Subiectul 1

1. Efectele tranzacției
Efecte extinctive ale contractului de tranzacţie – din momentul încheierii contractului, părţile nu
mai pot invoca pretenţii cu privire la drepturile stinse sau recunoscute prin tranzacţie.
Tranzacţiile au între părţile contractante puterea unei sentinţe neapelabile. Evident, această
dispoziţie nu este riguros exactă, deoarece, pe de o parte, tranzacţia judiciară nu poate fi atacată
cu recurs sau supusă revizuirii, iar pe de altă parte, fiind o convenţie, poate fi desfiinţată pe calea
unei acţiuni în anulare.
Efecte declarative ale contractului de tranzacţie – în principiu, tranzacţia produce efecte
declarative de drepturi deoarece prin intermediul acestui contract nu se constituie sau transferă
drepturi, ci se recunosc drepturi preexistente. Spre exemplu, dacă în cadrul procesual al unei
acţiuni în revendicare reclamantul recunoaşte pârâtului printr-o tranzacţie un drept de uzufruct,
nu operează o transmitere de drepturi, situaţia pârâtului rămânând neschimbată; în acest caz se
realizează doar o consolidare a drepturilor în litigiu, care sunt astfel puse la adăpost de o
eventuală contestaţie judiciară ulterioară. Caracterul declarativ al contractului de tranzacţie
atrage următoarele consecinţe juridice: părţile nu sunt ţinute să îşi garanteze reciproc drepturile
recunoscute prin tranzacţie; tranzacţia produce efecte retroactive de la data naşterii drepturilor
recunoscute prin tranzacţie; contractul de tranzacţie nu poate fi invocat ca just titlu pentru
uzucapiunea de 10 ani; dacă prin tranzacţie se fac modificări sau îndreptări cu privire la
drepturile supuse publicităţii imobiliare, pentru opozabilitate faţă de terţi se cere respectarea
formelor de publicitate.
Efecte translative şi constitutive ale contactului de tranzacţie – este posibil ca în schimbul
renunţărilor făcute de către o parte, cealaltă să constituie sau să transmită celeilalte părţi anumite
drepturi (ori să promită o asemenea transmitere sau constituire de drepturi). În acest caz,
tranzacţia va produce efecte constitutive sau translative de drepturi. Spre exemplu, într-o acţiune
de partaj a bunurilor comune, unul dintre soţi renunţă la cota sa parte dintr-un bun comun, în
schimbul constituirii în favoarea sa a unei rente viagere. În ipoteza în care tranzacţia produce
efecte constitutive sau translative de drepturi: există obligaţia de garanţie a drepturilor transmise;
efectele contractului se produc pentru viitor; tranzacţia va putea fi invocată ca just titlu pentru
uzucapiunea scurtă; dacă dreptul priveşte un imobil, în toate cazurile va necesară respectarea
formelor de publicitate pentru a se asigura opozabilitatea contractului faţă de terţi.
2. Caracterele dreptului de preempțiune şi stingerea lui
Art. 1739 – Caractere: dreptul de preemptiune este indivizibil si incesibil
Art. 1740 – Stingerea dreptului conventional de preemptiune: Se stinge prin moartea
preemptorului, cu exceptia situatiei in care a fost constituit pe un anume termen. In acest din
urma caz, termenul se reduce la 5 ani de la data constituirii, daca a fost stipulat un termen mai
lung.
Subiectul 2
1. Schimbul. Caractere juridice si delimitare de alte contracte.
caractere juridice:
este un contract sinalagmatic, deoarece obligaţiile părţilor sunt reciproce şi interdependente.
Prin urmare, sunt aplicabile regulile privitoare la rezoluţiunea contractului. De asemenea, fiecare
parte este în acelaşi timp şi creditor, şi debitor;
este un contract cu titlu oneros, întrucât scopul urmărit de părţi prin încheierea contractului
este acela de a obţine un anumit folos drept echivalent al obligaţiei asumate. În cazul în care cele
două bunuri care fac obiectul schimbului nu sunt echivalente valoric, pentru egalizarea valorică a
prestaţiilor, copermutantul care primeşte lucrul mai scump va putea plăti în bani diferenţa de
valoare care se numeşte sultă.
este un contract comutativ, întrucât întinderea prestaţiilor părţilor este cunoscută încă de la
încheierea lui şi nu depinde de hazard;
este un contract consensual, în principiu, acordul de voinţă al părţilor fiind suficient pentru
formarea valabilă a contractului. În general, din raţiuni probatorii, schimbul este materializat
într-un înscris probatoriu. Sunt aplicabile regulile generale privitoare la proba prin depoziţiile
martorilor; Dacă prin contract se înstrăinează un teren, atunci consimţământul părţilor trebuie să
îmbrace forma solemnă a actului autentic. Schimbul imobilelor trebuie suspus formalităţilor de
publicitate imobiliară. Se aplică art. 1244 NCC privind forma cerută pentru înscrierea în cartea
funciară: în afara altor cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub
sancţiunea nulităţii absolute, convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează
a fi înscrise în cartea funciară.
în principiu, este un contract translativ de proprietate din momentul încheierii lui. Există
posibilitatea ca părţile, prin acordul lor de voinţă, să amâne acest moment pentru o dată
ulterioară momentului încheierii contractului;
2. Aplicarea prevederilor rentei la contractul de intretinere.
Art. 2.256 – Cod Civil
Dacă în schimbul obligației de întreținere asumată, debitorul întreținerii dobândește o creanță,
atunci creditorul întreținerii beneficiază de un privilegiu cu privire la această creanță, iar dacă
debitorul întreținerii dobândește un bun mobil sau imobil, atunci creditorul are o ipotecă legală
cu privire la bunul transmis, în cazurile prevăzute de lege (art. 2256 coroborat cu art. 2249 de la
rentă viageră, care trimite la art. 1723 de la contractul de vânzare).
Sancţiunea neexecutării obligaţiei de întreţinere - în cazul în care întreţinătorul nu îşi execută sau
îşi execută necorespunzător obligaţia principală, întreţinutul are la îndemână următoarele
mijloace de apărare: acţiunea în executarea silită a obligaţiei de întreţinere; acţiunea în
rezoluţiunea contractului. În cazul contractului de întreținere, rezoluțiunea poate fi cerută: dacă
întreținătorul nu depune garanţia promisă în vederea executării obligaţiei sale ori o diminuează
(art. 2256 coroborat cu art. 2251 alin. 1 de la rentă viageră);

