Cinstirea Sfintei Cruci

Înainte de creștinism, crucea a avut un sens înjositor. Potrivit învățăturii creștin

ortodoxe, Crucea este altarul de jertfă al lui Hristos.

Temeiuri biblice ale cinstirii Sf. Cruci:

1. A fost preînchipuită în Vechiul Testament prin toiagul lui Moise, prin mâinile lui
Moise la rugăciune și prin șarpele de aramă
2. A fost altarul de jertfă pe care s-a sacrificat Mântuitorul pentru mântuirea neamului
omenesc
3. Este mijlocitoarea preamăririi lui Hristos: „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se
până la moarte, și încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 8)
4. Este mijlocul împăcării cu dumnezeu: „...să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniți
într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmășia.” (Efeseni 2,16)
5. Este semnul biruinței lui Hristos și este semnul Fiului Omului la a doua venire:
„Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului și vor plânge toate neamurile și vor
vedea pe fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere și cu slavă multă.” (Matei 24,
30)
6. Este pecetea lui Dumnezeu asupra celor mântuiți: „Și am văzut un alt înger care se va
ridica de la Răsăritul Soarelui și avea pecetea Viului Dumnezeu.” (Apocalipsa 7, 2)
7. Este lauda creștinilor: „...mie însă nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea
Domnului” (Galateni 6, 14)
8. Este putere de mântuire: „Căci cuvântul Crucii este nebunie pentru cei ce pier, iar
pentru noi este puterea lui Dumnezeu.” (I Corinteni 1, 18)

Temeiuri patristice:

Sf. Atanasie cel Mare: „Crucea lui Hristos devine altarul mântuirii noastre.”
Sf. Chiril al Ierusalimului: „Pune credința în Cruce ca trofeu contra celor care se
împotrivesc spuselor tale! Când vrei să discuți cu cei necredincioși despre Crucea lui
Hristos, fă-ți mai întâi cu mâna semnul Crucii lui Hristos și tace cel care ți se
împotrivește! Nu te rușina a mărturisi Crucea! Îngerii se laudă când spun „Știm pe
cine căutați: pe Iisus cel Răstignit!”...Și pe bună dreptate, căci Crucea nu este
necinste, ci cunună” (Cateheza XIII, 22)

În Sfânta Scriptură, cuvântul Cruce e folosit cu sens spiritual pe de o parte,

însemnând necazurile și greutățile vieții, iar pe de altă parte cu sens material,
referindu-se la crucea de lemn pe care S-a răstignit Domnul.
Crucea Domnului nu ne-a adus întristare ci bucuria că putem intra în Rai,
deoareceHristos ne-a izbăvit de păcate prin jertfa Sa.

Cinstirea Sfintelor Moaște

 Sfintele Moaște sunt rămășițe ale trupului sfinților păstrate nestricate, precum și
obiecte rămase de la sfinți (relicve). Ele sunt totdeauna nestricăcioase și adeseori făcătoare de
minuni.
Cinstind Sfintele Moaște nu încălcîm porunca a doua din Decalog: „Să nu-ți faci chip
cioplit și să nu te închini lui” (Ieșire 2, 4). Prin Sfintele Moaște noi nu-L înlocuim pe
Dumnezeu, așa cum Îl înlocuiau păgânii idolatri. Cinstim Sfintele Moaște ale sfinților și prin
aceasta adorăm pe Dumnezeu, ai cărui urmași s-au făcut sfinții în timpul vieții.
Cinstim pe sfinții cărora Hristos le-a spus: „Cel ce vă primește pe voi, pe Mine mă
primește” (Ioan 13, 20)
Sfânta Scriptură ne învață că trupurile oamenilor sunt temple ale lui Dumnezeu și vase
de cinste ale Stăpânului: „Au nu știți că voi sunteți templu al duhului Sfânt, care locuiește în
voi, pe care îl aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri?” (I Corinteni 6, 19)
„Deci, de va curăți cineva pe sine, va fi vas de cinste, sfințit, de bună trebuință
Stăpânului, potrivit pentru tot lucrul bun.” (II Timotei 2, 21)
Cinstirea sfintelor moaște are ca temei unitatea persoanei umane angajate pe calea
mântuirii și a sfințirii. Această unitate se reflectă în legătura internă între trup și suflet.
Căderea în păcat a afectat omul în întregime, trup și suflet, dar și lumea înconjurătoare.
Prin Întrupare, Hristos restaurează lumea căzută și prin har face posibilă îndumnezeirea
omului. Asumându-și trupul omenesc, Hristos arată demnitatea specială și spirituală a trupului
care este chemat să participe la viața de sfințenie.
„Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11,
25). Prin Învierea sa Hristos biruiește moartea și împărtășește trupului omenesc sfințit printr-o
nouă legătură cu Dumnezeu slava nestricăciunii veșnice.
Sfintele Moaște reprezintă o arvună a nestricăciunii viitoare pe care o vor avea
trupurile transfigurate prin har ale credincioșilor după Înviere.

