Sunteți pe pagina 1din 21

Mihai Viteazul

De la Wikipedia, enciclopedia liberă


Jump to navigation Jump to search
Mihai Viteazul
Domn al Țării Românești
Domn al Moldovei
Principe al Transilvaniei

Mihai Viteazul, portretul de la Praga realizat de Egidius Sadeler, din anul 1601
Date personale
1558
Născut
Târgul de Floci, Țara Românească (azi în România)
9/19 august 1601[1][2]
Decedat
Turda, Principatul Transilvaniei (azi în România)
Înmormântat Alba Iulia
Părinți Pătrașcu cel Bun
Căsătorit cu Doamna Stanca
Nicolae Pătrașcu
Copii
Domnița Florica
Moldova
Cetățenie Țara Românească[*]
Principatul Transilvaniei
Ocupație om politic
Apartenență nobiliară
Principe
Titluri
Prinț
Familie nobiliară Dinastia Drăculeștilor (ultimul)
Domnie
* 1593 - 1600
( Țara Românească)
Domnie * 1599 - 1600; 1601
( Transilvania)
1600 ( Moldova)
Alexandru cel Rău (Țara Românească)
Predecesor Andrei Báthory (Transilvania)
Ieremia Movilă (Moldova)
Radu Șerban (Țara Românească)
Succesor Ștefan Bocskay (Transilvania)
Ieremia Movilă (Moldova)
Modifică date / text

Mihai Viteazul (n. 1558,[3][4][5][6][7] Floci, Țara Românească[*] – d. 9/19 august 1601,[8]
Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Țării Românești între 1593-1600.
Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei mari țări medievale care
formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova. Înainte de a ajunge
pe tron, ca boier, a deținut dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al
Craiovei.

Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul național românesc după ce a fost recuperată de
istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l opul Românii supt
Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor
important al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea.

Cuprins
 1 Originea și primii ani ai vieții
 2 Ascensiunea politică
 3 Campania antiotomană
o 3.1 Luptele împotriva Imperiului Otoman
o 3.2 Negocierile de pace cu Înalta Poartă
 4 Unirea de la 1600
o 4.1 Transilvania
o 4.2 Moldova
 5 Sfârșitul domniei
o 5.1 Destrămarea Unirii
o 5.2 Moartea lui Mihai Viteazul
 6 Portrete
 7 In memoriam
 8 Note
 9 Bibliografie
 10 Lectură suplimentară
 11 Legături externe
 12 Vezi și

Originea și primii ani ai vieții


Mihai Viteazu
(portret de Mișu Popp)

În anul 1601, în timpul unei șederi la Praga, a fost portretizat de pictorul Egidius Sadeler,
care a menționat pe marginea portretului aetatis XLIII, adică "în al 43-lea an al vieții", ceea
ce indică drept an al nașterii lui Mihai anul 1558.[9]

Domnul Pătrașcu cel Bun, considerat multă vreme ca fiind tatăl nelegitim al lui Mihai, a
murit în 1557. Împrejurarea ca Pătrașcu să fi avut relații extraconjugale în anul morții sale
apare ca foarte improbabilă, având în vedere faptul că a murit în urma unei lungi boli, pentru
tratarea căreia a cerut medici de la Sibiu.[10] Ipoteza ca Mihai să fi fost fiul postum al lui
Pătrașcu a fost exclusă și de Petre Panaitescu, cu argumente onomastice, genealogice, precum
și pe baza cronicilor de epocă.[11]

Mama lui Mihai, Teodora sau Tudora, a fost, după unele surse, de neam grecesc (din vechea
familie bizantină a Cantacuzinilor). După alte surse, era vânzătoare de rachiu, originară din
Târgul de Floci, iar tatăl lui Mihai era grec.[12] Cronica lui Radu Popescu menționează că
"Acest Mihai Vodă, după ce au luat domnia, s-a numit că este fecior lui Pătrașcu Vodă, iar
cu adevărat nu se știe, că nici un istoric de-ai noștri sau striin nu adeverează cine iaste și
cum au luat domnia, fără cât din auz unul din altul așa dovedim, că mumă-sa au fost de la
Oraș dela Floci, care fiind văduvă și frumoasă și nemerind un gelep (negustor), om mare și
bogat den Poarta împărătească și în casa ei zăbovindu-se câtăva vreme..."[13]

Alte documente, aflate în custodia Academiei Române, precum și specificațiile din Condica
episcopiei Râmnicului, atesta că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoești, localitate aflată pe
partea stângă a Oltului, județul Vâlcea. Aceleași surse mai specifică faptul că la Proieni, pe
Valea Oltului, într-o veche biserică ortodoxă, s-ar fi cununat cu Doamna Stanca.[necesită citare]

Mama sa, Teodora Cantacuzino, a fost soră cu Iane Cantacuzino, înalt dregător la
Constantinopol și apoi ban al Craiovei, din familia Cantacuzino.
Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia - Constantin Lecca

Armeanul Petre Grigorovici din Lemberg, unul din diplomații lui Mihai, a întocmit, probabil
pentru informarea cercurilor austriece, o cronică a vieții domnitorului, document care s-a
pierdut în forma originală, dar care s-a păstrat în compilația lui Stephanus Zamosius.[14]

Ascensiunea politică
La sfârșitul anului 1588 devine stolnic al curții lui Mihnea Turcitul, iar în 1593 ban al
Craiovei în timpul domniei lui Alexandru cel Rău.

