Anul XXI, nr.
46 (762)
PE URMELE MÂNTUITORULUI (XVII) IATÃ CÃ ACUM
Iatã Betleemul Iudeii
I
ată, suntem în faţa e închis cu ziduri, ca o cetate,
Betleemului! O pri- precum vom arăta mai târziu.
veliște frumoasă ni
se deschide în toate părţile.
Îndărătul nostru se vede Ieru-
salimul cu Muntele Măslinilor;
spre răsărit, iată, în depărtare,
Marea Moartă, Iordanul și câm-
piile Iudeii; iar spre apus, alte
văi pline cu păduri de măslini
și smochini. Însă vârful tuturor
colinelor și ridicăturilor se
sfârșește cu piatră și iar pia-
tră. Betleemul e azi un orășel
mic, așezat pe o colină, la o
înălţime de 830 metri. Deasu-
pra, unde e piaţa orășelului, se
află un platou frumos, iar satul
e așezat dedesubt, pe coastă,
în rânduri de case ce stau unul
deasupra altuia, ca treptele.
Dăm pe pagina 5 chipul
Betleemului. Așezat sus, pe
colina muntelui, bătând în lu-
mina soarelui și având în toate
părţile o largă priveliște, el are
o vedere minunată. Ca și Ieru-
salimul, el apare din depărtare
ca o cetate sfântă a Domnu-
lui. Chipul Betleemului se ve-
de luat tocmai cu prilejul
Praznicului Nașterii Domnului.
De Crăciun se strânge la
Betleem mulţime mare de
credincioși din părţile locului,
precum și pelerini veniţi de
prin diferite ţări. Mulţimea care
se vede în fotografie intrând
ca într-o cetate sunt creștinii
care intră în locul unde S-a
născut Mântuitorul. Acest loc
Milostenia duhovnicească
Predică la Duminica a 25-a după Rusalii
P
rin Pilda samarinea-
nului milostiv, Mân-
tuitorul ne îndeamnă
şi pe noi să fim plini de milă,
gata oricând a oferi ajutorul fra-
Din sumar
• Umbra lui Hristos în binecuvântarea celor doi-
sprezece patriarhi (V) / Pr. Petru RONCEA, pg. 2
• „Trăieşte-ţi viaţa!” / Andrei DUMITRICĂ, pg. 2
• Toamnă binecuvântată
pe meleagurile bihorene / Emanuel PAVEL, pg. 3
• Ortodoxie, Adevăr şi spirit ostăşesc... /
Radu ROMÂNAŞU, pg. 4
8-14 NOIEMBRIE 2010
NE VORBEªTE
DESLUªIT
Înainte de a intra în sfân-
ta cetate a Betleemului, voi
spune ceva despre vederea
sa dinafară.
Casele, ca peste tot în Pa-
lestina, parcă sunt retezate la
vârf, n-au acoperiș, ci numai
boltituri de piatră. Pe lângă clă-
dirile vechi și învechite, de par-
că-s săpate în stânci, se pot ve-
dea în Betleem și clădiri moder-
ne. Îndeosebi, e impunător un
orfelinat nemţesc cu două eta-
je. Betleemul are cam 12.000 de
locuitori și aproape toţi sunt
creștini de naţionalitate arabă,
armeană etc. Femeile de aici au
o înfăţișare de o mare frumu-
seţe religioasă, și această fru-
museţe e ajutată și mai mult de
portul frumos ce-l au. Poartă
haină lungă, de sus până jos, iar
peste cap, un văl așa cum se
vede în icoană Maria Fecioara.
Când le vezi în acest port,
pășind sfios, blând, pline de
evlavie, îndată te gândești la
chipul Fecioarei Maria, iar când
la vreo cotitură de stradă în-
gustă se ivește o astfel de fe-
meie cu copilul în braţe, fără
să vrei, tresari ca și când s-ar
fi ivit de undeva Fecioara Ma-
ria cu Pruncul Sfânt.
Locuitorii din Betleem se
ocupă cu agricultura și creș-
(continuare în pg. 5)
Părintele Iosif TRIFA
telui nostru, oricare ar fi el.
