PARUL DE LA ALBA-IULIA

Era �n vara anului 1943, �nceput de iulie, cald ca-n luna lui cuptor. �n gara
orasului,
forfota. Sosise un vagon-duba de la Ploiesti. Din el �ncepuseram noi sa ne dam jos,
unul dupa
altul, �ncurajati de sudalmile si bruscarile gardienilor. Se �ntreceau unul pe
altul �n a �njura si a
striga la noi. Cu picioarele ferecate �n lanturi grele, �n zornaitul lor, trasi
unul dupa altul, ne
dadeam cu greu jos din vagonul duba, �ncolon�ndu-ne pe peronul garii. Lumea nu prea
obisnuita
atunci cu astfel de pasageri, �nmarmurita, se uita la noi. Eram un grup de peste 30
de tineri, elevi
si studenti, veniti de la Sibiu, unde am fost judecati si condamnati de catre
Curtea Martiala.
�n gara de la Alba-Iulia, �ncolonati fiind c�te trei �n r�nd, �ncadrati de
gardieni, am primit
comanda de �naintare pe jos p�na la �nchisoarea orasului, care era tocmai �n
centrul urbei. �n
zornaitul lanturilor, �n cadenta comandata, ne-am facut intrarea �n cetatea de
scaun a marelui
Mihai Viteazul, care pentru prima data realizase unirea tuturor rom�nilor. Dupa
Burebista si
Decebal ajunsese �nt�iul voievod al celor trei tari rom�nesti, unite acum.
Pe asfaltul strazilor cetatii �naintam noi, fratii de cruce, �n simfonia lanturilor
grele,
realizata de impactul lor cu strada. Sub arsita soarelui, cu broboane de sudoare
brazd�ndu-ne
fata, siroindu-ne spinarea, cu fruntile �n soare, paseam �n necunoscut. Ne duceam
greul �n
spinare, t�r�nd dupa noi lanturi grele, pentru ca am crezut �n biruinta neamului
rom�nesc.
Maresalul Ion Antonescu ne declarase razboi tinerilor de atunci. �n piepturile
noastre
tinere, cu bratele goale, pusese tunurile si mitralierele sa traga. Tragea �n
copiii lui, ucig�ndu-i si
arunc�ndu-i �n �nchisori.
P�na la �nchisoare am fost petrecuti de o lume �ntreaga. Noi pe mijlocul strazii,
ei pe
trotuare. Ne conduceau. Eram copiii lor, tinerii tarii angajati �ntr-un razboi
declarat
comunismului. Ironia sortii, pe noi, cei care luptam pe viata si pe moarte
�mpotriva
comunismului, tara, prin Maresalul ei, Ion Antonescu, ne rasplatea cu temnita.
Iata-ne si la
�nchisoare. �ntr-un hol mare suntem primiti de o droaie de gardieni. �n mijlocul
lor trona unul
mai rasarit. D-l Prim era seful gardienilor. Ne primeste cu z�mbetul pe buze, cu o
ploaie de
ironii.
� �Ce-ati vrut, ma? Sa rasturnati guvernul? Voi vreti sa conduceti?�
Primirea s-a �ncheiat cu obisnuitele �njuraturi. Aici, �n curtea administratiei, ni
s-au taiat
lanturile de la picioare, acestea las�ndu-si urme ad�nci �n carnea noastra, t�nara
pe atunci. Nu
prea stiam noi atunci ce �nsemneaza lanturile �n viata unui detinut, ca atunci c�nd
le-am purtat �n
timpul comunismului. Toti eram m�ndri de noi c-am fost pusi �n lanturi pentru
credinta noastra.
