Anul XXI, nr. 49 (765)
-05 DECEMBRIE 2010
PE URMELE MÂNTUITORULUI (XX)
Câmpia pãstorilor
unde îngerul a vestit Naºterea
C
âmpia păstorilor unde
îngerul a vestit Naș-
terea Domnului este
de la Betleem mai spre răsărit. E o
câmpie largă, netedă și foarte
frumoasă. Multă vreme, după
Nașterea Mântuitorului, s-a păstrat
și coliba păstorilor care era lipită
de o stâncă. Cu vremea, coliba s-a
dărâmat, dar amintirea locului ei a
rămas însemnată cu o grămadă de
pietre. Mai târziu, pe acest loc s-a
clădit o biserică ce există și azi și
are o vechime foarte mare. Pe
locul unde îngerii cerului au cântat
„Pe pământ pace, între oameni
Șarpele invidiei
Predică la Duminica a 27-a după Rusalii
„Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a
posomorât faţa ta? Când faci binele, oare nu-ţi este
faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi
caută să te târască, dar tu biruieşte-l” (Fac 4, 6-7).
S
unt cuvintele pe care
Domnul i le-a spus lui
Cain după ce acesta s-a
întristat văzînd că Domnul a căutat
numai spre jertfa fratelui său, Abel.
După cum ştim cu toţii, Dumnezeu
a căutat numai spre jertfa lui Abel
Din sumar
• Problemele familiei... / Moise VELESCU, pg. 2
• Nimic nu-i prea mult... / Diana NECULACHE, pg. 2
• La Braşov.... / Emanuel PAVEL, pg. 3
• Parastasul şi adunarea..../ M. ANDRONIC, pg. 3
•Smerenia – Capul virtuţilor / Viorel LUPU, pg. 4
29 NOV.
bunăvoire”, e azi loc de închinare
unde ar trebui cu adevărat să se
închine toţi oamenii și toate
popoarele creștine.
Privind acest loc, mă gândesc
cât de departe este omenirea azi
de cântecul cel îngeresc al păcii
care a răsunat în noaptea cea
sfântă a Nașterii.
Proorocul Isaia L-a profeţit pe
Mântuitorul ca pe un „Prunc ce Se
va chema Sfetnic minunat, Dum-
(continuare în pg. 5)
Părintele Iosif TRIFA
pentru că aceasta fusese o jertfă
adusă din inimă curată. Aşadar,
Abel era mai bun decât Cain şi de
(continuare în pg. 5)
Pr. Florin MOLDOVAN
Veþi fi risipiþi
„Iată, le-a zis El, că vine
ceasul... şi a şi venit, când veţi
fi risipiţi fiecare la ale lui, şi
pe Mine Mă veţi lăsa singur. Dar
nu sunt singur, căci Tatăl Meu
este cu Mine…” (In 16, 32).
D
ar trista înştiinţare
pe care le-o spune
Mântuitorul ucenici-
lor Săi – în ale căror inimi ilu-
minate răsărise bucuria cu-
noaşterii, aşteptată de atâta
vreme – este totuşi pătrunsă,
pentru ei, de o înţelegătoare
dezvinovăţire din partea Dom-
nului.
Desigur, ceea ce avea să se
întâmple chiar îndată era foar-
te amar şi dureros.
Despărţirea dintre Domnul
şi ucenicii Săi avea să vină
printr-o lovitură atât de grea
şi de atât de neaşteptată! Ceea
ce le spunea acum Domnul a-
ducea un val atât de întunecat
peste primăvara bucuriei lor.
Dar Bunul Mântuitor îi
dezvinovăţeşte pe ei de neno-
rocirea aceasta, chiar de la
început.
În ceea ce le spunea Iisus
acum, că ei Îl vor lăsa pe El sin-
gur, nu este o învinuire pentru
ei, ci pentru alţii. Ucenicii nu
vor pleca singuri, ci vor fi alun-
gaţi. Nu se vor duce, risipin-
du-se fiecare dintre ei din voia
lui însuşi şi nici din vina Sa.
Ci ei vor fi risipiţi.
Îi vor risipi alţii.
Îi vor împrăştia alţii.
