UNIVERSITATEA ECOLOGICA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

SPECIALIZARE DREPT
ANUL I CENTRUL FOCȘANI

REFERAT LOGICA JURIDICĂ

CONF.UNIV.DR.ELENA BANCIU

Student: Novac Claudiu

 Logica juridică

În principiu, ca ramură a filosofiei, logica contemporană reprezintă o știință complexă

care cercetează numeroasele înfățișări, dar și activități ce se leagă de raționalitatea umană.
Etimologic, circumstanța logicii decurge din substantivul grecesc logos dotat cu variate artere:
cuvânt, vorbă, discurs, gândire, raționament, dogmă ş. a.

Pentru cei care debutează încercetarea unei anumite științe, este mereu extrem de
anevoios, câteodată chiar imposibil, de propus, din capul locului, o definițieacceptabilă a
domeniului în cauză. Naiv, logica se pretindeexaminareacanoanelorjudecății corecte, a
înfățișărilorraționamentului abstract, anume al structurilor raționale, desprinse atât de
temeiultangibil al sferelorjudecății, cât și de cel al gândurilor subiectului cunoscător.

Logica, ca orice știință, își lărgește orizontul îmbogățindu-și conținutul și

amplificându-și enigmatica platonică. Filozoful neamț Immanuel Kant (1724-1804) aprecia
logica ca drept știință care se poftește la absoluta gândire, activând abstract față de materia
acesteia, de materiile gândirii, și a alcătuit următoarea definiție:„Logica este o știință a rațiunii
referitoare nu la materie, ci la forma pură; o știință a priori despre legile necesare ale gândirii,
dar nu cu privire la obiectele particulare, ci la toate obiectele în genere; deci o știință a
aplicării corecte a intelectului și a rațiunii în genere; dar nu în mod subiectiv, adică nu pe baza
principiilor empirice (psihologice), cum gândește intelectul, ci în mod obiectiv, adică pe baza
principiilor a priori, așa cum ar trebui să gândească intelectul”.

În fond, logica, ca știință despre formele, legile și metodele de bază ale

raționamentului abstract corect, aceasta are o variate de definiții, care diferă de la un autor la
altul.Dacă vom examina și alte surse bibliografice, vom constata că există numeroase și
variate definiții ale logicii. Logica este știința despre gândire, sub înfățișarea ei formală,
despre sinceritățile judecății, vigoarea inferențelor (judecăților) nepăsător de conținutul
tangibil și procesele psiho-fiziologice ce acompaniază judecata. Este clar că nu poate dăinui o
definiție nediferențiată ce ar încorpora toate înfățișările logicii ca știință.

Din cele exprimate mai sus, observăm faptul că logicienii nu au ajuns deocamdată la
un acord în definirea propriei lor sfere de studiu. În acest sens, nu e de mirare că anumiți
experți indică „Paradoxal, dar întocmai logica – disciplina ce are, printre multe, și sarcina de a

1
stabili ce este și cum se alcătuiește o definiție corectă – nu este capabilă să-și construiască
propria definiție.

În „Critica rațiunii pure”, Immanuel Kant își conservă, în principial, ținuta antitetico-
speculativă, reproducând odistincție din lucrarea publicată în 1763, dintre opoziție și
neînțelegere. În tinerețe spunea de două tipuri deopoziție (Opposition şi Entgegensetzung),
una care presupune contradicție (Widerspruch), “opoziția” logică, și alta, menționată ca
“reală”, fără contradicție. În Critică folosește termenii de Widerstreit şi Widerspruch, primul
însemnând în mod curent “conflict”, dar și “opoziție”.

Mintea este legată de afectivitate. Ea este “abilitatea de a gândi disciplina intuiției

sensibile”. Mintea, ca și afectivitatea, va fi aplicată apriori la obiecte. Această deprindere de
tratare a minții va face necesară o logică specială, logica abstractă, față de logica colectivă
(obișnuită). Ca și sensibilitatea, intelectul are formele lui apriori, care sunt conceptele.
Indiferent cum le-amaprofunda, schițelegândirii, menționate de Kant șiconcepte, de la notio,
sunt luate în seamă, de regulă, figurile de bază ale cugetării (de laratio=logos), ceea ce rezultă
ca și rezultat o confuzie generală.

