Păianjen

Acest articol (sau secțiunea de mai

jos) conține greșeli de ortografie
Learnsau
more
de punctuație.
Araneae (Păianjenii) este cel mai
numeros ordin de arahnide,
numărul speciilor descrise
depășind 40 000. În prezent,
păianjenii se întâlnesc pe toate
continentele, cu excepția
Antarctidei. Ei preferă să trăiască
în regiunile tropicale, păduri,
peșteri, în regiunile alpine, de
stepă, localitățile umane, chiar și
în bazinele acvatic (fam.
Cybaeidae). Cea mai notabilă
deosebire de alte animale
constituie construcția plasei din
mătase. Dimensiunile
păianjenilor diferă: cel mai mic
este Patu digua de 0,37 mm, iar
cel mai mare - Theraphosa blondi
- 90 mm, inclusiv picioarele -
250 mm[1].
 Păianjen

Clasificare științifică
(ITIS )
Regn: Animalia
Încrengătură: Arthropoda
Subîncrengătur Chelicerata
ă:
Clasă: Arachnida
Clasă: Arachnida
Ordin: Araneae
Clerck, 1757
Subordine și Infraordine
Mesothelae
Opisthothelae

Mygalomorphae
Araneomorphae

Modifică text  

Descriere
Morfologia externă:
(1) membre locomotoare
(2) cefalothorace (prosomă)
(3) abdomen (opistosomă)

Morfologia și anatomia
păianjenilor include multe
caracteristici în comun cu alte
arahnide. Corpul este împărțit în
două regiuni, au opt picioare
articulate, chelicere, pedialpi,
aripile și antenele lipsesc.
Păianjenii posedă, de asemenea,
mai multe trăsături care ii disting
de alte arahnide. Toți păianjenii
sunt capabili să producă mătase
de diferite tipuri, utilizată pentru
vânat. Chelicerele celor mai
multor specii conțin glande
veninoase, iar veninul elaborat de
ele este injectat în pradă sau
inamic[2]. Pedipalpii masculilor
sunt specializaț în transferul
spermei la femele în timpul
împerecherii [2]. Multe specii de
păianjeni prezintă dimorfism
sexual, caracterizat prin
deosebirile de dimensiuni și
puta[3]. Corpul este acoperit de o
cuticulă ce îndeplinește rolul de
exoschelet și protejează
păianjenul de deshidratare.

Morfologie externă

Păianjenii, spre deosebire de

insecte, au corpul divizat doar în
două regiuni: prosomă (numită și
cefalotorace, corespunde
regiunilor cefalice și toracice) și
opistosomă (numită și
abdomen). Dar sunt și excepții,
păianjenii din familia Archaeidae
prezintă prosoma împărțită în
două părți unite printr-un gât
alungit. Cu excepția câtorva
specii din familia Liphistiidae
(numiți păianjeni segmentați),
opistosoma nu este segmentată.
Prosoma și opistosoma sunt
conectate printr-un pețiol (sau
pedicel), formațiune ce sporește
mobilitatea corpului [4].
Prosoma

Articolele unui picior

1 - coxă
2 - trocanter
3 - femur
4 - patelă
5 - tibie
6 - metatars
7 - tars
8 - gheare
Chelicerele cu luciu metalic la păianjeni
săritori

Colțul unui chelicer

Prosoma este alcătuită din două

părți: un scut dorsal (carapacea)
și două plăci sternale ventrale. Ea
are formă ovoidală, purtând
anterior mai multe perechi de
oceli (ochi simpli), orificiul bucal,
chelicere, pedipalpi și lateral 4
perechi de membre locomotoare.
Scutul dorsal reprezintă cuticulă
puternic chitinizată[5]. Ventral,
placa sternală mică are rol de
buză inferioară, iar placa sternală
mare este înconjurată de coxele
membrelor locomotoare. Ei nu au
maxilare, de aceea articolele
bazale ale chelicerelor,
pedipalpilor și primei pereche de
picioare formează atriul bucal, cu
funcție de fărâmițarea hranei.
Chelicerele, formate din 2
articole, sunt situate preoral.
Ultimul articol este mobil și are
forma unei gheare. La păianjenii
migalomorfi în chelicere sunt
situate glandele veninoase ce se
deschid în vârful ghearei[4]. La cei
araneomorfi glanda veninoasă se
află în prosomă, iar chelicerele
sunt străbătute de canalele
acestor glande.
Pedipalpii sunt scurți, au funcție
tactilă, fiind alcătuiți din 6
articole: coxa, trocanter, femur,
patelă, tibia și tars. La masculi
pedipalpii au și rolul de organ
copulator[2]. La nivelul tarsului
pedipalpii posedă un bulb genital
prelungit de un stil. În interior se
află un tub seminifer ce se
deschide la capătul stilului. La
unii păianjeni suprafața
pedipalpilor este acoperită cu
perișori tactili, numiți trihobotrii.
Membrele locomotoare
(picioarele sau apendice) sunt
formate din 7 articole: coxa,
trocanter, femur, patelă, tibia,
bazitars și tars. Lungimea și
grosimea lor variază în funcție de
modul de viață. Astfel, la
reprezentanții familie Salticidae
picioarele sunt scurte și
puternice, adaptate la executarea
săriturilor. La tarantule picioarele
sunt lungi și puternice, adaptate
la alergat. La păianjenii țesători
picioarele sunt subțiri și tarsul
are aspectul a două gheare
pectinate și una în formă de
clește de tip carabinieră, fiind
utilizate la construcția pânzei.

Opistosoma

Opistosoma este partea cea mai

voluminoasă a corpului. Aici sunt
localizate cele mai multe organe.
Pe partea ventral-posterioară se
află orificiul anal și organele
filiere. Organele filiere reprezintă
orificiile glandelor sericigiene,
care produc mătase. Tegumentul
opistosomei este moale, slab
chitinizat. În apropierea pețiolului,
dorsal, pe marginea laterală se
disting două orificii - stigmele
pulmonare. Plămânii sunt
acoperiți de plăci epigastrice.
Între aceste două stigme, se află
orificiul sexual situat în șanțul
epigastric. La femele orificiul
sexual este precedat de o placă
chitinoasă, numită epigin, cu rol
protector [6].

Organele filiere
Opistosoma nu are membre sau
alte anexe, cu excepția organelor
filiere, pe care sunt situați
orificiile glandelor sericigene.
Numărul acestor organe variază
de la 3 la 4. La păianjenii din
subordinul Mesothelae sunt doar
două tipuri de glande sericigene
situate median. Restul
păianjenilor au glande sericigene
situate în partea posterioară a
opistosomei. Unii păianjeni din
subordinul Araneomorphae
prezintă și cribellum – placă
turtită specializată în țesutul
mătasei.

Locomoția

Deși toate artropodele folosesc

mușchii atașați de interiorul
exoscheletul pentru a se deplasa,
păianjenii utilizează presiunea
hidraulică[7]. Datorită presiunii
picioarele se extind și se
contractă cu ajutorul unor
mușchi aductori. Ca rezultat
picioarele unui păianjen mort nu
se pot extinde și se ghemuiesc[4].
În timpul mișcării presiunea
internă din picioare se mărește
de 8 ori, în comparație cu nivelul
presiunii când păianjenul se află
în repaus[8]. Presiunea arterială a
picioarelor este cu succes
utilizată de către păianjenii
săritori. În a treia și a patra
pereche a picioarelor are loc
creșterea bruscă a presiunii, de
aceea acești păianjeni pot
executa sărituri la distanțe de 50
de ori mai mari decât lungimea
corpului[4].

