33 de ani de la mutarea în Țara de peste Veac a Părintelui Patriarh Iustin

Moisescu, cel de-al patrulea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române

Patriarhul Iustin, născut în 1910, în satul Cândesti din fostul judeţ Muscel,
ca fiu al unui învăţător care s-a jertfit în Războiul pentru întregirea ţării, a rămas
orfan de tată la o vârstă fragedă. Iustin Moisescu a urmat Seminarul, Facultatea
de Teologie din Bucureşti, cu rezultate excepţionale, iar la mijlocul anilor 30 a fost
trimis de patriarhul Miron să îşi continue studiile în Grecia.
În 1937, la vârsta de 27 de ani, Iustin Moisescu obţinea titlul de doctor în
teologie al Universităţii din Atena cu o teză, redactată în limba greacă, despre
Evagrie din Pont, care avea să rămână până astăzi un punct de referinţă
bibliografică.
Această lucrare trebuie aşezată în contextul epocii, în care teologia noastră
începea să se impună prin contribuţii de valoare, menite să reziste probei timpului,
cum sunt cele datorate părintelui Stăniloae (Viaţa şi opera Sf. Grigorie Palama
1938), Liviu Stan (Mirenii în Biserică, teză de doctorat) sau viitorul arhiepiscop
Antim Nica, care publica, în 1939, în revista "Biserica Ortodoxă Română" primul
studiu românesc despre rugăciunea lui Iisus.

O vocaţie de cercetător şi profesor

După ce şi-a obţinut doctoratul la Atena, Iustin Moisescu a trecut pe la
Universitatea de la Strasbourg, apoi a fost profesor în Varşovia. Revenit în ţară a
predat la Iaşi, Suceava şi în cele din urmă la Institutul de Teologie din Bucureşti
adică la fosta Facultate de Teologie, pe care, în 1948, regimul comunist o
desprinsese de Universitate. Ca formaţie, Iustin Moisescu a fost un teolog de studiu
concentrat şi un profesor, având ca specialitate Noul Testament. După ce a
funcţionat o scurtă perioadă de timp ca profesor la Seminarul Nifon din Bucureşti,
a predat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Varşovia (1938-1939).
După război, în 1946, Iustin Moisescu a dat la iveală o altă lucrare
importantă, Activitatea Sf. Apostol Pavel la Atena, iar peste un deceniu va publica
Ierarhia bisericească în epoca apostolică. De asemenea, va traduce, din limba
greacă Simbolica lui Hristos Andrutsos. Acestei bibliografii referenţiale i se vor
adăuga numeroase studii şi articole, pentru că Iustin Moisescu a fost un intelectual
sclipitor.
 Înlăturat de comunişti din învăţământ

La începutul anilor 50, profesorul teolog Iustin Moisescu a fost înlăturat din
învăţământ de autorităţile comuniste. S-ar putea pune întrebarea:Cum s-a întâmplat
că, peste câţiva ani, va ajunge mitropolitul Ardealului? Răspunsul credem este
următorul:La vremea respectivă, ministrul Cultelor era Petre Constantinescu-Iaşi,
care predase şi el la Facultatea de Teologie Iaşi Chişinău. Acest fost coleg şi-a
amintit că profesorul Iustin Moisescu, la un moment dat, a avut o poziţie favorabilă
unor studenţi cu simpatii politice de stânga cărora li se intentase proces. O făcuse
nu pentru că ar fi avut el însuşi vederi de stânga, ci dintr-un sentiment de
compasiune şi solidaritate omenească, trăsături de caracter ce îl vor caracteriza şi
mai târziu ca mitropolit şi patriarh.
Mitropolit al Ardealului apoi al Moldovei