În septembrie 1593, după ce a plătit la Poarta Otomană, după obiceiul timpului, o sumă mare
de bani (400.000 de florini[15]) și având și sprijinul patriarhului Constantinopolului, Mihai a
devenit domn al Țării Românești la 2 septembrie/S.N. 12 septembrie 1593, înscăunarea sa având
loc la București pe 15 octombrie/S.N. 25 octombrie, în același an.[16]

Aderă la „Liga Sfântă” creștină, constituită din inițiativa Papei Clement al VIII-lea, din care
inițial făceau parte Sfântul Imperiu Romano-German, Statul Papal, Spania, Austria, Ferrara,
Mantova și Toscana (Anglia și Polonia au manifestat rezerve față de politica de cruciadă a
papalității). Ulterior aderă și Transilvania, considerată factor decisiv în atragerea în alianță a
celorlalte două state românești, Moldova și Țara Românească. Aron Vodă, domnul Moldovei
semnează un tratat cu împăratul habsburgic la 16 septembrie 1594, oferind astfel un motiv în
plus lui Mihai Viteazul să decidă, cu acordul boierilor, intrarea în alianța antiotomană.

Campania antiotomană
Luptele împotriva Imperiului Otoman

Giurgiu 1595
Târgoviște 1595

Aderarea Țării Românești la „Liga Sfântă” a condus la izbucnirea (13 noiembrie 1594) unei
revolte antiotomane soldată cu suprimarea creditorilor levantini și a întregii garnizoane
otomane staționată în București.

Pe acest fundal cunoscut și ca Războiul cel Lung, Mihai pornește o ofensivă generală
împotriva Înaltei Porți, atacând cetățile turcești de pe ambele părți ale Dunării (Giurgiu,
Turnu, Hârșova, Silistra ș.a.). Urmează o serie de victorii împotriva tătarilor și turcilor (la
Putineiu și pe locul numit „Padina[17] Șerpătești” de lângă satul Stănești) culminată cu
incendierea Rusciucului.

După modelul victorios al lui Mihai, Aron Vodă pornește o campanie similară, în care cazacii
lui Aron Vodă, uniți cu ardelenii, respingeau la vadul de la Isaccea pe Domnul adus de Turci,
pentru a fi așezat în Scaunul Moldovei (Ștefan Surdul, fost Domn al Moldovei).[18]

Datorită recunoașterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către Aron Vodă și succesorul
său, Răzvan Ștefan, Mihai trimite o delegație de boieri la Alba Iulia pentru a reglementa
diplomatic relațiile munteano-transilvănene. Delegația, compusă din 13 persoane, condusă de
mitropolitul Eftimie și din care mai făceau parte episcopii Luca al Buzăului și Teofil al
Râmnicului, marele vornic Mitrea, vornicul Hristea, logofeții Dimitrie, Preda și Borcea,
vistiernicul Dan, postelnicul Teodor, clucerul Stamate, Radu Buzescu și Vintilă,[19] a negociat
aderarea la această alianță și a semnat la Alba Iulia la 20 mai 1595 un tratat cu Bathory prin
care Mihai devenea vasal al lui Sigismund. Ei și-au depășit atribuțiile inițiale, probabil din
dorința de a îngrădi puterea domnului sporind-o simultan pe a lor. Cu toate acestea, Mihai a
acceptat tratatul, deoarece Transilvania era singurul stat vecin ce îi putea asigura spatele în
lupta împotriva turcilor.[20]

Același tratat cu Sigismund Bathory, din 1595, prevedea ca toate bisericile românești din
Ardeal să fie așezate sub jurisdicția Mitropoliei de la Târgoviște. Această prevedere implică
și o evidentă tendință anticalvină, fiindcă în luna iunie a aceluiași an au fost supuse bisericile
din Țara Făgărașului, autorității Mitropoliei ortodoxe de la Alba Iulia, unde a rezidat
mitropolitul ortodox, hirotonisit în Țara Românească.[21]

În încercarea de a opri înaintarea turcilor conduși de Sinan Pașa, un albanez, înlocuitorul


marelui vizir Ferhad, spre București, Mihai Viteazul, la comanda unei armate de circa 16.000
de ostași, din care 6.000 erau secui conduși de Albert Király, i-a atacat pe otomani la
Călugăreni în 13/23 august 1595.[22][23] Bătălia, evocată în poemul „Pașa Hassan” al poetului
George Coșbuc, s-a soldat cu pierderea de către turci a unui steag, a mai multor tunuri și a
circa 7000 de combatanți, insuficient însă pentru a-l opri din marșul spre București. Mihai s-a
retras temporar în munți, așteptând sprijinul lui Sigismund Báthory, în timp ce turcii, în
frunte cu Sinan Pașa, s-au instalat la mănăstirea Radu Vodă, iar Sinan a început să numească
funcționari otomani pentru administrarea noului pașalâc, și a ridicat o întăritură
improvizată[24] - „palanca” lui Sinan, o cetate ale cărei ruine se văd pe înălțimea de la
mănăstirea Radu-Vodă. Turcii încep organizarea pașalâcului la București și Târgoviște,
introducând garnizoane și transformând bisericile în moschei (Mihai Bărbulescu ș.a., op. cit.,
p. 190).

Primind în munți sprijin din Moldova și, mai ales din Transilvania, Mihai Viteazul a luat
comanda unei armate puternice și numeroase, care i-a îndepărtat pe otomani din Târgoviște
(5–8 octombrie 1595) și apoi București (12 octombrie 1595), după care le-a provocat pierderi
grele în retragerea lor disperată peste Dunăre la Giurgiu (15–20 octombrie 1595). Astfel,
campania otomană, sub conducerea lui Sinan Pașa, pornită cu intenția de a transforma
principatele în pașalâcuri, s-a sfârșit cu un răsunător eșec, cu ecouri în Apusul Europei.

Între timp, Ștefan Răzvan este înlocuit de pe tronul Moldovei cu Ieremia Movilă, domn fidel
polonezilor.

