Universitatea Politehnica Bucureşti

Facultatea de Inginerie Electrică

Aplicaţii ale câmpului electromagnetic în medicină

Masterand: Ghinea Daniela Iuliana

Specializare: SEA 1

Coordonator: As.dr.ing. Bordianu Adelina

 Cuprins

1. Noţiuni introductive

1.1 Undele electromagnetice

1.2 Valori limită de expunere şi valori de declanşare a acţiunii pentru
câmpurile electromagnetice
1.3 Efectele câmpurilor electromagnetice asupra sănătăţii

2. Noțiuni generale despre câmpul electromagnetic şi mărimile acestuia

3. Aplicaţii electromagnetice utilizate în medicină

4. Stimularea magnetică a ţesuturilor

5. Observaţii şi concluzii

6. Bibliografie
 4. STIMULAREA MAGNETICĂ A ŢESUTURILOR

Stimularea magnetică reprezintă o metodă de stimulare (a nervilor, muşchilor sau

ţesuturilor) prin aplicarea unui câmp magnetic variabil în timp, care induce curenţi electrici în
pacient, proporţionali cu variaţia în timp a câmpului magnetic. Curentul electric de stimulare este
produs de un câmp magnetic variabil în timp, având o distribuţie diferită (în comparaţie cu cazul
stimulării electrice); curentul penetrează mult mai uşor regiuni care au rezistenţa electrică crescută
(craniul sau oasele) evitând densitatea mare de curent în anumite zone cu receptori senzoriali (cum
ar fi scalpul), deci şi senzaţiile de durere. Ţesutul nu are efect asupra distribuţiei câmpului
magnetic, deoarece μţesut = μ0.
De aceea, stimularea magnetică se foloseşte frecvent în tratarea afecţiunilor sistemului
nervos central sau a nervilor periferci [25].

Realizarea bobinelor de stimulare

Pentru ca bobina să genereze un câmp magnetic puternic, cu variaţie rapidă, se utilizează

un condensator încărcat la tensiune mare, iar apoi acesta se descarcă, prin intermediul unui tiristor,
prin bobină. Variaţia curentului depinde de viteza de descărcare a condensatorului C [25].

Fig1. Schema de principiu [25]

Modele tipice de bobine

A. Bobină cilindrică cu straturi multiple

Fig2. Bobină cilindrică cu straturi multiple [25]

 Inductanţa unei astfel de bobine este dată de relaţia:

L ≈ μ ∙ N2 ∙ {[(π ∙ r2) / (h + 0.9 ∙ r)] – [(0.3 ∙ r ∙ g) / l]} (1)

B. Bobină-disc cu straturi multiple

Fig3. Bobină-disc cu straturi multiple

Inductanţa unei astfel de bobine este dată de relaţia:

L ≈ μ ∙ N2 ∙ [(π ∙ r2) / (0.8 ∙ r + 1.1 ∙ g)] (2)

C. Bobină cilindrică cu un strat lung

Fig4. Bobină cilindrică cu un strat lung [25]

Inductanţa unei astfel de bobine este dată de relaţia:

L ≈ μ ∙ N2 ∙ (π ∙ r2/l) (3)

Energia necesară pentru stimularea ţesutului este dată de relaţia:

W ≈ B2 ≈ E2 ∙ timp2 (4)

unde timp este durata impulsului

Stimulatorul experimental conceput de Irwin (1970) avea o grupare de condensatoare cu ,

Cechiv = 4760 μF, care a fost încărcată la 90- 269V şi apoi descărcată, utilizând un grup de 8
tiristoare, prin bobina de stimulare. A rezultat o inducţie B cu valori cuprinse între 0.1- 0.2T la
5mm de bobină, cu o durată cuprinsă între 150- 300μs.
 Stimulatoarele magnetice folosite uzual utilizează o energie de 500J şi folosesc o tensiune
de 3- 5kV pentru încărcarea condensatorului C. Valorile de vârf ale inducţiei sunt de circa 2T iar
variaţia inducţiei în timp este de aproximativ 5 ∙ 104 T/s [25].

