Motilitatea intestinală

La nivelul intestinului există un strat muscular neted ce conține fibre musculare: cu

dispunere longitudinală la nivelul stratului muscular extern și respectiv cu dispunere circulară
la nivelul stratului muscular intern. Fiecare strat muscular acționează ca un sincițiu datorită
multiplelor conexiuni intercelulare. Generarea unui potențial de acțiune la nivelul unei zone a
stratului muscular este urmată de răspândirea acestuia în toate direcțiile.
Mișcarile intestinale sunt inițiate de activitatea electrică spontană a musculaturii. La
fel ca la stomac, există un ritm electric de bază, adică fluctuații spontane, ritmice ale
potențialului de repaus de la -65 la -45 mV.
Potențialele de acțiune (numite PA de tip spike) sunt declanșate spontan când
potențialul membranar al fibrelor musculare atinge valoarea -40 mV (valoarea potențialului
prag) și se însoțesc de creșterea concentrației calciului intracelular, declansând contracții
musculare de tip segmentar.

Aceste contracții se mai numesc și unde lente (alcătuiesc ritmul electric de bază al
musculaturii netede a intestinului și apar în perioadele de repaus ale intestinului subțire, adică
în perioadele interdigestive) și la nivelul duodenului avem unde lente cu frecvența de 12
ondulații/minut, în ileon frecvența este de 8 ondulații/minut, în colon se ajunge la 4
ondulații/minut. Pacemaker-ul ritmului electric de bază al duodenului se găsește în regiunea
ampulei lui Vater. Frecvența variabilă a ritmului electric de bază – diferită în ileon și
respectiv în colon – se explică prin prezența mai multor pacemakeri (grupări de celule) situați
întotdeauna între stratul longitudinal și cel circular din peretele intestinal. Undele lente sunt
accelerate de prezența chimului gastric în duoden când prin intermediul nervului X (sunt
stimulați mecanoreceptorii din peretele intestinal din cauza distensiei intestinului) crește
frecvența mișcărilor intestinale.
Alimentele ajung din duoden până la cec datorită mișcarilor intestinale care au rolul
de a propulsa chimul intestinal înspre cec și de a realiza amestecarea alimentelor cu sucurile
digestive.
Există mai multe tipuri de mișcări intestinale:
1. mișcări segmentare: asigură amestecarea conținutului intestinal și favorizează
absorbția intestinală și sunt realizate de musculatura circulară a intestinului. Sunt
alcatuite din inele de contracție care împart întregul intestin subțire în segmente de
1 cm. Urmatorul șir de inele se realizează la mijlocul segmentelor precedente, iar
 musculatura circulară ce a fost contractată anterior se relaxează. Apar atunci când
alimentele ajung în intestin și produc destinderea lui.
2. mișcările tonice: sunt prezente la nivelul intestinului indiferent dacă există sau nu
alimente la acest nivel. Au rolul de a menține ansele izolate una de cealaltă și de a
păstra constantă lungimea intestinului.
3. mișcările pendulare: au rolul de a favoriza alunecarea anselor intestinale una pe
cealaltă și de a amesteca conținutul intestinal cu sucurile digestive. Sunt produse
de musculatura longitudinală din peretele intestinal.
4. mișcările peristaltice: au rolul de a propulsa chimul intestinal spre cec. Sunt
alcatuite dintr-o undă de contractie precedată de o undă de relaxare („ca un val”).
Sunt produse de musculatura circulară din peretele intestinal și apar în momentul
în care intestinul este destins de către alimente. Sunt unidirecționale, deplasându-
se de la duoden spre cec. Contracția peristaltică parcurge de obicei o distanță de 4-
5 cm, de aceea deplasarea chimului se face foarte lent, de la pilor până la valva
ileo-cecală alimentele ajungând în 3-5 ore (ritmul este mai lent în ileon pentru
favorizarea absorbției intestinale).
5. mișcările vilozităților intestinale: au rolul de a favoriza absorbția intestinală.
Constau în scurtarea și alungirea vilozităților intestinale datorită
contracțiilor musculaturii situată submucos, cu împingerea substanțelor
nutritive absorbite spre axul central al vilozității.
6. complexul motor migrator intestinal: apare la cateva ore dupa alimentație (pe
nemâncate). Se repetă din 90 în 90 de minute dacă persoana nu mănâncă. Are
rolul de a „mătura” conținutul intestinal de resturile alimentare, bacterii și celule
epiteliale descumate. Are rolul de a elimina și sucurile intestinale secretate și
nefolosite și impiedică ascensiunea bacteriilor din colon în intestinul subțire.
Contracția este de tip peristaltic, și cuprinde treptat porțiuni cu lungimea de 40 cm
din tractul intestinal. În momentul când complexul motor migrator ajunge în
ileonul terminal, începe în stomac, un nou complex motor migrator. Sistemul
nervos enteric are un rol important în producerea complexului motor migrator, iar
în reglarea lui participă și motilina care are rolul de a crește activitatea motorie
migratoare.
Tulburările motilității intestinale Reglarea motilității intestinale