În 1594 și în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară în sudul Dunării,
cucerind cetățile Isaccea, Măcin, Cernavodă, Razgrad, Babadag, Târgul de Floci, Silistra și
chiar Rusciuc, Șiștova, Nicopole și Vidin. Campania de hărțuire a turcilor a determinat
retragerea otomană în cetățile de pe linia Dunării, situație în care valahii au atacat cetățile
Giurgiu și Turnu reușind să elibereze așezările civile și să asedieze fortărețele. La 11
decembrie 1594 solii lui Mihai din Weissenburg anunțau că „oastea noastră a cucerit
castelul Brăila și Turnu (Turnus) fără pagubă[…]”[25]. În ianuarie 1595 tot malul stâng al
fluviului se afla sub controlul românesc. Potrivit istoricului Nicolae Iorga[26], călăreții lui
Mihai Viteazul ajunseseră până la Adrianopole în est și Plevna în vest. Această acțiune a fost
coroborată cu cea a voievodului moldovean Aron Tiranul care a readus sub stăpânirea sa
Bugeacul, în aceeași perioadă. În 1601 Mihai Viteazul a preluat aceste teritorii o dată cu
instalarea sa pe tronul Moldovei, astfel încât Dobrogea și gurile Dunării s-au aflat sub
stăpânirea sa până la moarte.

Drapelul Țării Românești în vremea lui Mihai. Reconstrucție alb-negru de Dan


Cernovodeanu după stemă, colorată ulterior.

Întreaga creștinătate balcanică l-a privit ca pe un eliberator, iar după moartea sa, în hârtiile
găsite sub pernă, s-a aflat o scrisoare în care acești creștini îl numeau „Steaua lor
răsăriteană”.[necesită citare]

Negocierile de pace cu Înalta Poartă

Pierderile suferite în urma campaniilor antiotomane, precum și dezastrele provocate de ostașii


sultanului, au adus Țara Românească la o stare critică din punct de vedere financiar. Cu
vistieria golită, Mihai se vede silit să aplice o soluție pe cât de nepopulară, pe atât de vitală
supraviețuirii statale: "așezământul" sau "legarea țăranilor de glie" prin care rumânii (țăranii
fără pământ din Valahia) erau siliți să rămână pe moșia pe care se aflau în acel moment.
După câteva confruntări pe linia Dunării, dar mai ales după înfrângerea suferită de Sigismund
Báthory în Bătălia de la Keresztes (26 octombrie 1596), Mihai a făcut în decembrie 1597
pace cu Imperiul Otoman.[27] În schimbul acceptării suzeranității otomane și a plății
tributului, Înalta Poartă a recunoscut domnia voievodului pe întreaga durată a vieții sale și i-a
trimis steag de domnie.

În paralel, la 9 iunie 1598, Mihai a încheiat la Mănăstirea Dealu un tratat cu împăratul Rudolf
al II-lea, care s-a obligat să-i asigure subsidii pentru întreținerea armatei și i-a recunoscut
caracterul ereditar al domniei în schimbul recunoașterii suzeranității împăratului.

Prin dubla suzeranitate (otomană și habsburgică), Mihai a căutat să se emancipeze de


consecințele tratatului de la Alba Iulia, din 20 mai 1595, prin care recunoscuse suzeranitatea
principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory.

Unirea de la 1600
Conturarea mitului Mihai Viteazul ilustrează mai bine ca oricare alt model istoric mutațiile
petrecute în conștiința românească. Domnitorul care a reușit să stăpânească pentru scurt timp,
la 1599-1600, cele trei țări reunite, trei veacuri mai târziu, în România modernă, începe a fi
receptat ca unificator abia spre mijlocul secolului al XIX-lea. O asemenea interpretare
lipsește cu desăvârșire în istoriografia cronicărească a veacului al XVII-lea și chiar mai
târziu, spre 1800, la Școala Ardeleană".[28]

Realitatea istorică este mult mai nuanțată decât cea cunoscută de publicul larg. Pe scurt,
Mihai Viteazul ar putea fi caracterizat în felul următor (a se reține că nu a purtat titlul de
"Domn" decât în Țara Românească):

 1593-1599 este Domn al Țării Românești;


 Între octombrie 1599 și iunie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești și al
Ardealului;
 În perioada iunie 1600 - septembrie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești, al
Ardealului și Moldovei, adunate împreună sub "unirea personală" a lui Mihai; în cazul
Moldovei îl înscăunează de fapt pe fiul său;
 Între septembrie 1600 - noiembrie 1600 a fost Domn al Țării Românești;
 Între februarie 1601- august 1601 a fost comandant militar în slujba Imperiului
Habsburgic.

Deși istoria asociată cu Mihai Viteazul este cunoscută publicului larg drept "unire", termenul
este dus prea departe. În realitate, toate cele trei țări își păstrează instituțiile de conducere de
dinainte - Dieta (Transilvania) și sfaturile boierești în țările extracarpatice, își păstrează legile,
cutumele și procedurile fiecăreia în vigoare. Mihai nu "unifică" nici armatele.

Transilvania
Teritoriile aflate la 1600 sub domnia lui Mihai Viteazul

Domnia lui Ieremia Movilă, devotat politicii poloneze (acesta încheiase un tratat de vasalitate
cu Polonia), însemnase practic îndepărtarea Moldovei de Sfânta Alianță. În Transilvania,
Sigismund renunța la tron în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Báthory (un aderent la
politica cancelarului polon Jan Zamoyski).

Ieremia Movilă și cancelarul Zamoyski intenționau să așeze în scaunul Țării Românești pe


Simion Movilă, fratele domnului Moldovei, ceea ce amenința existența Alianței. În aceste
circumstanțe, în iulie 1599 Mihai Viteazul a trimis o solie la Praga pentru a cere încuviințarea
împăratului Rudolf al II-lea pentru intervenția în Transilvania, cu intenția de a sparge cercul
de adversități ce-l împresura. Primind un răspuns favorabil, la sfârșitul aceluiași an, intră în
Transilvania prin pasul Buzău cu o armată formată din români și mercenari de diferite etnii:
unguri și secui din Ardeal, polonezi, sârbi etc.[29] După victoria asupra lui Andrei Báthory
(Bătălia de la Șelimbăr, 18/28 octombrie 1599) își face intrarea triumfătoare la Alba Iulia pe
1 noiembrie 1599 primind cheile fortăreței de la episcopul Demetrius Napragy. Andrei
Báthory a fost ucis la scurt timp după bătălia de la Șelimbăr, având vârsta de 28 de
ani.[30]Mihai a primit cu durere vestea morții lui Báthory, el puse să se îngroape după cuviință
capul lui Andrei, în mausoleul pe care acesta însuși îl pregătise în Alba Iulia, și urmă chiar
sicriul, ținând în mână lumânarea, după obiceiul românesc.