Stimularea nervoasă

Deoarece corpul este un bun conducător de electricitate şi datorită faptului că nervii şi

musculatura au funcţii electrice, este de aşteptat să se observe efecte fiziologice la aplicarea unui
curent asupra corpului. Aceste efecte pot fi o sursă de risc, dar ele pot fi deasemenea utilizate
pentru diagnosticul şi tramentul unor boli. Cele mai importante trei efecte fiziologice ale
electricităţi sunt electroliza, stimularea nervoasă şi încălzirea.
Dacă un curent de amplitudine suficientă este transmis unei zone musculare aflate între
suprafeţele unei perechi de electrozi, atunci muşchii se vor contracta. Aceştia se contractă deoarece
un stimul este introdus în fibra nervoasă, care alimentează muşchii.
Dacă curentul folosit este un curent alternativ, atunci poate fi trasat un grafic care va arăta
amplitudinea curentului în funcţie de frecvenţa necesară pentru a cauza contracţia musculară [26].

Fig5. Curentul necesar pentru a cauza stimularea musculară sub suprafaţa unei perechi de
electrozi aplicaţi braţului [26]

Ȋn fig5. se ilustrează faptul că pragul de funcţionare pentru stimulare este între 50 Hz si 20

kHz. Peste o valoare de 20 kHz, stimularea este aproape imposibilă. Un curent care durează cel
puţin 50μs şi cel mult 20ms este necesar pentru stimularea fibrelor nervoase.
Dacă în locul unui curent alternativ, se foloseşte un scurt impuls de curent, un alt grafic
poate fi trasat în care curentul necesar producerii stimulării este trasat în funcţie de durata
impulsului de curent. Acest grafic prezentat în fig6. arată că un impuls care să dureze cel puţin
50μs şi cel mult 2ms, este necesar pentru stimularea fibrelor nervoase. Acest rezultat este
consecvent cu concluzia trasă din aplicarea unui curent alternativ. Totuşi, există o diferenţă: aceea
că stimularea se produce numai pe una din suprafeţele electrozilor. Stimularea se produce sub
electrodul la care impulsul este văzut ca un impuls negative [26].
 Fig6. Curentul necesar pentru a cauza stimularea musculară sub suprafaţa unei perechi de
electrozi aplicaţi braţului folosind stimularea impulsională [26]

Un nerv va fi stimulat atunci când potenţialul transmembranar este inversat de către

aplicarea unui curent extern. Dacă curentul pătrunde în nerv, curentul extern aplicat trece din partea
negativă spre cea pozitivă, apoi potenţialul transmembranar va fi crescut, iar acolo unde curentul
părăseşte nervul, potenţialul transmembranar va fi redus. Stimularea se va produce acolo unde
curentul părăseşte nervul. Dacă electrodul pozitiv este denumit anod, iar electrodul negativ este
denumit catod, stimularea începe sub catod (fig7.). Reobaza reprezintă curentul minim care va
stimula muşchiul, indiferent de mărimea impulsului de stimulare fiind notată cu R în figura 6.
Cronaxia, notată cu C (conform fig6.), reprezintă durata impulsului astfel încât curentul de prag
este de două ori reobaza [26].
Curenţi şi tensiuni
Pentru ca un nerv să fie stimulat, trebuie ca un curent să treacă în afara nervului pentru a
iniţia inversarea potenţialului transmembranar. Potenţialul trebuie să fie redus cu aproximativ 30%
pentru ca un potenţial de acţiune să fie generat. Deoarece membrana are capacitanţă, va fi necesară
o sarcină finită pentru a modifica potenţialul trasmembranar. Acesta este motivul pentru care
curentul de stimulare trebuie să treacă într-un timp minim, înainte ca stimularea să aibă loc. Din
punct de vedere experimental se poate măsura sarcina necesară pentru a produce stimularea
musculară, atunci când se folosesc diferite poziţii ale electrodului. Astfel de rezultate sunt
prezentate în Tabelul 1.

