nu vor fi cuprinşi în proteine, fapt care va duce la schimbarea structurii şi funcţiilor
lor iar aceasta poate conduce, în consecinţă, la urmări negative pentru activitatea vitală a întregii
celule. Dacă, însă, în urma mutaţiei se va forma un codon-sinonim, atunci totul va rămâne fără
schimbări.
Ceva asemănător ne putem imagina şi în cazurile când într-o şcoală sau instituţie de
învăţământ superior pentru predarea unui obiect oarecare există numai un singur cadru didactic.
Dacă, de exemplu, acesta se îmbolnăveşte şi nu are cine să-l înlocuiască pentru un timp predarea
disciplinei respective se întrerupe. Probabil, că ar fi fost mai chibzuit dacă ar fi existat un
învăţător (lector) care, intervenind la timp, să continue predarea acestei discipline. Cel puţin
pentru ca elevii să nu dovedească să uite materialul studiat sau pentru ca predarea obiectului dat
să nu fie reprogramată pentru alt trimestru.
Cum s-a remarcat deja, moleculele acizilor nucleici sunt catene polinucleotidice, alcătuite din
şiruri lungi de triplete. De-a lungul moleculelor de ADN numeroase triplete – codonii - formează
sectoare aparte, numite cistrone sau gene. Fiecare genă conţine informaţia necesară pentru
8
realizarea sintezei unei anumite proteine. Dar deoarece genele sunt am-plasate în moleculele de
ADN în ordine liniară, una după alta, se întreabă: unde începe şi unde se termină citirea şi
transmiterea informaţiei genetice privind fiecare proteină în parte şi ce semne convenţionale sunt
folosite în acest scop? Doar codul genetic este, după cum ştim, compact, fără nici un fel de
virgule în «textul» său.
S-a dovedit că între cei 64 de codoni există astfel de triplete a căror funcţie constă în
marcarea începutului şi sfârşitului citirii (transcripţiei) şi transmiterii (translaţiei) informaţiei
genetice, conţinută în gene. Începutul translării genelor (sau, aceea ce e acelaşi lucru, începutul
sintezei proteinei date) se marchează prin tripleta AUG. denumită respectiv de iniţiere. Tripletele
UAG şi UAA marchează sfârşitul translării genelor (încheierea procesului de sinteză a
proteinelor) şi sunt corespunzător denumite finale.
În ce constă esenţa procesului de descifrare a codului genetic şi a biosintezei proteinelor?
Toate caracterele şi însuşirile organismelor sunt determinate de proteine. Prin urmare,
transmiterea informaţiei genetice în procesul sintezei proteice se desfăşoară strict conform unui
anumit plan (program), schiţat din timp.
Rolul de bază în biosinteza proteinelor îl joacă acizii nucleici: ADN şi câteva tipuri diferite
de ARN, care se deosebesc după structură, masă moleculară şi funcţii biologice. Dintre aceştia
face parte aşa-numitul ARN informaţional sau de informaţie (ARN-i), ARN de transport sau de
transfer (ARN-t) şi ARN ribozomal (ARN-r). Ei sunt sintetizaţi de pe matriţele de ADN ale
celulelor, cu participarea fermenţilor corespunzători - ARN-polimeraze, iar apoi încep să
îndeplinească funcţiile ce le au în procesul biosintezei proteinelor. Astfel ARN-r, unindu-se în
complexe cu proteine speciale, formează ribozomii, în care are loc sinteza tuturor tipurilor de
proteină (proteinosinteza).
Ribozomii constau din două subunităţi. În celulă numărul de ribozomi se ridică la circa 100
mii şi de aceea cantitatea generală de ARN-r din ei constituie circa 80% din totalul de ARN al
celulei.
Care sunt, deci, funcţiile biologice ale ADN-ului, ARN-i şi ARN-t? Care este contribuţia lor
nemijlocită în procesul de biosinteză a proteinelor?
Vom remarca de la bun început că ADN nu participă nemijlocit la sinteza proteinelor.
Funcţia lui se limitează la păstrarea informaţiei genetice şi la replicarea nemijlocită a moleculei,
adică la formarea de copii necesare pentru transmiterea informaţiei urmaşilor.
Prima etapă a biosintezei proteinelor o constituie recepţionarea informaţiei genetice de la
ADN şi înscrierea ei pe o moleculă ARN-i, proces care se realizează în felul următor: pe unul din
firele moleculei de ADN cu ajutorul fermentului ARN-polimerază din nucleotidele libere se
sintetizează firul ARN-i, în care locul timinei (T), conţinute în ADN, îl ia uracilul (U). Molecula
ARN-i sintetizată, care a preluat informaţia conţinută în ADN, se instalează apoi în ribozomi,
unde va servi în calitate de matriţă pentru sintetizarea proteinelor. Aceasta înseamnă că
succesiunea aminoacizilor din molecula de proteină este determinată de succesiunea
nucleotidelor în ARN-i. Schematic acest proces poate fi exprimat astfel:
ADNARN-iproteină.