Subiectul 3
1. Garantia pentru faptul personal al vanzatorului
Garanţia contra evicţiunii rezultând din faptul personal al vânzătorului. Vânzătorul este
obligat să se abţină de la orice act sau fapt de natură să aducă atingere dreptului de proprietate
dobândit de către cumpărător; este vorba despre o obligaţie de a nu face, ce se naşte din
momentul în care are loc translaţia dreptului de proprietate, obligaţie ce are un caracter perpetuu.
Faptul personal al vânzătorului reprezintă orice fapt (tulburare de fapt) sau act (tulburare de
drept) săvârşit de către vânzător. Faptul sau actul săvârşit de către vânzător poate fi anterior
încheierii vânzării, dar necunoscut de către cumpărător sau ulterior vânzării, dar neprevăzut în
contract. Poate fi vorba de o tulburare directă, realizată nemijlocit de către cumpărător, ori de o
tulburare indirectă, săvârşită de către vânzător prin intermediul unui terţ. Cumpărătorul
ameninţat cu evicţiunea poate invoca în apărarea sa excepţia personală de garanţie: cine trebuie
să garanteze pentru evicţiune, nu poate să evingă (art. 1996 NCC). Răspunderea vânzătorului
pentru evicţiunea rezultând dintr-un fapt personal al său nu poate fi înlăturată prin convenţia
părţilor.
2. Riscul pieirii fortuite a recoltei in contractul de arenda
Pieirea recoltei în cazul în care arenda este stabilită în bani (art. 1841, 1842 NCC). Se observă că
aici se folosește expresia pieire a recoltei. Arendă stabilită în bani înseamnă: arendă stabilită într-
o cantitate determinată de produse agricole; într-o sumă de bani determinată sau într-o sumă de
bani determinabilă în funcţie de valoarea unei cantităţi determinate de produse agricole.
Arendaşul poate cere reducerea proporţională a arendei (art. 1841 alin 1) atunci când: pe durata
arendării, întreaga recoltă a unui an sau cel puţin o jumătate din ea a pierit fortuit iar arenda este
stabilită în bani. Ca excepție: dacă arendarea este făcută pe mai mulţi ani (art. 1841 alin 2):
reducerea se va stabili la sfârşitul arendării; mai întâi se va face o compensare a recoltelor tuturor
anilor de folosinţă (reducere va opera doar dacă va mai fi cazul). Alte excepţii se referă la: a)
dacă pieirea recoltei a avut loc după ce a fost culeasă (art. 1842 alin.1) b) reducerea arendei nu va
putea fi cerută nici atunci când cauza pagubei era cunoscută la data încheierii contractului
Ca regulă: atunci când arenda este stabilită în fructe, pieirea fortuită a fructelor de împărțit,totală
sau parțială, este suportată proporţional şi nu dă niciuneia dintre părţi acţiune în despăgubire
împotriva celeilalte; Prin excepție: dacă pieirea s-a produs după culegerea fructelor şi una dintre
părţi întârzie în mod culpabil predarea sau recepţia lor, cota cuvenită acesteia se reduce cu
fructele pierdute, iar cota celeilalte părţi se consideră ca şi cum nu ar fi survenit nicio pierdere,
afară numai dacă fructele ar fi pierit chiar dacă predarea şi recepţia fructelor se făceau la timp.
Subiectul 4
1. Vânzarea unui bun viitor
Art. 1658
Vânzarea unui bun viitor
(1) Dacă obiectul vânzării îl constituie un bun viitor, cumpărătorul dobândeşte proprietatea în
momentul în care bunul s-a realizat. În privinţa construcţiilor, sunt aplicabile dispoziţiile
corespunzătoare în materie de carte funciară.
(2) În cazul vânzării unor bunuri dintr-un gen limitat care nu există la data încheierii contractului,
cumpărătorul dobândeşte proprietatea la momentul individualizării de către vânzător a bunurilor
vândute. Atunci când bunul sau, după caz, genul limitat nu se realizează, contractul nu produce
niciun efect. Cu toate acestea, dacă nerealizarea este determinată de culpa vânzătorului, el este
ţinut să plătească daune-interese.
(3) Când bunul se realizează numai parţial, cumpărătorul are alegerea fie de a cere desfiinţarea
vânzării, fie de a pretinde reducerea corespunzătoare a preţului. Aceeaşi soluţie se aplică şi în
cazul prevăzut la alin. (2) atunci când genul limitat s-a realizat numai parţial şi, din acest motiv,
vânzătorul nu poate individualiza întreaga cantitate de bunuri prevăzută în contract. Dacă
nerealizarea parţială a bunului sau, după caz, a genului limitat a fost determinată de culpa
vânzătorului, acesta este ţinut să plătească daune-interese.
(4) Atunci când cumpărătorul şi-a asumat riscul nerealizării bunului sau genului limitat, după
caz, el rămâne obligat la plata preţului.