Dupa perchezitia obisnuita, la intrarea �ntr-o noua �nchisoare, am fost dusi �n
camera
noastra de la etajul I, cu numarul 40. Mai t�rziu s-a numit camera hunedorenilor. A
doua zi am
intrat �n programul �nchisorii, cunosc�nd obligatiile si drepturile noastre. Ca-n
toate �nchisorile,
obligatiile erau multe, iar drepturile, aproape inexistente. Am �nceput sa facem
cunostinta cu cei
mai vechi din Alba-Iulia. Erau frati de cruce din toate judetele tarii. Tin sa
mentionez ca-n urma
hotar�rii ministrului de interne, aproape toti fratii de cruce au fost adusi la
Alba-Iulia. Mai
ramasesera si la Aiud. La T�rgu-Ocna de asemenea mai erau frati de cruce, unde
regimul de
detentie era mai aspru. Aici au fost adusi toti cei care aveau si pedepse
disciplinare.
�nchisorile din tara, cu detinuti politici, erau conduse de magistrati militari. La
Alba-Iulia
era colonelul Musca, un om mic de statura, gras, care vorbea ragusit. Era destul de
sever si
absurd. A fost numit comandantul �nchisorii din Transilvania. La Aiud, comandant
era maiorul
Munteanu. Generalul Petrescu era comandantul �nchisorilor pe tara. Deci la vremea
aceea, anul
1943, �nchisorile cu detinuti politici aveau ca directori magistrati militari. Ar
fi trebuit sa
stap�neasca simtul dreptatii �n �nchisori, pe acea vreme. Dar... parca era un
facut, tocmai atunci
s-au comis cele mai mari nedreptati. S-au calcat �n picioare drepturile omului,
exact ca-n timpul
comunismului. Desi erau judecatori, �ntotdeauna au fost la dispozitia Maresalului,
care
declansase lupta pe viata si pe moarte cu legionarii. Se �nscaunase un regim de
teroare. Nu se
mai respecta regulamentul �nchisorilor. Detinutii politici aveau multe drepturi �n
plus fata de
dreptul comun. Cu toate acestea, regulamentul nu s-a respectat, instaur�ndu-se
teroarea. Se batea
p�na la lesin.
Am gasit �nchisoarea de la Alba-Iulia �ntr-o atmosfera destul de �ncarcata, ca dupa
o grea
batalie. Spiritele mai erau �nca agitate, fratii de cruce �nca timorati. Cei care
ne-au pus la curent
cu cele �nt�mplate au fost lugojenii, care ajunsera cu un an �naintea noastra �
1942. Printre ei
era Itu Nicolae si Iacob Toma, de la Liceul Coriolan Brediceanu din Lugoj. �n
grupul
hunedorenilor eram c�tiva banateni: Rista Gheorghe, Murarescu Alexandru si eu,
Berzescu
Atanasie. �i cunosteam pe lugojenii mei de afara.
Ca organizare, �ntre detinuti, �nchisoarea de la Alba-Iulia avea un sef consimtit
si nu ales.
Acolo ascultam de un legionar mai batr�n, Suciu Ion, din Vintu de Jos, t�mplar de
meserie. �l
adusese colonelul Musca de la Aiud pentru a-i lucra mobila pentru el si conducerea
�nchisorii.
Noi toti ascultam de el, de badia Suciu, cum �i spuneam. Pe l�nga badia Suciu, mai
era cineva
dintre fratii de cruce care se impunea si conducea toata �nchisoarea, nu ales, ci
consimtit: Iosif
Ripan, din grupul lugojenilor. C�nd am venit eu la Alba-Iulia, iulie 1943, nu l-am
mai gasit
acolo. Nicolae Itu si Iacob Toma, mi-au povestit totul, cu de-amanuntul.
Fratii de cruce de aici, prin luna mai 1943, protestasera energic �mpotriva
conducerii
�nchisorii, ca nu se respectau drepturile lor, scrisori, pachete, vorbitor.
M�ncarea se �nrautatise,
bataile se �ntetisera. Toti se grupasera �n jurul lui Iosif Ripan. La ora
protestului, toti ascultau de
el. Conducea efectiv �nchisoarea. Avea acest dar de a polariza lumea. Cu echilibrul
lui interior,
�ndemna lumea la disciplina si rabdare. Voia ca pe calea dialogului, a tratativelor
sa rezolve
acest conflict cu administratia. Ca-n tot locul si-n orice �nchisoare, mai erau si
informatori. Cei
de la administratie stiau ca Ripan conduce. Detinutii au trecut la amenintare cu
greva foamei. La
r�ndul ei, administratia a trecut la represalii. Izoleaza un grup de detinuti �n
frunte cu Ripan.