Temeiuri biblice:
- încă din Vechiul Testament amintirea drepților rămâne materializată prin păstrarea
rămășițelor pământești
1. „oasele celor doisprezece proroci să odrăslească din locul lor!” (Înțelepciunea lui
Sirah 49, 11)
2. „Domnul păzește toate oasele lor, nici unul din ele nu se va zdrobi” (Psalmul 33, 19)
3. „...îngropau un mort...au aruncat mortul în mormântul lui Elisei. Căzând acela, s-a
atins de oasele lui Elisei și a înviat și s-a sculat pe picioarele sale.” (IV Regi 13, 21)
Temeiuri patristice:
1. „Noi am strâns osemintele lui ca un odor mai scump decât aurul și decât pietrele
scumpe și le-am așezat unde se cuvine...” (Epistola Bisericii din Smirna – martiriul
Sf. Policarp)
2. „Cinstim moaștele mucenicilor ca să adorăm dumnezeiește pe Cel ai cărui ucenici
sunt și cinstim pe slujitori în așa fel, încăt cinstirea lor să treacă asupra Stăpânului,
care a zis: cel ce vă primește pe voi, pe Mine mă primește” (Fer. Ieronim)
Cinstirea sfintelor Icoane

Icoanele sunt reprezentări sensibile ale lui Dumnezeu, Mântuitorului, Maicii

Domnului, îngerilor sau sfinților.
 Cinstirea lor nu încalcă porunca a doua a Decalogului, pentru că ele reprezintă
o persoană sfântă care a trăit o viață istorică.
Materia icoanei nu este cinstită în sine ci este un mijloc prin care exprimăm
cinstirea față de persoana al cărei chip îl are icoana.
Temeiul doctrinar principal constă în Întruparea lui Hristos. Sinodul VII
ecumenic de la Niceea din 787 care a formulat învățătura despre icoane a arătat că
Întruparea este fundamentul central al icoanei ,iar icoana are o funcție dogmatică,
liturgică și pedagogică.
Prin Întrupare, Hristos eliberează omenirea de idolatrie, nu într-o manieră
negativă, prin desființarea imaginii, ci pozitiv, descoperind adevăratul chip al lui
Dumnezeu.
Iisus Hristos este chipul Tatălui. Sf Ioan Damaschin Îl numește ca fiind
„icoana naturală a Tatălui”.
Prin Întrupare, Hristos Se face chip văzut al celor nevăzute, devenind astfel
icoană vie a prezenței lui Dumnezeu. Hristos descoperă chipul ceresc al Tatălui. Când
apostolul Filip Îi cere Mântuitorului: „Doamne arată-ni-L nouă pe Tatăl și ne este de
ajuns”, Hristos mărturisește: „Cel ce M-a văzut pe mine L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14,
8-9)