Micrommata virescens

Majoritatea păianjenilor care

vânează în mod activ, și nu
construiesc pânze, au smocuri
dense de păr fin între ghearele
din vârful picioarelor lor. Aceste
smocuri, cunoscut sub numele
de scopulae, se ramifică în peste
1000 de fire și mai subțiri.
Această le permită să se urce pe
suprafețe vertical și plane, sau
chiar pe plafon. Se pare că
aderența scopulae provine de la
contactul lor cu straturi extrem
de subțire de apă de pe
suprafețele obiectelor.[4][9]

Colorația

Păianjenii au numai trei tipuri de

pigmenți: ommochrom, bilină și
guanină. La unele specii cuticula
se formează prin compresare. În
rezultat cuticula devine maro,
brună sau cafenie. Bilinile dau o
nuanță verde (Micrommata
virescens). Guanina este
responsabilă de culoarea albă,
(Păianjenul cu cruce). Deși este
un metabolit (produs al excreției),
multe specii au celule
specializate - guanocite - în care
se depozitează guanina.
Culoarea păianjenilor este redată
și de refracția sau reflecția
luminii. Astfel, culoarea albă a
prosomei la reprezentanții
genului Argiope este rezultatul
reflecției luminei de către perișori
de pe corp[10].

Anatomie

 
Sistemul nervos și
organele de simț

Sistemul nervos este reprezentat

de creier și de o masă
ganglionară subesofagiană
situată ventral la nivelul
prosomei. Creierul este format
din 2 regiuni: protocerebron, ce
inervează ochii și tritocerebron,
inervează chelicerele. Masa
nervoasă din prosomă are
aspectul unui inel ce înconjoară
esofagul, ea inervează pedipalpii,
picioarele și organele interne. Cu
excepția Mesothelae, păianjenii
au sistem nervos puternic
centralizat, ocupând aproape tot
volumul prosomei[4][11][12]. Iar
sistemul nervos al păianjenilor
din Mesothelae prezintă
ganglioni în opistosomă [13].
Majoritatea păianjenilor au patru
perechi de oceli (ochi simpli)
situați anterior pe prosomă. Ochii
sunt dispuși median și lateral,
aranjați în diferite modele. Cei
mediani sunt mai mari și
specializați în vederea diurnă, iar
cei laterali în vederea nocturnă.
Unele specii din familia
Haplogynae au 6 ochi,
Tetrablemma – 4; Caponiidae – 2
ochi.

Ochii la Salticidae

Suprafața corpului este acoperită

cu numeroși perișori senzitiv,
numiți trihobotrii, densitatea lor
este mai mare pe pedipalpi.
Trihobotriile au rolul de organe
tactile, recepționând orice
vibrație a pânzei, solului sau
curenții de aer. De asemenea,
păianjenii pot percepe și
oscilațiile temperaturii și
presiunii aerului. Funcția olfactivă
(chemorecepția) îndeplinesc
organele liriforme (orificii
microscopice în cuticulă),
dispuse pe toată suprafața
corpului. Pentru a asigura creierul
cu informații din exterior,
suprafața internă a cuticulei este
împânzită de celule senzitive. De
aceste rețele nervoase sunt
conectați toți receptorii: tactili,
olfactivi. Pentru păianjenii ce-și
contruiesc plase contează cel
mai mult simțul tactil, pe când
pentru vânătorii activi – vederea.
Însă și în aceste cazuri sunt
excepții[4].

Sistemul circulator
Inima este de formă tubulară,
alcătuită dintr-o singură cameră,
situată dorsal în opistosomă. Ea
este prevăzută cu 3 – 4 osteole
care împiedică revenirea sângelui
venos înapoi la organe[14]. Inima
este înconjurată de pericard[15].
Sistemul circulator este de tip
deschis[4]. Anterior este
prelungită de o aortă ramificată
care trece prin pețiol și
furnizează sânge țesuturilor din
prosomă. Inima pompează
sângele prin artere în lacunele
dintre organe numite sinusuri.
Aici are loc eliminarea oxigenul și
primirea dioxidului de carbon.
După acesta sângele ajunge în
pericard și din nou în inimă prin
osteole.
Hemolimfa (sângele) conține ca
pigment respirator hemocianină,
cu funcție similară hemoglobinei.
Hemocianina conține doi atomi
de cupru de care se leagă
oxigenul și conferă o nunață
albăstruie[11][16].
Respirația

Plămân în secțiune sagitală

Păianjenii respiră prin plămâni

(saci pulmonari) și prin trahei.
Ambele sisteme sunt amplasate
în opistosomă. Membrii
subordinului Mesothelae,
infraordinului Mygalomorphae și
familiei Hypochilidae posedă
două perechi de plămâni, una
anterioară și altă posterioară. Iar,
majoritatea păianjenilor
araneomorfi respiră printr-o
singură pereche de plămâni și
una de trahee. Traheele sunt mai
bine adaptate le deshidratare,
reținând apa mai eficient[11][13].
Dar se întâlnesc și păianjenii cu
respirație exclusiv traheală –
familia Caponiidae. Plămânii sunt
puternic vascularizați, au o
structură lamelară în care are loc
schimbul de gaze dintre aer și
hemolimfă. Traheele reprezintă
tuburi ramificate care transportă
oxigenul direct la organe și
țesuturi[4], fără intermediul
hemolimfei. Atât plămânii, cât și
traheele se deschid în exterior
prin stigme pulmonare și,
respectiv, traheale. Stigmele
pulmonare se află în partea
ventrală anterioară și laterală a
opistosomii. Traheele se unesc și
se deschid doar printr-o singură
stigmă situată în partea
posterioară a opistosomii,
aproape de organele filiere[4].

Aparatul digestiv

Orificiul bucal se deschide

anterior pe prosomă. El este
înconjurat de buza superioară, de
lamele laterale chitinizate ale
pedipalpilor și placa sternală
mică[4]. Toate aceste structuri
participă la fărâmițarea cuticulei
prăzii. În orificiul bucal se
deschid canalele glandelor
salivare. Păianjenul injectează
conținutul acestor glande în
pradă paralizată anterior cu
veninul cheliceral. Organele
interne ale prăzii sub influența
enzimelor încep să se
descompună. Astfel, are loc
digestia parțială și extrabucală.
Apoi, păianjenul aspiră conținutul
lichefiat al prăzii până nu rămâne
doar cuticula. Orificiul bucal este
urmat de un faringe musculos, cu
funcție de aspirație a hranei.
Tubul digestiv continuă cu un
esofag îngust care străbate
masa ganglionară și se deschide
într-un stomac. Intestinul mediu
formează invaginări lungi laterale
în prosomă ce măresc suprafața
de absorbție, numite cecuri (în
total 5 perechi, ce pătrund la
baza membrelor locomotoare). În
regiunea opistosomei, intestinul
prezintă diverticuli ramificați care
formează, la rândul lor,
hepatopancreasul[4].
Hepatopancreas este o glandă
digestivă cu rol dublu: de secreție
a enzimelor și de absorbție a
substanțelor nutritive.
Ramificările hepatopancreasului
ocupă o bună parte din volumul
opistosomei. Intestinul mediu
este urmat de un rect dilatat, în
care se deschid tuburile lui
Malpighi. Tubul digestiv se
termină cu anusul[4].

Excreția

Excreția se realizează prin 1 - 2

perechi de tuburile lui Malpighi,
puternic ramificate, ce se
deschid în rectul dilatat. Produsul
de excreție al păianjenilor este
guanina, fiind eliminată în formă
de cristale. Astfel are loc
prevenirea deshidratării. La
nivelul prosomei excreția are loc
prin nefrocite. În afară de
acestea, o parte a substanțelor
excretoare sunt utilizate la
producerea firelor de mătase sau
colorație.