Îi vor sili alţii să fugă, lă-
sându-L singur nu numai pe
Domnul lor, ci însingurându-se
fiecare, şi ei, unul de celălalt.
Ce grozav de dureroasă este
uneori cernerea pe care diavolul
o aduce, iar Dumnezeu o în-
găduie peste ucenicii Săi!
În ceasul acela, lovitura es-
te năucitoare pentru toţi uce-
nicii. Nimeni dintre ei nu mai
poate judeca nimic limpede.
Nimeni nu-şi poate stăpâni şi
coordona actele, faptele, vor-
bele, gândurile sale... Nimeni
nu-şi mai poate păstra calmul
lucid, cumpătul sănătos, con-
trolul normal...
În primul moment, inter-
vine zăpăceala loviturii nepre-
văzute, iar ceea ce face omul
în această zăpăceală nu vine
nici din raţiune, nici din senti-
ment, ci din instinct. Nu vine
nici din minte, nici din inimă,
ci din fire. Abia după aceea, la
unii mai degrabă, la alţii mai
(continuare în pg. 6)
Traian DORZ
Pelerinii ªi greviªtii
– fiecare pe calea lor –
Ca niciodată, în acest an, în octombrie 2010, s-a suprapus, la Bucureşti, tradiţionalul
pelerinaj la moaştele Sf. Dimitrie Basarabov cu marile greve sindicale din Piaţa Victoriei,
de la sediul Guvernului... Vrând-nevrând, mass-media a făcut multă publicitate ambelor
evenimente... Şi nici nu se putea altfel, căci jandarmeria le-a văzut ca pe nişte mari
evenimente şi le-a asistat şi păzit pe amândouă... Numai că, deosebirea dintre ele,
observată de un ochi duhovnicesc, era ca nişte umblete menţionate de Domnul, ca fiind
pe „căi diferite” – una „strâmtă”, iar cealaltă „largă”.
Astfel, în ce priveşte scopul lor, pelerinii, de pe „calea strâmtă”, veniseră nu numai
să ceară şi să capete cele dorite (sănătate, ajutor în nevoi, mângâiere în suferinţe ş.a....),
dar au venit şi ca să mulţumească pentru cele obţinute de la Domnul în urma pelerinajelor
anterioare... Dar cealaltă mulţime, venită „pe calea largă”, păgubită şi frustrată (de
reducerea salariilor şi-a multor altor drepturi), au venit numai să ceară...
Pelerinii, veniţi şi ei cu sutele de mii, ca şi ceilalţi la număr, s-au deplasat chiar pe
o „cale îngustă”, pe lăţimea unui simplu trotuar, de pe „Colina Bucuriei” de pe Dealul
Patriarhiei, dar în linişte. Unii în meditaţie, cu rugăciunea inimii sau şi cu cea din cărţi, iar
alţii în discuţii pur duhovniceşti, împărtăşindu-şi experienţele, reuşitele şi bucuriile împlinirilor,
urmare a pelerinajelor anterioare, chiar şi de la „Cuvioasa Paraschiva” de la Iaşi... Aici,
la pelerini, jandarmeria „şoma”, sau cel mult ajuta şi ea la predarea pacheţelelor de
mâncare şi a paharelor cu ceai cald oferite de Patriarhie, apreciind liniştea şi cuminţenia
pelerinilor noştri creştini ortodocşi... Iar asistenţa medicală asigurată de oamenii Bisericii
a fost pe deplin la datorie, când a fost cazul... Pelerinii, după atingerea Sf. Moaşte, şi
rugăciunile rostite către Dumnezeu şi Sfinţi, se retrăgeau spre „acasele” lor, cu feţele
senine, împăcate, mulţumite, ducând cu ei mireasma omului credincios, încrezător în
Dumnezeu...
„Bieţii jurnalişti”, de la presa laică, dornici de senzaţional, n-au prea avut ce scrie
despre „incidente” în acest an, cu toată vremea cam capricioasă, rece şi ploioasă din
această toamnă... Pelerinii au stat răbdători la rând, ore sau zeci de ore, chiar dacă au
venit de la sute de kilometri...