2.Obligația de restituire a depozitarului

Obligaţia de restituire a bunului depozitat – depozitarul va trebui să restituie însuşi lucrul
depozitat, împreună cu fructele percepute, nu însă şi fructele pe care le-ar fi putut percepe dar nu
le-a perceput. Bunul trebuie restituit în starea în care se află în momentul remiterii. Orice
degradare/pieire a bunului, neimputabilă depozitarului, va fi suportată de către deponent. Dacă
depozitarul nu-şi execută această obligaţie, distingem două situaţii: dacă bunul se află în detenţia
depozitarului, deponentul poate cere executarea silită, fiind vorba de o obligaţie de a face;
deponentul proprietar are la îndemână şi o acţiune în revendicare (cu avantajul
imprescriptibilității, comparativ cu acțiunea personală derivată din contractul de depozit care
prezintă dezavantajul prescriptibilității în termen de trei ani de la data împlinirii termenului de
restituire, iar în lipsă de la data încheierii contractului); dacă bunul nu se mai află la depozitar,
acesta va fi obligat la plata de daune-interese, al căror cuantum va fi stabilit în funcţie de
valoarea bunului la data pronunţării hotărârii, adică valoarea de înlocuire a bunului și nu valoarea
la data încheierii contractului - art. 2116 alin (3) NCC.
Refuzul legal de restituire (art. 2120 NCC): depozitarul este apărat de obligaţia de a restitui
bunul, dacă acesta i-a fost cerut de către proprietar sau de o altă persoană îndreptăţită ori dacă a
fost rechiziţionat de autoritatea publică sau dacă i-a fost în alt mod ridicat potrivit legii ori a
pierit prin caz fortuit. Atunci când în locul bunului care i-a fost ridicat sau care a pierit
depozitarul a primit o sumă de bani sau un alt bun, el este obligat să le predea deponentului.
Dacă depozitarul descoperă că bunul depozitat fusese furat ori pierdut, precum şi pe adevăratul
proprietar al bunului, el trebuie să îl informeze pe acesta din urmă despre depozitul ce i s-a făcut
şi să îl someze să îşi exercite drepturile într-un termen determinat şi îndestulător, fără încălcarea
dispoziţiilor penale aplicabile. Numai după expirarea acelui termen depozitarul se poate libera
prin restituirea lucrului către deponent. În această perioadă, depozitarul este îndreptăţit să
primească aceeaşi remuneraţie ca şi în cursul depozitului. Chiar şi atunci când contractul de
depozit fusese încheiat cu titlu gratuit, deponentul datorează, pentru această perioadă,
remuneraţie, al cărei cuantum se stabileşte potrivit art. 2106 alin. (2) NCC. În toate cazurile,
depozitarul este ţinut, sub sancţiunea obligării la plata de despăgubiri, să denunţe deponentului
procesul care i-a fost intentat de revendicant, intervenirea rechiziţiei sau a altei măsuri de ridicare
ori faptul care îl împiedică să restituie bunul.

Subiectul 5
1. Obligatiile locatorului
Obligaţia de predare a lucrului închiriat (art. 1786 alin. 1 lit. a NCC) – lucrul trebuie predat la
termenul fixat de părţi sau în lipsă, imediat după încheierea contractului, împreună cu toate
accesoriile sale într-o stare corespunzătoare utilizării acestuia (art. 1787 NCC); în lipsa unui
termen, trebuie predat imediat după încheierea contractului pe cheltuiala locatorului.
Obligaţia de a menţine lucrul în stare de întrebuinţare pe toată durata locaţiunii (art. 1786 alin. 1
lit. b NCC) – pe durata locaţiunii locatorul e obligat să efectueze toate reparaţiile necesare pentru
a menţine lucrul în stare conformă folosirii potrivit destinaţiei sale (art. 1788 NCC)
Obligaţia de a-l garanta pe locatar împotriva evicţiunii şi a viciilor ascunse ale lucrului închiriat
(art. 1786 alin. 1 lit. c NCC). Locatorul răspunde de tulburările în folosinţa lucrului pentru:
faptele sale personale; fapta unui terţ; viciile ascunse ale lucrului.
Obligaţia de restituire a cheltuielilor făcute de locatar cu bunul închiriat - locatorul este ţinut
numai la restituirea cheltuielilor utile, nu şi a celor voluptuarii
2. Coasigurarea
Coasigurarea este operaţiunea prin care 2 sau mai mulţi asigurători acoperă acelaşi risc, fiecare
asumându-şi o cotă-parte din acesta (art. 2239 NCC), în vederea asigurării sau reasigurării unor
riscuri deosebite, care nu pot fi preluate de un singur asigurător
- fiecare coasigurător răspunde faţă de asigurat numai în limita sumei pentru care s-a angajat prin
contract: obligaţia de plată a indemnizaţiei de asigurare se divide între asigurători, fiecare
asigurând numai o cotă-parte din risc;
- între coasigurători nu se practică solidaritatea convenţională;
- coasigurarea poate exista indiferent de obiectul asigurării;
COASIGURAREA ÎN CAZUL ASIGURĂRII DE BUNURI
- coincide cu situaţia în care mai mulţi asigurători asigură acelaşi bun pentru acelaşi risc;
- fiecare asigurător e obligat la plată proporţional cu suma asigurată şi până la concurenţa
acesteia, fără ca asiguratul să poată încasa o despăgubire mai mare decât prejudiciul efectiv,
consecinţa directă a riscului (art. 2219 alin. 2 NCC);
- asiguratul are obligaţia să declare existenţa altor asigurări pentru acelaşi bun şi risc la
asigurători diferiţi, atât la încheierea contactului, cât şi pe parcursul executării acestuia (art. 2219
alin. 1 NCC); scopul acestei dispoziţii îl reprezintă evitarea supraasigurarii, legea neprecizând,
însă, sancţiunea încălcării acestei obligaţii de informare;
- dacă prin coasigurare s-a depăşit valoarea bunului, despăgubirile vor fi plătite numai în limita
valorii bunului, respectiv a pagubei.
COASIGURAREA ÎN CAZUL ASIGURĂRII DE RĂSPUNDERE CIVILĂ
- asigurarea obligatorie: în cazul în care, pentru acelaşi deţinător de autovehicul, la data
producerii accidentului există mai multe asigurări valabile, despăgubirea se suportă în părţi egale
de către toţi asigurătorii;
- asigurarea facultativă: se aplică regula generală conform căreia repartizarea despăgubirii se face
proporţional cu sumele asigurate, în raport de care asigurătorii au calculat şi au încasat primele
de asigurare.
COASIGURAREA ÎN CAZUL ASIGURĂRII DE CREDITE
- se aplică regula generală.
COASIGURAREA ÎN CAZUL ASIGURĂRII DE PERSOANE
- nu există nici un fel de restricţii: asiguratul poate încheia oricâte contracte de asigurare doreşte,
indemnizaţia neavând caracter de despăgubire, iar la ivirea cazului asigurat va încasa
indemnizaţia de la fiecare asigurător cu care a contractat.