Tabel 1. Sarcina necesară stimulării nervului motoriu în funcţie de distanţa între electrod
şi nerv
Poziţia electrodului Sarcina necesară stimulării
În interiorul unui axon nervos 10-12 C
Pe suprafaţa unui corp nervos 10-7 C
Pe piele la câţiva mm de nerv 10-6 C
 Fig7. Un axon nervos poate fi stimulat de către curentul care trece printre cele două
suprafeţe ale electrozilor. Stimulara apare la catod, unde potenţialul transmembranar este
redus[26].

O sarcină mult mai mare este necesară pentru stimularea unui nerv cu electrozi de
suprafaţă, deoarece majoritatea curentului trece prin ţesut înconjurând nervul şi numai o mică parte
trece în fibrele nervoase. Energia necesară pentru stimularea nervoasă va depinde de rezistenţa
prin care curentul trebuie să treacă; pentru o pereche de electrozi aplicaţi direct pe nerv, energia
necesară este de aproximativ 10-4 J. Aceasta corespunde la 10mA trecând timp de 100μs prin
rezistenţa unui electrod de 10kΩ.
Această energie poate fi comparată cu energia stocată într-o mică baterie, care are o
capacitate de 500mA∙h având tensiunea de ieşiere egală cu 9V. Rezulă că energia în baterie este
de 16200J, comparativ cu energia necesară pentru stimularea nervoasă egală cu 10-4 J.
Chiar şi o mică baterie are suficientă energie, pentru a stimula un nerv, mai mare de 100
de milioane de ori. Dacă nervul nu este superficial (aproape de piele), atunci curenţi mult mai mari
sunt necesari, iar dacă se doreşte un stimul puternic asupra unei mase mai mare, cum ar fi inima,
atunci este necesară o energie de câţiva jouli.
Energia necesară pentru a stimula orice tip de fibră nervoasă nu este aceeaşi. O fibră
nervoasă mare are un prag de stimulare mult mai mic faţă de o fibră nervoasă mica[26].
 Stimularea creierului uman

Stimularea creierului prin intermediul stimulării magnetice transcraniene are un mare

potential în aplicaţii terapeutice, neurofiziologie, psihiatrie şi neurologie.
Ȋn ultimul deceniu s-a observat o creştere rapidă a cererii de stimulare cerebrală neinvazivă
pentru a studia relaţiile dintre creier şi comportamentul uman pentru a trata o varietate de tulburări
neurologice şi psihiatrice. Stimularea creierului oferă un instrument valoros pentru aplicaţii în
neurofiziologie, modularea activităţii creierului într-o reţea distribuită specific, cortico-
subcorticală astfel încât să inducă controlat manipulări controlabile de comportament. Ea este un
tratament promiţător pentru o varietate de afecţiuni medicale, precum şi numărul de cereri continuă
să crească odată cu numărul mare de studii clinice în curs de desfăşurare pentru o varietate de boli.
Utilitatea terapeutică a stimulării creierului a fost revendicată în literature de specialitate
pentru [27]-[28]:
- tulburări psihiatrice precum depresia, tulburări bipolare, tulburarea de stres post-
traumatic, etc;
- boli neurologice, cum ar fi boala Parkinson, ticuri, bâlbâiala, spasticitate sau epilepsie;
- reabilitarea după producerea unui accident vascular cerebral;
- sindromuri dureroase, cum ar fi cele cauzate de migrenă, neuropatii şi dureri lombare;
- boli viscerale interne, precum pancreatita cronică sau cancerul.
Din păcate, în ciuda creşterii rapide a interesului pentru aplicaţii ale acestor tehnici, fizica
şi mecanismele de bază rămân explorate incomplete iar abordările ingineriei biomedicale care ar
putea face dispozitivele de stimulare mai eficiente, mai potrivite pentru aplicaţiile specific,
necesită o analiză mai atentă [27]-[28].
Stimulatorii magnetici, fig.8, sunt formaţi din două componente principale: un condensator
de tensiune înaltă şi un curent de încărcare-descărcare mare şi o bobină de stimulare magnetică
care generează un câmp de impulsuri cu valori cuprinse între 1-4 Tesla, cu o durată cuprinsă între
o milisecundă şi un sfert de milisecundă [29]-[30].