Aşa se face că în anul 1956, după moartea mitropolitului Nicolae Bălan, profesorul
Iustin Moisescu intră în monahism şi este ales mitropolit al Ardealului. Nu va
păstori în Sibiu decât zece luni, pentru că, după trecerea la cele veşnice a lui
Sebastian Rusan, Iustin Moisescu devine arhiepiscop al Iaşilor şi mitropolit al
Moldovei. Va rămâne în această demnitate vlădicească timp de douăzeci de ani.
Perioada era una cât se poate de grea pentru Biserică.
Regimul comunist se afla în plină ofensivă, iar funestul Decret 410 din 28
octombrie 1959 avea să decimeze mănăstirile:din aproape zece mii de călugări şi
călugăriţe, după aplicarea acestui decret cu urmări tragice pentru monahismul
nostru, nu mai rămâneau în chinovii decât un număr foarte mic de monahi şi
monahii. Îndată ce urgia se atenuează cât de cât, mai ales după amnistia deţinuţilor
politici din anul 1964, mitropolitul Iustin începe să restaureze mănăstirile şi să
reintegreze o serie de călugări în viaţa monahală. Este vremea în care părintele
Cleopa, care trăise ascuns în munţii Moldovei, revenea la mănăstirea Secu şi
ulterior la Sihăstria şi acelaşi lucru se întâmpla şi cu alţi duhovnici. Dar este şi
vremea în care mitropolitul, provenit dintr-un profesor teolog, îşi dezvăluie marile
calităţi de chivernisitor care i-au surprins pe mulţi.
Odată instalat în scaunul vlădicesc de la Iaşi, Iustin Moisescu, cunoscător
neîntrecut de greacă şi neogreacă, încât îi uimea pe ierarhii eleni cu care vorbea în
limba lor, spera că va avea răgazul să dea o versiune proprie Noului Testament.
Asprimea vremurilor şi sarcinile eparhiei nu i-au îngăduit să ducă la bun sfârşit
acest proiect. În schimb, a reuşit să reînfiinţeze şi să restaureze numeroase
mănăstiri şi să pună ordine în eparhia sa.
Acest om deprins cu studiul şi cu meditaţia s-a dovedit, spre surprinderea
multora, un virtuoz al administraţiei. Încă de la sfârşitul anilor '50 a încredinţat
restaurarea catedralei şi a centrului mitropolitan marelui arhitect G.M.
Cantacuzino, os de familie domnească, indezirabil regimului şi fost deţinut la
Canal.
Deşi Iustin Moisescu a intrat târziu în monahism, n-a avut experienţa stăreţiei, atât
de necesară unui ierarh şi nu avea nici comportamentul unui călugăr, cu toate
acestea el a fost nespus de iubit de călugării şi stareţii din Moldova care şi astăzi îşi
amintesc cu dragoste de chiriarhul lor şi-l numesc cu afecţiune "Iustin".
Ei nu uită ce a făcut mitropolitul Iustin pentru mănăstiri şi pentru monahism,
după cum nu uită felul demn chiar impozant, în care trata cu stăpânirea comunistă.
A numit stareţi destoinici cărora le-a transmis ceva din eleganţa lui înnăscută. În
aceiaşi ani, acest mare mitropolit ne reprezenta cu strălucire Biserica la reuniunile
pentru pregătirea Marelui Sinod Ortodox care se desfăşurau la Rhodos sau la
Chambesy, în Elveţia. Putem afirma, fără teama de a greşi, că Iustin Moisescu a
fost primul nostru mare diplomat bisericesc.
Ca mitropolit şi, mai târziu, ca patriarh, prestanţa, conversaţia lui (căci ştia
să poarte o discuţie cu un om simplu, dar şi cu un şef de stat sau cu un cap
încoronat) raporturile sale cu misiunile diplomatice din Bucureşti, sunt o dovadă în
acest sens. Un episod, din multe altele, vine să sublinieze calităţile sale
diplomatice, arta sa de a obţine de la interlocutor ceea ce dorea. Astfel, când în
iulie 1975, Jacques Chirac, fostul preşedinte al Franţei, în cadrul unei vizite
oficiale în România, a sosit la Iaşi, înaltul oficial francez a luat parte la o Liturghie
şi, apoi, a dejunat cu mitropolitul Iustin. Convorbirea care a avut loc cu acest prilej
s-a desfăşurat în limba franceză, mitropolitul Iustin vorbind o franceză fluentă şi
elegantă. Premier al Franţei, pe atunci, Chirac a plecat de la Iaşi cu o listă ce
cuprindea numele unor tineri teologi români:erau viitori bursieri în Franţa, cărora
ulterior le-au fost trimise invitaţiile şi bursele promise. De altfel, prestanţa
ierarhului Iustin Moisescu se impunea şi unor oameni politici comunişti, precum
Corneliu Mănescu, fost ministru de Externe, sau Gogu Rădulescu, vicepreşedinte
al Consiliului de Stat.
Om sobru şi frământat, străin de satisfacţiile formale pe care le aduce uneori
pompa chiriarhală, Iustin Moisescu era un om drept şi, totodată, unul care înţelegea
neajunsurile şi poticnirile naturii umane. Simţul dreptăţii îl determina să
promoveze ca stareţi sau ca parohi la bisericile mai importante numai elemente cu
vocaţie şi bine pregătite. Iar înţelegerea neputinţelor îl făcea să fie blând şi iertător.
Când a părăsit Iaşiul, în cuvântul de rămas bun Iustin Moisescu şi-a
mărturisit una din satisfacţiile legate de cele două decenii în care condusese
Mitropolia Moldovei:în tot acest timp nu caterisise nici un preot!

Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române

Iustin Moisescu a devenit patriarh al Bisericii Ortodoxe Române în vremuri

grele, când stăpânirea, mai ales în deceniul al nouălea al secolului trecut, îşi reluase
atitudinea ateistă şi de prigonire a Bisericii. Să ne amintim că îndată după
cutremurul din martie 1977 fusese demolată biserica Enei din Bucureşti, fapt
consternant şi rău prevestitor.
Patriarhul Iustin a îmbunătăţit învăţământul teologic, susţinând oameni de
valoare, a înfiinţat strălucita serie editorială "Părinţi şi Scriitori Bisericeşti", a
numit o serie de stareţi tineri şi destoinici la mănăstirile din eparhia sa, care au
reuşit cu multă abilitate să realizeze mai mult pe ascuns lucrări de restaurare şi
consolidare.
Regimul, însă, era pornit asupra Bisericii. Se zvonea despre o posibilă
mutare a reşedinţei Patriarhiei fie la Radu-Vodă, fie la Popeşti-Leordeni, în afara
Bucureştiului. Erau"translatate"unele lăcaşuri de cult şi începea să se simtă
ameninţarea buldozerelor. Chiar şi în aceste împrejurări, patriarhul Iustin
Moisescu, a reuşit, cu ajutorul lui Dumnezeu, să împiedice un mare
sacrilegiu:demolarea bisericii Sf. Gheorghe, concepută de Constantin Brâncoveanu
ca necropolă pentru sine şi familia sa. Patriarhul Iustin i-a spus limpede lui
Ceauşescu, în decursul unei audienţe, că necropola brâncovenească şi biserica în
care a fost prohodit I.L. Caragiale nu pot fi şterse de pe faţa pământului.
În chip deosebit trebuie subliniată acţiunea de restaurare a zeci de
monumente istorice şi de artă pe întreg cuprinsul Arhiepiscopiei, ca şi construcţia
unor clădiri moderne la centrul mitropolitan Iaşi. A îndrumat tipărirea mai multor
lucrări privind arta bisericească, precum şi a revistei "Mitropolia Moldovei şi
Sucevei".
Iată cum caracteriza perioada de păstorire a patriarhului Iustin Moisescu în
comparaţie cu predecesorul său, patriarhul Justinian Marina, un renumit teolog al
timpului, Pr. Prof. Dr. Bria Ion:"Perioada patriarhului Justinian avusese coerenţa ei
de nezdruncinat, şi aceasta din cauză că el însuşi ţinuse mâna fermă pe mecanismul
complex al unei administraţii patriarhale de mari proporţii.
Patriarhul Iustin a optat pentru instaurarea unei ordini morale în viaţa
preotului, pentru o spiritualitate sacerdotală şi parohială disciplinată. Desigur,
pentru acei preoţi care socoteau existenţa consistoriilor ca ceva normal, metoda
pastorală a patriarhului Iustin devenea prea urgentă. Sacerdoţiu şi etica merg
împreună, sunt valori reciproce. Patriarhul Iustin a refuzat să creadă că ar putea să
existe slujitori nedemni care uzurpă preoţia. De aceea, a spus odată, că instanţele
de judecată pentru preoţi constituie o contradicţie, chiar o injurie pentru numele
unei Biserici Ortodoxe".
 Eleganța și erudiția sa academică erau rodul unei vieți dedicate
studiului, fiind, ca profesor, mitropolit și patriarh, o personalitate
cu o solidă formare universitară de tip occidental, dar
folosind ca bază teologia Sfinților Părinți.
Timp de 17 ani ca profesor de teologie, un an ca mitropolit
al Ardealului (1956), 20 de ani ca mitropolit al Moldovei
și Sucevei (1957-1977) și 9 ani ca patriarh al Bisericii Ortodoxe
Române (1977-1986), Părintele Patriarh Iustin și-a dedicat viața
slujirii lui Dumnezeu și oamenilor.