Subiectul 6
1. Obligațiile mandatarului.
Obligația de a executa mandatul. Mandatarul nu poate să depăşească limitele stabilite prin
mandat; cu toate acestea, el se poate abate de la instrucţiunile primite, dacă îi este imposibil să îl
înştiinţeze în prealabil pe mandant şi se poate prezuma că acesta ar fi aprobat abaterea dacă ar fi
cunoscut împrejurările ce o justifică. În acest caz, mandatarul este obligat să îl înştiinţeze de
îndată pe mandant cu privire la schimbările aduse executării mandatului (art. 2017). Prin
executarea mandatului înţelegem obligaţia mandatarului de a depune toată diligenţa pentru
încheierea actului proiectat. Este, deci, vorba de o obligaţie de mijloace, iar nu de rezultat.
Diligenţa cerută mandatarului se apreciază diferit, după cum mandatul este cu titlu gratuit
(diligența pe care o manifestă în propriile afaceri) sau cu titlu oneros (ca un bun proprietar) art.
2018 NCC. În cazul în care mandatarul nu-şi execută sau îşi execută necorespunzător obligaţia
de îndeplinire a mandatului, mandantul are la îndemână o acţiune personală, ex contractu,
prescriptibilă în termenul general de prescripţie
Obligația de a da socoteală. Mandatarul trebuie să dea socoteală despre gestiunea sa și să predea
mandantului tot ce a primit în puterea mandatului, chiar dacă ceea ce a primit nu ar fi fost datorat
mandantului, iar în perioada în care bunurile primite cu ocazia executării mandatului de la
mandant ori în numele lui se află în deţinerea mandatarului, acesta este obligat să le conserve
(art. 2019).
Obligaţia de a răspunde pentru faptele substituitului său. Deşi, în principiu, mandatul trebuie
executat personal de către mandatar printr-o clauză expresă inserată în contractul de mandat, se
poate stabili dreptul mandatarului de a-şi substitui o terţă persoană, trecându-i o parte/toate
drepturile sale - art. 2023 NCC. Chiar în absenţa unei autorizări exprese, mandatarul îşi poate
substitui un terţ dacă: a) împrejurări neprevăzute îl împiedică să aducă la îndeplinire mandatul; b)
îi este imposibil să îl înştiinţeze în prealabil pe mandant asupra acestor împrejurări;c) se poate
prezuma că mandantul ar fi aprobat substituirea dacă ar fi cunoscut împrejurările ce o justifică;
mandatarul este obligat să îl înştiinţeze de îndată pe mandant cu privire la substituire. Dacă
substituirea nu a fost autorizată de mandant, mandatarul răspunde pentru actele persoanei pe care
şi-a substituit-o ca şi cum le-ar fi îndeplinit el însuşi. Dacă substituirea a fost autorizată,
mandatarul nu răspunde decât pentru diligenţa cu care a ales persoana care l-a substituit şi i-a dat
instrucţiunile privind executarea mandatului.
2. Modificările convenționale ale garanției contra viciilor
Art 1708 Cod Civil
Modificarea sau înlăturarea convenţională a garanţiei
(1) Dacă părţile nu au convenit altfel, vânzătorul este obligat să garanteze contra viciilor ascunse,
chiar şi atunci când nu le-a cunoscut.
(2) Clauza care înlătură sau limitează răspunderea pentru vicii este nulă în privinţa viciilor pe
care vânzătorul le-a cunoscut ori trebuia să le cunoască la data încheierii contractului.

Subiectul 7
1. Vanzarea bunului altuia;
art. 1683 privind vânzarea bunului altuia.
Dacă, la data încheierii contractului asupra unui bun individual determinat, acesta se află în
proprietatea unui terţ, contractul este valabil, iar vânzătorul este obligat să asigure transmiterea
dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător. Obligaţia vânzătorului se consideră
ca fiind executată fie prin dobândirea de către acesta a bunului, fie prin ratificarea vânzării de
către proprietar, fie prin orice alt mijloc, direct ori indirect, care procură cumpărătorului
proprietatea asupra bunului.
Dacă din lege sau din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept
cumpărătorului din momentul dobândirii bunului de către vânzător sau al ratificării contractului
de vânzare de către proprietar. În cazul în care vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de
proprietate către cumpărător, acesta din urmă poate cere rezoluţiunea contractului, restituirea
preţului, precum şi, dacă este cazul, daune-interese.
Atunci când un coproprietar a vândut bunul proprietate comună şi ulterior nu asigură
transmiterea proprietăţii întregului bun către cumpărător, acesta din urmă poate cere, pe lângă
daune-interese, la alegerea sa, fie reducerea preţului proporţional cu cota-parte pe care nu a
dobândit-o, fie rezoluţiunea contractului în cazul în care nu ar fi cumpărat dacă ar fi ştiut că nu
va dobândi proprietatea întregului bun.