Propozițiile logice și valorile lor de adevăr

Traiul de toate zilele, ca și cunoașterea, ne oferă șansa unor observații: zăpada este
albă, prin încălzire, metalele se dilată, suma unghiurilor unui triunghi este identică cu 180º,
criminalitatea este o chestiune antisocială, șomajul este o întâmplare social–economică. Unele
dintre acestea se procură din examinarea directă a ceea ce se petrece în împrejurimile noastre,
altele le formăm datorită experiențelor antecedente cu ajutorul cugetării, gândirii. De
asemenea, gândirea este complementul de dezbatere al multor discipline precum: filosofia,
psihologia, dar și anumite materii lingvistice, iar orânduiala sa face parte din domeniul de
cercetare al logicii.

Științaactuală a confirmat unitatea gândirii și exprimării (vorbirii), formatul lor unit,

anumene putința realizării doar a unuia din aceste chestiuni fără celălalt. Numai prin
abstracție, din deosebite exigențe (analitice, profesorale ş. a.) raționamentulși vorbirea pot fi
studiate distinct una de cealaltă, ca entități separate, dar şi independente. Ca bază a
raționamentului și exprimării, prospectele se alcătuiesc sub forma unor structuriorale,

2
propoziții gramaticale care demonstrează sau contestă ceva despre anumite domenii. De pildă,
unele acțiuni sunt contravenții legale, alteacțiuni nu sunt delicte. Deci, după înclinarea lor,
există propoziții afirmative și propoziții cu bază critică.

Metoda logică a juridicului

Luând în vedere întâmplarea cum că dreptul ține de o știință total deductivă, nevoia
probei reprezintă o cerință sine qua non, „cunoașterea pe cale deductivă plecând și îndrept de
la premisa că nu se poate dovedi deductiv nimicdecât pornind de la principii anterioare.”

„Ca logică aplicată, logica juridică vizează analiza modului specific în care logica
formală, schemele și calculele logicii simbolice, logicile polivalente sau alte tipuri de logică
se aplică înprocesul complex al gândirii juridice.”

Dreptul este de asemenea, o știință total metodică, fiind studiat ca fiind o

„matematicăa științelor sociale”, iar pesemne, această metodă logică se poate administracu
deosebit succes, prin aplicarea modului logic în examinarea dreptului presupunând folosirea
legităților, noțiunilor, acțiunilor, formalităților logice la calitate astandardelor științei logicii în
diferitele sale aspecte, clasice sau contemporane.

Știința legitimului aprofundează chestiunea juridică dintr-un unghilogic, în așa fel

încât să ofere coerențăși sistematizare întregului ansamblu, abandonând orice altercații interne
ori aproximații – concepteridicolde lămurite. Toate planurile, regulile, noțiunile, grupurile și
planurile juridicesunt manifestate în propoziții precise, care pot fi: imperative, prescriptive,
stimulativ, de îndrumare sau de reținere. „Metoda logică este de largă utilitate în orice act de
gândire științifică. În drept ea este o totalitate de procedee și operațiuni metodologice și
gnoseologice specifice, prin care se creează posibilitatea surprinderii structurii și dinamicii
raporturilor necesare între diferite componente ale sistemului juridic al unei societăți.”

Modul logic reclamă și în analiza juridică legătura cu alte tipuri de raționalitate

complementare și integrative, care nu desconsideră temeiul demersului logic, dar nici nu
diminuează cunoașterea, în principal în cadrul științelor sociale, la acest demers, concepție
mutual rentabilă, pentru felurite „centre” și „tipuri” de cunoaștere.

3
 Ceea ce califică ținuta logicii juridice în mecanismul științei logicii, se rezumă la
existența a unor mai multe aspecte, evaluate ca și cum dăinuie o noimă judiciară în anturajul
logicilor normative, fie se admite contribuția legitimului la construirea teoriei
raționamentului. „În general, se are în vedere utilizarea regulilor în activitatea practică de
realizare a dreptului (logica judiciară) și mai puțin caun domeniu distinct de aplicare a logicii
în procesul specific de cunoaștere juridică, ca o dialectică a gândirii juridice, a logicii actului
de creație în drept.”