Vine la fata locului generalul Petrescu de la Bucuresti. Cei izolati sunt adusi �n
curtea �nchisorii
si-n fata detinutilor si a conducerii, �n frunte cu colonelul Musca si generalul
Petrescu, li se
aplica pedeapsa de 25 de lovituri la spate. Fusesera �ntinsi la pam�nt pe o
rogojina, iar doi
gardieni aplicau loviturile. C�nd a ajuns r�ndul lui Ripan, aplic�ndu-i-se
loviturile, nu s-a auzit
nici un cuv�nt de durere. Str�ng�nd din dinti, a rabdat. Biruise. �nfuriat, gen.
Petrescu a strigat ca
un nebun:
� �Acesta-i seful lor, n-a scos nici un cuv�nt de durere, sfid�ndu-ne. Sa-l
trimeteti la
T�rgu-Ocna cu regim sever.�
Asa a ajuns Iosif Ripan mutat disciplinar de la Alba-Iulia la T�rgu-Ocna. Eu nu l-
am mai
�nt�lnit dec�t afara. Dupa aceasta demonstratie de forta, lucrurile s-au mai
linistit. Atmosfera,
totusi, asa cum am descris-o, era destul de �ncarcata si fratii de cruce, putin
timorati. Am ajuns sa
cunosc destul de bine si detinutii si gardienii care ne pazeau.
De dimineata, c�nd suna desteptarea la ora 5, ne faceam programul de camera si
ieseam
afara �n curtea �nchisorii. Acolo stateam p�na seara, c�nd ne urcam �n camerele
noastre, pentru
program. Curtea �n care noi aveam acces era cea din mijloc, nr. 2. Prima curte era
cea care ducea
la administratie, a doua era a noastra, unde stateam toata ziua, iar a treia, cea
care ducea la
bucatarie si ateliere. Curtea din mijloc, nr. 2, unde noi stateam si ne plimbam
toata ziua, avea
cam la mijlocul ei, mai mult spre dreapta, un par frumos si mare. La umbra lui,
multi ne asezam
pe paturi c�nd soarele ardea mai tare. De jur-�mprejurul curtii, pe l�nga zid,
fiecare din noi �si
gasea c�te un loc de odihna. De-a lungul zidului era o alee, loc al nostru de
plimbare. Doi c�te
doi, sau si trei, prieteni fiind, ne plimbam si discutam fel de fel de probleme din
multele noastre
preocupari. Adesea, �n discutiile noastre, mai visam si acasa. De obicei, ne adunam
pe grupuri de
judet, pe loturi de judecata. Toti eram o familie. Hunedorenii se adunau �n jurul
lui Traian Palcu
si Iuga Petru. Pe l�nga ei doi mai eram si noi ceilalti: Traian Bara, Atanasie
Berzescu, Gheorghe
Rista, Grigore Muresan, Alexandru Murarescu, de la Scoala Normala. De la liceul
Decebal erau
Adrian Mihut si Constantin Iancu. De la Gura-Barza era G�lea Vasile. Din Hunedoara
oras, erau
Ion Almajan si Iuliu Bumba. �ntre noi era o str�nsa prietenie si buna �ntelegere.
Ne devenise acea
curte de mijloc, a parului, cum o numeam noi, destul de primitoare. Era locul
nostru de odihna,
locul nostru de taina, locul de unde, plimb�ndu-ne doi c�te doi, buni prieteni
�ntre noi, visam la
mai bine. Dupa plecarea lui Iosif Ripan, ca sef al �nchisorii a ramas tot badia
Suciu t�mplarul,
sfatuitorul nostru de taina Mateescu, soferul Capitanului la Bucuresti. Acum era
soferul col.
Musca. Ei doi erau ca parintii nostri, ascultam de ei. Dupa multe fram�ntari ale
noastre am ajuns
sa-l consimtim ca sef al �nchisorii pe Sotirescu Stefan, din Bucuresti.
