Da, iubirea adevărată afirmă libertatea celuilalt. Nu încearcă să-l stăpânească.

Aici se greşeşte
cel mai mult în relaţii, când unul încearcă să-l transforme pe celălalt, să-l ajusteze după gustul
propriu. Când iubeşti, trebuie să ieşi din tine în sensul de a încerca să-l trăieşti pe celălalt, să-l
înţelegi pe celălalt, să vezi lumea prin ochii lui.

Dacă îi calci libertatea, apare instinctul de apărare. Şi se va închide în el. Se va feri de tine, se va
simţi agresat. Într-o relaţie trebuie să existe un balans între apropiere şi distanţă. Trebuie să-i
păstrezi celuilalt taina, să n-o spulberi. Să nu încerci să cotrobăi în toate cotloanele sufletului lui,
să nu intri cu excavatorul peste flori. Tupeul, îndrăzneala distrug misterul celuilalt.

Exerciţiul acesta al ieşirii din noi înşine uneori e dureros, înseamnă să părăseşti o poziţie sigură,
să ieşi din confortul felului tău de a fi, adoptând felul celuilalt de a fi. Dar numai aşa te poţi lărgi,
te poţi îmbogăţi şi poţi transforma iubirea în cale de cunoaştere.

Dacă rămâi în tine însuţi, eşti foarte sărac. Ba, mai mult, te trezeşti că toţi îţi întorc spatele. Te
trezeşti singur.

Părintele Pantelimon, Manastirea Oasa în "Despre dragoste"