Aplicarea modului logic în analiza juridică presupune folosirea legităților, noțiunilor,

operațiunilor, formalităților logice la calitatea etaloanelor științei logicii în distinctele sale
aspecte clasice sau mai contemporane. Ea reușește depășirea dimensiunii logice inerente
oricărei imixtiuni teoretice, chiar empirice, prin valorificarea judecată, perpetuă, organizată a
înclinației și raporturilor științei logicii, a logicii juridice, ca logică aplicată, a achizițiilor
științifice prezente în ziua de azi, în materie.

Procedeul logic de examinare a dreptului folosește câteva elemente logice,printre care:

principiul identității [„Fiecare lucru este ceea ce este (…) A este A,B este B” (Leibnitz)];
principiul noncontradicției [„Este peste putință ca unuia și aceluiași obiect să i se potrivească
și totodată să nu i se potrivească sub acelașiraport unul și același predicat” (Aristotel)];
principiul terțului exclus [„Dar nu e cu putință nici să existe un termen mijlociu între cele
două membre extreme aleunei contradicții, ci despre orice obiect trebuie neapărat sau să fie
negat fiecare predicat ori să fie afirmat (…) Orice afirmație și orice negație este sau
nuadevărată sau falsă”(Aristotel)]; principiul rațiunii suficiente [„Nici un fapt nupoate fi
adevărat sau real, nicio propoziție veridică fără să existe un temei, orațiune suficientă pentru
care lucrurile sunt așa și nu altfel, deși temeiurileacestea de cele mai multe ori nu pot fi
cunoscute” (Leibnitz)].

O propoziție juridică rămâne logic aceeași înainte de a ajunge pozitivăși chiar după ce
a încetat să fie ca atare: de exemplu un plan de lege nualcătuiește încă drept pozitiv, dar are,
cu toate acestea forma dreptului sau ajuridicității; la fel, o lege are și conservă conformația
logică a dreptului, chiar dacădupă un timp a fost desființată, își pierde deci formatul pozitiv.

Ori de câte ori o propoziție determină în chip ideal între persoane unbilanț, prin care
una poate pretinde de la cealaltă ceva la care aceasta e obligată,o astfel de propoziție ține de
modul logic alsferei dreptului. Ea va cuveni sau nu să capete o recunoaștere pozitivă și, prin
urmare, va putea renunța dea o stăpâni, după cum este împrejurarea tuturor sistemelor juridice

4
supuse fluxului istoriei; pozitivitatea sa nu ține de acest fapt episodicși relativ întâmplător,cide
temeiulei logic.

Elemente de logica a predicatelor

Unele feluri de judecăţi nu pot fi adecvat formalizate prin mijloacele logicii

enunţurilor şi ale propoziţiilor categorice. Dintre acestea fac parte propoziţiile complexe.

Pentru analiza logică a propoziţiilor complexe şi a inferenţelor cu astfel de propoziţii a

fost creată o teorie specială – logica predicatelor, care a devenit un compartiment al logicii
moderne şi este rezultatul generalizării anumitor idei ale logicii clasice şi logicii simbolice.

În cadrul acestei teme vom lua cunoştinţă doar cu cele mai generale idei ale logicii
predicatelor, fără de care nu poate fi concepută structura multor norme juridice, etice etc.