Reproducere și ciclul
de viață
Structura pedipalpului la masculi
1. tars (cimbiu); 2. stil; 3. bulb; 4. tibie; 5.
patelă; 6. femur

Redă fișierul
media
Acuplarea la Neriene radiata
Păianjenii se reproduc sexual și
sunt animale unisexuate,
fecundația este internă.
Dimorfismul sexual se manifestă
prin colorație și dimensiuni.
Masculii sunt mai mici și de
culori mai variate. Organele
sexuale masculine sunt: 2
testicule, continuate de 2
spermiducte care se unesc și se
deschid ventral pe opistosomă.
La femele sistemul sexual este
reprezentat de 2 ovare, de la care
pornesc 2 oviducte, ce se unesc
și se deschid prin orificiul sexual.
La unele specii lângă orificiul
sexual femel este situat un
receptacul, în care masculul
depune sperma. Împerecherea nu
implică depunerea unui
spermatofor sau copulație
directă[17]. Masculii transferă
sperma cu ajutorul pedipalpilor.
Pedipalpul posedă un bulb care
inițial este introdus în orificiul
sexual propriu al masculului.
Apoi, bulbul umplut cu spermă
este introdus în epiginul femel[4].
Acest proces a fost descris
pentru prima dată în anul 1678
de Martin Lister. În 1843 a fost
relevat faptul că masculii țes o
pânză specială în care este
picăturată sperma care, la rândul
său, este preluată de bulbul
pedipalpilor. Structura aparatului
copulator variază în mod
semnificativ între masculii de
specii diferite. În timp ce tarsului
extins al pedipalpilor la Filistata
hibernalis (Filistatidae) formează
doar un fel sferă cu un duct
spiralat orb, membrii genului
Argiope au o structură extrem de
complexă.
Când un mascul detectează
semne de apropiere a unei
femelă, el verifică dacă ea este
din aceeași specie și dacă e
pregătită să se împerecheze[4].

Femelă (Păianjen-lup) cu cocon

Masculii au ritualuri specifice de
curtare pentru a preveni
mâncarea lor de către femelă
înainte de împerechere. Femelele,
de obicei, sunt foarte agresive,
dar în aceste momente ele devin
loiale și calme. Între păianjeni
foarte des se întâlnește
canibalism sexual. De aceea,
imediat după acuplare masculii
părăsesc femela, însă nu toți
sunt norocoși. De exemplu
masculii din gen. Latrodectus
(Văduva neagră) după acuplare,
sunt mâncați de femelă. Masculii
din diferite specii au metodă
proprie de a "cuceri" femela.
Majoritatea masculilor posedă
feromoni, datorită lor ei "seduc"
femela. Pentru masculii
păianjenilor țesători o importanță
au vibrațiile precise al pânzei
produse de aceștia, deoarece un
pas făcut din greșeală și femela
poate confunda mirele cu prada.
Masculii păianjenilor vagabonzi,
vânători activi, ating într-o
anumită manieră corpul femelei,
astfel ei o seduc. Masculii din
familia Salticidae sunt renumiți
pentru dansurile nupțiale, cu care
ei cuceresc admirația femelelor.
Păianjenii din familia Pisauridae
oferă un cadou (insectă
înfășurată în mătase) femelei
pentru a o hrăni prevenind
consumul lor.
Masculii din genul Tidarren
amputeze unul din pedipalpi
înainte de maturizarea și trăiesc
în continuare doar cu unul. Se
presupune că disecarea unui
pedipalp, ambii constituind 20%
din masa corpului masculin din
această specie, îmbunătățește
mobilitatea individului în fața
pericolului. La specia Tidarren
argo, s-a observat că pedipalpul
rămăsese blocat în epiginul
femelei. Padipalpul, separat
pentru aproximativ patru ore,
continuă să funcționeze
independent (să transfere
sperma). Între timp, femela se
hrănește cu masculul[18].
Femelele sunt capabile să
depună până la 3.000 de ouă într-
unul sau mai mulți saci de
mătase [4], numiți coconi, care
mențin umiditatea relativă
constantă. În unele specii
femelele mor după aceea, iar
altele protejează coconii prin
atașarea lor de pânză,
ascunderea în cuiburi sau le
anexează de diferite părți ale
corpului[4].

Tinerii păianjeni după formă sunt

similari părinților. Ei trec prin
câteva stadii de dezvoltare larvă,
nimfă. Ca și altor artropode,
păianjeni trebuie să năpârlească
pentru a-și mări dimensiunile[19].
Unii păianjeni îngrijesc de puii lor,
de exemplu juvenilii din familia
Lycosidae se agăța de părului de
pe spatele mamei. Femelele unor
specii aduce pradă puilor săi.
Păianjeni trăiesc 1 - 20 ani (unele
tarantule) [4][20], masculii de
obicei trăiesc un an.
Ecologie

Vizuină cu "ușa" deschisă

Păianjenii populează biotopurile

terestre, sunt și specii ce duc un
mod de viață acvatic sau
semiacvatic. Păianjenii care își
țes plasă duc un mod de viață
sedentar. Majoritatea sunt
carnivore, vânează diverse
insecte. Pânzele sunt amplasate
între ramuri, la intrarea în vizuină.
După ce victima nimerește în
pânză sau o atinge, păianjenul se
repezește spre ea și o învelește
cu fire de mătase. Ceilalți aleargă
după pradă, o pândesc și apoi sar
asupra ei. Păianjenii își sapă
vizuini în sol, unii construiesc
pânză în formă de tub în care se
adăpostesc. Unii construiesc
cuiburi din rămășițe vegetale sau
cu ajutorul firilor de mătase
pentru fixarea și răsucirea
frunzelor în formă de tub sau
con.

Modul de viață
neprădător

Deși păianjenii sunt în general

considerați ca carnivori,
păianjenul săritor Bagheera
kiplingi este unic prin faptul că
are o dietă în proporție de peste
90% erbivoră, trăind în simbioză
cu furnicile[21].
Juvenilii unor păianjeni din
familiile Anyphaenidae,
Corinnidae, Clubionidae,
Thomisidae și Salticidae consum
uneori nectarul plantelor. Studiile
de laborator arată că fac acest
lucru în mod deliberat și pe
perioade lungi. Acești păianjeni
preferă soluții de zahăr în apă
simplă, care indică faptul că ei
sunt în căutarea nutrienților.
Deoarece multe specii sunt
nocturne, numărul păianjenilor ce
se hrănesc cu nectar ar putea fi
subestimat. În afară de glucide,
nectarul conține aminoacizi,
lipide, vitamine și minerale, unele
studii indică că păianjenii trăiesc
mai mult atunci când nectarul
este prezent în dietă. Nutriția cu
nectar nu supune păianjenul unor
riscuri precum luptele, nu
necesită producerea veninului și
enzimelor digestive[22].
Diverse specii sunt cunoscute
pentru consumul unor artropode
moarte, mătase pânzei, precum
și propriile cuticule năpârlite.
Polen alipit de firele pânzei este,
de asemenea, consumat, iar
păianjenii tineri au o șansă mai
bună de supraviețuire dacă au
posibilitatea de a mânca polen.
În captivitate, mai multe specii de
păianjeni sunt cunoscute
hrănindu-se cu mici particule de
banane, marmeladă, lapte,
gălbenuș de ou[22].

Metode de vânătoare

Cea mai bună metodă de

capturarea prăzii cea a pânzelor
lipicioase. Dispoziția spațială
diversă a pânzelor permite
anumitor specii de păianjen să
prindă insecte diferite în aceeași
zonă. De exemplu, cu ajutorul
pânzelor orizontale se prind
insecte săritoare sau care zboară
printre vegetație scundă, cu
ajutorul celor verticale insecte cu
zbor orizontal. Păianjeni ce
construiesc plase au vedere
slabă, dar sunt extrem de
sensibile la vibrații firelor
pânzei[4].
Păianjenul de apă, Argyroneta
aquatica, construiește din
mătase clopote submarine,
umplute cu aer. Aici el consumă
prada, năpârlește, are loc
împerecherea și creșterea puilor.
Își petrece aproape întreaga viață
în cadrul clopotului, părăsindu-l
pentru a prinde prada, a se
împerechea sau să ancoreze
clopotul de plante[23]. Păianjenii
din genul Dolomedes populează
apele stătătoare sau lin
curgătoare. Ei plutesc și vânează
insecte la suprafața apei, bazinul
având rolul pânzelor[4].