Temeiuri biblice ale cinstirii icoanelor:

Legea Vechiului Testament interzicea imaginile deoarece ele ar fi pus în pericol cultul
Dumnezeului unic și nevăzut. În condițiile în care mentalitatea politeistă și idolatră era
dominantă, exista riscul ca omul să se închine creaturii în locul Creatorului.
1. Dumnezeu poruncește să se facă pe chivotul legământului doi heruvimi:
„Vei face doi heruvimi din aur și-i vei pune pe acoperământul ispășirii, la
amândouă capetele.” (Ieșirea 25, 18)
Prezența heruvimilor facilitează convorbirea lui Moise cu Dumnezeu:
2. „Acolo, între cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii, Mă voi descoperi ție și
îți voi grăi de toate, câte am poruncit prin tine fiilor lui Israel.” (Ieșirea 25, 22)

Temeiuri patristice:

„Eu nu mă închin materiei ci mă închin Creatorului materiei, care s-a făcut pentru
mine materie și a primit să locuiască în materie și a săvârșit prin materie mântuirea
mea.” (Sf. Ioan Damaschin)

Respectul față de cele sfinte

Respectul nostru față de timp, spațiu, obiecte, nu este unul și același cu divinizarea
acordată acestora de omul idolatru, deoarece ele au fost sfințite prin creație, de către Însăși
Sfânta Treime și prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu.
Nu cinstim și nu respectăm aceste realități care ne înconjoară închinându-ne lor ca
unor dumnezei – așa cum fac închinătorii la idoli – ci pentru că astfel Îl cinstim și-L
lăudăm pe cel ca le-a creat.
 Dumnezeu este creatorul timpului: „La început a făcut Dumnezeu...”
Acest „la început” (Facere 1,1) arată că toatecele create s-au făcut având un început,
deci sub timp. În cadrul acestui timp ne aflăm noi.
Spațiul tot de Dumnezeu este făcut: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul”
(Facere 1,1)
- Dumnezeu este Creatorul spațiului și timpului
- Cele două dimensiuni au fost create ca în ele să ia ființă toate celelalte lucruri și
ființe
- Aceste două dimensiuni au fost sfințite prin creația Lui Dumnezeu Treime și prin
pogorîrea în ele a Însuși fiului lui Dumnezeu
Prin faptul că suntem membri ai Sfintei Biserici Ortodoxe, avem posibilitatea de a trăi
în cadrul timpului liturgic și al spațiului eclezial. În cadrul acestui spațiu au viețuit și
sfinții.
În cadrul timpului liturgic se săvârșesc Sfânta Liturghie și cele șapte laude (slujbe
bisericești oficiate la anumite ore). Tot în acest timp și spațiu ne împărtășim cu Sfintele
Taine – Trupul și Sângele Domnului.
Suntem datori de a respecta Creația lui Dumnezeu și de a o înțelege ca pe o scară spre
El. Avem posibilitatea ca prin cele văzute să ne înălțăm spre cele nevăzute.
Trebuie să respectăm (să cinstim):
Clerul bisericesc – Respectul se concretizează prin atitudinea noastră față de preoți
rezultată din conștiința că sunt persoane alese și sfințite de Dumnezeu, care săvârșesc
slujbele fără de care noi nu ne-am putea mântui. Ne mijlocesc nouă comunicarea cu
Dumnezeu. Cinstirea noastră nu rezultă din calitățile morale ale preotului, ci din calitatea
sa de a fi instrument prin care Harul Duhului Sfânt lucrează în Biserică.
Obiectele bisericești – Pentru săvârșirea sfintelor slujbe , preotul are nevoie de
anumite obiecte: veșminte preoțești, sfintele vase (potir, disc), cădelnița etc. Acestea sunt
sfințite printr-o slujbă specială, iar din acel moment ele nu mai pot fi întrebuințate în alt
scop.
Bisericile – sunt locașuri de cult. Cel mai respectat loc dintr-o biserică este altarul.
Aici se află Sfânta Masă, pe care stau Sfânta Evanghelie, Sfântul Chivot, ce păstrează
părticele uscate din Sfânta Împărtășanie. Tot în biserică se află icoane, semn al prezenței
sfinților alături de noi precum și scaunul arhieresc, ce simbolizează prezența lui Hristos
lângă noi.
Zilele de sărbătoare – sunt reactualizări ale unor momente mântuitoare (Nașterea
Domnului, Învierea Domnului etc.)
Perioadele de post – reprezintă timpul pocăinței.
Virtute și păcat