2. Conditiile de forma- c. de mandat.

Fiind consensual, mandatul nu trebuie să îndeplinească o condiţie specială sub aspectul formei.
Contractul se materializează într-un înscris, numit procură/împuternicire. Referitor la puterea de
reprezentare, art. 2012 NCC prevede că dacă din împrejurări nu rezultă altfel, mandatarul îl
reprezintă pe mandant la încheierea actelor pentru care a fost împuternicit, iar împuternicirea
pentru reprezentare sau, dacă este cazul, înscrisul care o constată se numeşte procură.
Prin urmare, procura va trebui să îmbrace aceeaşi formă cu cea a actului juridic pentru încheierea
căruia a fost dată (ex.: mandatarul va putea încheia un contract de donaţie în numele şi pe seama
mandantului numai în temeiul unei procuri autentice). Excepţie: art. 90 alin. (2) din Legea nr.
36/1995, care stabileşte că părţile vor putea fi reprezentate la autentificare numai printr-un
mandatar cu procură specială autentică.
Subiectul 8
1.Vânzarea cu opțiune de răscumpărare
Contractul de vânzare cu pact de răscumpărare (art. 1758-1762 NCC) - vânzătorul îşi rezervă
dreptul ca – înlăuntrul unui termen – să îşi ia înapoi bunul vândut, restituind preţul şi cheltuielile
vânzării; fructele pe care bunul le-ar fi produs în intervalul de timp cât s-a aflat în proprietatea
vânzătorului nu erau supuse restituirii. Anterior NCC, această varietate de vânzare nu era
permisă. Dispoziţiile Codului civil (art. 1371-1387) care reglementau această varietate de
vânzare au fost abrogate expres prin art. 4 din Legea contra cametei din 1931. În NCC, vânzarea
cu opţiune de răscumpărare este o vânzare afectată de condiţie rezolutorie prin care vânzătorul îşi
rezervă dreptul de a răscumpăra bunul sau dreptul transmis cumpărătorului. Opţiunea de
răscumpărare nu poate fi stipulată pentru un termen mai mare de 5 ani. Dacă s-a stabilit un
termen mai mare, acesta se reduce de drept la 5 ani (art. 1758).
2.Drepturile si obligațiile arendasului
Obligaţia de folosire corespunzătoare a bunurilor arendate –arendaşul are obligaţia de a folosi
bunurile arendate ca un bun proprietar, în condiţiile stabilite în contract (a se vedea art. 1799
NCC de la contractul de locațiune
Obligaţia de apărare împotriva actelor de uzurpare – în legătură cu această obligaţie sunt
aplicabile regulile de la contractul de locaţiune, art. 1795 NCC.
Obligaţia de plată a arendei – arenda trebuie achitată la termenele, în locurile şi condiţiile
stipulate de părţi. Dacă nu este prevăzut locul plăţii, plata se face la domiciliul creditorului
Obligaţia de restituire a bunurilor arendate - la încetarea contractului, arendaşul are obligaţia de a
restitui bunurile agricole arendate, în principiu, în starea în care au fost conform inventarului
Obligaţia de plată a impozitelor şi taxelor - arendaşul, în calitatea acordată de lege de agricultor
(producător agricol), are obligaţia de a achita impozitul pe veniturile obţinute din exploatarea
bunurilor arendate.
Obligaţia de a achita cheltuielile legate de încheierea, înregistrarea şi publicitatea contractului de
arendare (art. 1838 alin. 5 NCC).
Obligaţia de a asigura bunurile agricole - conform art. 1840 NCC arendaşul este obligat, chiar în
lipsă de stipulaţie expresă, să asigure bunurile agricole dar numai pentru riscul pierderii recoltei
ori al pieirii animalelor din cauza unor calamităţi naturale. Arendaşul nu este obligat să suporte
pieirea bunului agricol

Subiectul 10
1. Caracterul translativ de drepturi al contractului de vanzare
Conform art. 1674 NCC (transmiterea proprietăţii), cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori
dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului
din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit
încă. În ipoteza în care prin contractul de vânzare se transmite un drept de proprietate, atunci
transmiterea proprietăţii operează din momentul în care părţile au convenit asupra bunului şi
asupra preţului, chiar dacă bunul nu a fost predat cumpărătorului, iar preţul nu a fost plătit
vânzătorului. Conforma art. 1676 (strămutarea proprietăţii imobilelor), în materie de vânzare de
imobile, strămutarea proprietăţii de la vânzător la cumpărător este supusă dispoziţiilor de carte
funciară.
În VCC, transferul proprietăţii opera concomitent cu cel al riscurilor. Potrivit regulii res perit
domino, din momentul dobândirii dreptului de proprietate, cumpărătorul trebuia să suporte şi
riscul contractului în cazul în care bunul pierea fortuit, iar vânzătorul nu a fusese pus în întârziere
cu privire la executarea obligaţiei de predare a bunului ori, deşi fusese pus în întârziere, dovedea
că bunul ar fi pierit chiar dacă s-ar fi aflat la cumpărător.
Condiții necesare pentru transmiterea imediată a dreptului (de proprietate) la momentul încheierii
contractului:
- contractul de vânzare să fie valabil încheiat – această condiţie presupune respectarea
condiţiilor de validitate – de fond şi de formă – prevăzute de legiuitor pentru contractul de
vânzare;
- contractul să aibă ca obiect bunuri certe, individual determinate
- bunul care formează obiectului contractului să existe la momentul realizării acordului de
voinţă al părţilor
- părţile nu au amânat transferul dreptului de proprietate pentru o dată ulterioară încheierii
contractului

2. Dobanda legala
În materie civilă, dobânda legală se stabileşte la nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale
a României, diminuat cu 20%. În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei
întreprinderi cu scop lucrativ, dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe
an; orice clauză contrară este nulă de drept iar creditorul este decăzut din dreptul de a pretinde
dobânda legală. Plata anticipată a dobânzii remuneratorii se poate efectua pe cel mult 6 luni.
Dobânda astfel încasată nu este supusă restituirii, indiferent de variaţiile ulterioare.

