Politica la feminin- femeia in politica

Neoliticul a fost singura perioadă din istorie, în care femeia a jucat un rol principal în
societate, matriarhatul legat de cultul fecundităţii şi fertilităţii situând femeia în primul plan al
vieţii sociale. Începând din antichitatea elenă, femeia a fost situată pe o poziţie de subordonare şi
dependenţă excesivă faţă de bărbat. Cu toate acestea, au existat nenumărate femei care prin
însuşirile lor au reuşit să se impună-. Exemplu :Regina din Saba şi poeta Sapho.
Emanciparea femeii, este de fapt, măsura gradului de civilizaţie generală a societăţii.
Înapoierea economică şi culturală, lipsa de drepturi politice, lovesc în primul rând femeile,
privite azi încă în multe ţări ale globului, drept anexe ale bărbaţilor. Schimbarea fundamentală în
condiţia femeii s-a produs o dată cu epoca revoluţiilor burgheze, prin înlăturarea vechilor
structuri feudale şi prin recunoaşterea egalităţii în drepturi a tuturor oamenilor.
Rolul femeii în familie şi în societate, cu care a fost înzestrată de Dumnezeu este
maternitatea, responsabilitatea pentru stabilitatea familiei şi educaţia copiilor. Doar cu
aproximativ un secol si jumătate în urmă, o dată cu începutul mişcării de emancipare a femeii, s-
a conştientizat care sînt consecinţele educaţiei diferite ce se acorda fetelor si băieţilor.
Generaţia de la 1848 a susţinut instruirea femeii, ca o primă necesitate pentru
emanciparea sa viitoare. Astfel în programul revoluţiei, printre primele măsuri se situa egalizarea
învăţământului de ambele sexe. Proclamaţia de la Islaz 1848, prevedea, la art. 16,, instrucţie
egală şi întreagă pentru românul de ambele sexe.
Constituţia română din 1866 prevedea că românii au drepturi civile, cât şi politice. Calypso
Botez întreabă retoric:,, Toţi românii sunt egali în faţa legii“ zice art. 1 din Constituţia
românească. Dumneavoastră ştiţi că românca e în afară de lege împotriva acestui articol ?“.
Femeile române nu au avut dreptul de a alege şi de a fi alese până în anul 1946.
Adela Xenopol, sora istoricului A.D. Xenopol, a fondat revista,, Dochia", unde şi-a
propus să apere, să susţină să cerceteze drepturile femeii, să lupte pentru emanciparea
intelectuală, juridică şi politică a acesteia. Revista Dochia, a devenit o adevărată tribună de luptă
pentru instruirea şi promovarea femeii în cele mai diverse ramuri ale activităţii sociale, politice şi
culturale. În 1914, Adela Xenopol, a înaintat Adunării Deputaţilor, o petiţie pentru revizuirea
Constituţiei, prin care se cerea drept de vot pentru scriitoare, învăţătoare, şi profesoare. Adela
Xenopol, scria:–“Revista Dochia este menită să apere, să sustie şi să cerceteze drepturile femeei
pentru a dovedi ca ea a fost vrednică în toate timpurile şi în toate treptele sociale de la Doamna la
opincă” .
Cercetări efectuate la iniţiativa Băncii Mondiale au relevat că ţările care au un număr
mare de femei în organismul legislativ se bucură de niveluri scăzute ale corupţiei, precum şi că
este mai puţin probabil ca femeile să fie implicate în acţiuni ce presupun luarea sau oferirea de
mită . Mai mult, numeroase studii realizate de către variate echipe de cercetătorii au conchis că,
atunci când deţin poziţii publice, femeile sunt mai de încredere decât bărbaţii .
Totodată, o analiză a Forumului Economic Mondial evidenţiază că alegerea sau numirea
femeilor în poziţii de decizie la nivel guvernamental este benefică din punct de vedere economic,
existând o relaţie directă între participarea politică a femeilor şi competitivitatea economică a
statului respectiv – exemplul citat îl constituie Ţările Nordice Participarea femeilor în politică şi
promovarea acestora în poziţii de conducere la nivel administrativ şi politic reprezintă subiectele
a numeroase dezbateri din ultimii ani, cu precădere în contextul aderării României la Uniunea
Europeană.