Omul, în virtutea libertății pe care a primit-o în dar de la Dumnezeu, poate alege între
păcat și virtute.

Virtutea creștină – statornicia în a împlini, cu ajutorul harului dumnezeiesc, poruncile

dumnezeiești. Fapta bună este virtute numai atunci când este statornică și când cucerește
întreaga ființă a creștinului.
 Virtutea presupune direcționarea neîntreruptă a puterilor sufletești împotriva poftelor și
a ispitelor care ne îndeamnă mereu la fapte rele. Nu se poate vorbi de virtute dacă ea nu
este arătată prin fapte.
Virtuțile sunt strâns legate unele de altele, se completează și se desăvârșesc unele pe
altele. Prin practicarea virtuților, omul devine plăcut lui Dumnezeu.
Odată câștigate, ele trebuie mereu practicate, hrănite, căci altfel se pot pierde.
Virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea.
Mântuirea nu este posibilă fără aceste trei virtuți. Ele sunt daruri ale Sfântului Duh, pe
care le primesc toți creștinii botezați. Păcatul însă le slăbește, dar prin străduință și lucrarea
cea bună, ele rodesc. E nevoie, așadar, de efortul nostru personal pentru a le cultiva.
Pe Dumnezeu Îl cunoaștem prin credință, ne îndreptăm spre El prin speranță
(nădejde), ne unim cu El în modul cel mai deplin, prin dragoste.
Sunt reprezentate sub chipul a trei fecioare: credința – îmbrăcată în haină albastră,
având în mână o cruce; nădejdea – cu haină verde având în mână o ancoră; iubirea –
fecioară îmbrăcată în haină albă, purtând în mână o floare.
Virtuți morale: sunt câștigate și prin puterile naturale ale omului: inteligență, voință,
simțire. Se mai numesc și virtuți cardinale deoarece stau la baza celorlalte virtuți:
smerenia, blândețea, bunătatea, mila, răbdarea, iertarea, stăpânirea de sine, rugăciunea
neîncetată etc.
Dreptatea creștină – virtutea prin care credincioșii își îndeplinesc datoriile față de
Dumnezeu și de aproapele.
Curajul sau bărbăția creștină – constă în puterea de a-și îndeplini cu statornicie
îndatoririle ce-i revin și de a înfrunta cu hotărâre toate greutățile vieții. Presupune lupta
împotriva lucrurilor care pun în primejdie înfăptuirea binelui.
Cumpătarea creștină – credinciosul pune cuvenita măsură în toate lucrurile și faptele
sale (în mâncare, în băutură, în îmbrăcăminte etc.)
Înțelepciunea creștină – capacitatea de a discerne între bine și rău.

Păcatul – călcarea cu deplină știință și voință a voii lui Dumnezeu.

Originea păcatului stă în voința liberă a diavolului și a protopărinților noștri care au
călcat porunca Creatorului de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului. Astfel,
păcatul a intrat în firea omului.
Patima – deprinderea și persistarea în păcat. Este opusă virtuții, devenind o a doua
natură a omului.