Ca mitropolit al Moldovei și
Sucevei, într-o vreme de dictatură comunistă, plină de restricții
și presiuni asupra vieții Bisericii, acest distins ierarh român a
reușit, cu răbdare constantă și înțelepciune practică, să păstreze
și să promoveze credința creștină și cultura românească din
Moldova pe mai multe planuri ale vieții bisericești.
Intelectual înzestrat cu un surprinzător spirit practic, ierarhul
cărturar a restaurat sau reparat, în plin comunism, aproape 70
de biserici și chiar a construit unele biserici noi, mai multe case
parohiale, un Cămin modern pentru elevii seminariști și mai
multe sedii de protopopiate.

De asemenea, a construit trei mari clădiri – adevărate monumente

de arhitectură – în incinta Centrului eparhial Iași. Tot ca
mitropolit al Moldovei și Sucevei a restaurat, integral sau parțial,
peste 20 de mănăstiri și schituri: Putna, Sucevița, Moldovița,
Voroneț, Arbore, Humor, Slatina, Dobrovăț, Cetățuia, Râșca,
Neamț, Sihăstria, Secu, Bistrița, Văratec ș.a., iar la unele dintre
acestea a înființat muzee și colecții de artă bisericească.

În calitate de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1977-

1986) a continuat osteneala din Moldova și Bucovina, desfășurând
lucrări de restaurare sau reparații la mănăstirile: Curtea de Argeș,
Cheia, Zamfira, Viforâta, Dealu, Cernica, Pasărea, Țigănești,
Căldărușani, Biserica „Sfântul Spiridon Nou”, Biserica „Sfântul
Gheorghe Nou”, Catedrala patriarhală și altele.
Părintele Patriarh Iustin a acordat o atenție deosebită activității
editoriale.
 Conștient de marele folos pe care l-ar avea pentru
cititorii români traducerea în limba lor proprie a principalelor
lucrări teologice, istorice, liturgice și a tot ceea ce ține de trăirea
și experiența filocalică a Sfinților Părinți, a inițiat marea colecție
patristică intitulată Părinți și scriitori bisericești (PSB), proiectată
în 90 de volume. Această lucrare a fost reactualizată recent,
începând cu anul 2007, ca o cultivare a moștenirii spirituale
luminoase pe care Preafericirea Sa ne-a lăsat-o.