După biruința de la Șelimbăr, Mihai a înființat (sau reînființat, între specialiști se poartă încă
discuții) mitropolia ortodoxă de la Alba Iulia , un prim pas spre recunoașterea oficială a
confesiunii ortodoxe.[31]

Chiar dacă a fost recunoscut de Dietă doar ca guvernator imperial, Mihai a fost conducătorul
de facto al Transilvaniei, Dieta recunoscându-i titlul de locum tenens al Transilvaniei, așa
cum se specifică în diplomele latine. În actele slavone însă, el se intitulează domn al Țării
Românești și Ardealului. (Mihai Bărbulescu ș.a., 2002, p. 190). Mihai nu a modificat sistemul
constituțional al Transilvaniei: nu a intervenit în reprezentarea națiunilor politice, nobilimea
maghiară, sașii și secuii. A intervenit însă, potrivit organizării constituționale, în alcătuirea
Consiliului principatului transilvănean, unde a introdus doi din boierii săi români, așezând în
cetăți pârcălabi proprii, dar păstrând vechii funcționari. Dieta Transilvaniei a fost profund
nemulțumită de acordarea unor donații de domenii (sate) făcute boierilor munteni, în
detrimentul nobilimii maghiare. Protestele Dietei și rapoartele nunțiului papal Malaspina
dovedesc tendința lui Mihai de a structura o proprie bază socială română stăpânirii sale.
Mihai a avut raporturi bune cu secuii, cărora le-a confirmat vechile drepturi și privilegii (ce
fuseseră răpite de principii Báthory), de asemenea cu sașii, cărora le-a satisfăcut cererile ,
manifestând toleranță față de luteranism. Mihai a luat măsuri în Transilvania în favoarea
iobagilor români și a preoților români. În beneficiul preoților, Mihai a obținut scutirea lor de
robotă.
Nunțiul Malaspina sus-amintit recomanda împăratului habsburgic , în rapoartele sale,
respectarea legilor, instituțiilor și obiceiurilor provinciei. Acesta sugera ca principatul
transilvănean să nu fie administrat după obiceiurile valahe - valachico more - ci numai după
obiceiurile respectate până atunci de principii ardeleni.

Moldova

Sigiliul cu stema lui Mihai Viteazul din 1600.

Sigiliul lui Mihai Viteazul din 1600, fotografie a exponatului de la Muzeul Național al Unirii.

În primăvara anului 1600, Mihai și-a dat seama de pericolul pe care îl reprezenta influența în
Moldova a Regatului Poloniei, care refuzase să facă parte din „Liga Sfântă” și era un aliat
tacit al Imperiului Otoman. Polonezii, a căror politică externă era practic sub controlul
marelui hatman Jan Zamoyski, nu numai că îl înscăunaseră în 1595 pe protejatul lor, Ieremia
Movilă, ca Domn al Moldovei (scoțând astfel această țară din Liga Sfântă) și îl susținuseră pe
Andrei Báthory în Transilvania, dar unelteau să îl detroneze pe Mihai și să-l pună în locul lui,
în Țara Românească, pe Simion Movilă (fratele lui Ieremia). Ceea ce a determinat însă
decisiv hotărârea lui Mihai de a declanșa o campanie preventivă în Moldova, au fost
pregătirile făcute către Sigismund Báthory, aflat de la începutul anului 1600 la Suceava,
pentru recucerirea Transilvaniei, cu sprijinul lui Jan Zamoyski și al lui Ieremia Movilă.[32]

Expediția a început la 14/24 aprilie 1600, când Mihai Viteazul pleacă din Alba Iulia, lăsând
în locul său pe banul Mihalcea, acesta și Farkas Korniș fiind delegați să trateze cu comisarii
imperiali. El se îndreaptă spre Miercurea Sibiului, după care trece pe lângă Făgăraș (17/27-
20/30 aprilie), Codlea (21 aprilie/1 mai), Brașov (22 aprilie/2 mai) și ajunge la Prejmer (23
aprilie/3 mai).[33]
La 1 mai 1600 Mihai își așeză tabăra la Prejmer. Acolo făcu cunoscut ostașilor săi că vor
trece Carpații pentru a-l alunga pe Ieremia Movilă de pe tronul Moldovei. La 6 mai Mihai în
fruntea oastei sale trece munții, dar nu pe drumul obișnuit, unde știa că îl așteaptă dușmanul,
ci urcându-se pe munții cei mai grei. În acea vreme armata sa a avut mult de suferit, mai cu
seamă din lipsa proviziilor care nu se găseau nici acolo și nici în părțile Moldovei, care au
fost pustiite de Ieremia Movilă. Caii nu au avut pășune iar ostașii au fost siliți să mănânce foi
din copaci.[34]

La 26 aprilie/6 mai 1600, trupele lui Mihai Viteazul pătrund în Moldova prin trei sau chiar
patru puncte: pe la Focșani (cu Nicolae Pătrașcu), prin pasul Oituz - valea Trotușului, coloana
centrală (avangarda acesteia ajunsese la Trotuș încă de vineri 25 aprilie/ 5 mai), care se
îndreaptă spre Bacău, urmată după 28 aprilie/8 mai de Mihai Viteazul, prin pasul Rodna-
Cucureasa, urmând drumul spre Suceava, și, posibil, pe valea Ceremușului spre nord. Toate
coloanele susțin lupte cu forțele moldo-polone care se retrăgeau spre nord.[35]

Mihai îl învinge pe Ieremia Movilă la Bacău, și realizează astfel, prima unire a țărilor
române. Ieremia Movilă a fugit, găsind refugiu, împreună cu familia sa la Hotin. La 1 iunie
1600, Mihai se afla la Iași și boierii moldoveni au fost puși să jure în numele cârmuitorului
celui nou. Lăsând pentru stăpânirea Moldovei un Sfat de boieri, alcătuit din hatmanul Udrea,
vistierul Andronic Cantacuzino, armașul Sava[36] și spătarul Negre, el se întoarse în
Transilvania (N. Iorga, 1992, op. cit. ref.9).