Reglarea motilității intestinale se face pe 2 căi: nervoasă și umorală. Reglarea

nervoasa se face pe cale extrinsecă și intrinsecă.
Calea extrinsecă este reprezentată de fibrele sistemul nervos vegetativ, a căror
terminații ajung la nivelul plexurilor mienterice, intrinseci. În general, nervii parasimpatici
colinergici cresc motilitatea intestinală, inclusiv pe cea a vilozităților intestinale, iar nervii
splahnici simpatici scad motilitatea. Există însă și fibre purinergice a căror mediator este
ATP-ul, care scad activitatea motorie intestinală.
Calea intrinsecă este dată de sistemul nervos enteric care este o rețea de neuroni din
peretele tractului intestinal. Neuronii formează plexuri ganglionare situate în pereții tractului
gastro-intestinal.
Reglarea umorală este realizată de hormonii inhibitori ai motilității: polipeptidul
vasoactiv intestinal și de secretină și, respectiv, de hormonii stimulatori ai motilității,
care sunt motilina, colecistokinina și serotonina. Tranzitul intestinal poate fi încetinit de
opioidele endogene (endorfine, encefaline), de enteroglucagon și neurotensină.

1. ileusul paralitic (adinamic): apare postoperator (după intervenții chirurgicale pe

abdomen) datorită atingerii în timpul intervenției a fibrelor simpatice care produc inhibarea
motilității intestinale. În acest tip de ileus, undele lente ale ritmului de bază sunt normale, dar
lipsesc potențialele de acțiune. Ca urmare, se diminuează activitatea peristaltică și conținutul
intestinului nu mai înaintează spre colon. Ileusul paralitic evoluează fără dureri abdominale.
Intestinul subțire ar trebui să-și reia funcția la 8-9 ore postoperator, iar intestinul gros la 2-3
zile. Aspirația gastrică prin sonda nazo-gastrică favorizează reluarea tranzitului intestinal și se
indică la pacienții cu intervenții chirurgicale mari.
2. ileusul mecanic (ocluzia intestinală): apare în urmatoarele cazuri – obstrucția intestinală
cu o tumoră în lumen sau o tumoră compresivă, corp străin intraintestinal, volvulus intestinal
(„răsucire” a unei anse). În cazul unei obstrucții, ansa de deasupra distrucției se destinde
foarte mult și are loc stimularea secreției de apă și electroliți din sânge în ansă. Apar dureri
abdominale intense sub formă de colică, greață și vărsături, hipovolemie, scăderea presiunii
arteriale și uneori pierderea cunoștintei. În ansa destinsă, vasele de sânge din peretele
intestinal sunt comprimate. Ansa nu mai este irigată cu O2 și substanțe nutritive, de aceea
apare ischemia, apoi ansa se necrozează și în final se perforează (în lipsa tratamentului) cu
eliminarea conținutului intestinal în peritoneu. Complicația se numește peritonită acută și
poate duce la moarte în lipsa tratamentului. Tratamentul constă în rezecția ansei necrozate și
„spălarea” cavitații peritoneale cu ser fiziologic cald în caz de perforație.