Fig.8 Schema simplificată a unui stimulator [30]

Acest sistem de încărcare-descărcare este compus dintr-o unitate de încărcare,

condensatoare de stocare, circuite de comutare şi circuite electronice de control. Fără circuitele de
comutare şi de control electronic, circuitul este în esenţă un circuit RLC în parallel, unde rezistenţa
R şi inductanţa L sunt setate la cele mai mici valori practice pentru a minimiza încălzirea în timpul
generării formei de undă dorită [29]-[30].
Dispozitivele de impuls oferă un stimul la fiecare câteva secunde.
 Noua generaţie de dispositive permite creşterea frecvenţei de stimulare peste valoarea de
100Hz. Dificultăţile în proiectarea acestor dispositive constă în:
- tensiune înaltă (de la 400V până la 3kV);
- curent mare ( de la 4kA până la 10kA).
A doua component cheie a stimulatorului magnetic o reprezintă bobina, care serveşte drept
sursă electromagnetică. Proiectarea bobinei este extrem de importantă deoarece este singura
componentă care vine în contact direct cu subiectul ce urmează a fi stimulat iar forma bobinei
influenţează direct distribuţia curentului indus.
Cele mai frecvente bonine utilizate sunt circulare sau în formă de cifra “8” (două bobine
circulare amplasate în paralel sau bobine duble/future), fig9 [29]-[30].

Fig9. Bobine future [30]

Acestea sunt realizate din cupru datorită rezistenţei electrice, capacitatea de căldură,
rezistenţa la tracţiune şi costul relative scăzut. Diametrul unei astfel de bobine variază de la 4 la 9
cm iar inductanţa bobinei variază de la aproximativ 15μH până la aproximativ 150μH [29]-[30].
 Ȋn cadrul programului FEMM, am realizat următoarele simulări:

a) Cazul unei probleme axisimetrice

Fig.10 Problemă axisimetrică

Ȋn figura 10 sunt reprezentate:

- bobina din cupru, parcursă de un curent egal cu 1.78 A;
- capul uman format din craniu, ţesut şi creier. Craniul este caracterizat de o
conductivitate electrică egală cu 1 MS/m si de o permeabilitate magnetică relativă
egală cu 8. Conductivitatea electrică a ţesutului este de 0.4 MS/m iar permeabilitate
magnetică relativă este egală cu 11. Permeabilitatea magnetică relativă a creierului
are o valoare egală cu 110 iar conductivitatea electrică este egală cu 4.76 MS/m.

Ȋn urma efectuării unei simulări la o frecvenţă egală cu 50 Hz, a geometriei descrise, a

rezultat o inducţie magnetică prezentă la nivelul craniului uman, de aproximativ 0.2 T, fig.11.
 Fig.11 Inducţia magnetică la nivelul craniului uman

b) Cazul unei problem plan paralel

5. OBSERVAŢII ŞI CONCLUZII
 6. BIBLIOGRAFIE

[25] Cursul 9,Inginerie medicală, V. Manoliu

[26] Cursul 10,Inginerie medicală, V. Manoliu
[27] Pascual-Leone A, Bartres-Faz D, Keenan JP. 1999. Transcranial magnetic stimulation:
studying the brain-behavior relationship by induction of ‘virtual lesions.’ Philos. Trans. R. Soc.
London B Biol. Sci. 354:1229–38
[28] Priori A. 2003. Brain polarization in humans: a reappraisal of an old tool for prolonged
noninvasive modulation of brain excitability. Clin. Neurophysiol. 114:589–95
[29] Cohen LG, Roth BJ, Nilsson J, Dang N, Panizza M, et al. 1989. Effects of coil design on
delivery of focal magnetic stimulation. Technical considerations. Electroenceph. Clin.
Neurophysiol. 75:350–57
[30] Cohen D, Cuffin BN. 1991. Developing a more focal magnetic stimulator. Part 1: some
basic principles. J. Clin. Neurophysiol. 8:102–11