Mihai a cucerit Moldova, invocând ca motiv alianța lui Ieremia Movilă cu turcii și tătarii. El a
cerut împăratului recunoașterea stăpânirii sale in perpetuum asupra Ardealului, Moldovei și
Țării Românești.

Titulatura folosită de voievod (într-un document din 6 iulie 1600) era: „Domn al Țării
Românești și Ardealului și a toată țara Moldovei”. La recomandarea marii boierimi, Mihai a
numit un domn în Moldova, subordonat sieși[37].[nefuncțională]

Sfârșitul domniei
Destrămarea Unirii

Oastea lui Mihai Viteazul – pictură de Nicolae Grigorescu

Contextul internațional a fost nefavorabil lui Mihai. Puterile vecine vedeau în ambițiile sale
politice o contradicție cu interesele proprii de dominanță. Habsburgii își vedeau amenințate
planurile de menținere a Transilvaniei în sfera lor de influență, Polonia nu dorea pierderea
controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu accepta ideea renunțării la Țara
Românească. Mai mult chiar, uniunea personală a lui Mihai reprezenta o formulă puternică,
capabilă să schimbe raportul de forțe din regiune.

Existau însă și conflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari din


Transilvania care nu acceptau măsurile impuse de noul domn. De asemenea, sașii au rămas
ostili lui Mihai, în urma jafurilor întreprinse de armatele sale în orașele și satele lor
(Ghimbav, Codlea, Merghindeal, Cincu, Șura Mică, Cristian, Câlnic etc.).

Mihai nu reușește să înfrângă revolta nobililor maghiari transilvăneni, sprijiniți de generalul


Basta care l-a învins în Bătălia de la Mirăslău (18/28 septembrie 1600) și astfel pierde
Ardealul. În scurt timp Moldova va reintra în posesia Movileștilor aserviți intereselor polone.
Polonii au pătruns în Moldova cu cancelarul și marele hatman Zamoyski, Mihai fiind învins
în bătălia de la Bucov (20 octombrie 1600), astfel că Zamoyski îl reinstalează pe tronul
Moldovei pe Ieremia Movilă.

Mihai încearcă să reziste atacului polon asupra Țării Românești, însă și pe acest tron se va
urca un membru al familiei Movileștilor, Simion Movilă.

Așadar, înfăptuirea unirii manu militari nu a durat, creația politică a lui Mihai s-a prăbușit ca
efect al intereselor proprii ale Habsburgilor, Poloniei și Imperiului Otoman.

Moartea lui Mihai Viteazul

Gurăslău (1601)

Uciderea lui Mihai Viteazul pe Câmpia Turzii din Turda (gravură editată la Leiden - Olanda
în anul 1703)

Forțat să ia calea pribegiei, Mihai se îndreaptă spre Praga pentru solicita ajutor de la
împăratul Rudolf al II-lea. Călătoria a fost lungă și anevoioasă (voievodul și însoțitorii săi
fiind atacați de mai multe ori, mai ales în Transilvania), trecând prin Deva, Lipova, Oradea,
Debrețin, Tokaj, Pojon și Viena.[38] A ajuns la Viena, împreună cu cei 40 de însoțitori care îi
mai rămăseseră, la 2 ianuarie 1601, unde a fost primit de arhiducele Matthias (viitorul
împărat Matia I), care i-a înlesnit primirea la Curtea Imperială de la Praga.[39] Mihai Viteazul
a ajuns la Praga pe 23 februarie 1601, fiind primit în audiență la împărat pe 14 martie.[40]
Mihai cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea, care, în contextul reînscăunării lui
Sigismund Bathory pe tronul Transilvaniei, acceptă să-l susțină pe voievodul român.

Împreună cu generalul Basta, Mihai pornește campania de recucerire a teritoriilor românești.


Prin victoria de la Guruslău (3 august 1601), voievodul român îl îndepărtează pe Sigismund
Báthory din Transilvania. Continuă prin a recupera Țara Românească gonindu-l pe Simion
Movilă de pe tron. În aceste condiții, se întrezăreau perspectivele unei noi uniri românești,
perspectivă ce nu convenea împăratului habsburgic, Rudolf al II-lea. Se pune la cale
înlăturarea fizică a domnitorului român, și la 9/19 august 1601[1][2], la 3 km sud de Turda[41],
Mihai Viteazul este ucis de un detașament de mercenari în frunte cu ofițerul valon Iacob
(Jacques) de Beauri, trimis de generalul Giorgio Basta.[42] Uciderea lui Mihai este astfel
relatată de Dionisie Fotino[36]: „Între Basta și Mihai s-a rădicat o gelozie care a ajuns la
dușmănie. Basta, după ce a pârât pe Mihai că avea înțelegeri secrete cu turcii, a hotărât ca să-l
și aresteze; deci trimițând să-l poftească la consiliu și Mihai nevoind a veni, a poruncit la
câțiva nemți ca să înconjoare cortul său, și să-l prinză viu sau să-l omoare. Mihai Vodă
văzându-se astfel surprins a scos sabia și a rănit pe unul din sbirii lui Basta, dar un altul
străpungându-l cu sulița în pântece, l-a trântit la pământ și i-a tăiat capul. Această ucidere
infamă a lui Mihai Vodă nu fu aprobată de nimene la curtea împăratului Rodolf”. Trupul lui
Mihai a fost aruncat apoi în câmpia Cristișului, pentru ca ostașii săi să vadă că a pierit
căpitanul lor.[43] Pe mormântul lui Mihai Viteazul din Turda s-a construit un obelisc, închinat
lui Mihai.