Treptele (etapele) păcatului:

1. Ispita – îndemnul spre păcat
2. Pofta – gândul omului se complace cu ispita adusă de diavol
3. Consimțirea – omul acceptă să facă fapta cea rea

Păcatul este de două feluri: strămoșesc și personal

Păcatul strămoșesc – a fost făcut de Adam și Eva, în Rai, el moștenindu-se sub formă de
slăbiciuni și înclinație spre rău, prin naștere, de toți urmașii acestora.
Acest păcat se șterge prin Sfânta Taină a Botezului.
Păcate personale:
1. Păcate capitale – izvorăsc din firea umană slăbită de păcatul strămoșesc: mândria,
iubirea de bogăție, desfrânarea, invidia, lăcomia, mânia, lenea
 2. Păcate împotriva Duhului Sfânt – se opun celor trei mari lucrări ale Duhului Sfânt:
credința, nădejdea și dragostea: împotriva credinței: indiferentismul religios,
necredința, erezia, apostazia, superstiția și magia; împotriva nădejdii: deznădejdea,
încrederea peste măsură în iertarea lui Dumnezeu; împotriva dragostei: nepocăința
până la moarte, neacceptarea lucrării Bisericii în viața noastră etc.
3. Păcate strigătoare la cer – reclamă pedeapsă chiar aici, pe pământ. Ele întinează
chipul lui Dumnezeu în om și izvorăsc din răutate, fiind făcute cu premeditare:
uciderea, homosexualitatea, asuprirea văduvelor și a orfanilor, necinstirea părinților
etc.

Viciul – voia statornică de a călca poruncile lui Dumnezeu.

Cel vicios are cunoștință de starea în care se află, dar nu-l deranjează, făcându-i plăcere să
stăruiască în această fărădelege.

Mijloace clasice de luptă împotriva păcatului:

1. Rugăciunea
2. Postul
3. Virtutea, fapta bună
4. Pocăința, urmată de mărturisirea păcatelor

Conștiința morală – glasul lui Dumnezeu în om

Conștiința morală este glasul lui Dumnezeu din sufletul credinciosului, glas care-l
îndeamnă pe acesta la împlinirea legii morale. Este judecătorul neadormit și aspru care se
pronunță asupra fiecărei fapte, arătând dacă aceasta este bună sau rea.
În Vechiul Testament, după căderea în păcat a protopărinților noștri, conștiința
morală își arată lucrarea sa, mustrându-l pe Adam. Auzind glasul lui Dumnezeu, el se
ascunde și nu are curajul responsabilității actelor sale. Cain simte și vede în sufletul său
legea morală a binelui pe care nu a respectat-o.
Odată cu trecerea timpului conștiința morală a omului s-a întunecat, dar nu a
dispărut niciodată.
În Noul Testament, Mântuitorul vorbește de „lumina care este în tine”, care nu
trebuie să devinăîntuneric. Când Mântuitorul este vândut de Iuda, conștiința acestuia îl
mustră și se spânzură. Sf. Ap. Petru s-a lepădat de trei ori de Iisus, apoi „a plâns cu amar”.
Aceste atitudini sunt expresii alemanifestării conștiinței morale.
Fericitul Augustin: „Poți fugi de toate, dacă vrei,numai de conștiința ta nu.”
  Înainte de săvârșirea unei fapte, conștiința ne spune dacă fapta este bună sau
rea și ne sfătuiește să o împlinim sau nu. În timpul săvârșirii faptei,
conștiința morală este un martor. După săvârșirea faptei, tot ea ne judecă.