ABSORBȚIA INTESTINALĂ

Este procesul de trecere a substanțelor nutritive din lumenul intestinal in sânge trecând
prin celula intestinală - enterocitul. În acest proces, substanțele nutritive vor strabate două
membrane: membrana luminală a enterocitului și membrana latero-bazală a acestuia. Pentru a
fi absorbite alimentele sunt scindate în particule de dimensiuni mici. Acestea sunt
reprezentate de: aminoacizi, acizi grași, glicerol și monozaharide (glucoza, galactoza și
fructoza). Trec nescindate din lumenul intestinal în sânge vitaminele, mineralele și apa.
Absorbția glucidelor: glucidele se absorb sub formă de monozaharide. Pentru a ajunge la
stadiul de monozaharide ele sunt scindate în tractul gastro-intestinal de către enzimele
glicolitice.

-absorbția glucozei: glucoza e absorbită prin mecanism activ. Absorbția ei necesită prezența
unei proteine transportoare comune cu Na. Na e primul care se fixează pe cărăușul comun cu
glucoza (figura 3). Pe același cărăuș se poate fixa și galactoza. Fixarea Na pe cărăuș produce
modificări conformaționale ale acestuia favorizând atașarea glucozei de carăuș. Pentru
cărăușul comun există o competiție între glucoză și galactoză, deoarece ele se absorb prin
același mecanism. Concentrația Na e întotdeauna mai mică în celula intestinală față de
lumenul intestinal datorită unei pompe de Na și K care expulzează permanent 3Na la nivelul
membranei latero-bazale a enterocitului, la schimb cu 2K care intră în celula intestinală.
Această pompă funcționează cu consum de energie, energia fiind furnizată prin hidroliza
ATP-ului, iar blocarea acestei pompe cu oabaină sau digitală blochează și absorbția glucozei.
Sodiul intră așadar în enterocit împreuna cu glucoza prin mecanism de transport activ
secundar. Glucoza ajunsa în celula intestinală nu este utilizată ca și substrat energetic pentru
că celulele intestinale folosesc ca și material energetic preferențial glutamina. Din celula
intestinală, glucoza trece în spațiul interstitial și de aici în sange, prin difuziune facilitată cu
ajutorul unui cărăus numit Glut 2. Absorbția glucozei nu necesită insulină și nici fosforilare,
iar vitaminele din grupul B și tiroxina favorizează absorbția glucozei.
-absorbția fructozei: se absoarbe prin două mecanisme: 20% din totalul cantității de fructoză
se transforma în glucoză și se absoarbe sub această formă. Restul de 80% se absoarbe astfel:
fructoza din lumenul intestinal se fixează pe un cărăuș aflat la polul apical al enterocitului
numit Glut 5, care îl va introduce în celula intestinală pasiv prin difuziune facilitată.
Activitatea acestuia este suprimată la temperatură scăzută sau prin dinitrofenol. În celula
intestinală, fructoza se desprinde de pe Glut 5 (care se recirculă) și se fixează pe Glut 2 cu
ajutorul căruia trece în spațiul interstițial și de aici în sânge. Așadar, există competiție între
glucoză, galactoză și fructoză pentru Glut 2.
Absorbția proteinelor: se absorb sub forma de aminoacizi, dipeptide sau tripeptide, cu
urmatoarele excepții:
la nou-născuți, proteinele întregi, nescindate, din laptele matern, pot trece prin transcitoză în
sânge (din lumenul intestinal în celula intestinală prin procesul de pinocitoză și apoi prin
exocitoză în tesutul interstițial și apoi în sânge). În acest fel, sugarii care sunt alăptați la sân
vor fi protejați împotriva infecțiilor pentru că în lapte și colostru se gasesc imunglobulinele A
- IgA (se realizează astfel un transfer pasiv de imunitate). La adult însă, dacă proteinele
nescindate în aminoacizi trec în sânge, organismul va sintetiza anticorpi împotriva acestor
proteine considerându-le străine și la al doilea contact cu același aliment vor apărea alergiile
alimentare. Așa se explică unele alergii alimentare ca de exemplu, alergiile la pește, ou,
alune.