Predicate ca funcţii logice. Limbajul logicii predicatelor

Propoziţiile complexe sunt forme logice, ireductibile la propoziţii categorice sau la

propoziţii compuse. Fie, de pildă, propoziţia Orice persoană fizică respectă legislaţia în
vigoare sau nu o respectă nu poate fi tratată nu poate fi tratată ca propoziţie categorică,
deoarece predicatul ei conţine noţiunea relativă „respectă”. Pe de altă parte, această propoziţie
nu satisface regulile propoziţiilor compuse, deoarece ea nu poate fi înlocuită cu propoziţia
compusă Orice persoană fizică respectă legislaţia în vigoare sau orice persoană fizică nu
respectă legislaţia în vigoare. Propoziţia compusă de mai sus este o disjuncţie, cu ambele
componente false şi, deci, este falsă.
Logica predicatelor (sau logica propoziţiilor complexe) ce reprezintă dezvoltarea
teoriei clasice a propoziţiilor logice, de asemenea operează cu termenii subiect şi predicat. În
această teorie predicatul are semnificaţie de funcţie logică specifică.
Logica predicatelor cuprinde logica funcţiilor de adevăr. Ea foloseşte un limbaj
specific şi un sistem de simboluri speciale.
Prin predicat vom înţelege noţiunile care denotă însuşiri, genuri, relaţii şi care sunt
simbolizate cu majuscule ale alfabetului latin F,G,H, …, P, Q, R etc.
O însuşire (de pildă, disciplinat, calm) sau un gen (de pildă, jurist, delincvenţă)
caracterizează obiectele. Există obiecte determinate şi nedeterminate. Obiectele determinate
(lucruri, fenomene, nume proprii etc.) sunt desemnate cu minuscule (a, b, c, d ş. a.) şi se
numesc constante individuale. Pentru a desemna obiectele nedeterminate, se folosesc
minuscule de la finele alfabetului latin (x, y, z), denumite variabile individuale.

5
 Predicatele care desemnează o însuşire sau un gen şi sunt urmate de o singură variabilă
sau constantă se numesc monadice sau de un singur loc, de pildă, P(x), P(y), P(z), P(a), Q(b),
N(c). Predicatele care denotă relaţii şi sunt urmate de două sau mai multe variabile individuale
se numesc poliadice (diadice, triadice etc.) sau de mai multe locuri. De pildă, a fi
căsătorit (C(x, y) se citeşte x este căsătorit cu y), a vinde (V (x, y, z) se citeşte x vinde lui z
marfa y).
Schemele de tipul C (x, y) (predicat diadic), V (x, y, z) (predicat triadic) se
numesc formule elementare (atomare) predicative deschise.
O distincţie importantă în logica predicatelor este între propoziţiile
închise (determinate) şi propoziţiile deschise(nedeterminate). De pildă, omorul este o
infracţiune (P(a)) este o propoziţie închisă adevărată, iar furtul este o binefacere (P(b)) este o
propoziţie închisă falsă. Propoziţia x este o infracţiune (P(x)) este o propoziţie deschisă, adică
nici adevărată, nici falsă. Cu alte cuvinte, propoziţiile deschise sunt funcţii propoziţionale,
deoarece ele conţin, cel puţin, o variabilă individuală. Funcţiile propoziţionale pot deveni
enunţuri (propoziţii închise), adevărate sau false, prin substituţia variabilelor individuale cu
constante individuale. Dacă, de exemplu, în propoziţia x este o infracţiunepunem în locul
lui x furt sau prietenie, obţinem, respectiv, o propoziţie adevărată sau falsă (furtul este o
infracţiunesau prietenia este o infracţiune). Din formulele predicative elementare deschise,
folosind cuantori, se pot obţine formule predicative elementare închise sau propoziţii atomare.
Cuantorii sunt operatori logici care exprimă operaţia cuantificării propoziţiilor logice,
formulelor elementare.

Contribuțiile logicii în dreptul juridic

Știința dreptului juridic nu poate să răspundă la întrebarea quid jus? (ce estedreptul?),
ci numaila întrebarea quid juris? (ce prevede legitimul, un anumit sistemde drept?). „Dacă
vrem să cunoaștem dreptul în totalitatea sa logică, adică săștim care sunt elementele esențiale
comune tuturor sistemelor juridice, trebuie sătrecem peste particularitățile acestor sisteme și
să urmărim conceptul universalal dreptului.”, însă, pentru acest demers se cuvine să
abandonăm știința dreptului și să ne strecurăm pe un alt tărâm, cel al filosofiei dreptului
/legitimului/ juridicului.