Metodă de vânătoare a familiei

Deinopidae

Unii păianjen țes pânze mici, care

apoi sunt manipulate. Cei din
genul Hyptiotes și familia
Theridiosomatidae întinde pânze
și când victima le atinge pânzele
sunt eliberate acoperind insecta.
Cei din familia Deinopidae țin
pânza între primele două perechi
de picioare. Când prada se
apropie ei o întind și o aruncă
peste victimă, aceasta rămânând
imobilizată[24].
Femelele mature din genul
Mastophora construiesc pânze
cu fire foarte rare cu aranjare
trapezoidală. De aceste fire sunt
agățate bile confecționate, la fel,
din mătase, cu o suprafață
umedă și adezivă. Bilele emit
substanțe chimice, care se
aseamănă cu feromonii moliilor.
Deși suprafața activă, lipicioasă a
pânzei este de 2 ori mai mică
decât cea a altor păianjeni
țesătorii, aceștia prind
aproximativ aceeași masă de
insecte. Păianjenii mânca bilele
peste circa 30 minute de la
construcția lor, dacă de acestea
nu s-a lipit nicio insectă, apoi fac
altele noi[25][26]. Juvenilii și
masculii adulți nu fabrică bile,
însă emană feromoni, care atrag
molii și le prind cu picioarele
anterioare[27].
Speciile din familiile Liphistiidae,
Ctenizidae unele Theraphosidae,
Lycosidae vânează prada din
ambuscadă, așteptând victima
lângă trapa de la intrare în
vizuină. De la intrare pleacă
numeroase fire de mătase ce
înconjoară vizuina. Când insecta
atinge firele, păianjenii sar repede
din ascunziș și o mușc cu
chelicere[4][13].
Sunt și alți păiajeni ce prind
hrana din ambuscadă, păianjenii
crabi datorită culorației corpului,
asemănătoare florilor, vânează
polinizatori ca albinele și
fluturii[4].
Unii păianjeni săritori din genul
Portia par să fie inteligenți, în
modul de a atrage insectele în
pânze lor[28]. Studiile de laborator
au demonstrat că speciile Portia
instinctiv învață din erorile și
succesele anterioare pentru a
captura noi specii de insecte[29].
Totuși, acest proces de învățare
este lent[28].
Păianjenii se aseamănă cu
furnicile au anumite adaptări
pentru a copia cânt mai reușit
forma corpului furnicilor și
comportamentul lor. Opistosoma
este îngustă și o talie falsă
pentru a imita cele trei regiuni
distincte a corpului furnicii. Prima
pereche de picioare este ținută
deasupra capului pentru a imite
antenele, care lipsesc la
păianjeni, ascunzând, astfel,
faptul că ei au opt picioare, și nu
șase. În jurul unei prechi de ochi
anteriori se dezvoltă o pată
neagră pentru a ascunde faptul
că păianjenii au, în general, opt
ochi simpli, în timp ce furnicile au
doi ochi compuși. Masculii și
femelele imit diferite specii de
furnici, deoarece femela este cu
mult mai mare decât masculul.
Păianjenilor furnici le este
caracteristic și comportamentul
respectiv: dirijează prima pereche
de picioare la fel antenelor, se
deplasează în formă de zig-zag,
deși sunt săritori ei evite
săriturile. De exemplu speciile din
genul Synemosyna se plimb pe
marginile exterioare ale frunzelor
în același mod ca furnicile din
genul Pseudomyrmex.
Asemănarea cu furnicile
protejează păianjenii de șopârle
păsările sau alți păianjeni. Acești
păianjeni se hrănesc cu furnicile
din mușuroiul în care trăiesc sau
cu afidele crescute de furnici[30].
Apărare

Există dovezi puternice că

colorația reprezintă un camuflaj
de apărare, menit să protejeze
păianjenul de la prădători, păsări
și viespi parazitare, ambele
având o vedere cromatică relativ
bună. Acest fenomen se numește
mimicrie, larg răspândit și la alte
animale. Multe specii sunt
colorate funcție de culoarea
dominantă a mediului în care
trăiesc. Altele au diferite dungi și
pete, ce îngreunează observarea
conturilor corpului. La câteva
specii, cum ar fi păianjenul
hawaiian zâmbitor, Theridion
grallator, are mai multe scheme
de colorație care fac
recunoașterea speciei dificilă
pentru prădători. Există și specii
extrem de periculoase (cu
mușcătură sau venin puternice)
sau cu un gust respingător,
nevânate de nimeni[10][31].
Tarantulele posedă capacitatea
de a aruncă în inamic cu perișori
urzicători. Aceste perișori, cu
baze fragile, au pe vârf ghimpi.
Ghimpil provoca iritații intense,
dar nu există nici o dovadă că
acestea poartă substanțe
toxice[32].
Pentru a scăpa de viespele
parazite, pânzele sunt țesute din
fire mai aspre, oferind
păianjenului timp să fugă, în timp
ce viespea luptă cu
obstacolele[33], iar păianjenul
auriu, Carparachne aureoflava, se
ascunde în dunele de nisip[34].
Păianjeni sociali

Articol principal: Păianjeni sociali.

Majoritatea păianjenilor sunt

solitari, însă sunt și specii ce-și
construiesc pânzele împreună.
Câteva specii de păianjeni care
construiesc pânze comune
formând colonii au un
comportament social, deși nu
așa de complex ca la
himenoptere. Anelosimus eximius
(familie Theridiidae) pot locui în
colonii cu până la 50 000 de
indivizi[35]. În general, speciile din
genul Anelosimus au o tendință
puternică spre sociabilitate, toate
speciile americane cunoscute
sunt sociale, iar cele din
Madagascar manifestă o
oarecare sociabilitate[36].
Reprezentanții altor specii din
aceeași familie dezvoltă
independent și într-un mod diferit
un comportament social, deși fac
parte din același gen. De
exemplu, Theridion
nigroannulatum este singura
specie socială din genul
Theridion. Această specie
formează colonii ce pot întruni
câteva mii de indivizi, care
cooperează în captura prăzii și
depozitarea alimentelor[37].
Alte specii de păianjeni sociali
sunt: genul Philoponella (familia
Uloboridae), Agelena consociata
(familia Agelenidae), Mallos
gregalis (familia Dictynidae)
etc[38]. Păianjenii sunt uneori
nevoiți să să-și apere prada
împotriva unor paraziți (cum ar fi
păianjenii-hoți), și coloniile mai
mari au mai mult succes în
acestă direcție[39]. Erbivorul
Bagheera kiplingi trăiește în
colonii mici, ajutându-se la
protejarea ouălor și juvenililor[21].
Chiar păianjeni de genul
Latrodectus (care include speciile
de Văduva neagră), vestiți
datorită agresivitate și
canibalism, construiesc în
captivitate pânze comune[40].

Pânza
Articol principal: Pânza de păianjen.
Articol principal: Mătasea de păianjen.

Pânză circulară

Nu există nicio legătură între

clasificarea taxonomică a
păianjenilor și tipurile de pânze
pe care își construiesc sau
compoziția chimică ale acestora.
Speciile din aceleași genuri pot
construi pânze similare sau
diferite. Pânzele țesute din fire
orientate „haotic” au primit foarte
puțină atenție din partea
arahnologilor, în ciuda faptului că
ele sunt cele mai răspândite.
Pânzele sferice, în special cele
verticale, oferă posibilitatea de a
prinde insectele care se află în
zbor. Dar celelalte apără mai bine
păianjenul de viespe[41].

Producerea mătasei
Păianjenii nu sunt unicele
artropode ce produc mătase, dar
doar ei o folosesc la vânătoare.
Ei construiesc pânze sau întind
fire de semnalizare. Totuși, chiar
și speciile care nu țes pânze
pentru vânat, utilizează mătasea
în mai multe moduri: masculii o
folosesc la transferul
spermatozoizilor, femelele la
construcția coconilor, ca o funie
de siguranță pentru speciile
săritoare, ca parașute de către
juvenilii unor specii etc[4].
Mătasea este produsă de
glandele sericigene localizate în
parte ventrală a opistosomei (în
număr de până la 1000). Canalele
acestor glande se deschid prin
orificiile organelor filiere.
Organele filiere sunt formațiuni
mobile, tronconice terminate cu o
placă chitinizată prevăzută cu
numeroși pori. Firele de mătase
ce ies prin aceste orificii sunt
împletite cu ajutorul ghiarelor
pectinate ale picioarelor.
Glandele sericigene secretă o
substanță vâscoasă care se
solidifică la ieșire din tub. Din
punct de vedere chimic mătasea
este compusă din: fibroină, alfa-
alanină, acid glutamic, albumină
și sericină. Se cunosc 6 tipuri de
glande care produc diferite tipuri
de mătase[4]:

glandula aggregata —
sintetizează mătase lipicioasă;
glandula ampulleceae —
sintetizează fire pentru
deplasare;
 glandula pyriformes —
sintetizează fire pentru fixarea
plasei;
glandula aciniformes —
sintetizează mătase pentru
învelirea prăzii;
glandula tubiliformes —
sintetizează mătase pentru
fabricarea coconilor pentru
ouă;
glandulae coronatae -
sintetizează mătase lipicioasă.