Se parea ca pacea si armonia se realizasera �n r�ndurile noastre. Legasem prietenii
cu
at�tia din fratii de cruce din toata tara. Era anul 1943. Aveam pe atunci 22 de
ani. �n afara de
fratii mei de cruce din judetul Hunedoara, ma �mprietenisem cu Nicolae Itu si Iacob
Toma de la
Lugoj.
Si asa, duc�ndu-ne amarul prin glume si plimbari, a venit si iarna pe capul nostru.
La
plimbare c�nd ieseam, �n loc de palton aveam o suba, care semana a suman. Se purta
la noi la
Teregova �n timp de iarna. De fapt, c�nd eram copil, la scoala primara, suba era
cea care ma
scotea din iarna. P�na c�nd am ajuns la Caransebes ca elev la Scoala Normala am
purtat aceasta
suba.
�n acest timp m-am apropiat mult de bucovineni. Era printre ei un t�nar, cam de
vreo 17
ani, Mitica Oniga. Purta �n timp de iarna, aruncat pe umeri, un suman bine croit,
ca si stap�nul.
Fata-i era luminata de z�mbetul tineresc. Sufletul si fizicul se armonizau. Mai
t�rziu, �n timpul
regimului comunist, la Aiud, Noua-Culme, Periprava, am stat cu el, cot la cot,
vis�nd si acum
ca-n tineretile noastre. De atunci, de la Periprava, nu l-am mai �nt�lnit dec�t �n
14 sept. 1994, la
Aiud, c�nd s-a oficiat o slujba religioasa de pomenire a mortilor din temnita Aiud.
Si unul, si
altul ne-am bucurat mult de �nt�lnirea aceasta din Aiud.
Tot de atunci, din vremea aceea, a parului de la Alba-Iulia, l-am cunoscut si pe
Ion
Gavrila, din grupul Fagaras. De la Alba-Iulia nu l-am mai vazut pe Ion Gavrila
dec�t �n 1 sept.
1994 la Timisoara, cu ocazia conferintei tinuta la Universitatea de Vest �n
legatura cu rezistenta
din muntii Fagarasului.
Pentru mine, el a fost un �ndemn la rezistenta si o speranta �n ridicarea neamului
nostru. �n
timpul anilor de temnita, a fost o nadejde de mai bine, ca mai este cineva liber si
lupta pentru
salvarea neamului nostru, crez�nd �n Hristos.
Printre lugojeni au mai fost Dabici Valeriu si Pop Aurel. Din grupul jud. Mehedinti
i-am
cunoscut pe Stanica Mihaiescu, seful grupului, Ticu Mihaiescu, fratele lui mai mic,
Marian
Bejat, Mircea Bejan, Emil Cizmarescu, acum cunoscut sub numele de Emil Manu,
scriitor, si pe
Nicolae Ciov�rnache, student la Stiintele Economice.
Dupa acel conflict dintre conducere si detinuti s-a aprobat c�te o scrisoare si
vorbitor. Asa
am luat legatura cu familia. Eu, dupa un timp, am patruns �n atelierul de
t�mplarie. Am �nceput
sa lucrez la sculptura. �n felul acesta ne treceau zilele fara sa ne dam seama. Era
spre sf�rsitul
lunii iulie 1943, nu mult dupa ce venisem noi de la Sibiu. Cald peste masura. Parul
nostru, acum
�ncarcat de roada, �si apleca crengile tot mai mult spre pam�nt. Din zi �n zi,
perele erau tot mai
frumoase. Trec�nd zilele, ne trezim �n luna august, tot frumos si cald. De data
aceasta, parul
nostru devine ispititor. Perele se aratau acum mai frumoase si mai �mbietoare. Erau
coapte de-a
binelea. Noi, copiii de atunci, lipsiti fiind de fructe, cadeam tot mai mult �n
ispita. Perele ne
tentau tot mai mult. Pomul nu era pazit de nimeni. Si nimeni n-a fost sfatuit sa nu
se atinga de
vreo para. Ne plimbam unul dupa altul, trec�nd fiecare pe sub coroana lui. Mai
t�rziu, nu cu
mult, au �nceput sa cada, una c�te una, la pam�nt. Erau coapte. De la prima para
cazuta la
pam�nt, coapta fiind, se apropia unul dintre noi si ridica para cazuta, pun�nd-o
l�nga tulpina, ca
si cum asta ar fi porunca. De la acest prim gest, destul de important, toti care
observam ca vreo
para a cazut o luam si o asezam l�nga tulpina parului. Seara, c�nd ne retrageam la
camere, parul
ocrotea l�nga tulpina o buna gramada de pere. Trebuie retinut un lucru, ca p�na
c�nd toate perele
s-au copt si au cazut, nimeni dintre noi n-a m�ncat o para. Stiam ca nu este al
nostru. Acest fapt
a uimit lumea. Administratia, cu col. Musca �n frunte si gardienii care ne pazeau a
ramas uimita
de gestul nostru. Au comunicat evenimentul iesit din comun la Bucuresti. De la
interne au venit
generalul Petrescu si generalul Pichi Vasiliu, ministrul de interne. S-au convins
la fata locului.
