Sunteți pe pagina 1din 4

Ministerul Educaţiei Naționale

Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia


Facultatea de Teologie Ortodoxă
Teologie Comparată

Autoritatea cuvântului la Părinții


deșertului

Eseu

Masterand
Gan Vasile Lucian

Alba Iulia
2018
O metodă de educare spirituală folosită de Părinții deșertului, alături de modul de viață
al avvei, este cuvântul avvei în practica îndrumării spirituale, însă nu orice cuvânt, ci unul
care influențează viața ucenicului. În acest caz sunt solicitate din partea ucenicului simțul
auzului, al văzului, dialogul și observarea, astfel încât pe lângă modul de viață al avvei,
paternitatea spirituală se exercită în deșert și prin intermediul cuvântului.

Trebuie precizat faptul că îndrumarea spirituală este eficace doar în măsura în care
preceptele ascetice ale Bătrânilor sunt puse în practică, ceea ce înseamnă că cuvântul avvei
lucrează doar în ucenicul care îl pune în practică. De acea Bătrânii sunt extrem de
intransigenți cu cei care îi caută doar pentru a discuta despre viața duhovnicească fără intenția
de a pune în practică preceptele ascetice.

Ucenicul care cere un cuvânt de mântuire doar din curiozitate sau din orgoliu, fără a-l
pune în practică, este deseori mustrat de către avva. Astfel, scenariul din Pateric poate fi
configurat astfel: la întrebarea ucenicului „cum să mă mântuiesc?”, el primește cuvântul „fă
așa și te vei mântui”, un cuvânt pe care ucenicul ascultător îl punea în practică, astfel încât
„așa se mântuia”.

Din această perspectivă se poate vorbi de o îndrumare prin cuvânt la Părinții


deșertului, aceasta fiind o metodă originală și completă de îndrumare spirituală. Acel cuvânt
de mântuire cerut cu ardoare de tinerii asceți relevă nevoia unui sfat practic cu privire la o
situație limită, și nu căutarea unei prescripții generale cu privire la viața lor duhovnicească.
Astfel, prin asimilarea existențială a cuvântului, ucenicul primea harul mântuitor al acestuia.
Aceste cuvinte ale Bătrânilor au format împreună cu cuvintele Scripturii o tradiție dublă de
autoritate pentru cei care au trăit în deșert. La fel ca și textul Sfintei Evanghelii, a cărui
eficacitate practică e nulă dacă e asimilat doar la nivel teoretic, cuvântul avvei nu are nici o
relevanță practică dacă nu e asimilat în mod existențial.

Așadar autoritatea cuvântului e dată de puterea Duhului, însă eficacitatea lui depinde
în totalitate de dispoziția sinceră a ucenicului de a-l pune în practică. De aceea, orice
apoftegmă nepusă în viață coincide cu anularea ei. În acest context trebuie să precizăm faptul
că această tradiție de a cere un cuvânt - „Avvă, spune-mi un cuvânt” sau „Avvă, ce trebuie să
fac?” - a fost modul esențial prin care ucenicul căuta un reper duhovnicesc după care să se
ghideze în singurătatea deșertului, timp de mai multe zile, săptămâni, luni, sau uneori chiar
întreaga viață.
În practica îndrumării spirituale avva nu trebuie să-i învețe pe ucenicii săi propria sa
cale duhovnicească, ci el trebuie să-i ajute prin sfat și îndrumare ca ei să-și găsească felul lor
propriu de a merge pe această cale. Cuvântul avvei nu conține principii generale de viață
duhovnicească, ci el conține acea „învățătură nouă și cu putere” (Marcu 1, 27) pe care o
transmite ucenicului său într-un mod extrem de personal. Apofegmele patericale au devenit
formele de legitimare ale acestei „învățături noi” care acționează asupra ucenicului ca un
stimul duhovnicesc prin care acesta e stârnit să crească în propria sa cale. În practica
îndrumării spirituale nu doar părintele duhovnicesc determină creșterea spirituală a
ucenicului, ci și dorința de angajare practică a ucenicului îl instituie pe avva în poziția de
părinte spiritual.

