Avatar

dilemaveche.ro/sectiune/film/articol/avatar

Dilematograf

Andreea VLAD

Distribuie cu:

Aparut in Dilema veche, nr. 804, 17-23 iulie 2019

● Vox Lux (SUA, 2018), de Brady Corbet.

În paradisul pierdut, nimic nu mai poate fi regăsit decît printr-o realitate mediată,
înșelătoare și deghizată, care oferă tribut suprem însuși sufletul, ca într-un pact faustian
adaptat secolului 21 prin încarnările contemporane ale răului (fie că este vorba de
atentatele radicalilor teroriști sau de aroganța de a-l concura pe Dumnezeu prin statutul
de star). O posibilă nouă ipostază a acelui „sfîrșit al istoriei“, al „gîndirii slabe“ de care
amintea filosoful Gianni Vattimo, a pulverizării sensului și a fațetelor mai vulnerabile ca
1/3
oricînd ale ființării, este cheia filmului Vox Lux. Celeste Montgomery (talentata Raffey
Cassidy, cunoscută din filmul lui Yorgos Lanthimos Uciderea cerbului sacru) ar fi fost o
adolescentă obișnuită dacă nu devenea una dintre victimele unui atac terorist comis
chiar „în zorii noului mileniu“, cînd statistic au debutat aceste teribile fenomene ale
maleficului contemporan. Însă cîntecul scris de ea și dedicat victimelor atacului devine
instataneu un hit național al însîngeratei Americi, care o identifică pe charismatica artistă
în ascensiune, sprijinită de un manager abil și onest (Jude Law) și de devotata sa soră Ellie
(Stacy Martin), cu o pasăre Phoenix a renașterii naționale.

Însă traiectoria lui Celeste, devenită un adulat pop star glam, intră într-un vîrtej periculos
asemenea unui montagne russe fatidic cînd, ajunsă pe culmile carierei, diva pare irezistibil
atrasă de tenebrele autodistructivății și de povara vremurilor. Cu rafinament și un
registru al nuanțelor de mare actriță, Natalie Portman dă viață starletei ajunse la
maturitate și devorate de dualitate, egoism, vanitate, megalomanie, vid existențial, o
depresie profundă și ocazional droguri, totul pe fondul acelui histrionism tipic tuturor
marilor artiști, autentici sau doar cabotini. Declicul se suprapune unui alt atac sîngeros,
comis de un grup de teroriști în inima Balcanilor, pe o plajă din Croația, care revendică o
melodie a lui Celeste ca inspiratoare a acțiunii lor.

Tînărul regizor Brady Corbet (la origine actor) compune inteligent un tablou mozaicat,
prin fracturare postmodernistă atît la nivel vizual, cît și ideatic, al epocii post-adevărului,
pentru care Celeste poate fi un studiu de caz. „Eu sînt noua credință, ei (n.r. – fanii) pot
crede în mine“, le spune ea retoric ziariștilor uluiți într-o conferință de presă convocată
ad-hoc după criza din Croația, în care Celeste este izolată autist pe fundalul unei săli care
o desparte de realitate și de lume ca printr-un ecran translucid. O viziune deloc
întîmplătoare, căci în pragul pătrunderii sale în star system, la 14 ani, Celeste se vedea pe
sine mergînd ca în vis printr-un tunel parcă fără capăt, unde se împiedică la un moment
dat de ceea ce părea o clonă a sa, o făptură inertă și amorfă, deși vie. Un tunel ce pare
elastic și unde, cu toate că lumina poate fi cu atît mai aproape cu cît tunelul e mai lung, la
capăt te poate aștepta doar un simulacru, o iluzie. „Diseară va fi a doua mea natură“, îi
spune ea pe plajă, în ajunul concertului de după atacul din Balcani, fiicei sale adolescente
Albertine, pe care o crește singură, rugînd-o, într-un rar moment de sinceritate, să se
roage împreună pentru toată suferința din lume și pentru cei dragi.

Brady Corbet are ambiția intuirii unei noi forme a luptei dintre bine și rău declinată în
tabloul mai amplu al unui secol 21 haotic și cacofonic, devorat de propriii demoni. Este o
confruntare vie, destul de asemănătoare în conținut, deși nu atît de baroc formală sau de
un estetism grafic ca în filme-cult ce aleg o reprezentare iconică a răului: Post tenebras lux
al mexicanului Carlos Reygadas (unde conceptul de rău este văzut ad litteram, prin
întruchiparea animată cu coarne și coadă a unui diavol purpuriu, care dă năvală în
universul paradiziac al unei familii) sau Lars von Trier în titluri precum Dogville (unde răul
este intrinsec și preexistent condiției umane), Antichrist (unde răul era întrupat în femeie,
dar și în neputința de a iubi) sau miniseria Riget / The Kingdom, unde răul ia forma unui
imens ochi verde.

2/3
Americanul nu merge atît de departe cu libertatea formală ca în filmele de mai sus și nici
nu are anvergura cineaștilor citați, are totuși o îndrăzneală relaxată a tonului și o
maturitate a reflecției care dă Vox Lux alura unui film american independent, cu
personalitate. În plan vizual, există o alternanță atent controlată a planurilor lungi și cu o
compoziție studiată, cu secvențe tip video, cu o estetică mai degrabă aleatorie, ca în
înregistrările de amatori. Ca structură, filmul este împărțit în capitole narate de Willem
Dafoe: Preludiu (care anunță viitorul parcurs al unei fetițe cu nume latin și poetic născută
în plin „reaganomics“), Genesis (care se încheie cu atacurile teroriste din 11 septembrie
2001), Re-genesis (etapa din 2017, cînd Celeste, ajunsă la 31 de ani, este o divă în toată
puterea cuvîntului) și epilogul (concertul grandios pe muzica Siei) datat XX. Subintitulat pe
genericul final „A Twenty-First Century Portrait“, filmul este radiografia deopotrivă poetică,
moderat radicală și sarcastică pe care o creionează universului necruțător al showbiz-
ului și forței distructive a visului american, pe fundalul unei istorii care-și devorează
placid propriile creații.

Vox Lux rulează pe ecranele din toată țara din 12 iulie.

Distribuie cu:

Aparut in Dilema veche, nr. 804, 17-23 iulie 2019

3/3