De aici a fost informat si Maresalul Ion Antonescu. Prin Bucuresti circula aceasta
fapta, iesita
din comun, de la unul la altul. Parintii care veneau la vorbitor ne confirmau acest
lucru. �
Istoria parului de la Alba-Iulia.
Fara sa ne dam seama, noi, fratii de cruce din toata tara, trecusem un examen si
�nca unul
din cele mai mari din viata noastra. A fost primul dintre examenele pe care le-am
dat �n fata
neamului. Am demonstrat ca am fost crescuti �n scoala Fratiilor de Cruce, unde am
�nvatat sa
fim cinstiti si corecti, crez�nd cu tot sufletul nostru �n Hristos Iisus, sa nu
furam.
Atunci am c�stigat o batalie �n fata istoriei. Am dovedit, �n acea vreme, ca
Fratiile de
Cruce, ca scoala �n domeniul educational, nu sunt o utopie.
Sa aruncam acum o privire generala asupra istoricului Fratiilor de Cruce si asupra
scopului acestui fenomen �n revolutia spirituala �nceputa de generatia de la 1922.
Constatam ca
acest fenomen se impune ca o necesitate �n scoala rom�neasca. Dupa anul 1918, c�nd
visul de
secole al natiunii rom�ne � ��ntregirea neamului nostru �n granitele lui firesti� �
se realizase
un nou grupaj de necesitati pentru mentinerea acestui vis �nfaptuit � Rom�nia Mare.
La vremuri
noi, se cereau oameni noi, altfel, visul unirii, �nfaptuit acum, se va destrama �n
fata pericolului
din afara ca ceata �n fata soarelui. La rasarit ne p�ndea pericolul rosu,
comunismul. �ncep�nd cu
Lenin, toti aveau ochii atintiti asupra noastra, a Rom�niei Mari, pe care Lenin si
toti ai lui ca si
p�na-n prezent n-au vrut s-o recunoasca. Asa se explica faptul ca azi, desi Pactul
Ribbentrop-Molotov este anulat, urmarile lui nu sunt reparate. Nu vor sa ne
recunoasca
drepturile noastre asupra Basarabiei, Nordului Bucovinei si Tinutului Hertei. Si
azi acelasi
pericol comunist ne ameninta.
Elev fiind, Corneliu Zelea Codreanu sesizeaza acest pericol. O m�na de elevi,
adunati �n
padurea Dobrina �n 1919, se decid sa lupte pentru apararea neamului �mpotriva
pericolului de la
Rasarit. De aici si p�na �n 1922, lucrurile iau amploare. Se declanseaza revolutia
spirituala. Telul
final era ridicarea si apararea neamului rom�nesc.
La 4 mai 1924 ia fiinta prima Fratie de Cruce din tara, la Iasi sub conducerea lui
Alexandru Butunaru.
Fratiile de Cruce nu au facut altceva, �n acei ani de �nceput, dec�t au pregatit
aparitia
fenomenului legionar prin �nfiintarea Legiunii Arhanghelului Mihail, din 24 iunie
1927.