Pe lângă ARN-i citoplasma celulelor mai conţine nu mai puţin de 20 de tipuri de ARN-t -
aceasta fiindcă fiecărui aminoacid îi corespunde cel puţin o moleculă «a sa», specifică, de ARN-
t. Funcţia lui ARN-t constă în transportarea aminoacizilor spre ribozomi şi aşezarea lor pe
matriţa de ARN-i în cadrul lanţului peptidic, în conformitate cu codul sintezei proteice. Pentru
aceasta fiecare ARN-t trebuie «să înhaţe» aminoacidul corespunzător şi împreună cu acesta să
treacă în ribozom. La realizarea acestei operaţii ei sunt ajutaţi de omniprezenţii fermenţi, care fac
aminoacizii mai activi. La propunerea academicanului V. A. Enghelgard aceşti fermenţi, dat
fiind faptul că ei participă la descifrarea codului genetic, au fost numiţi codaze. De remarcat că
fiecărui aminoacid îi corespunde o codază specifică. În acest fel, pentru toţi cei 20 de aminoacizi
există tot atâtea tipuri de ARN-t şi respectiv de codaze.
La unul din capete moleculele de ARN-t au un sector acceptor cu ajutorul căruia ele ataşă
aminoacizii, în timp ce la celălalt capăt se află un anticodon-tripletă cu funcţie complementară
9
faţă de codonul corespunzător din ARN-i. «Încărcate» cu aminoacizi, moleculele de ARN-t se
apropie de ribozom şi se unesc cu codonii corespunzători de ARN-i, pentru a-i complini.
Procesul de translare a informaţiei genetice înseamnă transferarea succesiunii nucleotidelor
ARN-i în succesiunea aminoacizilor în lanţul polipeptidic al proteinei. Sinteza proteinei începe
în momentul în care în ribozomi pătrund două molecule de ARN-t; prima corespunde tripletei
iniţiale, iar a doua - unei alte triplete de ARN-i, care urmează nemijlocit după prima. Când aceste
molecule ajung să se afle alături, aminoacidul de pe prima moleculă de ARN-t trece pe cea de-a
doua moleculă de ARN-t, unindu-se cu aminoacidul acesteia. În acest fel prima moleculă de
ARN-t se pomeneşte lipsită de aminoacid şi iese în citoplasmă, în timp ce cea de-a doua
moleculă de ARN-t conţine doi aminoacizi, uniţi prin legătură peptidică. În continuare,
ribozomul se deplasează cu o tripletă de-a lungul moleculei de ARN-i şi în el întră o nouă mo-
leculă de ARN-t, a cărei anticodon este complementar faţă de cea de-a treia tripletă (codon) a
ARN-i din ribozom. Dipeptida (sau primii doi aminoacizi) se desprinde de cea de-a doua
moleculă de ARN-t şi trece pe cea de-a treia moleculă de ARN-t numai ce întrată în ribozom. În
acest fel se pomenesc unul lângă altul trei aminoacizi legaţi între ei şi procesul se repetă, până
când este translat ultimul codon al ARN-i.
În mod obişnuit fenomenul transmiterii informaţiei genetice este comparat cu modul de
funcţionare al unei maşini de scris, unde după fiecare apăsare a clapelor careta se deplasează cu o
literă, făcând loc pentru imprimarea următoarelor, până nu este dactilografiat tot textul.
Încheind transmiterea informaţiei, ribozomul părăseşte firul de ARN-i şi se localizează iarăşi
în citoplasmă.
Moleculele de ARN-i pot avea, în dependenţă de numărul de gene (cistroane) pe care le
conţin, diferite mărimi. Este limpede faptul că dacă ctirea de pe o moleculă lungă de ARN-i ar fi
efectuată de un singur ribozom, sinteza proteinei
s-ar desfăşura încet: iată de ce la translarea unor astfel de molecule de ARN-i ribozomii
lucrează prin «Metoda de brigadă», câteva zeci de ribozomi unindu-se şi formând aşa-numiţii
poliribozomi, sau, mai simplu, polizomi.