Mătasea are o rezistență la forța

de tracțiune similară nailonului și
materialelor biologice, cum ar fi
chitina, colagenul sau celuloza,
dar spre deosebire este mult mai
elastic.
Unii păianjeni au un cribellum,
care posedă aproape 40.000 de
pori. Fiecare por produce o
singură fibră foarte fină. Fibrele
sunt trase de calamistrum, un set
de pieptene de păr, situat în
vârful cribellumului. Firele mai
fine sunt împletite în jurul unor
mai groase. Mătasea țesută cu
ajutorul acestor structuri are un
aspect pufos și nu este
lipicioasă. Majoritatea speciilor
sunt ecribellate[4].

Pânza circulară

Pânza circulară (sferică)

Pânzele circulare (sferică) sunt

construite din fire radiale, de care
se fixează firele spirale. Firele
radiale se fixează de obiectele
din jur sau se țes alte fire trainice
după perimetrul viitoarei pânzei.
Aproximativ jumătate din
numărul total de insecte nimerite
în plasele circulare (numite și
rotunde sau sferice) evadează.
Pânza îndeplinește trei funcții:
interceptarea prăzii (intersecția);
absorbție impulsului prăzii fără
să se rupă (oprirea) și încurcarea
ei printre fire sau alipirea
(reținerea). Nu există un anumit
tip de pânză circulară care să
permită calificarea ca cea mai
bună. De exemplu, distanța dintre
fire sporește suprafața pânzei și,
prin urmare, capacitatea sa de a
intercepta prada, dar reduce
puterea de oprire și reținere. În
caz că firele sunt dense se
îmbunătățește forța de reținere,
însă o astfel de pânză e mai ușor
observată de insectă și, desigur
că este ocolită, în special ziua.
Cu toate acestea, nu există
diferență între pânzele rotunde
construite în timpul zilei și cele
de noapte. Pânzele nu sunt
adoptate pentru o anumită
specie de victimă, astfel că
fiecare pânză are capacitatea să
prindă o gamă largă de
insecte[42].
Centrul pânzelor circulare, adică
locul în care se unesc firele
radiale, poate fi situat nu
numaidecât în mijlocul pânzei.
Uneori poate află deasupra,
deoarece păianjenului îi este mai
ușor să coboare decât să se
ridice. Unele specii își fac loc
pentru retragere, ce comunică cu
restul pânzei printr-un fir de
semnalizare[42].
Pânzele circulare orizontale au o
răspândire destul de largă, în
ciuda faptului că sunt mai puțin
eficiente la interceptarea și
menținerea prăzii, și sunt mai
vulnerabile la picăturile de ploaie
sau la căderea unor obiecte, cum
ar fi frunzele. Totuși acestea au
și unele avantaje. Ele nu sunt, sau
rareori, distruse de unele animale,
au o vizibilitate redusă pentru
insectele zburătoare, oscilațiile
pe verticală, produse de curenții
ascendenți ai aerului, permită
prinderea insecte cu un zbor
orizontal lent. Cu toate acestea
nu există nicio explicație în
utilizarea atât de largă a acestor
tipuri de pânze circulare[42]. În
prezent se cunosc foarte multe
feluri de pânze circulare, însă
funcționalitatea lor rămâne
necunosută[42].
Pânza decorativă

Pânză decorativă cu spirale (Octonoba

yaeyamensis )

Pânzele circulare verticale

prezintă uneori benzi vizibele de
mătase, numite decorații sau
stabiliment. Acest fel de pânze
se întâlnesc la păianjenii din
familiile Araneidae,
Tetragnathidae și Uloboridae.
Structurile decorative au diferit
forme: linii încrucișate, discuri,
spirale, cercuri, în forma unui X
latin etc[43].
Există controverse legate de
funcția acestor structuri. Unii
savanți presupun că
decorațiunile, camuflându-l, oferă
protecție păianjenului de păsări,
viespi[44]. O altă ipoteză este că
formațiunile date atrag prada,
insectele, prin reflectarea lumina
ultravioletă[45]. Cercetările de
câmp au demonstrat că atrăgând
insectele stabilimentul sporește
numărul victimelor prinse în
pânză[46]. Un alt studiu a arătat
că păianjenii reduc construirea
acestor decorațiuni, dacă simt
prezența prădătorilor[47]. Sunt și
alte ipoteza ce afirm că decorul
participă la termoreglare,
reprezintă un exces de mătase
care este utilizată în așa fel sau
nu are nicio funcție practică,
având mai degrabă un rol estetic.
Ipoteza cea mai nouă presupune
că aceste structuri au un rol de
stabilizare a pânzei în timpul
vibrației intense. Unii cred prin
decor femelele comunică
masculilor că sunt gata de
împerechere.

Alte tipuri de pânze

Membrii familiei Theridiidae țes

pânze încurcate. Firele din care
sunt țesute astfel de pânze au o
orientare spațială
tridimensională. Ei au tendința de
a reduce folosirea mătasei
lipicioase sau poate să lipsească
total la unele specii. Construirea
acestor pânze, spre deosebire de
cele circulare, poate dura câteva
zile[41].

Păianjenii din familia Linyphiidae

țes pânze orizontale foarte dense
și inegale. De la acest covor
mătăsos se înalță câteva fire.
Insectele lovindu-se de aceste
firele cad, fără a înțelege ce a
fost, pe pânza lipicioasă de
jos[48].

Pânzele conice se întâlnesc la

familiile Hexathelidae,
Agelenidae. Ele reprezintă un tub
pentru retragere care este
înconjurat de mătase, în forma
unei pâlnii.

Curiozități

Plasa imensă din Tawakoni

Plasa imensă din Tawakoni

Plase țesute de păianjeni care au

consumat anumite substanțe narcotice,
inclusiv cofeină

Hrănirea păianjenilor cu anumite

substanțe (LSD, cofeină) au
efecte diferite asupra modul în
care își țes pânzele, care devin
neregulate, au mai multe găuri și
pierde din capacitatea lipicioasă.
În Texas, în Rezervația naturală
Tawakoni (august 2007) s-a
descoperit o plasă imensă (cu o
suprafață de cca 180 de metri),
produsă de o colonie de păianjeni
sociali, fiind o capcană
formidabilă pentru insecte.
Datorită suprafeței, a crescut
capacitatea de supraviețuire a
păianjenilor.[49]

Fosile
Păianjen fosil, găsit în chihlimbarul baltic

Deși numărul de fosile de

păianjeni este considerat
insuficient, totuși s-au descris
aproape 1000 de specii
dispărute. Deoarece cuticula
păianjenilor, fiind relativ moale,
practic greu se fosilizează,
majoritate fosilelor au fost găsite
conservate în chihlimbar. Cea
mai veche fosilă datează din
perioada Cretacicului timpuriu,
130 milioane de ani în urmă. În
afară de conservarea detaliată a
anatomiei, în chihlimbar s-au
păstrat păianjeni în timpul
împerecherii, uciderea prăzii,
producerea mătasei, coconii cu
ouă, chiar și îngrijind de tineri.
Cea mai veche pânză
descoperită până în prezent
datează circa 100 de milioane de
ani. Cele mai bine conservate
fosile au fost descoperite în
Germania, în depozitele
sedimentare Lagerstätte.
Majoritatea păianjenilor din
Carbonifer au fost incluși în
subordinul Mesothelae, un grup
din care în prezent a rămas doar
familia Liphistiidae. Paleothele
montceauensis, care a trăit la
sfârșitul Carboniferului, acum
299 milioane ani în urmă, a avut
cinci organe filiere. Deși
Permianul, 299 – 251 milioane
ani în urmă, a foast bogat în
insecte zburătoare, principala
hrană a păianjenilor, există foarte
puține fosile din această
perioadă.
Unele fosile de păianjeni
migalomorfi ce datează din
Triasic par a fi membri ai familiei
Hexathelidae, având organele
filiere adaptate pentru
construirea pânzelor conice,
pentru a prinde insecte săritoare.
Din numărul mare de fosile de
păianjeni din infraordinului
Araneomorphae, grup ce include
majoritate păianjenilor moderni,
cele mai vechi sunt din Jurasic și
Cretacic, s-au găsit și
reprezentanți ai multor familii
moderne.