Subiectul 11
1. Plata pretului in rate si rezerva proprietatii
Vânzarea cu plata preţului în rate şi rezerva proprietăţii (art. 1755-1757 NCC). Atunci când,
într-o vânzare cu plata preţului în rate, obligaţia de plată este garantată cu rezerva dreptului de
proprietate, cumpărătorul dobândeşte dreptul de proprietate la data achitării ultimei rate din preţ;
riscul bunului este însă transferat cumpărătorului de la momentul predării acestuia. În lipsa unei
înţelegeri contrare, neplata unei singure rate, care nu este mai mare de o optime din preţ, nu dă
dreptul la rezoluţiunea contractului, iar cumpărătorul păstrează beneficiul termenului pentru
ratele succesive. Când a obţinut rezoluţiunea contractului pentru neplata preţului, vânzătorul este
ţinut să restituie toate sumele primite, dar este îndreptăţit să reţină, pe lângă alte daune-interese, o
compensaţie echitabilă pentru folosirea bunului de către cumpărător. Atunci când s-a convenit ca
sumele încasate cu titlu de rate să rămână, în tot sau în parte, dobândite de vânzător, instanţa va
putea totuşi reduce aceste sume, aplicându-se în mod corespunzător dispoziţiile referitoare la
reducerea de către instanţă a cuantumului clauzei penale.
2. Incetarea contractului de inchiriere
Denunţarea unilaterală a contractului de închiriere – prin derogare de la dreptul comun, acest
drept aparţinea în baza reglementării anterioare NCC numai chiriaşului, care putea denunţa în
mod unilateral contractul, cu un preaviz de şaizeci de zile.
Conform art. 1824 NCC, atunci când contractul de închiriere s-a încheiat fără determinarea
duratei şi nu s-a convenit altfel, chiriaşul poate denunţa contractul prin notificare, cu respectarea
unui termen de preaviz care nu poate fi mai mic decât sfertul intervalului de timp pentru care s-a
stabilit plata chiriei. locatorul poate denunţa contractul prin notificare, cu respectarea unui
termen de preaviz care nu poate fi mai mic de: a) 60 de zile, dacă intervalul de timp pentru care
s-a stabilit plata chiriei este de o lună sau mai mare; b) 15 zile, dacă intervalul de timp pentru
care s-a stabilit plata chiriei este mai mic de o lună.
Conform art. 1824 NCC, dacă închirierea este pe durată determinată, locatarul poate denunţa
unilateral contractul prin notificare, cu respectarea unui termen de preaviz de cel puţin 60 de zile,
iar orice clauză contrară este considerată nescrisă. În cazul în care închirierea este pe durată
determinată, iar în contract s-a prevăzut că locatorul poate denunţa unilateral contractul în
vederea satisfacerii nevoilor locative proprii sau ale familiei sale, acestei denunţări i se aplică
termenul de preaviz prevăzut la art. 1824 alin. (2) NCC, adică a) 60 de zile, dacă intervalul de
timp pentru care s-a stabilit plata chiriei este de o lună sau mai mare; b) 15 zile, dacă intervalul
de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei este mai mic de o lună.
Expirarea termenului închirierii – la expirarea termenului prevăzut în contract, contractul de
închiriere încetează, iar chiriaşul este obligat să predea locuinţa locatorului
Decesul chiriaşului (art. 1834 NCC). Contractul de închiriere a locuinţei încetează în termen de
30 de zile de la data înregistrării decesului chiriaşului.
Continuarea contractului de închiriere: descendenţii şi ascendenţii chiriaşului au dreptul, în
termenul indicat mai sus, să opteze pentru continuarea contractului de închiriere până la
expirarea duratei acestuia, dacă sunt menţionaţi în contract şi dacă au locuit împreună cu
chiriaşul.

Subiectul 13
1.Obligatia vânzătorului de a preda bunul vândut
Modul de executare a obligaţiei de predare
efectuarea unor acte care să permită şi să asigure intrarea efectivă a bunului în stăpânirea
materială a bunului;
este posibil ca dobânditorul bunului să poată obţine detenţia bunului pe care l-a cumpărat şi
fără ca vânzătorul să manifeste o atitudine activă;
predarea bunurilor mobile corporale se execută fie prin tradiţiune, fie prin remiterea cheilor
clădirii în care acestea se află sau a dispozitivelor în care acestea sunt păstrate ori prin simplul
acord de voinţă al părţilor, atunci când bunul se află deja în posesia cumpărătorului;
 bunurile incorporale se predau prin remiterea titlurilor care le conţin;
în cazul bunurilor imobile, predarea se realizează prin remiterea cheilor, dacă e vorba despre o
clădire, sau/şi prin remiterea titlului de proprietate.

2.Obiectul contractului de mandat.

Obiectul mandatului îl reprezintă încheierea unuia sau mai multor acte juridice de către
mandatar, în numele şi pe seama mandantului. Accidental, mandatarul poate îndeplini, pe lângă
actele juridice pentru care a fost împuternicit, şi anumite acte materiale, care au însă un caracter
accesoriu (ex.: verificarea bunului ce urmează a fi cumpărat). Nu pot face obiectul mandatului
actele cu caracter strict personal (ex.: nu se poate da mandat unei persoane să încheie un
testament în numele alteia). Obiectul mandatului trebuie să fie determinat/determinabil şi licit.
Are un obiect ilicit mandatul de a cumpăra anumite bunuri în numele unei persoane care nu poate
să le cumpere ea însăşi. În funcţie de întinderea obiectului, distingem între mandatul special şi
mandatul general (art. 2016 NCC). Mandatul este special atunci când are ca obiect o singură
operaţie juridică sau anumite operaţii determinate, şi general atunci când mandatarul a fost
împuternicit să încheie orice acte juridice în numele şi pe seama mandantului. Actele de
dispoziţie vor putea fi încheiate numai în baza unui mandat special, pentru actele de conservare
şi cele de administrare, este suficient un mandat general
Subiectul 14
1. Drepturile si obligatiile arendasului
Obligaţia de folosire corespunzătoare a bunurilor arendate –arendaşul are obligaţia de a folosi
bunurile arendate ca un bun proprietar, în condiţiile stabilite în contract (a se vedea art. 1799
NCC de la contractul de locațiune
Obligaţia de apărare împotriva actelor de uzurpare – în legătură cu această obligaţie sunt
aplicabile regulile de la contractul de locaţiune, art. 1795 NCC.
Obligaţia de plată a arendei – arenda trebuie achitată la termenele, în locurile şi condiţiile
stipulate de părţi. Dacă nu este prevăzut locul plăţii, plata se face la domiciliul creditorului
Obligaţia de restituire a bunurilor arendate - la încetarea contractului, arendaşul are obligaţia de a
restitui bunurile agricole arendate, în principiu, în starea în care au fost conform inventarului
Obligaţia de plată a impozitelor şi taxelor - arendaşul, în calitatea acordată de lege de agricultor
(producător agricol), are obligaţia de a achita impozitul pe veniturile obţinute din exploatarea
bunurilor arendate.
Obligaţia de a achita cheltuielile legate de încheierea, înregistrarea şi publicitatea contractului de
arendare (art. 1838 alin. 5 NCC).
Obligaţia de a asigura bunurile agricole - conform art. 1840 NCC arendaşul este obligat, chiar în
lipsă de stipulaţie expresă, să asigure bunurile agricole dar numai pentru riscul pierderii recoltei
ori al pieirii animalelor din cauza unor calamităţi naturale. Arendaşul nu este obligat să suporte
pieirea bunului agricol

