Bozbics Gabriel

POEZIA ROMANTICĂ „Sara pe deal”

de Mihai Eminescu
Romantismul a fost o mișcare artistică, literară și intelectuală apărută în Europa
la sfârșitul secolului al XVIII-lea. S-a manifestat la început în Anglia, Germania,
Franța. Romantismul a fost o reacție împotriva Revoluției Industriale, cât și
împotriva normelor politice și sociale ale Iluminismului. Acesta a subliniat
individualul, subiectivul, iraționalul, imaginativul, personalul, spontanul,
emoționalul, vizionarul și transcendentalul. A fost precedat de preromantism1,
deoarece înainte de răspândirea sa, unii autori au avut un sentiment romantic:
Francisco Goya, Thomas Gray. Curentul romantic s-a manifestat în artă, muzică,
literatură, arhitectură. Romantismul propriu-zis a fost precedat de mai multe
dezvoltări înrudite cu acesta de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Printre acestea, se
numără și o apreciere nouă a romanței medievale. Romanța era o baladă sau o
poveste a aventurii cavalerești, a cărui accent pe eroismul individual și misterios
era în contradicție cu formalitatea și artificialitatea formelor clasice de literatură
predominante, cum ar fi tragedia franceză neoclasică sau cuplul eroic englez în
poezie. Romantismul în literatura engleză a început în anii 1790, odată cu
publicarea „Baladelor Lirice” ale lui William Wordsworth și Samuel Taylor
Coleridge. „Prefața” lui Wordsworth la cea de-a doua ediție 2(1800) a „Baladelor
Lirice”, în care a descris poezia ca fiind „revărsarea spontană a sentimentelor
puternice”, a devenit manifestul mișcării engleze romantice în poezie. William
Blake a fost al treilea poet principal al fazei timpurii a mișcării romantice în Anglia.
Prima fază a mișcării romantice din Germania a fost marcată de inovații atât în
conținut, cât și în stilul literar și de preocuparea cu misticul, subconștientul și
supranaturalul. O multitudine de talente precum Friedrich Hölderlin, Johan
Wolfgang von Goethe, Jean Paul, Novalis, Ludwig Tieck, A.W. și Friedrich Schlegel
și Wilhelm Heinrich Wackenroder aparțin acestei prime faze. În Franța
Revoluționară, vicontele de Chateaubriand și Mme. de Staël au fost principalii
inițiatori ai romantismului, în virtutea scrierilor lor istorice și teoretice influente.
1
Curent literar și artistic din secolul al XVIII-lea, anterior romantismului, care se caracterizează prin respingerea
canoanelor clasicismului
2
Wordsworth vedea salvarea de relele civilizației în întoarcerea la orânduirea patriarhală a țărănimii engleze și în
autodesăvârșirea morală cu ajutorul religiei
La romantici, personajele aparțin tuturor categoriilor sociale, temele lor
predilecte fiind iubirea, natura, istoria, condiția omului de geniu, moartea,
singurătatea, iar motivele numeroase (lacul, codrul, izvoarele, luna, stelele, salcia,
teiul, floarea, noaptea, visul). Eul romantic evadează din realitate în vis.
În literatura română, romantismul se face simțit prin intermediul
scriitorilor pașoptiști (Ion Heliade Rădulescu, Costache Negruzzi, Vasile
Alecsandri, Alecu Russo). Influențele curentului persistă mult timp după declinul
său în culturile vest-europene, atingând punctul culminant în opera lui Mihai
Eminescu, considerat ultimul mare romantic european. Romantismul românesc
cultivă o serie largă de specii literare: elegia, epopeea, oda, balada, meditația etc.
Mihai Eminescu a fost un poet și prozator roman, considerat cea mai importantă
voce poetică din literatura română. Al șaptelea din cei 11 copii ai lui Gheorghe
Eminovici, Mihai Eminovici (schimbat în Eminescu) și-a petrecut copilăria la
Botoșani și Ipotești, fiind în contact permanent cu natura și oamenii, lucru care va
determina o adâncă nostalgie în opera sa („Fiind băiat…” sau „O, rămîi”). Poezia
lui Eminescu a fost influențată de filosofia antică (Heraclit, Platon) și de teoriiile lui
Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant și Hegel. Primele manifestări ale lui
Eminescu apar în 1866, când, după moartea profesorului său de limba română
Aron Pumnul, elevii scot o broșură, „Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști”, în
care apare și poezia „La mormîntul lui Aron Pumnul 3”, semnată de M. Eminovici.
În martie debutează cu poezia „De-aș avea”, în revista „Familia” a lui Iosif Vulcan,
care îi schimbă numele în Eminescu, însuși poetul adoptând acest nume mai târziu
și chiar alți membri ai familiei sale. După mulți ani de studii în străinătate, începe
colaborarea cu revista „Convorbiri literare”. Devine prieten cu Ion Creangă și se
îndrăgostește de Veronica Micle. Situația lui materială este nesigură și are
necazuri în familie. În 1877, când se mută la București, scrie marile lui poeme
„Luceafărul” și „Scrisorile”. În 1883 se îmbolnăvește grav și moare în 1889, fiind
înmormântat la București în cimitirul Bellu. În 1871-72 scrie poezia „Sara pe deal”,
la Viena. Este publicată în 1885 în revista „Convorbiri literare”4. „Sara pe deal”
este ca specie literară o idilă, cu note de pastel, prin care se creează un echilibru