Pe de altă parte, ceilalţi, sărmanii, desigur justificat nemulţumiţi, desfăşuraţi pe miile
de metri pătraţi din Piaţa Victoriei, ţipau, urlau, făceau spume la gură, gesticulau violent,
ameninţător faţă de autoritatea pământească, neputincioasă în a rezolva problemele crizei
prin care trece şi ţara noastră... Şi această criză, care, de fapt, este judecata şi pedeapsa
lui Dumnezeu pentru păcatele noastre, devine, din nefericire, cu atât mai gravă, fiind
dublată de criza morală, a omului lumesc, necredincios, secularizat, care nu poate vedea
deloc „degetul sau nuiaua” lui Dumnezeu în tot ce se întâmplă acum la noi în ţară,
precum şi-n întreaga lume, când oamenii nu vor să-L mai recunoască de Creator şi
Stăpân... Bieţii oameni, românii şi vecinii noştri, credeau că, odată intraţi în Uniunea
Europeană, am dat de „izvoarele fericirii” şi nu mai avem nevoie de Dumnezeu, nici
măcar să-I pomenim numele în Constituţia U.E.
Iată de ce „aici”, la cei care mergeau pe „calea largă, care duce la pierzare”, nu a
fost şi nu putea fi înţelegere şi pace. De aceea, jandarmeria a trebuit să intervină cu
violenţă pentru temperarea mulţimii agitate... Iar oamenii cu greu s-au lăsat împrăştiaţi,
plecând furioşi, bombănind ameninţător, promiţând că nu se vor lăsa, ci vor reveni „în
forţă cu proxima ocazie... Iar „bieţii” conducători ai statului, ce puteau să facă decât să
vină cu noi promisiuni, lipsite de fundament, ştiind bine că sacul bunăstării s-a golit de
mult, odată cu promisiunile din cele două decenii de campanii electorale...
Iată de ce Biserica şi, implicit, Oastea Domnului – care este o fiică a ei –, potrivit
Evangheliei, nu promite „raiul pe pământ”, ci propovăduieşte cinstit „Crucea”, pentru că
Însuşi Hristos a avut parte de ea înainte de Înviere şi Înălţare. Or El ne-a spus clar: „Eu
sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Şi tot El ne-a spus: Mergeţi pe calea cea „strâmtă”, care
duce la Viaţă... Căci calea cea „largă” duce la moarte, la pierzarea veşnică.
Desigur, aceste două mulţimi care s-au manifestat în acele zile în capitală s-au
văzut, s-au intersectat trecător şi poate s-au compătimit reciproc... Dar cei de pe „calea
largă” vor fi zâmbit ironic, dispreţuitor, cu privire la cei înşiraţi pe „Dealul Patriarhiei”,
considerându-i ca pe nişte oameni „slabi” care nu ştiu să-şi revendice drepturile... Chiar
poate au râs de ei, că stau la rând la nişte oseminte... (Da, dar oseminte sfinte...)
Dar, vorba proverbului românesc: „Cine râde la urmă, râde mai bine...” Pentru că
feţele celor ce se întorceau de la pelerinaj erau senine, paşnice, bucuroase, pe când
feţele celorlalţi ce se întorceau de la manifestaţie erau încruntate, deprimate, precum este
a celor ce nu înţeleg spusele Evangheliei. Pentru că zice Domnul: „Despărţiţi de Mine nu
puteţe face nimic”; nimic bun, nimic frumos, nimic durabil. Precum şi „Căutaţi mai întâi
Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă”.
Aş vrea să nu ne excludem nici pe noi, ostaşii Domnului, că noi trebuie, în modul
cel mai serios, să luăm aminte la aceste spuse ale Mântuitorului de a căuta mai întâi
Împărăţia lui Dumnezeu, pentru că, vrând-nevrând, suntem şi noi asaltaţi de problemele
cotidiene ale acestei vieţi, care ne răpesc mult timp. Şi, din criză de timp, cum ne
plângem şi noi adeseori, neglijăm partea cea duhovnicească, cea sufletească, şi nu mai
punem astfel pe locul cel dintâi Împărăţia lui Dumnezeu, ci problemele acestei vieţi
trecătoare. Şi, pe feţele noastre, uneori, în loc să se vadă seninătatea, pacea cea de la
Dumnezeu, se vede prea multa îngrijorare pentru cele vremelnice...
Mircea ANDRONIC