2. responsabilitatea hotelierului
Răspunderea hotelierului pentru îndeplinirea obligaţiilor ce îi incumbă ca depozitar urmează a fi
apreciată in abstracto; folosirea acestui criteriu se justifică prin faptul că depozitul necesar al
bunurilor aduse de călători este un accesoriu al unui contract oneros.
1. Răspunderea limitată. Răspunderea hotelierului este limitată până la concurenţa unei valori de
o sută de ori mai mare decât preţul pentru o zi afişat pentru camera oferită spre închiriere
clientului (art. 2128 NCC). Tot răspundere limitată există și în cazul în care hotelierul care pune
la dispoziţia clienţilor săi, în camerele de hotel, o casă de valori nu este presupus a fi primit în
depozit bunurile care vor fi depuse de clienţii săi în casa de valori (art. 2132 NCC).
2. Răspunderea hotelierului este nelimitată: a) dacă prejudiciul este cauzat din culpa hotelierului
sau a unei persoane pentru care acesta răspunde; b) dacă bunurile au fost încredinţate spre
păstrare hotelierului; c) dacă hotelierul a refuzat primirea în depozit a bunurilor clientului pe
care, potrivit legii, era obligat să le primească (art. 2129 NCC).
3. Lipsa răspunderii (art. 2130 NCC). Hotelierul nu răspunde atunci când deteriorarea,
distrugerea ori furtul bunurilor clientului este cauzată: a) de client, de persoana care îl însoţeşte
sau care se află sub supravegherea sa ori de vizitatorii săi; b) de un caz de forţă majoră; c) de
natura bunului.
Decăderea din dreptul la repararea prejudiciului (art. 2134 NCC). Clientul este decăzut din
dreptul la repararea prejudiciului suferit prin furtul, distrugerea sau deteriorarea bunurilor pe care
le-a adus el însuşi ori care au fost aduse pentru el în hotel dacă: a) în cel mult 24 de ore de la data
la care a cunoscut prejudiciul nu a înştiinţat administraţia hotelului; b) nu a exercitat dreptul la
acţiunea în repararea prejudiciului în termen de 6 luni de la data producerii acestuia.

Subiectul 17
1. Chiria
Chiria – reprezintă suma de bani pe care chiriaşul trebuie să o plătească locatorului în schimbul
folosinţei locuinţei. Cuantumul chiriei lunare, modul de plată şi regulile de modificare a acesteia
trebuie precizate în cuprinsul contractului. Pe fond, legea nu limitează cuantumul chiriei, părţile
fiind libere să negocieze profitul. Acest principiu cunoaşte însă şi excepţii.
În privinţa locuinţelor care aparţin domeniului public sau privat al statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale, precum şi pentru locuinţele de serviciu, locuinţele de intervenţie şi
căminele pentru salariaţi ai societăţilor comerciale, companiilor şi societăţilor naţionale şi ai
regiilor autonome, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 prevede un tarif de bază
lunar, ce se poate actualiza anual prin hotărâre de guvern în funcţie de rata inflaţiei. Potrivit art.
31 alin. (1) din ordonanţa citată, familiile care au un venit mediu net lunar pe membru de familie
ce nu depăşeşte salariul mediu net lunar pe economie au dreptul de a plăti pentru aceste locuinţe
o chirie de maximum 15% din venitul net lunar. În ipoteza în care venitul net lunar pe membru
de familie se situează între venitul mediu net lunar pe economie şi dublul acestuia, nivelul
maxim al chiriei lunare nu poate depăşi 25% din venitul net lunar pe familie. Pentru a se preveni
abuzurile, chiriaşul este obligat, sub sancţiunea rezilierii contractului, să comunice locatorului
orice modificare a salariului net lunar într-un termen de 30 de zile. În privinţa locuinţelor
proprietate particulară a persoanelor fizice şi juridice de drept privat, art. 32 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 reiterează libertatea contractuală a părţilor de a negocia chiria,
arătând că dispoziţiile art. 31 se aplică în mod corespunzător, însă aceste dispoziții îi privesc
numai pe locatarii menţionaţi în art. 2-7 din ordonanţa de urgenţă.
În privinţa locuinţelor sociale, nivelul maxim al chiriei este de 10% din venitul net lunar,
calculat pe ultimele douăsprezece luni, pe familie