Se știe așadar faptul cum că, „științele juridice prin naturalor se mărginesc să explice
un sistem existent, se țin strict de el, fără a-i pune îndiscuție temeiurile (…) Este de altfel
logic și chiar necesar ca un jurist ca ataresă ia în considerare ceea ce este și să se mărginească
a înțelege și a interpreta însens propriu normele pozitive, fără a cerceta dacă ar putea să existe
altele maibune. În afară de această activitate specială a juristului în sens strict, rămâne
însănecesitatea umană de a cerceta și de a judeca valoarea justiției, adică de a stabilidreptul
care ar trebui să fie”, întocmai pentru a explica cum, ca știință umanistă, știința dreptului
cercetează procedeul prin care oamenii,observați ca titulari de drepturi și obligații, participă la

6
deverul juridic, studia zăcalea în care oamenii colaborează și cum dreptul acționează în
reglementarea branșamentelor create între aceștia ca și indivizi parte a unei societății. Relații,
care de altfel, ce se întocmesc prin birul unor dogme, prin promovarea unor calibre, prin
raționalizarea ariei de acțiune al oricăruia, în menirea preîntâmpinării unor contingențe a
împuternicirilor și treburilor celorlalți.

Știința dreptului nu aprofundează doarnorma juridică (dogma parvenită de stat prin

aparatele sale specializate), jurisprudența (metoda tangibilă de interpretare și aplicare a
dreptului realizat de judecător),contactul (izvor al bilanțurilor juridice), ci, în mediul unui
proces fertil explicativ, activează o sinteză a metodei în care își fac apariția și se folosesc
canoanele dedrept, cum își activează aplicabilitatea autoritățile juridice, totul îngemănându-
secu trimiteri la celelalte științe sociale: istoria, sociologia, statistica, economia politică ş.a.

În strânsă asociere cu științele juridice se află un grup de domenii, alcăror studiu este
făcut de către științele auxiliare (participative), cum ar fi:criminalistica, medicina legală,
logica juridică, informatica juridică, statisticajuridică. Aceste discipline, „fără a face parte
propriu-zis din sistemul științeidreptului, sunt, în numeroase cazuri, indispensabile cunoașterii
unor fenomenede drept sau bunei aplicări a normelor juridice. În investigația unor realități
dedrept ele utilizează mijloace științifice specifice altor științe (chimice, fizice, medicale,
matematice etc.).”

Noţiune de inferenţă. Tipurile de inferenţe

O mare parte din cunoştinţele de care dispune omenirea, în genere, şi fiecare individ,
în parte, este obţinută pe cale raţională, pe baza unor concluzii şi nu prin contactul nemijlocit
al subiectului cunoscător cu obiectul cunoaşterii. O astfel de formă a gândirii abstracte, ce
permite a obţine noi cunoştinţe din altele, este inferenţa (raţionamentul). În general, inferenţa
poate fi caracterizată ca o operaţie intelectuală prin care, dintr-un anumit număr de propoziţii
logice, obţinem (derivăm) o nouă judecată, o nouă cunoştinţă.

Inferenţa reprezintă un proces raţional ordonat prin care, din anumite

propoziţii(adevărate sau false), numite premise, este derivată o nouă propoziţie, numită
concluzie.

7
 Structura inferenţei:

1. premisa (premisele) – propoziţia (propoziţiile) din care rezultă (cu probabilitate sau
necesitate) judecata nouă;

2. concluzia – propoziţia logică care conţine cunoştinţe noi, derivate din premise;

3. principiile ce fundamentează, justifică însăşi operaţia derivării şi regulile, axiomele, legile

gândirii logice;

4. copula „deci” sau simbolurile ce o înlocuiesc, de pildă, „├”.

După direcţia operaţiei logice toate inferenţele pot fi grupate în:

a) inferenţe deductive, în care gândirea se îndreaptă de la adevăruri generale spre adevăruri

mai puţin generale, adică de la general la particular;

b) inferenţe nedeductive, în care gândirea progresează de la particular la general sau de la

particular la particular.

Exemplu de inferenţă deductivă.