1
 Conform Barometrului de gen realizat la cererea Fundaţiei pentru o Societate Deschisă de
către The Gallup Organization în anul 2000, 52,9% dintre intervievaţi credeau că participarea
femeilor la viaţa politică „ar influenţa lucrurile în bine” în ţara noastră . Cu toate acestea,
reprezentarea femeilor pe scena politică din România rămâne una dintre cele mai scăzute din
Europa: 9%, procent egal cu al Maltei şi Turciei, comparativ cu 46% în Suedia, respectiv 22% în
Bulgaria, conform statisticilor emise de Comisia Europeană .
Deşi progresele, cel puţin la nivel statistic sunt apreciabile, iar legislaţia se raportează la
cea comunitară în domeniu, politica românească rămâne una dominant masculină, în care
apariţiile feminine sunt puţine şi fie episodice, fie controversate.
Pe baza interviurilor realizate cu sute de femei lider în peste 30 de ţări, precum şi
conform unor studii din cadrul Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, fosta
ambasadoare a Statelor Unite în Austria, Swanee Hunt, a identificat o serie de factori care
conduc la o slabă participare politică a femeilor. Pe primele două locuri figurează reticenţa
acestora de a se implica într-un domeniu considerat „murdar” de către opinia publică, precum şi
teama de a fi catalogată de aceasta fie ca „nefeminine” daca intră într-o lume a bărbaţilor, fie ca
slabe sau incompetente pentru postul respectiv. Aceste etichete se datorează în mare parte
reprezentărilor din mass-media ale femeilor politician, presa fiind recunoscută ca actor
specializat în formarea opiniei publice, ce contribuie la impunerea temelor din dezbaterea
publică.
Este recunoscut faptul că mijloacele de comunicare în masă contribuie la cunoaşterea
valorilor, a normelor sociale, semnalându-le indivizilor tipuri de comportament acceptate social,
iar importanţa mass-media în România este evidentă în condiţiile în care nouă din zece români
preferă, în timpul liber, să stea acasă si să se uite la televizor.
În plus, teoriile efectelor mass-media relevă capacitatea jurnaliştilor de a orienta atenţia
opiniei publice, cât şi atitudinile comunităţii faţă de anumite subiecte – conform teoriilor agendei
şi a cadrelor de interpretare. Totodată, cercetări efectuate asupra conţinutului mass-media au
relevat că acestea susţin si preiau din societate o serie de stereotipuri şi prejudecăţi, printre care
şi stereotipurile de gen – convingerile, ideile, credinţele pe care le au oamenii dintr-o societate în
privinţa atributelor şi aşteptărilor comportamentale ale bărbaţilor şi femeilor.
Aceste stereotipuri de gen se referă, în principal, la rolurile atribuite fiecărui sex de către
societate: bărbaţi puternici, capabili, implicaţi, activi; şi femei sensibile, limitate, subordonate,
pasive.
Candidaturile validate la preşedinţia României ale doamnelor Monica Macovei şi Elena
Udrea marchează o premieră pentru scena politică autohtonă: este pentru prima dată, după 1989,
cînd am avut două femei angrenate în cursa electorală supremă.
De asemenea, în 2004 a mai fost ceva care a semnănat destul de mult cu o candidatură a
unei femei la preşedinţia României – atunci cînd Lia Roberts a abandonat competiţia, înainte de
declanşarea oficială a acesteia – nu din lipsă de semnături, ci în urma evaluării şanselor de a
înregistra un scor măcar decent.
Acest fapt nu e chiar ceva obişnuit pentru scena politică românească a ultimului sfert de
secol. Pînă la aceste candidaturi la funcţia supremă în stat, din unghi de vedere politic, cea mai
înaltă funcţie deţinută de o femeie a fost cea de preşedinte al Camerei Deputaţilor – mandatul
Robertei Anastase. Au mai fost sau sînt „in charge” şi alte femei cu pozitii politice de top – în
Europa (comisar european, europarlamentar) sau în ţară (în ministere sau la vîrful primăriilor) –
sau în domenii publice, stîns legate de cîmpul politic (şefie de Parchet ori DNA) – însă, statistic,
numărul femeilor cu asemenea tipuri de implicare este foarte mic. Despre aceasta, dar şi despre

2
multe alte aspecte conexe ale prezenţei public-politice este vorba într-o carte coordonată de
Andreea Paul-Vass, „Forţa femeilor în politică”, publicată de editura Polirom.