Unele oligopeptidele care conțin prolină, glicină, acid

aspartic și acid glutamic nu sunt scindate în lumenul intestinal, ci
în citoplasma celulei intestinale și abia de aici, trec sub formă de
aminoacizi în sânge prin difuziune facilitată.
Oligopeptidele ce conțin arginină, metionină, lizină și leucină
sunt scindate la nivelul marginii în perie de la polul apical al
enterocitului și trec apoi sub formă de aminoacizi în sânge prin
difuziune facilitată.
Peptidele de dimensiuni mici greu hidrolizabile, cum ar fi cele din gelatină (prolina si
hidroxiprolina) și din pieptul de pui (anserina, carnozina) trec ca atare în sânge neproducând
alergii.
Mecanismul de absorbție pentru aminoacizi, dipeptide și tripeptide e același ca cel
pentru glucoză – adică Na dependent, doar că proteinele transportoare nu sunt aceleași ca și
pentru glucoză, iar trecerea din celula intestinală în sânge se face prin difuziune facilitată.
Mecanismul de absorbție pentru oligopeptide este reprezentat de cotransportul H –
oligopeptide la polul apical al enterocitului și trec apoi sub formă de aminoacizi în sânge prin
difuziune facilitată. Absorbția aminoacizilor e favorizată de prezența vitaminei B6.
Absorbția lipidelor: se desfășoară în doua faze:
Faza intraluminală în care lipidele care se găsesc în alimente sub formă de trigliceride sunt
scindate de către lipaza pancreatică. Acizii grași și monogliceridele rezultate din hidroliza
trigliceridelor, colesterolul și fosfolipidele se cuplează în lumenul intestinal cu sărurile biliare
formând micelii hidrosolubile (aceasta etapă e necesară pentru a solubiliza lipidele în sucul
intestinal), sărurile biliare așezându-se la exterior, cu partea hidrofilă în afară și partea
hidrofobă la interior.
Faza intracelulară: la contactul miceliilor cu membrana apicală a enterocitului, acizii grași,
monogliceridele, fosfolipidele și colesterolul trec pasiv în celula intestinală. La nivelul
marginii în perie a celulei intestinale, monogliceridele nescindate în lumenul intestinal sunt
scindate aici, sub acțiunea lipazei intestinale în acizi grași și glicerol. Din celula intestinală în
interstițiu, acizii grași vor fi transportați diferit în funcție de numarul de atomi de carbon pe
care îl au. Acizii grași cu mai puțin de 10-12 atomi de carbon, care provin din lactate, sunt
usor hidrolizabili și trec împreună cu proteine transportoare din celula intestinală direct în
sânge. Acizii grași cu mai mult de 10-12 atomi de carbon, greu hidrolizabili, se vor cupla cu
glicerolul și vor reforma în celula intestinală trigliceridele, menținând astfel un gradient de
concentrație între lumenul intestinal și enterocit, favorabil absorbției lor. Trigliceridele nou
formate vor intra în constituția chilomicronilor. Chilomicronii sunt niște complexe alcătuite
din trigliceride,colesterol, apoproteine (secretate de reticulul endoplasmatic rugos al
enterocitului) și fosfolipide. Chilomicronii vor fi expulzați la nivelul membranei latero-bazale
a enterocitului, prin exocitoză, în tesutul intestițial și de aici vor trece în limfa. Solubilizarea
chilomicronilor în citosolul celulei intestinale și în limfa se realizează datorită fosfolipidelor
din constituția chilomicronilor care se așează cu grupările hidrofile la exterior și grupările
hidrofobe la interior „îmbrăcând” astfel trigliceridele liposolubile.
Absorbția sodiului : în lumenul intestinal sodiul are o concentratie de 142 mEq/l, iar în
celulele intestinale are o concentrație de 50 mEq/l. De aceea, sodiul va intra în celulă în
sensul gradientului de concentrație. El este expulzat permanent la nivelul membranei latero-
bazale a enterocitului de către pompa de Na+ și K+, și de aici trece în sânge. Având în vedere
că o cantitate mare de Na+ se absoarbe zilnic din intestin (Na este foarte important în
organism pentru menținerea presiunii arteriale la valori constante), în caz de diaree, se pierde
foarte mult sodiu și de aceea rehidratarea pacientului se va face nu numai cu H2O, dar și cu