„Mergi şi fă şi tu asemenea!”
(continuare în pg. 5)
Pr. Florin MODOVAN
Atunci – luminaţi, mân-
gâiaţi şi întăriţi –, ucenicii
Domnului I-au zis:
„Iată că acum ne vorbeşti
desluşit şi nu spui nici o
pildă!” (Ioan 16, 29).
B
inecuvântată să fie
clipa când ochii văd,
când urechile aud,
când inima se luminează!...
Binecuvântat să fie Adevă-
rul care deschide, care dez-
leagă, care învie! Binecu-
vântat să fie învăţătorul care
are iubire, înţelegere şi răb-
dare până când cei care tre-
buie să înţeleagă înţeleg!
Până când cei care trebuie
să se trezească se ridică şi
până când cei care trebuie să
vină vin la Dumnezeu.
Ce fericit este momentul
izbânzii pentru care s-a lup-
tat crâncen luminătorul ce-
resc, şi rodul pentru care a
muncit îndelung lucrătorul
sfânt! Şi lumina venită după
un întuneric, parcă nesfârşit,
ce strălucită şi dumnezeiesc
de binecuvântată este!...
Nu există o mai mare bu-
curie decât pentru învăţă-
torul care, folosind cu răb-
dare toată priceperea sa, a-
junge în sfârşit să vadă, pe
feţele ucenicilor Lui, venind
dintr-o dată lumina înţele-
gerii desluşite. Nici o fericire
nu există pentru cineva, a-
semenea acestei fericiri.
Cine şi-a înţeles cereas-
ca misiune de a lumina pe
cei întunecaţi şi cine îşi
trăieşte cu tot simţul răs-
punderii conştiinţa acestei
chemări şi cine depune cu
toată pasiunea inimii sale
o astfel de grea şi de descu-
rajantă muncă – numai a-
cela singur poate să ştie ce
dumnezeiască bucurie este
aceea de a ajunge să vezi,
în sfârşit, transfigurarea ce-
lui pe care îl doreai izbăvit.
Aceasta este ca bucuria cea
aproape nebună a artistului
care a luptat cu un bloc de
marmură dură, până când a
îndepărtat tot ce împiedica
să iasă la lumină neîntre-
cuta frumuseţe care zăcea
acolo, încătuşată în nepu-
tinţă şi în moarte, acoperită
de întuneric şi de moloz. Şi
(continuare în pg. 6)
Traian DORZ
DOR DE PÃRINºI
Ce iute trec anii! Aflându-ne în iureşul lor, nici nu conştientizăm
acest fapt ce se petrece cu fiecare dintre noi. Ne obişnuim unii
cu alţii şi credem că vom fi veşnic aici, împreună. La despărţiri,
nici nu luăm seama că s-ar putea fiecare din ele să fie ultima.
Când suntem împreună uităm câte avem a ne mai spune, ca să
rămânem cu păreri de rău prea târzii după ce timpul se va fi
consumat şi a venit despărţirea cea mare.
S-a scris şi s-a spus mai mult, în ultima perioadă de timp, de
şi despre fratele şi părintele nostru Androne Aurică. Şi oricât ar fi
să se mai scrie parcă tot n-ar fi de-ajuns. Ca să se acopere golul
timpului cât s-a păstrat tăcere asupra persoanei frăţiei sale, e
nevoie parcă să mai spunem multe încă. Pentru aceasta, ar fi
trebuit să fi petrecut timp mai îndelungat în apropierea sa, ca să
fi învăţat mai multe adevăruri din tăcerile sale, din faptele sale,
din privirea-i caldă şi calmă cu care îşi acoperea totdeauna noianul
de dragoste şi de bunătate ce-i clocotea înăuntru.