Capul său este luat de Turturea paharnicul, unul dintre căpitanii voievodului,[44] adus în Țara
Românească și înmormântat de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, lângă osemintele
părintelui său, Pătrașcu-Vodă.

Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu este scris: „Aici zace cinstitul și răposatul
capu al creștinului Mihail, Marele Voievod, ce a fost domn al Țării Românești și Ardealului
și Moldovei”.

Miron Costin a scris în cronica sa următorul comentariu, după ce a relatat uciderea lui Mihai:
„Și așea s-au plătitu lui Mihai Vodă slujbele ce-au făcutu nemților”.[45] Abia generația
pașoptistă, angajată în lupta pentru crearea statului național român, îl va recunoaște pe Mihai
Viteazul ca pe un ilustru predecesor.[45]

Portrete
Mihai Viteazul - frescă mănăstirea Căluiul

Au rămas mai multe portrete înfățișându-l pe Mihai Viteazul, unele contemporane, altele
postume. Într-o ipostază mai tânără este prezentat la mănăstirea Căluiul, apoi și la Biserica
Domnească din Târgoviște. Ambele prezintă costumul domnesc în întregime. În 1598 Ioan
Orlandi a executat o gravură a lui Mihai Viteazul aflat la Nicopole. El este pleșuv, slab și
ferm, îmbrăcat într-o platoșă și acoperit de o blană mițoasă. În mâna dreapță ține un baston de
comandant, iar mâna stângă și-o ține sprijinită pe sabia terminată cu un cap de lup. În
fundalul gravurii se vede bătălia și stema cetății Nicopole, iar dedesubt apare inscripția
„Michel Vaivoda della Vallachia, il qvale prese la cità di Nicopoli nella Bvlgaria l'anno
1598”[46].
Franz Franken: Mihai Viteazul și domnița Florica, detaliu din tabloul Croesus arătându-și
comorile lui Solon

În ziua de 23 februarie 1601 Mihai Viteazul ajunge în Praga, la curtea împăratului Rudolf al
II-lea. Primit cu entuziasm - după cum relatează H. Ortelius - i se realizează un portret în
aramă de către gravorul curții, Egidius Sadeler. Acesta este cel mai cunoscut portret al
domnitorului român, fiind răspândit în numeroase copii. Inscripția circulară spune „Michael
Waivoda Walachiae Transalpinae, utraque fortuna insignis et in utraque eadem virtute, aet.
XLIII”, iar versurile-dedicație: „Tanti facit nomen Christi, Maiestatem Caesaris, /
Rempublicam christianam et Ecclesiae sub Pontifice Maximo concordiam sue”, adică „Atât
de mult iubește pe Cristos și Împărăția creștină și unirea Bisericii sub Papă” [47]. Aproape
două secole și jumătate mai târziu, în 1847, Nicolae Bălcescu și Alexandru G. Golescu
redescoperă acest portret, împreună cu alte cinci ale aceluiași, la cabinetul de stampe al
bibliotecii regale din Paris[48]. „Cându vezurămu pe cellu de allu siésselé strigarămu de o
dată: Acesta este [...] Fizionomia principelui respunde întocmai închipuirii celloru ce au
studiatu caracterulu acestui bărbatu extraordinariu. [...] Otărârămu în dată a ne desierta
ușiórele nóstre pungi...” pentru a comanda o copie după acest portret, spre a da „în admirare
românilor” adevărata înfățișare a voievodului[49].

După moartea lui Mihai Viteazul au fost executate mai multe portrete ale acestuia, printre
care unul în 1601 ce îl prezintă cu o căciulă și o mantie de blană, sub care scrie „Michael
Weyvodt aus der Walachey, occubuit XVIII Aug. a. MDCI”, precum și altele inspirate după
cel al lui Sadeler. Odată, Mihai Viteazul este prezentat ca fiind Gheorghe Ștefan, domnul
Moldovei.
Medalie cu efigia lui Mihai Viteazul

Marcă poștală cu Mihai Viteazul

De la Mihai Viteazul au rămas și două criptoportrete, ambele realizate de către Franz


Francken II. Într-unul dintre ele, aflat la muzeul Prado din Madrid, apare ca Irod, având
căciula transformată în turban și lanțul și medalia dăruite de împăratul german. În celălalt,
mai cunoscut, aflat la Kunsthistorisches Museum Vienna (Muzeul de Istorie a Artei din
Viena), apare alături de fiica sa Florica[50][sursa nu confirmă] într-o reprezentare a alaiului lui
Cresus (împăratul Rudolf al II-lea). Aici pot fi văzute întregile costume ale lui Mihai și ale
fiicei sale la curtea pragheză.

Mihai Viteazul mai apare și în gravuri din secolele XVI-XVII ce prezintă momentul uciderii
sale, însă de cele mai multe ori are o înfățișare imaginată.

Mihai Viteazul a fost reprezentat în tablouri pictate în secolele XIX și XX de artiști precum
Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman, Mișu Popp sau Constantin Lecca.

In memoriam
Deși efemeră, prima unire de facto a celor trei țări medievale românești, realizată de Mihai
Viteazul în 1599-1600, a făcut ca acesta să rămână în conștiința românilor ca un simbol al
unității naționale.

În România există 9 localități din diferite județe care îi poartă numele (5 dintre ele numite
„Mihai Viteazu” și 4 numite „Mihai Bravu”). În aproape toate orașele din țară sunt străzi
numite „Mihai Viteazul” sau „Mihai Bravul”.

Numeroase licee și colegii naționale au numele „Mihai Viteazul”. De asemenea, o serie de


instituții militare de învățământ superior, printre care Academia Națională de Informații
„Mihai Viteazul” (unitatea de învățământ superior militar a Serviciului Român de Informații),
Școala de Aplicație pentru Unități de Luptă „Mihai Viteazul” și Școala de Aplicație pentru
Ofițeri a Jandarmeriei Române „Mihai Viteazul”, poartă numele voievodului.