Dacă nu există această dorință sinceră de a transpune în propria sa viață cuvântul


avvei, ucenicul se poare lovi de refuzul categoric al Bătrânului în a-i furniza cuvântul
mântuitor. În acest sens exemplificăm apoftegma avvei Felix: „Câțiva frați s-au dus la avva
Felix împreună cu câțiva mireni, și l-au rugat să le spună un cuvânt. Bătrânul însă a tăcut.
Stăruind ei cu rugămințile, în cele din urmă le-a zis: Vreți să auziți un cuvânt? Ei zic: Da,
avva. Bătrânul a zis: Acum nu mai sunt cuvinte. Pe vremuri, când frații îi întrebau pe bătrâni
și făceau ce li se spunea, Dumnezeu îi învăța cum să vorbească. Acum însă, frații întreabă, dar
nu fac ce aud. De aceea, Dumnezeu a luat harul cuvântului de la bătrâni. Nu mai găsesc ce că
spună, fiindcă nu mai este cine să pună (cuvântul) în practică”.

Prin urmare, părintele spiritual există atâta timp cât există ucenici care pun în practică
cuvintele sale. Dacă în zilele noastre nu mai există părinți duhovnicești cum erau în alte
vremuri, acest fapt e cauzat de lipsa ucenicilor care să pună în practică cuvintele lor.

În tradiția pustiei egiptene virtutea fundamentală pe care trebuie să o aibă ucenicul este
cea a ascultării. Ucenicul își realizează adevărata sa condiție doar în măsura în care el acceptă
să calce pe urmele părintelui său, să-i împărtășească viața ascetică. Din această perspectivă,
părintele duhovnicesc reprezintă întruchiparea afirmativă a acelui adecăr pe care ucenicul îl
caută în întrebări. Relația dintre părinte și ucenicul său se întemeiază pe un set de întrebări și
probleme comune, deoarece această relație presupune un spațiu identic de interogativitate:
înainte de a primi răspunsurile părintelui său, ucenicul trebuie să fi avut propriile întrebări ale
acestuia. Așadar părintele duhovnicesc reprezintă expresia unei deplinătăți pe care ucenicul
încă nu a atins-o, dar pe care o caută cu dorința de a o atinge și în propria sa viață.
Eficacitatea cuvântului în practica îndrumării depinde de punerea lui în practică,
fiindcă doar în măsura în care preceptele ascetice ale Bătrânilor sunt transpuse de către ucenic
în practică, sistemul de îndrumare spirituală devine eficace.

De aceea în spiritualitatea deşertului legătura intimă dintre cuvântul harismatic al


avvei şi ascultarea ucenicului are un rol esenţial, un factor important în această privinţă fiind
abandonarea voinţei ucenicului în mâinile părintelui său. Acest fapt poate părea anormal
pentru mentalitatea contemporană, în care se promovează până la exces libertatea de gândire,
însă această încredere în persoana părintelui spiritual reprezintă un element esențial în relația
de îndrumare spirituală. Această încredere înseamnă de fapt convingerea ucenicului cu privire
la faptul că cel care îi vorbește prin părintele său e Însuși Dumnezeu.

De asemenea, un rol esențial în spiritualitatea ascetică îl are harisma cuvântului, adică


acel cuvânt aspru și tăios, care e în stare să străpungă și să vindece inima ucenicului. În
comparație cu alte metode de îndrumare spirituală acest cuvânt extrem de percutant odată
asimilat în viața ucenicului el începe să lucreze, modelând această viață.

Factorul esențial în cadrul relației de îndrumare spirituală e comunicarea directă, prin


cuvânt, deoarece această relație asumă maximal o comunicare verbală și nemijlocită potrivit
căreia ucenicul e cel care ascultă. În acest caz urechea devine organul central al ucenicului, iar
ascultarea reprezintă funcția sa centrală: pentru ucenicul angajat pe cale, a avea acces la
părintele său înseamnă a avea acces mai întâi la vocea sa, o virtute care se reduce la
disponibilitatea de a asculta. În acest caz adevăratul ucenic e cel care știe să asculte, cel
despre care Evanghelia ne spune că „cine are urechi de auzit, să audă”.

Bibliografie:

Daniel Lemeni, Duhul a suflat în pustie. Lumea duhovnicească a Părinților deșertului,


Cluj-Napoca, Edit. Renașterea, 2014.