Conștiința este darul lui Dumnezeu, dar ea poate să greșească, deoarece a fost
pervertită după săvârșirea păcatului strămoșesc.
Forme ale conștiinței morale:
- Conștiința dreaptă – obligă pe om la săvârșirea unei fapte ori îl oprește de la
săvârșirea ei
- Conștiința rătăcită – îndeamă omul să facă ceea ce este oprit de legea
morală și oprește ceea ce este îngăduit de lege
- Conștiința sigură – atunci când impune în mod absolut o datorie sau
oprește, tot atât de sigur, săvârșirea faptelor rele
- Conștiința îndoielnică – nu se poate decide între două fapte opuse
- Conștiința trează – se manifestă atunci când e gata să răspundă prompt și
imediat, în orice ocazie
- Conștiința adormită (laxă) – opusă conștiinței treze
- Conștiința scrupuloasă – stăpânită de frica de a nu călca legea morală,
văzând într-o seamă de fapte indiferente numai ocazii pentru păcat sau chiar
păcate
- Conștiința fariseică – pretențioasă când judecă pe alții, îngăduitoare când se
judecă pe sine.

Iubire și dreptate

„Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot
cugetul tău.” (Matei 22, 37)
Iubirea noastră către Dumnezeu este un răspuns la aceea pe care ne-o arată El
permanent. Cel ce iubește cu adevărat pe Dumnezeu, iubește și ceea ce iubește El.
„Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este!
Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu L-a
văzut, nu poate să-L iubească....cine iubește pe Dumnezeu să iubească și pe fratele său.”
(I Ioan 4, 20 – 21)
Iubirea este cea mai mare virtute a creștinului. „Dumnezeu este iubire”(I Ioan 4, 8)
Iubirea creștină – numai atunci este iubire adevărată, când ea este dezinteresată, când
„nu caută ale sale” (I Corinteni 13, 5)

Dreptatea – un principiu moral – juridic, potrivit căruia fiecare trebuie să primească ce

i se cuvine.
Este și o virtute morală prin care fiecare credincios își împlinește datoriile față de
Dumnezeu, față de semeni, față de sine și față de întreaga creație.
Dumnezeu este singurul cu adevărat drept.
 Între iubire și dreptate trebuie să fie un echilibru, căci ele se intercondiționează
permanent, fiind complementare. Iubirea care pornește de la Dumnezeul dreptății caută
întotdeauna dreptatea. Așa este bine să fie și între oameni.
„Toate câte voiți să vă facă vouă oamenii, asemenea și voi faceți lor.” (Matei 7, 12)

Dreptatea caută să asigure un minimum de moralitate, cerând omului să respecte viața,

familia, persoana semenului.
Dacă dreptatea ne cere să dăm fiecăruia ceea ce-i al său, iubirea ne îndrumă să dăm
fiecăruia din ceea ce-i al nostru.

Virtutea iubirii o împlinim când respectăm poruncile lui Dumnezeu, îndepărtându-ne

de păcat, când suntem milostivi, când sfătuim pe cel de lângă noi, când avem grijă de
întreaga creație, operă a Tatălui ceresc.
Virtutea dreptății își face simțită prezența atunci când muncim cu responsabilitate și cu
seriozitate, când evităm minciunile, când respectăm drepturile tuturor.

Rugăciune și reconciliere

Viața creștinului este o luptă dusă pe trei fronturi: cu sine, cu diavolul și cu tentațiile
păcătoase.
Nimeni nu va reuși să devină un făcător de pace, dacă nu a făcut mai întâi pace în
sufletul și trupul său.
„Fiți dar voi desăvârșiți, precum și Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este.” (Matei
5, 48) – creștinul care are o viață sfințită, bineplăcută lui Dumnezeu este promotor al
împăcării.
Sf. Serafim de Sarov: „Dobândește harul Sfântului Duh și mii de oameni se vor
mântui în jurul tău.”
Harul Duhului Sfânt se poate dobândi prin rugăciune stăruitoare care trebuie să aibă
două calități: - să fie făcută cu mare credință: „Toate câte cereți, rugându-vă, să credeți că
le-ați primit și le veți avea.” (Marcu 11, 24)
- să fie făcută cu stăruință.
Abia după aceasta putem vorbi despre reconciliere ca urmare firească a împăcării
noastre cu noi înșine prin darul Sfântului Duh dobândit prin rugăciune. Astfel, creștinul va
deveni un promotor al împăcării oamenilor între ei și cu Dumnezeu.