De asemenea,
el a inițiat colecția Arta creștină în România, în 6 volume. A
tipărit o nouă ediție sinodală a Sfintei Scripturi (1982), o nouă
ediție a Noului Testament (1979), manuale pentru învățământul
teologic superior și pentru Seminariile Teologice, multe cărți de
cult, revistele teologice centrale și alte publicații bisericești.
Prin bogata sa activitate cărturărească, pastorală și internațională,
Părintele Patriarh Iustin și-a înscris numele în rândul ierarhilor
români harnici și înțelepți.

Paralel cu bogata sa activitate administrativă, edilitară și

cultural-misionară, ierarhul român a reprezentat, cu demnitate și
competență teologică, Biserica Ortodoxă Română pe plan internațional,
la întruniri panortodoxe și interortodoxe sau la întruniri
intercreștine, fiind ales membru în conducerea Consiliului
Mondial al Bisericilor și a Conferinței Bisericilor Europene, iar ca patriarh a
vizitat mai multe Biserici Ortodoxe surori, precum și comunități
ortodoxe românești din Occident (Suedia, Elveția, SUA).

În afară de toate acestea, patriarhul Iustin şi-a înscris numele printre marii
ecumenişti contemporani, făcând cunoscută în întreaga lume Biserica românească,
cu istoria ei, cu problemele ei actuale; a fost delegat de Sfântul Sinod să reprezinte
Biserica românească la zeci de congrese şi întruniri intercreştine. Ca mitropolit, a
fost membru în Comitetul Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor şi în
prezidiul Conferinţei Bisericilor Europene; a condus delegaţiile Bisericii noastre la
Adunările generale ale acestor două mari organizaţii inter-creştine, la Conferinţele
panortodoxe de la Rhodos şi Chambesy; a condus sau a făcut parte din multe
delegaţii ale Bisericii noastre care au vizitat alte Biserici.
 Plin de întristare pentru bisericile din București martirizate
prin demolare sau umilite prin translare și izolare, îngrijorat de o eventuală
demolare sau mutare a Reședinței și Catedralei Patriarhale
de către autoritățile comuniste, dar și plin de milă pentru
poporul român privat de libertate și înfometat de sărăcie, Părintele
Patriarh Iustin a trecut la Domnul în data de 31 iulie 1986,
cu speranța unor vremuri mai bune.

A fost un arhipăstor maiestuos

și sobru ca un voievod, iar în tăcere impusă, un neînfricat
luptător până la moarte, ca un stâlp neclintit în mijlocul furtunii.

Mai precis, când dictatorii comuniști voiau să mute sediul Patriarhiei

la Mănăstirea Văcărești din capitală, el a refuzat categoric.
Era o îndrăzneală greu de tolerat din partea soților Ceaușescu.
Părintele Patriarh Iustin rămâne în memoria noastră ca fiind
un om echilibrat, un teolog erudit și un păstor înțelept, prin fidelitatea
sa față de tradiția ortodoxă, patristică, prin temeinica sa
pregătire academică, prin sobrietatea sa în relațiile umane, însă
și prin bunătatea și dărnicia sa părintească, exprimate adesea
discret, dar eficient.

Cunoscând multa sa hărnicie și dăruire jertfelnică pentru

Biserică, moștenirea spirituală și culturală lăsată nouă, celor
de azi, precum și lumina înțelepciunii sale în relațiile Ortodoxiei
românești cu alte Biserici, în duh de pioasă recunoștință și
prețuire, aducem omagiu de pomenire și cinstire memoriei sale
ca unui mare ierarh român, care a păstorit în vremuri grele,
când se demolau biserici și se chinuiau conștiințe creștine.

De aceea, ne rugăm azi Preamilostivului Dumnezeu să așeze sufletul

lui în corturile Sfinților mărturisitori jertfelnici, în comuniunea
Sfinților Părinți, mari Dascăli ai lumii și Ierarhi, în lumina și
iubirea Preasfintei Treimi.