„Dacă această operă aparţine lui Aristotel, atunci ea a fost scrisă nu mai târziu de anul 322 î.
e. n. Această operă îi aparţine lui Aristotel. Deci această operă a fost scrisă nu mai târziu de
anul 322 î. e. n.”.

Exemplu de inferenţă nedeductivă (inductivă):

Hoţii sunt agresivi.

Ucigaşii sunt agresivi.

Violatorii sunt agresivi.

Hoţii, ucigaşii, violatorii sunt infractori.

-Deci, probabil, toţi infractorii sunt agresivi.

8
Inferenţe deductive imediate

Cele mai simple inferenţe deductive sunt inferenţele imediate (directe, nemijlocite).
Ele sunt caracterizate prin aceea că dintr-o propoziţie categorică, asumată ca premisă,
concluzia, la rândul ei, tot propoziţie categorică, este derivată direct, fără nici un intermediar.

Inferenţele imediate sunt:

a) conversiunea;

b) obversiunea;

c) contrapoziţia (predicatului);

d) inferenţele exprimate prin pătratul, triunghiul, cubul logic (ultimele au fost analizate în
cadrul temei anterioare).

Conversiunea

Conversiunea este operaţia logică prin care termenii premisei (subiectul şi predicatul
logic) în concluzie îşi schimbă reciproc funcţiile, adică subiectul logic devine predicat logic
iar predicatul logic – subiect logic.

Deci, premisa este de formă S-P (numită „convertendă“), iar concluzia (numită şi
„conversă”) are forma P-S. În cazul conversiunii, premisa şi concluzia sunt propoziţii
categorice de aceeaşi calitate.

Concluzie

Școala Dreptului natural a bănuit corectitudinea logică a dreptului și factorul comun al

tuturor experiențelor juridice, dar nu a atins naturacondiției materiale al acestor cunoștințe,
schimbător după oam eni și dupăsocietăți. Nu poate dăinui o legislație colectiv-universală și
necesară, practicabilă în toateariile și timpurile pentru că factorul real al oricărei cunoștințe
nuanțează:datele sociale sunt în perpetuă evoluție. Considerația juridică rațională despre
oacțiune determinată nu poate să fluctueze, ea având un caracter rațional, așadar obiectiv,

9
universal și necesar. Legea nu poate fi imorală, pentru că astfel se zguduie temeiul şi
explicația ei logică.

Se demonstrează chiar că dreptul expune o morala legiferată, etatizată.Dreptul este

evaluat ca și instrument de educare morală aființelor umane pentru că în el sunt înglobate
reguli morale pe care le promovează,le protejează și le garantează, așadar în lipsa logicii totul
ar deveni imoral sau fără un sens anume, iar omul nu va putea rezista în timp, intrând în
colaps chiar societatea în care trăiește.

Potrivit conceptului pozitivismului juridic, statul este singura esență adreptului.

Dreptul nu poate fi alcătuit în lipsa statului. În concepțiile manifeste de reprezentanții acestui
curent (Kelsen, Waline, Malberg etc.) se reculeg enunțuri tranșante de genul: ,,a afirma că
dreptul este moral înseamnă aconcepe existența unei singure morale viabile, a unei morale
absolute. Valorilemorale sunt relative și nimeni nu poate determina ceea ce poate considera
cajust în mod absolut.” Pentru a fi captată cât mai ușor, norma juridică se cuvine să
stăpânească oadministrare internă, o structură adecvată, o logică proprie.

În baza acestei cereri, legiuitorul va decreta în norma juridică oanumită conduită

precisă(una/unele drepturi și obligații), conduita care i-se parvine subiectului într-un anume
context (în anumite împrejurări) și în legătură cu careeste fixată o sancțiune.

10
 BIBLIOGRAFIE

Craiovan, I., Tratat de teoria generală a dreptului, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2009. Prin labirintul juridic, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009.

Enescu, Gh., Filosofie şi logică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973.

Popa Nicolae,Teoria generală a dreptului, Ediţia 3, Editura C.H. Beck, Bucureşti,

2008.

Vecchio, del, G., Lecţii de filosofie juridică, Editura Europa Nova.

11