“Adânc e țelul ăsta al nemuririi noastre,

Pe-aceste plaiuri mândre și veșnic românești,

Nici cu invazii-n masă, potopuri sau dezastre,
N-ai reușit de veacuri, măcar să ne clintești.

Când a plouat pe tine, noi te-am primit în casă,

Căci tare ne-a fost milă de neputința ta,
Nici n-ai răbdat vreodată căci noi te-am pus la masă
Când mântuiseși carnea ce o aveai sub șa.

Ți-am dat pământul ăla, ca tu și toți nebunii

S-aveți o țară astăzi și-un loc în lumea bună,
Iar fără noi de pază când au venit păgânii,
V-ați fi-nchinat ca sclavii, plângând sub semilună.

Și-ați fi cântat în coruri, cu fața la perete,

Imn pentru-a voastră țară, schimbată-n pașalâc,
Rahat, în loc de carne sub șa, mâncați în cete,
Pupând, cu gura plină, sultanul pe papuc.

V-au împărțit merinde, zâmbind, ostașii noștri

Când și-au urcat opinca pe-al vostru parlament,
V-am refuzat ofranda cand ne-ați fi dat ca proștii
Sărmana voastră țară, cerșind un trai decent.

Îți dăm un sfat noi astăzi, să-ți folosească mâine:

Când ne-au căzut feciorii sub ale voastre puști,
Noi v-am jurat răsplată și, amintește-ți câine,
Să te ferești de neamul a cărui mână muști!”