Regimentul 30 Gardă „Mihai Viteazul” (în prezent Brigada 30 Gardă „Mihai Viteazul”) este
o unitate militară de elită a Armatei Române, care îndeplinește și misiuni de protocol,
ceremonii și onoruri militare la cel mai înalt nivel.

În amintirea acestui erou național au fost ridicate numeroase monumente. Cel mai vechi, dar
poate și cel mai celebru monument de acest fel este statuia ecvestră din Piața Universității din
București, operă a sculptorului francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse, realizată în 1874.
Printre cele mai impozante statui ale voievodului sunt cele din Cluj, Craiova, Ploiești, Alba
Iulia, Giurgiu, Iași, Oradea, precum și cea din incinta Brigăzii 30 Gardă „Mihai Viteazul” din
București. Pe locul unde a fost ucis, la Turda, a fost înălțat un obelisc, iar racla cu capul său,
păstrată la Mănăstirea Dealu, este adăpostită într-un sarcofag din marmură realizat în 1913 de
sculptorul Frederic Storck.

Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul” este cea mai înaltă distincție română pentru
faptele de arme în timp de război.

Note
1. ^ a b Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, 1979, vol. II, p. 214
2. ^ a b Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova,
2001, p. 354
3. ^ „Mihai Viteazul”, Gemeinsame Normdatei, accesat în 17 aprilie 2015
4. ^ Michael, Encyclopædia Britannica Online, accesat în 9 octombrie 2017
5. ^ Michael the Brave, Find a Grave, accesat în 9 octombrie 2017
6. ^ Voivode of Wallachia Michael, Faceted Application of Subject Terminology[*]
7. ^ Mihai Viteazul, Early Modern Letters Online, accesat în 9 octombrie 2017
8. ^ „Mihai Viteazul”, Gemeinsame Normdatei, accesat în 26 aprilie 2014
9. ^ Petre Panaitescu, Mihai Viteazul, București 2002 (reeditare a ediției din 1936, cu un
cuvânt înainte de Șerban Papacostea), pag. 13.
10. ^ Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, pag. 14 și urm.
11. ^ Panaitescu, op. cit., pag. 16 și urm.
12. ^ Panaitescu, op. cit., vezi capitolul Originea lui Mihai Viteazul / Ce spun
contemporanii
13. ^ Panaitescu, op. cit., pag. 17.
14. ^ Panaitescu, pag. 17.
15. ^ Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, 1925, vol. V, p. 161
16. ^ Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova,
2001, pp. 324-325
17. ^ Padina (crov, găvan) este o formă de relief cu aspect de depresiune circulară sau
alungită, amplasată de obicei pe vârful unui deal, rezultată prin tasarea terenului.
18. ^ Nicolae Iorga, Istoria Românilor pentru poporul românesc. (După ediția:Istoria
Românilor de N. Iorga, Vălenii-de Munte, 1908). Chișinău, Uniunea Scriitorilor,
1992, p. 121
19. ^ Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, 1925, vol. V, p. 158
20. ^ Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, 2002, pp. 133-134
21. ^ Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu
Teodor, Istoria României. Editura CORINT, București, 2002, p. 189. ISBN 973-653-
215-1
22. ^ Bogdan Murgescu ș.a. (21 aprilie 2010), „A câștigat Mihai Viteazul bătălia de la
Călugăreni? (I)”, Historia, accesat în 27 februarie 2018
23. ^ Ovidiu Cristea (27 mai 2010), „Bătălia de la Călugăreni: Mihai a obținut o victorie
morală”, Historia, accesat în 27 februarie 2018
24. ^ Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, 2002, pp. 134-135
25. ^ Iorga, Nicolae (1895). Acte și Fragmente cu privire la Istoria românilor. I.
Imprimeria Statului. p. 130.
26. ^ Nicolae Iorga, Chestiunea Dunării, Institutul European, 1998, p. 245
27. ^ Constantin C. Giurescu, Istoria României în date, București 1971, pag. 129.
28. ^ Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească. Humanitas, 1997, pag. 56.
29. ^ Szamosközy István: Erdély története, 1598-1599, 1603, Európa Könyvkiadó,
Budapest, 1981, pagina 269
30. ^ Michael the Brave în New World Encyclopedia.
31. ^ Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, 2002, pp. 139
32. ^ Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova,
2001, pp. 342-344.
33. ^ Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova,
2001, p. 344.
34. ^ Nicolae Bălcescu - Românii Sub Mihai-Voievod Viteazul, pg. 252
35. ^ Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova,
2001, p. 344.
36. ^ a b Dionisie Fotino, Istoria generală a Daciei, sau a Transilvaniei, Țerei Muntenesci
și a Moldovei, trad. de George Sion, Bucuresci, Imprimeria Națională a lui Iosef
Romanov et Companie, 1859, p. 74
37. ^ Istoria Romaniei - Unirea politica din 1600 - Mihai Viteazul
38. ^ Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, 1979, vol. II, pp. 194-196
39. ^ Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, 1979, vol. II, p. 196
40. ^ Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, 1979, vol. II, p. 204
41. ^ Trupul lui Mihai Viteazul nu este îngropat, cum uneori eronat se afirmă, la Câmpia
Turzii, ci la Turda.
42. ^ Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, 1925, vol. V, p. 311
43. ^ Nicolae Iorga, 1992, op. cit. p. 130
44. ^ Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova,
2001, vol. I, p. 356
45. ^ a b Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, 2002, p. 140
46. ^ Nicolae Iorga, Domni români după portrete și fresce contemporane, Sibiu, 1930, p.
VIII.
47. ^ Nicolae Iorga, idem, p. IX
48. ^ Magazin istoric, ianuarie 1968, p. 89
49. ^ Magazin istoric pentru Dacia, IV, 1847, pp. 212 - 220
50. ^ Frans Francken II. 1581 1642 Croesus shows Solon his treasures -Pinterest [1]