Cateva exemple de femei , care au condus tari si s-au remarcat intr-o lume a barbatilor:
Park Geun-Hye este prima femeie aleasa presedinte din istoria Coreei de Sud, odata cu
castigarea alegerilor din decembrie 2012. Aceasta este liderul partidului de guvernamant Saenuri
si fiica fostului presedinte sud-coreean Park Chung-Hee.
Indira Gandhi a fost primul premier de sex feminin din India, intre 1966 si 1977,
respectiv intre 1980 si 1984. De asemenea, dintre toate femeile-premier din istorie, Indira Gandhi
a avut cea mai indelungata activitate in aceasta functie. Aceasta a fost asasinata in 1984.
Golda Meir a fost prima si singura femeie din Israel care a ocupat functia de premier,
incepand cu 1969, dupa ce fusese ministru de externe. A condus tara prin perioade tensionate
precum razboiul Yom Kippur.
Isabel Peron, pe numele sau complet Maria Estele Isabel Martinez de Peron, a fost prima
femeie ce a detinut functia de presedinte al Argentinei, incepand cu 1974, dupa moartea sotului
sau, presedintele Juan Peron. In 1976, aceasta a fost inlaturata de la presedintie, arestata si
trimisa in exil.
Benazir Bhutto a fost de doua ori premier al Pakistanului, mai intai intre 1988 si 1990 si
apoi intre 1993 si 1996. A fost acuzata de coruptie, a stat opt ani in exil, iar la in 2007, dupa
intoarcerea in Pakistan, a fost asasinata, ramanand in istorie ca prima femeie aleasa intr-o astfel
de functie intr-un stat musulman.
Ellen John Sirleaf, aleasa presedinte al Liberiei in 2006, este prima femeie africana
aleasa in functia de sef de stat. Inainte de a fi presedinte, a fost ministru de finante al Liberiei.
Johanna Sigurdardottir a fost prima femeie din Islanda care a ocupat functia de premier,
incepand cu 2009. A facut parte din parlamentul islandez inca din 1978 si a castigat alegerile de
opt ori. Mai mult, a fost primul lider de guvern din lume care a recunoscut care si-a recunoscut
homosexualitate, Sigurdardottir fiind lesbiana.
Dilma Rousseff, prima femeie aleasa presedinte al Braziliei, in ianuarie 2011. Fiica unui
emigrant bulgar care a trait in Franta pana la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, stabilit
ulterior in Argentina si apoi in Brazilia, Dilma Rousseff s-a alaturat miscarii socialiste inca din
tinerete si a fost capturata si intemnitata la inceputul anilor '70.
Sriramavo Bandaranaike a fost premier al statului Sri Lanka de trei ori si prima femeie
care a ocupat o astfel de functie in aceasta tara. In 1960, la moartea sotului sau, a preluat sefia
guvernului in locul acestuia si a inceput sa fie din ce in ce mai vizibila la intalnirile marilor lideri
politici ai lumii. Fotografia de mai jos a fost facuta in 1961, la Belgrad, in timpul unei intalniri
oficiale.
Laura Chinchilla, aleasa presedinte al statului Costa Rica in 2010, a fost prima femeie
politician numita in fruntea acestui stat. De asemenea, este a sasea femeie din America Latina
aleasa in functia de sef de stat. Aceasta este o aparatoare declarata a bisericii Catolice si este
impotriva legalizarii unor metode contraceptive interzise in prezent in Costa Rica, din motive
religioase.
Principesa Maria a devenit Regină a României, odată cu accederea la tron a principelui
Ferdinand, la 11 octombrie 1914, după moartea regelui Carol I. Era o perioadă crucială din
istoria României, marcată de izbucnirea Primului Război Mondial, în care atât familia regală cât
și întreaga societate românească era profund divizată în tabere ce susțineau fie neutralitatea fie
intrarea în război de partea uneia sau alteia dintre cele două alianțe aflate în conflict.