săruri minerale ce contin sodiu și respectiv clor. Aldosteronul stimuleaza absorbția intestinală
a sodiului.
Absorbția potasiului se face predominant pasiv, în sensul unui gradient de concentrație, dar
se și secretă la schimb cu Na+, proces stimulat de aldosteron. Secreția de K+ crește de la ileon
spre colon.
Absorbția calciului se face mai ales în duodenul proximal, printr-un mecanism de transport
activ ce necesită o proteină transportoare, situată la polul apical al enterocitului, activată de
metabolitul activ al vitaminei D3, proces stimulat de parathormon (PTH). Proteina
transportoare se numeste calcium binding protein și este sintetizată la nivelul enterocitului.
Acidul oxalic și acidul fitic (din fasole, pâine integrală, semințe, cereale, nuci, alune) se
combină cu calciul și împiedică absorbția acestuia la nivel intestinal (formează săruri
insolubile). Cofeina și alcoolul (prin inhibarea formarii în ficat a metabolitului vitaminei D3)
scad, de asemenea, absorbția calciului. Vitamina D3 se formează în piele sub acțiunea
radiațiilor ultraviolete. De aici, ea este transportată pe cale sanguină la ficat, unde este
transformată în 25 hidroxicolecalciferol, care ajunge pe cale sanguină la rinichi unde sub
acțiunea unei enzime numită 1alfa-hidroxilaza, produsă de celulele tubului contort proximal,
se transformă în 1,25 dihidroxicolecalciferol care reprezintă metabolitul activ al vitaminei D.
Acest metabolit determină direct creșterea absorbției intestinale a calciului. Parathormonul
(PTH), secretat de glandele paratiroide, stimulează activitatea 1alfa-hidroxilazei și prin acest
efect, crește absorbția intestinală a calciului și consecutiv crește calcemia.
Absorbția magneziului și respectiv a fosfaților se face activ, cu ajutorul unor proteine
transportoare.
Absorbția fierului se face prin mecanism de transport activ, la nivelul jejunului și ileonului,
cu ajutorul unei proteine transportoare numita apoferitină și este stimulată de prezența
vitaminei C. Fe 2+ se absoarbe mai usor ca Fe3+.
Absorbția anionilor (Cl-, HCO3-) se realizează prin difuziune pasivă prin spațiile
interstițiale datorită faptului că dupa absorbția Na, interstițiul e încărcat pozitiv și atrage ionii
negativi. În interstiții se formeaza din Na și Cl, sarea (NaCl), care va atrage prin osmoză apa
prin spațiile intercelulare. În ileonul terminal și în colon, Cl- se absoarbe la schimb cu HCO3-
care se secretă în lumenul colonului deoarece la acest nivel există numeroase bacterii
fiziologice din a căror metabolism rezultă acizi, ce trebuie neutralizați de bicarbonat.
Absorbția apei: mecanismul de absorbție a fost descris anterior. Tot prin osmoză, apa poate
trece și din sânge în lumenul intestinal, adică poate fi secretată de celula intestinală. La copii,
consumul exagerat de dulciuri pe nemâncate duce la apariția diareiei datorită faptului că
dulciurile formează un mediu hiperosmotic în lumenul intestinal care atrage apa. În mod
normal, pe zi, rezultă 7,5l de apa din sucurile digestive și o persoana, în mod normal, ar trebui
să ingere 1,5l de apă. Din acești 9l ajunși în intestin, 8l se absorb în intestinul subțire și 1l
trece în colon. În colon se mai absorb înca 800-900 ml, iar 100-200 ml se elimină prin
materiile fecale.
Absorbția vitaminelor: vitaminele liposolubile (A,D,E,K) se absorb împreuna cu lipidele
prin același mecanism. Vitaminele hidrosolubile se absorb astfel: vitamina B12 și acidul folic
se absorb la nivelul ileonului, iar vitaminele B1, B2, B6, C si PP se absorb proximal în
intestinul subțire. Vitamina B12 și acidul folic nu necesită prezența Na, absorbindu-se prin
difuziune facilitată, pe când celelalte vitamine necesită prezența unui transportor comun cu
Na, mecanismul de absorbție fiind același ca cel descris la glucoza. Vitamina B12 (are rol și
factorul intrinsec gastric care este o glicoproteină secretată de celulele oxintice ale mucoasei
gastrice) și acidul folic se absorb în sensul unui gradient de concentrație.