Sistematica
Articol principal: Taxonomia
păianjenilor.

Chelicerele la Araneomorphae

Păianjenii sunt împărțiți în două

subordine: Mesothelae și
Opisthothelae, din care cel din
urmă conține două infraordine:
Mygalomorphae și
Araneomorphae. Principala
deosebire dintre cele două
subordine constă în faptul că la
Mesothelae opistosoma este
segmentată, iar la Opisthothelae
opistosoma este nesegmentată.
Criteriul principal în care a stat la
baza împărțirii Opisthothelae în
două infraordine a fost direcția
chelicerelor, la Mygalomorphae
sunt orientate anterior, iar la
Araneomorphae - unul spre
celălalt. Ei au și alte caracteristici
specifice prezentate în tabelul de
mai jos:

Chelicerele la Mygalomorphae
   Diversitate caracteristica
Subordin/ Ganglioni Organele
Specii Genuri Familii Opistosoma[50]
Infraordin opistosomali filiere
Patru
perechi
Mesothelae 87 5 1 segmentată prezenți
situate
median

Mygalomorphae 2.643 320 15 1 - 3 perechi

situate în
parte
nesegmentată lipsesc
posterioară
Araneomorphae 38.523 3.452 93

opistosomei

Păianjenii și omul
Mușcătura păianjenilor

Articol principal: Veninul păianjenilor.

În general, păianjenii nu sunt

periculoși pentru oameni. Ei îi
mușcă doar pentru a se apăra[51].
Mușcătura lor nu este mortală,
dar provoacă dureri. Totuși din
cauza veninului, mușcătura unor
specii poate fi fatală. Speciile
genurilor Loxosceles și
Latrodectus sunt printre cei mai
veninoși păianjeni
araneomorfi[52][53]. Ei sunt retrași
și atacă oamenii doar când sunt
amenințați. Speciile Atrax, unele
din cele mai agresive din
Australia, au cauzat moartea a 13
persoane[54]. Un alt gen de
păianjeni periculoși este
Phoneutria, dar datele cu privire
la pericolul pe care-l prezintă
sunt puține[55].
În secolul XX au fost raportate
peste 100 de decese umane,
descrise, cauzate de mușcătura
păianjenilor.[56] Acest număr nu
este chiar așa de mare în
comparație cu cel al meduzelor,
care au provocat decesul a 1 500
de persoane.[57] Multe cazuri
presupuse de mușcături de
păianjen pot reprezenta
diagnostice incorecte[58], care ar
face mai dificilă administrarea
tratamentelor împotriva
veninului[59].

Beneficii aduse omului

Bucatele gătite din tarantule sunt

considerate o delicatesă în
Cambodgia[60] și de către indienii
Piaroa din sudul Venezuelei - cu
condiția ca firele de păr extrem
de iritante, mijlocul principal de
apărare, sunt eliminate
preventiv[61].
Veninuri păianjenilor poate fi o
alternativă mai puțin poluantă la
pesticidelor, deoarece el este
mortal pentru insecte, dar
inofensiv pentru marea
majoritate vertebratelor[62].

În medicină veninul păianjenilor

este cercetat, pentru tratarea
aritmiei cardiace[63], bolii
Alzheimer[64], accidentelor
vasculare cerebrale[65], și
disfuncțiilor erecției[66].

Deoarece mătase de păianjen

este atât elastică și rezistență, în
prezent se încearcă utilizarea ei
în ingineria genetică și
producerea ei pe cale
sintetică[67][68].

Arahnofobia

Arahnofobia este o frică

anormală față de păianjen și
pânza acestuia. Este una dintre
fobiile cele mai comune[69][70],
precum unele statistici arată că
50 la sută din femei și 10 la sută
din bărbați prezintă simptome ale
acesteea[71]. Această fobie poate
fi un mecanism de protecție[72]
sau de origine socială, generată
de filme[73].

Păianjenii în simbolică
și cultură

Păianjeni au fost mereu în centrul

unor superstiții, povestiri și
mitologiile din diferite secole[74].
Ei au simbolizat răbdarea,
datorită modului lor de
vânătoare, de construcția pânzei
și așteptare prăzii. Ei au fost
priviți și negativ, din cauza
veninului mortal[75].