Bibliografie
 Constantiniu, Florin (2002) [1997]. O istorie sinceră a poporului român. București:
Ed. Univers Enciclopedic. ISBN 9738240670.
 Giurescu, Constantin C., Istoria românilor, volumul II, Editura Enciclopedică,
București, 2000. ISBN 973-684-512-5
 Iorga, Nicolae (1979) [1935]. Istoria lui Mihai Viteazul. vol. II. București: Editura
Minerva.
 Iorga, Nicolae (1992) [1908]. Istoria românilor pentru poporul românesc. Chișinău:
Ed. Uniunii Scriitorilor. ISBN 9785885680219.
 Panaitescu, Petre P., Mihai Viteazul, Editura Corint, București, 2002. ISBN 973-653-
173-2
 Rezachevici, Constantin (2001). Cronologia critică a domnilor din Țara Românească
și Moldova a. 1324 - 1881. I. București: Editura Enciclopedică. ISBN 973-45-0387-1.
 Rezachevici, Constantin, Legenda și substratul ei istoric. Mihai Viteazul "Restitutor
Daciae"?, în: Magazin Istoric, Octombrie 2000. (accesat 11 martie 2011).
 Xenopol, Alexandru D. (1925). Istoria românilor din Dacia Traiană. vol. V (ed. III).
București: Ed. Cartea Românească.
Lectură suplimentară
 Simonescu, Dan (1984), „Cronica lui Baltasar Walther despre Mihai Viteazul în
raport cu alte cronici”, Contribuții: Literatură română medievală, București: Editura
Eminescu, pp. 31–97

Legături externe

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Mihai Viteazul

La Wikicitat găsiți citate legate de Mihai Viteazul.

 "Istoria.md" - articol, "Mihai Viteazul (1558 - 1601)"


 Mihai Viteazul – Aventurier sau erou national?, 3 decembrie 2009, Adrian Nicolae,
Descoperă
 A câștigat Mihai Viteazul bătălia de la Călugăreni? 15 aprilie 2010, Ciprian Plaiasu,
Historia
 Călugăreni: O confruntare care nu a decis nimic 15 aprilie 2010, Bogdan Murgescu,
Historia
 Bătălia de la Călugăreni: Mihai a obținut o victorie morală 15 aprilie 2010, interviu cu
Ovidiu Cristea, realizat de Ciprian Plaiasu, Historia
 Bătălia de la Călugăreni: O victorie supraevaluată de istorici 15 aprilie 2010, Ioan
Aurel Pop, Historia
 Marea bătălie din 1595 a fost la Giurgiu, nu la Călugăreni 15 aprilie 2010m Marius
Diaconescu, Historia

Vezi și
 Mormântul lui Mihai Viteazul
 Mănăstirea Dealu
 Mănăstirea Mihai Vodă
 Mihai Viteazul (film din 1971)
 Buzduganul cu trei peceți (film din 1977)
 Listă de principi ai Transilvaniei
 Bătălia de la Călugăreni

Mihai Viteazul
Casa Basarab
Ramura Drăculești
1558 - 9 august 1601

Titluri regale

Predecesor: Domn al Țării Românești Succesor:


Alexandru cel Rău 1593-1600 Simion Movilă

Succesor:
Predecesor: Principe al Transilvaniei
Rudolf al II-lea, Împărat
Andrei Báthory 1599 – 1600
Roman

Predecesor: Domn al Moldovei Succesor:


Ieremia Movilă 1600 Ieremia Movilă

Note și referințe

1. Regnal Chronologies

[arată]
v•d•m
Domnii Țării Românești
[arată]
v•d•m
Conducătorii Transilvaniei
[arată]
v•d•m
Domnii Moldovei
 BNE: XX830114
 BNF: cb121230551 (data)
 GND: 118852892
 ISNI: 0000 0000 9689 6788
Informații  LCCN: n50042187
bibliotecare  NKC: jn20030710009
 SUDOC: 02965050X
 VIAF: 62345941
 WorldCat Identities (via VIAF): 62345941

Categorii:

 Nașteri în 1558
 Decese în 1601
 Decese pe 9 august
 Mihai Viteazul
 Ctitori de edificii religioase
 Domni și domnitori ai Moldovei
 Domni și domnitori ai Moldovei și ai Țării Românești
 Domni și domnitori ai Țării Românești
 Domni și domnitori din Țările Române
 Domni și domnitori români decedați prin morți violente
 Monarhi asasinați
 Români din secolul al XVI-lea
 Români din secolul al XVII-lea
 Români pe mărci poștale românești
 Români pe medalii românești
 Români pe monede și bancnote românești
 Șefi de stat din secolul al XVI-lea

Meniu de navigare
 Nu sunteți autentificat
 Discuții
 Contribuții
 Creare cont
 Autentificare

 Articol
 Discuție

 Lectură
 Sursă pagină
 Istoric

Căutare

 Pagina principală
 Schimbări recente
 Cafenea
 Articol aleatoriu
 Facebook

Participare

 Cum încep pe Wikipedia


 Ajutor
 Portaluri tematice
 Articole cerute
 Donații

În alte proiecte

 Wikimedia Commons
 Wikiquote

Tipărire/exportare

 Creare carte
 Descarcă PDF
 Versiune de tipărit

Trusa de unelte
 Ce trimite aici
 Modificări corelate
 Trimite fișier
 Pagini speciale
 Navigare în istoric
 Informații despre pagină
 Element Wikidata
 Citează acest articol

În alte limbi

 Български
 Deutsch
 Ελληνικά
 English
 Español
 Français
 Magyar
 Polski
 Српски / srpski

Modifică legăturile

 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 9 august 2019, ora 21:02.


 Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în
condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de
utilizare.

 Politica de confidențialitate
 Despre Wikipedia
 Termeni
 Dezvoltatori
 Cookie statement
 Versiune mobilă