3
Cărturar român, lingvist, filolog și istoric literar, profesor al lui Mihai Eminescu, fruntaș al Revoluției de la 1848 din
Transilvania
4
Revistă lunară care apare la Iași. În primul număr al revistei, Iacob Negruzii preciza că: Sub numele de „Convorbiri
Literare” va apărea la două săptămâni o reivstă în formatul stinsei „România Literară”
între planul uman și cel natural, tema iubirii și a naturii fuzionând. Titlul poeziei se
referă la timpul și spațiul unde se întâlnesc tinerii. Tema poeziei o reprezintă
iubirea, dorul de dragoste, aspirația spre ideal imaginată de eul poetic. Încă din
prima strofă se întâlnesc elementele telurice (dealul, salcâmul, apele) și cele
cosmice (stelele). Se evidențiază sentimentul de melancolie: „apele plâng”,
„buciumul sună cu jale”. Tot aici este numit și locul și timpul întâlnirii, „sara pe
deal”, natura fiind personificată și semnificând armonia naturii cu sentimentele
poetului. Imaginile vizuale se împletesc cu cele auditive și motorii („buciumul
sună”, „turmele-l urc”, „salcâm”). În strofa a doua este descris cadrul nocturn
(„luna”, „stelele”, „bolta”) pus în relație cu ochii fetei: „Ochii tăi mari caută-n
frunza cea rară”. Ultimul vers al strofei evidențiază dorința arzătoare a trăirii
sentimentului de iubire: „ Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină”. Strofele a
treia și a patra descriu imaginea satului: „streșine”, „casele”, „cumpăna”,
„fântână”, „stână”. Imaginea satului se compune din imagini vizuale („Și osteniți
oameni cu coasa-n spinare”) și auditive („toaca răsună mai tare”, „Clopotul vechi
împle cu glasul lui sară”). Clopotul este personificat. Dorința arzătoare este
evidențiată și în ultimul vers („Sufletul meu arde-n iubire ca para”). În ultimele
două strofe este evidențiată emoția eului liric și nerăbdarea acestuia, prin
interjecția repetată „Ah!”. De asemenea, eul poetic își exprimă dorința de a-și
declara iubirea persoanei iubite: „Ore întregi spune-ți voi cât îmi ești de dragă”.
Ritualul este relevant prin secvențele „Ne-om rezima capetele unul de altul/ Și
surâzând vom adormi sub înaltul, / Vechiul salcâm”. Secvența „sub înaltul […]
vechiul salcâm” sugerează izolarea cuplului de lume și totodată ocrotirea oferită
de salcâm. Finalul poeziei surprinde eul liric gata să ofere sacrificiul suprem
pentru valoarea absolută a iubirii: „Astfel de noapte bogată/ Cine pe ea n-ar da
viața lui toată?”. Câmpurile sermantice din poezia „Sara pe deal” aparțin apei
(„apele plâng clar izvorând din fântâne”, „nourii”, „streșine”, fântână”).

BIBLIOGRAFIE
Wikipedia.ro
Ebacalaureat.ro