Note
1. ^ Spiders and their Kin,
Herbert W. Levi and Lorna R.
Levi, Golden Press, p. 20 and
p. 44
2. ^ a b c Ruppert, E.E., Fox, R.S.,
and Barnes, R.D. (2004).
Invertebrate Zoology (ed. 7).
Brooks / Cole. pp. 565–569.
 Brooks / Cole. pp. 565–569.
ISBN 0030259827.
3. ^ Reiskind, J. (1965). „The
Taxonomic Problem of
Sexual Dimorphism in
Spiders and a Synonymy in
Myrmecotypus (Araneae,
Clubionidae)” (PDF). Psyche.
72: 279–281.
doi:10.1155/1965/17894 .
Parametru necunoscut
|quotes=ignorat (ajutor)
4. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s
tuvwxyz Ruppert, E.E., Fox,
R.S., and Barnes, R.D.
 R.S., and Barnes, R.D.
(2004). Invertebrate Zoology
(ed. 7). Brooks / Cole.
pp. 571–584.
ISBN 0030259827.
5. ^ Ruppert, E.E., Fox, R.S. and
Barnes, R.D. (2004).
Invertebrate Zoology (ed. 7).
Brooks / Cole. pp. 518–522.
ISBN 0030259827.
6. ^ Comstock, John Henry
(1920) [First published
1912]. The Spider Book.
Doubleday, Page &
Company. pp. 128–132.
 Company. pp. 128–132.
7. ^ Barnes, R.S.K., Calow, P.,
Olive, P., Golding, D., and
Spicer, J. (2001).
„Invertebrates with Legs: the
Arthropods and Similar
Groups”. The Invertebrates:
A Synthesis . Blackwell
Publishing. p. 168.
ISBN 0632047615. Accesat
în 25 septembrie 2008.
8. ^ Parry, D.A., and Brown,
R.H.J. (1959). „The Hydraulic
Mechanism of the Spider
Leg” (PDF). Journal of
 Leg” (PDF). Journal of
Experimental Biology. 36:
423–433. Accesat în 25
septembrie 2008.
9. ^ Anderson, D.T. (2001).
„The Chelicerata”. În
Anderson, D.T. Invertebrate
Zoology (ed. 2). Oxford
University Press. pp. 325–
349. ISBN 0195513681.
10. ^ a b Oxford, G.S. & Gillespie,
R.G. (1998). Evolution and
Ecology of Spider Coloration.
Annual Review of
Entomology 43:619-643.
 Entomology 43:619-643.
doi:10.1146/annurev.ento.43
.1.619
11. ^ a b c Ruppert, E.E., Fox, R.S.,
and Barnes, R.D. (2004).
Invertebrate Zoology (ed. 7).
Brooks / Cole. pp. 559–564.
ISBN 0030259827.
12. ^ Ruppert, E.E., Fox, R.S., and
Barnes, R.D. (2004).
Invertebrate Zoology (ed. 7).
Brooks / Cole. pp. 531–532.
ISBN 0030259827.
13. ^ a b c Coddington, J.A. &
Levi, H.W. (1991).
 Levi, H.W. (1991).
„Systematics and Evolution
of Spiders (Araneae)”. Annu.
Rev. Ecol. Syst. 22: 565–
592.
doi:10.1146/annurev.es.22.1
10191.003025 .
14. ^ Ruppert, E.E., Fox, R.S., and
Barnes, R.D. (2004).
Invertebrate Zoology (ed. 7).
Brooks / Cole. pp. 527–528.
ISBN 0030259827.
15. ^ Comstock, John Henry
(1920) [First published
1912]. The Spider Book.
 1912]. The Spider Book.
Doubleday, Page &
Company. pp. 148–152.
16. ^ Foelix, Rainer F. (1996).
Biology of Spiders (ed. 2).
Oxford University Press.
pp. 53–60.
17. ^ Ruppert, E.E., Fox, R.S., and
Barnes, R.D. (2004).
Invertebrate Zoology (ed. 7).
Brooks / Cole. pp. 537–539.
ISBN 0030259827.
18. ^ Knoflach, B. & van Harten,
A. (2001). „Tidarren argo sp.
nov (Araneae: Theridiidae)
 nov (Araneae: Theridiidae)
and its exceptional
copulatory behaviour:
emasculation, male palpal
organ as a mating plug and
sexual cannibalism”. Journal
of Zoology. 254: 449–459.
doi:10.1017/S09528369010
00954 . Parametru
necunoscut |quotes=
ignorat (ajutor)
19. ^ Ruppert, E.E., Fox, R.S., and
Barnes, R.D. (2004).
Invertebrate Zoology (ed. 7).
Brooks / Cole. pp. 523–524.
 Brooks / Cole. pp. 523–524.
ISBN 0030259827.
20. ^ Foelix, Rainer F. (1996).
Biology of Spiders. Oxford
University Press. pp. 232–
233.
21. ^ a b Meehan, C,J. Olson, E.J.
and Curry, R.L. (21 august
2008). Exploitation of the
Pseudomyrmex–Acacia
mutualism by a
predominantly vegetarian
jumping spider (Bagheera
kiplingi) . 93rd ESA Annual
Meeting. Accesat în 10
 Meeting. Accesat în 10
octombrie 2008.
22. ^ a b Jackson, R.R.; et al.
(2001). „Jumping spiders
(Araneae: Salticidae) that
feed on nectar” (PDF). J.
Zool. Lond. 255: 25–29.
doi:10.1017/S09528369010
0108X .
23. ^ Schütz, D., and Taborsky,
M. (2003). „Adaptations to
an aquatic life may be
responsible for the reversed
sexual size dimorphism in
the water spider, Argyroneta
 the water spider, Argyroneta
aquatica” (PDF).
Evolutionary Ecology
Research. 5 (1): 105–117.
Accesat în 11 octombrie
2008.
24. ^ Coddington, J., and
Sobrevila, C. (1987). „Web
manipulation and two
stereotyped attack behaviors
in the ogre-faced spider
Deinopis spinosus Marx
(Araneae, Deinopidae)”
(PDF). Journal of
Arachnology. 15: 213–225.
 Arachnology. 15: 213–225.
Accesat în 11 octombrie
2008.
25. ^ Eberhard, W.G. (1977).
„Aggressive Chemical
Mimicry by a Bolas Spider”
(PDF). Science. 198 (4322):
1173–1175.
doi:10.1126/science.198.43
22.1173 . PMID 17818935 .
Accesat în 10 octombrie
2008.
26. ^ Eberhard, W.G. (1980).
„The Natural History and
Behavior of the Bolas Spider,
 Behavior of the Bolas Spider,
Mastophora dizzydeani sp.
n. (Araneae)” . Psyche. 87:
143–170.
doi:10.1155/1980/81062 .
Accesat în 10 octombrie
2008.
27. ^ Yeargan, K.V., and Quate,
L.W. (1997). „Adult male
bolas spiders retain juvenile
hunting tactics”. Oecologia.
112 (4): 572–576.
doi:10.1007/s00442005034
7.
28. ^ a b Harland, D.P., and
28. ^ a b Harland, D.P., and
Jackson, R.R. (2000). PDF
„ "Eight-legged cats" and
how they see - a review of
recent research on jumping
spiders (Araneae:
Salticidae)” Verificați
valoarea |url=(ajutor).
Cimbebasia. 16: 231–240.
Accesat în 11 octombrie
2008.
29. ^ Wilcox, S. and Jackson, R.
(2002). „Jumping Spider
Tricksters”. În Bekoff, M.,
Allen, C., and Burghardt, G.M.
 Allen, C., and Burghardt, G.M.
The Cognitive Animal:
Empirical and Theoretical
Perspectives on Animal
Cognition. MIT Press.
pp. 27–34.
ISBN 0262523221.
30. ^ Mclver, J.D. and Stonedahl,
G. (1993). „Myrmecomorphy:
Morphological and
Behavioral Mimicry of Ants”.
Annual Review of
Entomology. 38: 351–377.
doi:10.1146/annurev.en.38.0
10193.002031 .
 10193.002031 .
31. ^ „Different smiles, single
species” . University of
California Museum of
Paleontology. Accesat în 10
octombrie 2008.
32. ^ Cooke, J.A.L., Roth, V.D.,
and Miller, F.H. „The
urticating hairs of
theraphosid spiders” .
American Museum
novitates. American
Museum of Natural History
(2498). Accesat în 11
octombrie 2008.
 octombrie 2008.
33. ^ Blackledge, T.A., and
Wenzel, J.W. (2001). „Silk
Mediated Defense by an Orb
Web Spider against
Predatory Mud-dauber
Wasps”. Behaviour. 138 (2):
155–171.
doi:10.1163/156853901510
74357 .
34. ^ Armstrong, S. (14 iulie
1990). „Fog, wind and heat -
life in the Namib desert” .
New Scientist. Accesat în 11
octombrie 2008.
 octombrie 2008.
35. ^ Vollrath, F. (1986).
„Eusociality and
extraordinary sex ratios in
the spider Anelosimus
eximius (Araneae:
Theridiidae)”. Behavioral
Ecology and Sociobiology,.
18 (4): 283–287.
doi:10.1007/BF00300005 .
36. ^ Agnarsson, I., and Kuntner,
M. (2005). „Madagascar: an
unexpected hotspot of
social Anelosimus spider
diversity (Araneae:
 diversity (Araneae:
Theridiidae)”. Systematic
Entomology. 30 (4): 575–
592. doi:10.1111/j.1365-
3113.2005.00289.x .
37. ^ Avilés, L., Maddison, W.P.
and Agnarsson, I. (2006). „A
New Independently Derived
Social Spider with Explosive
Colony Proliferation and a
Female Size Dimorphism”.
Biotropica. 38 (6): 743–753.
doi:10.1111/j.1744-
7429.2006.00202.x .
38. ^ Matsumoto, T. (1998).
38. ^ Matsumoto, T. (1998).
„Cooperative prey capture in