3
 Prin moartea regelui Carol I se deblocase de la sine o stare politică tensionată.
În parlament noua pereche conducătoare este primită cu căldură și speranță, fiind
aclamați îndelung. „Ovațiile adresate noii Regine în Parlament erau sincere. Publicul era
conștient că loialitatea fermă a Mariei față de cauza Aliaților a fost cea care îl sprijinise și va
continua să-l sprijine pe soțul ei de origine germană. «Ca Principesă Moștenitoare, fusese
populară; ca Regină era și mai iubită”, spunea Prințesa Callimachi.
În ciuda presiunilor financiare și morale atât din partea Antantei, cât și a Puterilor
Centrale, România a rămas credincioasă neutralității în decursul primilor doi ani ai primului
război mondial. Țara nu era pregătită de război. Reginei Maria nu-i plăcea neutralitatea. Aceasta
o făcea „să-și controleze fiecare cuvânt", ceea ce, după cum spunea ea, „era cu totul în afara
felului meu de-a fi".Regina era de asemenea foarte încrezătoare în capacitatea regelui Ferdinand
de a rezista presiunilor interne și externe și de a acționa doar în interesul țării:
„Ferdinand este înainte de toate Regele României și un excelent patriot... Nando poate că nu este
foarte energic, dar are o ciudat de puternică doză de rezistență și cu cât este mai constrâns și
amenințat, cu atât mai puțin se va pune în mișcare; el nu este ceea ce poate fi numit un om de
acțiune, dar nu poate fi intimidat, în plus, eu sunt acolo ca să-l ajut să se lupte și pot să spun că
sunt un bun câine de pază!”
Pe tot parcursul perioadei de neutralitate Maria a susținut realizarea obiectivelor naționale
prin alăturarea României de partea puterilor Antantei. Având în vedere descendența sa regală
anglo-rusă, dar și pe popularitatea foarte mare de care se bucura în rândul populației, ea a fost
percepută în țările Antantei ca ca unul dintre principalii factori de influență în favoarea cauzei
Antatntei în România. „Regina Maria este de două ori aliata noastră, odată prin naștere iar a doua
oară prin inima ei”, spunea ministrul Franței la București, contele Saint Aulaire.
„Regina Maria a îmbrățișat cauza războiului precum alții o religie.” Încă de la început ea
se va implica în organizarea și buna funcționare a serviciului de ambulanțe destinate frontului.
Vizita zilnic spitalele militare și se ocupa personal de coordonarea și aplanarea fricțiunilor dintre
diferitele organizații de Cruce Roșie prezente în România (pe lângă cea națională erau prezente
cele din Franța, Marea Britanie și Rusia).
„Regina Maria, mai mult decât oricine altcineva, s-a bătut pentru a asigura reîntoarcerea
Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei la România, la sfârșitul Primului Război Mondial. A
dormit pe câmpurile de luptă ale celui de-al Doilea Război Balcanic și ale Primului Război
Mondial, alături de soldații săi. Prin forța de nezdruncinat a voinței sale, această prințesă
britanică s-a redefinit pe sine însăși ca româncă oferindu-le supușilor săi o mai bună înțelegere a
ceea ce urma să fie România, decât oricare din viziunile fasciștilor sau comuniștilor autohtoni
care au urmat după ea.”
—Robert D. Kaplan, Fantomele Balcanilor
„Se spunea - și nu erau departe de adevăr - că ea era adevăratul bărbat al familiei
regale române. În cercurile oficiale se știa foarte bine că în momentul în care armatele germane
victorioase, dar puțin numeroase (1917), încercau să impună pacea României, doar ea a
declarat că onoarea și interesul obligau să se lupte până la capăt, că făcuse eforturi
supraomenești pentru a împiedica tratativele, dar că fusese totuși nevoită să cedeze în fața
politicienilor români. În Franța au fost întotdeauna apreciați oamenii îndrăzneți, de orice sex ar
fi, ceea ce explică popularitatea reginei Maria încă de la sosirea în țara noastră.[47]”
—Generalul Mordaq, șeful Cabinetului Militar al primului ministru al Franței - 1919