Tulburările absorbției intestinale

Malabsorbția intestinală este un sindrom caracterizat prin incapacitatea

organismului de a absorbi anumite substanțe nutritive din intestin. Ea poate fi clasificată în
selectivă (pentru anumiti nutrienți) sau totală (pentru toate substanțele nutritive).
Cauzele malabsorbției includ: lipsa enzimelor necesare pentru descompunerea
anumitor substanțe nutritive (de exemplu intoleranța la lactoză), defecte structurale ale
peretelui intestinal (de exemplu fistulele intestinale – apărute în urma perforării peretelui
intestinal), procese inflamatorii intestinale, tumori intestinale, defecte congenitale ale
intestinului sau după radioterapia pentru cancere efectuată în zona abdominală.
 Absorbția deficitară a aminoacizilor duce la scădere în greutate, hipoproteinemie,
hipovolemie, hipotensiune și edeme (proteinele țin apa în vas, datorită presinunii
coloidosmotice) și în cazuri grave ascită (trecerea apei din vasele abdominale în peritoneu).
Absorbția insuficientă a lipidelor, duce la eliminarea lor în materiile fecale. Materiile fecale
sunt voluminoase, deschise la culoare, urât mirositoare și grăsoase (se numește steatoree).
Boala celiacă este o afecțiune ereditară sau dobandită, care presupune intoleranța la
gluten (o proteină din componența făinei de grâu și secară) care poate apărea din cauza lipsei
congenitale a glutenhidroxilazei sau datorită apariției unei reacții imunologice la gluten.
Gliadina din compoziția glutenului poate produce: o reacție inflamatorie la nivelul mucoasei
intestinale, leziuni ale mucoasei intestinale, aplatizarea vilozităților, distrugerea joncțiunilor
intercelulare (din această cauză apărând sindromul intestinului permeabil, cu trecerea
microorganismelor intestinale în sânge – aceste sindrom mai poate apărea și după
chimioterapia pentru cancere). Scoaterea din alimentație a cerealelor care conțin gluten,
restabilește funcția intestinală.

Ficatul
Ficatul este o glandă anexă a tubului digestiv, fiind cel mai mare organ intern, ce
cântărește la adult 1500 g, ceea ce reprezintă 2% din greutatea corporală. Unitatea
morfologică și funcțională a ficatului este lobulul hepatic, cu formă hexagonală, ce este
constituit în jurul venei centrolobulare, ce se varsă în venele hepatice, apoi în cele
suprahepatice și în final se drenează în vena cavă inferioară. Spre vena centrolobulară,
converg asemănător spițelor unei roți, plăci de celule hepatice – într-o placă găsindu-se 2
cordoane de celule hepatice (hepatocite). Două hepatocite adiacente delimitează un canalicul
biliar intralobular, care apoi se varsă într-un canalicul biliar perilobular, apoi într-un canalicul
interlobular. Extremitatea canaliculului biliar intralobular din apropierea venei centrolobulare
este închisă, iar cealaltă parte se varsă în canaliculul biliar perilobular (figura 4). Curgerea
bilei în canaliculele biliare se face în sens opus deplasării sângelui.
În jurul lobulilor există o stromă conjunctivă, ce conține canaliculul biliar
perilobular și vasele perilobulare. Stroma conjunctivă umple și spațiile triunghiulare din
zona de contact dintre 2 lobuli adiacenți, aceste spații triunghiulare numindu-se spații porte.
În fiecare spațiu port se gasește o ramură a venei porte, una a arterei hepatice, un canalicul
biliar și un vas limfatic. Din ramificația venei porte, situată în spațiul port, se desprind venele
perilobulare, care apoi dau naștere capilarelor sinusoide, care drenează sângele în vena
centrolobulară. Arteriolele hepatice din regiunea perilobulară irigă stroma perilobulară și o
parte din ramurile lor se anastomozează cu capilarele sinusoide, în dreptul treimii externe a
distanței dintre marginea lobulului și vena centrololulară.