2. Contractul de mandat, caractere juridice, interpretare, delimitare

Contractul de mandat are următoarele caractere juridice:
în principiu, mandatul este un contract cu titlu gratuit. Gratuitatea mandatului nefiind de
esenţa, ci de natura contractului, părţile pot conveni (prin stipulaţie expresă) ca mandatarul să fie
remunerat (art. 2010 NCC- prezumție de gratuitate; dacă mandatarul e un profesionist, se
prezumă că este cu titlu oneros). Dacă mandatul este cu titlu oneros, iar remuneraţia
mandatarului nu este determinată prin contract, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanţelor ori,
în lipsă, după valoarea serviciilor prestate. Dreptul la acţiunea pentru stabilirea cuantumului
remuneraţiei se prescrie odată cu dreptul la acţiunea pentru plata acesteia.
când mandatul este cu titlu gratuit, atunci este un contract unilateral; mandatul va fi
sinalagmatic atunci când este cu titlu oneros;
contractul de mandat are un caracter intuitu personae întrucât se încheie în considerarea
însuşirilor personale ale mandatarului (art. 2023 NCC arată că mandatul trebuie executat
personal, cu excepția cazului în care mandantul l-a autorizat expres să-ți substituie o altă
persoană);
mandatul este un contract consensual; conform C. civ., „mandatul poate fi dat în formă scrisă
sau chiar verbală ori în mod tacit” (art. 1533 alin. 1); în practică, părţile constată acordul lor de
voinţă într-un înscris numit procură.
Interpretare: dacă oferta de mandat este imprecisă, aceasta va fi interpretată ca mandat general,
iar nu special, fiind valabil numai pentru actele de conservare şi cele de administrare (art. 1536
VCC~ 2016 NCC). Contractul de mandat se delimitează de contractul de muncă şi de cel de
antrepriză şi prin posibilitatea de revocare; mandatul este, în principiu, un contract cu titlu
gratuit, pe când contractul de muncă, la fel şi cel de antrepriză, se constituie cu titlu oneros.
Subiectul 18
1. Caracterele juridice ale contractului de locațiune
Contractului de locaţiune prezintă următoarele caractere juridice:
este un contract sinalagmatic, deoarece obligaţiile unei părţi îşi au cauza juridică directă în
obligaţiile juridice ale celeilalte părţi;
este un contract cu titlu oneros, chiria fiind de esenţa locaţiunii; dacă se transmite folosinţa
unui lucru cu titlu gratuit sau în schimbul unui preţ derizoriu, fictiv, contractul nu este de
locaţiune ci de comodat (dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru existenţa comodatului);
este un contract comutativ, fiecare parte cunoscând încă de la momentul încheierii contractului
întinderea drepturilor şi a obligaţiilor;
este un contract consensual, forma scrisă a acestui contract nefiind cerută ad validitatem;
Conform art. 1781 NCC referitor la încheierea contractului de locaţiune, acesta se consideră
încheiat îndată ce părţile au convenit asupra bunului şi preţului.
este un contract cu executare succesivă prin natura sa pentru că asigurarea folosinţei de către
locator a lucrului închiriat se realizează în timp, iar plata chiriei de către locatar se face, în
principiu, la anumite scadenţe; În ceea ce priveşte durata contractului, aceasta poate fi
determinată sau nedeterminată, însă în nici un caz perpetuă; locaţiunile ereditare sunt interzise;
durata contractului se stabileşte prin acordul părţilor, cu unele excepţii când legiuitorul hotărăşte
această durată. Conform art. 1783 NCC privind durata maximă a locaţiunii, locaţiunile nu se pot
încheia pentru o perioadă mai mare de 49 de ani. Dacă părţile stipulează un termen mai lung,
acesta se reduce de drept la 49 de ani.
este un contract generator de drepturi de creanță; Locaţiunea nu transmite dreptul de
proprietate, ci numai dreptul de folosinţă temporară a lucrului închiriat.
2. Asigurarea de persoane
Noţiune: prin contractul de asigurare de persoane, asigurătorul se obligă să plătească
indemnizaţia de asigurare în caz de deces, de ajungere la o anumită vârstă, de invaliditate
permanentă totală sau parţială ori în alte asemenea cazuri, conform normelor adoptate de organul
de stat în a cărui competenţă, potrivit legii, intră supravegherea activităţii din domeniul
asigurărilor (art. 2227 NCC).
a) Asigurările asupra vieţii pot fi:
1. asigurări de deces Asigurarea temporară de deces se caracterizează prin aceea că dacă
asiguratul moare în perioada pentru care s-a încheiat contractul, asigurătorul plăteşte suma
asigurată beneficiarului, iar dacă asiguratul va fi în viaţă la expirarea termenului contractual,
asigurătorul va fi liberat de orice obligaţie. Asigurarea viageră de deces se încheie până la
sfârşitul vieţii asiguratului, asigurătorul fiind obligat sa plătească suma asigurată beneficiarului la
decesul asiguratului, oricare ar fi data morţii.
2. asigurări pentru caz de supravieţuire (se încheie pe o perioadă determinată, la termenul
convenit - împlinirea vârstei prevăzute în contract - asigurătorul fiind obligat să plătească suma
asigurată asiguratului/beneficiarului dacă asiguratul va fi în viaţă; dacă asiguratul nu atinge
vârsta prevăzută, asigurătorul este liberat de orice obligaţie).
b) Asigurările pentru cazuri de accidente corporale – asigurătorul plăteşte suma asigurată sau
un procent din ea (de regulă, corespunzător gradului de invaliditate permanentă) numai în caz de
producere a vreunui accident – în perioada asigurării – ce are drept consecinţă
decesul/invaliditatea permanentă, totală/parţială, a asiguratului ori alte consecinţe menţionate în
contract; prima se plăteşte întotdeauna anticipat.
c) Asigurările mixte de persoane – cele mai frecvente asigurări de persoane în dreptul nostru;
- variante: asigurarea familială mixtă de viaţă, asigurarea mixtă de viaţă cu pensie pentru urmaşi;
întruneşte trei feluri de asigurări: pentru caz de supravieţuire, pentru caz de deces şi pentru cazuri
de accidente.