Cândva, acum vreo câţiva ani în urmă, Părintele Prof. Vasile
Mihoc, la o întâlnire în sala Redacţiei, îi întrebă pe cei din urmă
dintre fraţii şi părinţii noştri bătrâni, între care se număra şi fratele
Androne Aurică, dacă s-au gândit să-şi lase în urmă ucenici pe care
să-i fi avut aproape şi pe care să-i fi învăţat cele ce ei au învăţat, la
rândul lor, de la cei de dinaintea lor. Fraţii noştri bătrâni s-au privit în
tăcere unii pe alţii, apoi, dând din umeri, au zis: „Aşa cum am învăţat
noi de la înaintaşii noştri, din tăcerile lor, din privirile lor, din faptele
lor, credem că aşa vor face şi cei care vor veni după noi, dacă vor
avea ceva de văzut vrednic în faptele şi umblările noastre”.
Pentru noi, cei care dorim să fi ucenicit la părinţii noştri, privind
la trecutul lor vrednic, timpul acestei posibilităţi a cam trecut. Pe
rând, şi pe nebăgate de seamă, s-au dus şi ei; iar acum observăm
ce greu este să aduni crâmpeie de adevăruri peste care ai trecut
sau care au trecut peste tine şi să alcătuieşti din ele învăţături de
căpetenie rămase de la ei pentru toate situaţiile ce se vor ivi în viitor,
atât cele prin care vei trece tu, cât, mai ales, cele prin care va mai
trece Lucrarea Domnului în care te-ai înrolat şi pentru care eşti şi tu
dator să faci ceea ce şi ei au ştiut să facă şi au făcut. A ucenici la
astfel de oameni ai lui Dumnezeu este un har, dar este şi nespus de
greu, cu atât mai mult cu cât şi vârsta fratelui Androne cerea să-l
priveşti mai mult ca pe un părinte. Iar părtăşia frăţească se înfiripă
mai uşor între persoane de vârste mai apropiate. El ştia să se coboare
însă mereu sub nivelul vârstei ce o avea şi să te poată ajuta astfel
încât să nu simţi diferenţa anilor, ca să se poată realiza saltul acela
fericit al încrederii reciproce. Dar când era nevoie de adevăr şi de
susţinerea lui, nu trecea peste el nici o iotă. De aceea a fost mereu
în rândurile din faţă ale Lucrării, chemat de fratele Traian Dorz şi
pentru aceasta l-a ţinut totdeauna ca pe ucenicul său cel de taină.
În ultima vreme, mereu era auzit spunând că noi am uitat un
lucru esenţial în Lucrarea Domnului şi anume vizitele personale
pe la fraţi pe acasă, ca să ne apropiem mai mult de ei, să-i
cunoaştem în cele ale lor, să-şi poată deschide sufletele mai
uşor şi, astfel, să putem lega părtăşiile între noi, aşa cum era
odinioară la Oastea Domnului. Ce mult se potrivea această spusă
a lui cu cea a unor cuvioşi părinţi despre vremea din urmă, şi
anume că în spre sfârşitul vremurilor va creşte iarbă pe cărarea
de la frate la frate. Şi, ca să nu fie doar o vorbă goală spusa
părintelui Androne, se străduia să acopere cu fapte cele ce sfătuia.
El a ştiut să îmbine tot ceea ce a făcut cu dragostea-i iubitoare,
ca de mamă bună, chiar şi acolo unde parcă nu-i mai vedeai
rostul, crezând-o de prisos. N-a închis niciodată şi nimănui o uşă
pentru totdeauna. De fiecare dată găsea de cuviinţă că mai trebuie
încercat măcar o dată ceva ce nu mersese din prima sau a doua
încercare. Cine a avut parte de dragostea şi de iertarea lui ştie că
aceasta este adevărat. Nu ştia ce înseamnă a se supăra vreodată
pe cineva, cu atât mai puţin a ţine supărare asupra cuiva.
Acum, că timpul despărţirii a venit, nouă, celor cărora prezenţa lui
ne era ca un balsam pe rană, ne este dor de el, un dor profund, care
nu vrea să se astâmpere aici, un dor care va înceta doar în Împărăţia
milostivirii lui Dumnezeu, la întâlnirea pentru totdeauna cu el.
Costică BALAN