the communal web spider,
Philoponella raffray
(Araneae, Uloboridae)”
(PDF). Journal of
Arachnology. 26: 392–396.
Accesat în 11 octombrie
2008.
39. ^ Cangialosi, K.R. (1990).
„Social spider defense
against kleptoparasitism”.
Behavioral Ecology and
Sociobiology. 27 (1).
doi:10.1007/BF00183313 .
40. ^ Bertani, R., Fukushima,
C.S., and Martins, R. (2008).
„Sociable widow spiders?
Evidence of subsociality in
LatrodectusWalckenaer,
1805 (Araneae,
Theridiidae)”. Journal of
Ethology. 26 (2): 299.
doi:10.1007/s10164-007-
0082-8 .
41. ^ a b Agnarsson, I. (2004).
„Morphological phylogeny of
cobweb spiders and their
relatives (Araneae,
 Araneoidea, Theridiidae)”.
Zoological Journal of the
Linnean Society. 141 (4):
447–626.
doi:10.1111/j.1096-
3642.2004.00120.x .
42. ^ a b c d Eberhard, W.G.
(1990). „Function and
Phylogeny of Spider Webs”
(PDF). Annual Reviews in
Ecology and Systematics.
21: 341–372.
doi:10.1146/annurev.es.21.1
10190.002013 . Accesat în
 15 octombrie 2008.
43. ^ Bruce & Herberstein 2005
44. ^ Herberstein et al. 2000;
Bruce 2006; Eisner &
Nowicki 1983
45. ^ name=CraigBernard1990
46. ^ Herberstein, M.E. (2).
„Australian Journal of
Zoology”. Australian Journal
of Zoology. 48: 217–223.
doi:10.1071/ZO00007 .
Verificați datele pentru:
|date=, |year= /
|date= mismatch(ajutor)
 |date= mismatch(ajutor)
47. ^ Li, D., and Lee, W.S. (2004).
„Predator-induced plasticity
in web-building behaviour”.
Animal Behaviour. 67 (2):
309–318.
doi:10.1016/j.anbehav.2003.
06.011 .
48. ^ Schütt, K. (1995).
„Drapetisca socialis
(Araneae: Linyphiidae): Web
reduction - ethological and
morphological adaptations”
(PDF). European Journal of
Entomology. 92: 553–563.
 Entomology. 92: 553–563.
Accesat în 19 octombrie
2008.
49. ^ Spiders turn Tawakoni
trees into giant web sight |
News for Dallas, Texas |
Dallas Morning News |
Breaking News for Dallas-
Fort Worth | Dallas Morning
News
50. ^ a b Leroy, J, and Leroy, A.
(2003). „How spiders
function”. Spiders of
Southern Africa . Struik.
pp. 15–21.
 pp. 15–21.
ISBN 1868729443. Accesat
în 12 octombrie 2008.
51. ^ „Spiders” . Illinois
Department of Public Health.
Accesat în 11 octombrie
2008.
52. ^ Vetter RS, Barger DK
(2002). „An infestation of
2,055 brown recluse spiders
(Araneae: Sicariidae) and no
envenomations in a Kansas
home: implications for bite
diagnoses in nonendemic
areas”. J Med Entomol. 39
 areas”. J Med Entomol. 39
(6): 948–51.
doi:10.1603/0022-2585-
39.6.948 . PMID 12495200 .
53. ^ Hannum, C.and Miller, D.M.
„Widow Spiders” .
Department of Entomology,
Virginia Tech. Accesat în 11
octombrie 2008.
54. ^ „Funnel web spiders” .
Australian Venom Research
Unit. Accesat în 11
octombrie 2008.
55. ^ „Pub chef bitten by deadly
spider” . BBC. 27 aprilie
 spider” . BBC. 27 aprilie
2005. Accesat în 11
octombrie 2008.
56. ^ Diaz, J.H. (1 august 2004).
„The Global Epidemiology,
Syndromic Classification,
Management, and
Prevention of Spider Bites” .
American Journal of
Tropical Medicine and
Hygiene. 71 (2): 239–250.
PMID 15306718 .
57. ^ Williamson, J.A., Fenner,
P.J., Burnett, J.W., and
Rifkin, J. (1996). Venomous
 Rifkin, J. (1996). Venomous
and Poisonous Marine
Animals: A Medical and
Biological Handbook . UNSW
Press. pp. 65–8.
ISBN 0868402796. Accesat
în 3 octombrie 2008.
58. ^ Nishioka, S de A. (2001).
„Misdiagnosis of brown
recluse spider bite” .
Western Journal of
Medicine. 175 (2): 240.
PMC 1071344  .
PMID 11290673 .
59. ^ Isbister GK (2001). „Spider
59. ^ Isbister GK (2001). „Spider
mythology across the
world” . Western Journal of
Medicine. 174 (4): 86–7.
doi:10.1136/ewjm.175.2.86 .
PMC 1071491  .
PMID 11483545 .
60. ^ Ray, N. (2002). Lonely
Planet Cambodia. Lonely
Planet Publications. p. 308.
ISBN 1-74059-111-9.
61. ^ Weil, C. (2006). Fierce
Food . Plume.
ISBN 0452287006. Accesat
în 3 octombrie 2008.
 în 3 octombrie 2008.
62. ^ „Spider Venom Could Yield
Eco-Friendly Insecticides” .
National Science Foundation
(USA). Accesat în 11
octombrie 2008.
63. ^ Novak, K. (2001). „Spider
venom helps hearts keep
their rhythm”. Nature
Medicine. 7 (155): 155.
doi:10.1038/84588 .
64. ^ Lewis, R.J., and Garcia,
M.L. (2003). „Therapeutic
potential of venom
peptides” (PDF). Nature
 peptides” (PDF). Nature
Reviews Drug Discovery. 2:
790–802.
doi:10.1038/nrd1197 .
Accesat în 11 octombrie
2008.
65. ^ Bogin, O. (2005). „Venom
Peptides and their Mimetics
as Potential Drugs” (PDF).
Modulator (19). Accesat în
11 octombrie 2008.
66. ^ Andrade E, Villanova F,
Borra P; et al. (2008). „Penile
erection induced in vivo by a
purified toxin from the
 purified toxin from the
Brazilian spider Phoneutria
nigriventer”. British Journal
of Urology International. 102
(7): 835–7.
doi:10.1111/j.1464-
410X.2008.07762.x .
67. ^ Hinman, M.B., Jones J.A.,
and Lewis, R.W. (2000).
„Synthetic spider silk: a
modular fiber” (PDF). Trends
in Biotechnology. 18 (9):
374–9. doi:10.1016/S0167-
7799(00)01481-5 .
PMID 10942961 . Accesat în
 PMID 10942961 . Accesat în
19 octombrie 2008.
68. ^ Menassa, R., Zhu, H.,
Karatzas, C.N., Lazaris, A.,
Richman, A., and Brandle, J.
(2004). „Spider dragline silk
proteins in transgenic
tobacco leaves:
accumulation and field
production”. Plant
Biotechnology Journal. 2 (5):
431–8. doi:10.1111/j.1467-
7652.2004.00087.x .
PMID 17168889 .
69. ^ „A Common Phobia” .
69. ^ „A Common Phobia” .
phobias-help.com. Arhivat
din original la 2 august
2009. Accesat în 2 august
2009. "There are many
common phobias, but
surprisingly, the most
common phobia is
arachnophobia."
70. ^ Fritscher, Lisa (3 iunie
2009). „Spider Fears or
Arachnophobia” . Phobias.
About.com. Arhivat din
original la 2 august 2009.
Accesat în 2 august 2009.
 Accesat în 2 august 2009.
"Arachnophobia, or fear of
spiders, is one of the most
common specific phobias."
Mai multe valori specificate
pentru |author=și
|last=(ajutor)
71. ^ „The 10 Most Common
Phobias - Did You Know?” .
10 Most Common Phobias.
Arhivat din original la 2
august 2009. Accesat în 2
august 2009. "Probably the
most recognized of the 10
most common phobias,
 most common phobias,
arachnophobia is the fear of
spiders. The statistics
clearly show that more than
50% of women and 10% of
men show signs of this
leader on the 10 most
common phobias list."
72. ^ Friedenberg, J., and
Silverman, G. (2005).
Cognitive Science: An
Introduction to the Study of
Mind . SAGE. pp. 244–245.
ISBN 1412925681. Accesat
în 11 octombrie 2008.
 în 11 octombrie 2008.
73. ^ Davey, G.C.L. (1994). „The
"Disgusting" Spider: The Role
of Disease and Illness in the
Perpetuation of Fear of
Spiders”. Society and
Animals. 2 (1): 17–25.
doi:10.1163/156853094X00
045 .
74. ^ De Vos, Gail (1996). Tales,
Rumors, and Gossip:
Exploring Contemporary Folk
Literature in Grades 7-12 .
Libraries Unlimited. p. 186.
ISBN 1563081903. Accesat
 ISBN 1563081903. Accesat
în 22 aprilie 2008.
75. ^ Garai, Jana (1973). The
Book of Symbols. New York:
Simon & Schuster. ISBN 671-
21773-9 Verificați valoarea
|isbn=: length (ajutor).

Adus de la
https://ro.wikipedia.org/w/index.php?
title=Păianjen&oldid=13009681
Ultima modificare efectuat…

Conținutul este disponibil sub CC BY-

SA 3.0 , exceptând cazurile în care se
specifică altfel.