Capilarele sinusoide sunt capilare de tip discontinuu și sunt căptușite cu 2 tipuri de

celule: celule endoteliale lipsite de membrană bazală și celule Kupffer. Celulele Kupffer sunt
celule mari, stelate, ce aparțin sistemului reticulo-endotelial și au o activitate fagocitară
intensă. Între baza celulelor endoteliale ale capilarelor sinusoide și lamelele de hepatocite
ramâne un spațiu îngust numit spațiu Disse, ce conține lipocite cu rol în metabolismul și
înmagazinarea vitaminei A. Carotenii se transformă în ficat sub acțiunea hormonilor
tiroidieni în vitamina A. Spațiile Disse care corespund cu capilare limfatice sunt conectate cu
vasele limfatice perilobulare.
Irigația nutritivă a ficatului provine din artera hepatică, iar cea funcțională din vena
portă. Artera hepatică, ramură a trunchiului celiac, transportă spre ficat un sânge oxigenat în
proporție de 95%, iar presiunea la acest nivel este de 100 mm Hg. Vena portă se formează
prin unirea venelor splenică, mezenterică superioară și mezenterică inferioară, iar sângele
este oxigenat în proporție de 60-70%, iar presiunea lui măsoară 8-10 mm Hg. Substanțele
nutritive, medicamentele absorbite din intestin, precum și hormonii pancreatici
(insulina, glucagon) și gastrointestinali (secretina, colecistokinina), înainte de a ajunge
în circulația sistemică, trebuie să treacă prin ficat. În condiții bazale, prin artera hepatică
trec aproximativ 400 ml sânge/minut, iar prin vena portă 1000 ml sânge/minut, debitul total
fiind de 1400 ml/minut reprezentând 25-28% din debitul cardiac de repaus.