Dar cum, totuşi , află ribozomii din care capăt al moleculei de ARN-i trebuie să încapă
translarea informaţiei genetice? S-a stabilit că ambele capete ale moleculei de ARN-i sunt
marcate distinct de anumite grupe. La unul din capete există grupuri fosfatice (însemnate
convenţional prin ppp-uri latineşti), iar la altul-grupa hidroxilă (ON). Prescurtat ele sunt
însemnate respectiv prin 5' şi 3'. Ribozomii se deplasează întotdeauna de la capătul 5' spre
capătul 3', aşa cum e arătat pe schema ce urmează:
5' PPP-uri AUG-GCU-UCU-AAC-UUU-CGA-AAC-CUG ON... 3'.
S-a mai constatat şi faptul că în moleculele acizilor nucleici nu toate tripletele sunt citite.
Asemenea triplete ca UAG, UAA şi UGA sunt repartizate în locuri diferite: la începutul, la
sfârşitul sau în sectoarele medii ale lanţului între anumite gene. Datorită faptului că nu sunt
translate, aceste triplete servesc ca un fel de zone de frontieră între genele pe care sinteza
lanţurilor polipeptidice se întrerupe.
Cu ce ar putea fi comparată activitatea codului genetic? Vom aduce aici un exemplu
interesant din cartea lui X. Raubah «Enigmele moleculelor». Catena polipeptidă ne-o putem
imagina ca pe un tren de marfă, iar compunerea catenei peptide poate fi comparată cu formarea
acestui tren.

La centrul de comanda (în nucleul celulei) este pregătită o listă în care se indică succesiunea
vagoanelor (o catenă de ADN). Această informaţie urmează să fie transmisă la staţiunea de
sortare (ribozomele din citoplasmă). Translarea este efectuată de un teleimprimator de
construcţie specială. Pentru ca teleimprimatorul să poată funcţiona, lista iniţială trebuie să fie
transcrisă pe una complementară (ARNi). În procesul acestei transcrieri se produce
transformarea lui CE în G, lui G în CE, lui T în A. Teleimprimatorul mai are o particularitate: de

10
fiecare dată, când la transformarea lui A trebuie să apară semnul T, teleimprimatorul scrie U,
după cum se indică mai jos.
Lista iniţială (catena ADN)
TAC GAT CCC AGG CGT CAA AAG ATA ATT
Transcrierea
AUG CUA GGG UCC GCA GUU UUC UAU UAA
Lista complementară (ARNi)
Acum această informaţie transmisă prin teleimprimator este tradusă cu ajutorul tabelelor
codului (translarea). Traducerea îi indică şefului de manevră succesiunea în care trebuie cuplate
vagoanele. Mii de vagoane aşteaptă să fie aduse la trenul care se formează. O mică locomotivă
electrică de manevrare (este a treia varietate de ARN - ARN de transport) trage vagoane aparte la
cocoaşa de tiraj.
Şeful de manevră formează acum trenul în conformitate cu traducerea pe care a primit-o. Se
obţine următoarea succesiune a vagoanelor (aminoaczilor); Met-Leu-Gli--Ser-Ala-Val-Fen-Tir -
sfârşit.
AUG este semnalul de start din ARNi: dă ordinul să se înceapă sintetizarea catenei peptidice;
ARNt- aduce la locul de sintetizare aminoacidul metionina (Met.). Met- este locomotiva
electrică. Apoi tripleta CUA trebuie să aducă şi să cupleze celălalt vagon - aminoacidul leucina
(Leu), apoi tripleta GGG - glicina (Gli) ş. a. m. d. Astfel, conform «planului de construcţie» pus
în ADN, catena polipeptidă (trenul) creşte, datorită aminoacizilor (vagoanelor) aduse şi cuplate
la locurile lor. Terminarea formării trenului este indicată în lista complementară de tripleta UAA.
Tot despre aceasta semnalizează şi ceilalţi codoni finali - UAG şi UGA.
La sfârşitul acestor referinţe despre moleculele ereditare poate să se nască în mod firesc
următoarea întrebări: codul genetic este unul şi acelaşi pentru toate organismele sau, de exemplu,
între cel al plantelor şi animalelor există anumite diferenţe? Răspunsul la această întrebare este
pozitiv. Mecanismul general de sinteză a proteinelor este universal pentru toate organismele vii.
Pentru majoritatea aminoacizilor s-a constatat o coincidenţă deplină a codonilor din organisme,
făcând parte din regnuri diferite, la unele organisme, însă, codonii prezintă anumite devieri care
se explică prin caracterul degenerativ al codului.
În acest fel, «limbajul» genetic al naturii este unitar, dar în el există anumite «dialecte», ca,
de altfel, în toate limbile lumii.

11