Funcțiile ficatului
Ficatul are urmatoarele funcții:
1.de stocare a sângelui: în mod normal, în ficat sunt stocați 450 ml de sânge. Patologic, se
poate ajunge până la 1000 ml de sânge (stază sanguină), caz în care ficatul devine mărit în
volum și se palpează sub rebordul costal (hepatomegalie). Ficatul prezintă stază sanguină în
caz de insuficiență cardiacă, care înseamnă incapacitatea inimii de a pompa sângele în
arterele mari. Dacă sângele nu mai este expulzat în artere, el va rămâne stocat parțial în
inimă. Ca urmare, inima va fi marită în volum (cardiomegalie – vizibilă ecografic). În cazul
în care sângele rămâne în inima, va crește presiunea în toate cavitățile inimii. Datorită
creșterii presiunii în artriul drept va crește și presiunea în vena cavă inferioară. Va crește, ca
urmare presiunea în venele suprahepatice și în venele hepatice. Sângele nu se va întoarce de
la ficat la inima și va rămâne stocat la acest nivel.
2.funcția antitoxică: la nivelul ficatului sunt distruși microbi și sunt inactivate
substanțele toxice pătrunse în organism. Funcția antitoxica a ficatului se realizează prin
intermediul celulelor Kupffer (macrofage), care au capacitatea de a fagocita
majoritatea substanțelor străine pătrunse în organism. În acest mod, sunt inactivați
99% din germenii pătrunși în organism.
3.funcția metabolică
-metabolismul proteic: în ficat se sintetizează toate proteinele plasmatice cu exceptia
imunoglobulinelor. Albuminele fiind cele mai numeroase proteine plasmatice sunt cele care
au contribuția cea mai mare în menținerea presiunii coloidosmotice a sângelui și de aceea în
lipsa lor apar edeme și în cazuri grave de carență a lor se instalează ascita (în hepatitele
cronice și în insuficiența hepatică). Ficatul produce și proteine plasmatice cu rol în
transportul lipidelor, hormonilor, anumitor medicamente și anumitor minerale. Peste
jumătate dintre lipoproteinele plasmatice se formează de asemenea, în ficat. În ficat se
sintetizează factorii I, II, V, VII, IX, X ai coagulării (există 13 factori ai coagulării) și toti
factorii fibrinolizei (fibrinoliza însemnând procesul fiziologic de liză a cheagului format,
pentru a nu apărea o coagulare extensivă în vas). De aceea, în caz de insuficiență hepatică
(apărută cel mai frecvent consecutiv unei hepatice cronice alcoolice sau cu virus hepatitic B
sau C) au loc tulburari în hemostază și coagulare. La nivel hepatic are loc, de asemenea,
dezaminarea aminoacizilor cu formare de cetoacizi. În ficat are loc și combinarea
amoniacului rezultat din dezaminarea aminoacizilor cu CO2 cu formare de uree, care este
mult mai puțin toxică decât amoniacul. Aceasta funcție se numește funcția ureogenetică a
ficatului și este stimulată de glucagon. Ficatul sintetizează și aminoacizi neesențiali, realizând
totodată și interconversiunea aminoacizilor (transaminare).Totodată, în ficat are loc si
decarboxilarea aminoacizilor cu formare de amine biogene.
-metabolismul glucidic: ficatul are rol în menținerea constantă a glicemiei, deoarece la
nivelul ficatului au loc procese de glicogenogeneza (adică de depunere a glucozei sub formă
de glicogen – proces stimulat de insulină), glicogenoliza (tranformarea glicogenului în
glucoză – proces stimulat de hormonii hiperglicemianți – glucagon, STH, catecolamine,
hormoni tiroidieni) si gluconeogeneza (formarea glucozei din produși neglucidici:
aminoacizi, acid lactic, glicerol – proces stimulat de hormonii glucocorticoizi, glucagon și
inhibat de insulină). Tot în ficat are loc și transformarea glucozei in acizi grasi, proces
stimulat de insulină.
-metabolismul lipidic: ficatul are rol în beta-oxidarea acizilor grasi. În ficat are loc și sinteza
lipoproteinelor (de exemplu VLDL), fosfolipidelor și colesterolului. Tot la nivelul ficatului
are loc și procesul de cetogeneză, adică formarea corpilor cetonici.
-funcția de depozit: ficatul depozitează glicogen, vitaminele A, D, K, B2, B6, B12, PP și
acidul folic. Mai depozitează Cu și Fe (pe feritină).
-funcția de formare și de distrugere a elementelor figurate: 15% dintre elementele
figurate sunt distruse la nivel hepatic (rolul principal în distrugerea elementelor figurate
revenindu-i splinei). Totodată, ficatul sintetizează 15% din eritropoetina circulantă (restul se
sintetizează în rinichi). La făt, ficatul are funcție deosebit de importantă în formarea
elementelor figurate.
-funcția secretorie: ficatul secretă bila.
-Alte funcții:
a. ficatul participă la activarea vitaminei D3 , produsă în piele sub actiunea radiațiilor
ultraviolete dupa schema descrisă anterior la absorbția calciului.
b. În ficat are loc transformarea carotenilor în vitamina A sub influența hormonilor
tiroidieni.
c. În ficat se sintetizează angiotensinogenul care este o proteină care se transformă
sub actiunea reninei (o enzima secretată de aparatul juxtaglomerular renal în caz
de ischemie renală – de exemplu în cazul unei hemoragii moderate, în acest caz
scăzând atât volumul sangvin cât și presiunea arterială) în angiotensina I și apoi
aceasta la rândul ei se transformă sub acțiunea enzimei de conversie în
angiotensina II, care este cel mai puternic vasoconstrictor natural.
Vasoconstricția produsă de angiotensina II duce la creșterea presiunii arteriale
până este adusă la valori normale. De asemenea, angiotensina II stimulează
 secreția de aldosteron din corticosuprarenală. Aldosteronul crește reabsorbția
renală a Na la nivelul tubului distal și colector, consecutiv crește reabsorbția
renală a clorului și secundar și a apei și ca urmare va crește volumul plasmatic
până cand volumul sangvin ajunge la valori normale.
d. În ficat are loc sinteza de somatomedine (polipeptide formate și în fibroblaști) ce
determină proliferarea cartilajelor de creștere sub acțiunea hormonului de creștere
(STH – somatotrop).
e. La nivelul ficatului are loc schimbarea structurii medicamentelor, care uneori duce la
inactivarea lor, uneori însă duce la potențarea activității acestora (de exemplu
prednisonul, un glicocorticoid, se transformă în ficat în metabolitul său mult mai activ,
prednisolonul).
f. Ficatul inactivează următorii hormoni: insulina, glucagonul, cortizolul,
aldosteronul, testosteronul, estrogenii și hormonii tiroidieni.