Rugăciunea este de două feluri: particulară și publică.

Treptele rugăciunii:
- rugăciunea rostită cu gura: treapta cea mai de jos a rugăciunii
- rugăciunea minții: atunci când suntem atenți la ceea ce zicem
- rugăciunea inimii: când ne rugăm din tot sufletul
 - rugăciunea fără cuvinte: când inima se roagă. „Rugați-vă neîncetat!”
(I Tesaloniceni 5, 17)
- extazul: cea mai înaltă treaptă a rugăciunii, când omul este răpit cu mintea la
cer.
Cunoscând puterea rugăciunii, diavolul încearcă, prin imaginație și tot felul de
închipuiri să-l îndepărteze pe om de la scopul și folosul ei. De aceea în timpul rugăciunii
trebuie să ne concentrăm la dialogul nostru cu Dumnezeu.

Reconcilierea, împăcarea cu semenii, este foarte importantă, căci ascultarea

rugăciunilor noastre depinde de acest lucru.
„Dacă îți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are
ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo......și mergi întâi și împacă-te cu fratele tău...”
(Matei 5, 23 – 24)
În rugăciunea noastră trebuie să cerem împăcarea cu Dumnezeu și cu aproapele.
Condiția reconcilierii cu Dumnezeu este împăcarea, iertarea aproapelui: „și ne iartă
nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.”

Legea morală a Vechiului Testament

Decalogul

Decalogul (deca – zece, logos – cuvânt), Cele 10 Porunci – a fost descoperit de

Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai. Se mai numește și Legea Mozaică. Scopul său era
îndreptarea comportamentului evreilor.

1. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului și din
casa robiei. Să nu ai alți dumnezei afară de Mine!
Este condamnat politeismul, adică închinarea la mai mulți dumnezei. Împlinim această
poruncă atunci când credem cu adevărat în Dumnezeu, ne punem toată nădejdea în El și-L
iubim necondiționat.
Împotriva acestei porunci păcătuiesc închinătorii la idoli, ereticii, cei care renunță la
dreapta credință, cei care cred în superstiții, magie și vrăji.

2. Să nu-ți faci chip cioplit...

Se interzice închinarea la idoli, adică la lucruri făcute de mâini omenești sau la alte
făpturi ale lui Dumnezeu.
În creștinism, cuvântul idol a primit și un alt înțeles. Toate lucrurile care-l pot face pe
om rob al lor, adică patimile, sunt considerate idoli.
Pentru a nu încălca această poruncă, trebuie să ne străduim să ne eliberăm de iluzia
fericirii și libertății ce ne-o dau patimile, păcatele și să ne punem toată încrederea în
Dumnezeu.
Închinarea la Sfintele icoane și la Sfânta Cruce nu este idolatrie, pentru că noi nu ne
închinăm lemnului sau metalului din care sunt făcute acestea, ci persoanelor al căror chip
este zugrăvit pe icoane.
 3. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert...
Dumnezeu oprește atât hulirea, cât și folosirea abuzivă a numelui Său, uneori într-o
manieră magică, când ne folosim de numele Lui pentru interese care nu au nimic de a face
cu cele ale lui Dumnezeu.
Sunt condamnate jurământul fals, sperjurul, făgăduința făcută lui Dumnezeu pe care
nu o respectăm, înjurătura.

4. Adu-ți aminte de ziua odihnei, ca să o sfințești...

Dumnezeu hotărăște ca o zi din săptămână, ziua de odihnă, să-I fie consacrată Lui.
La poporul evreu, această zi era sâmbăta, în amintirea eliberării sale din robia
Egiptului.
Pentru noi, creștinii, ziua dedicată lui Dumnezeu este duminica, fiindcă în această zi a
înviat Mântuitorul din morți.
Nu doar duminica trebuie socotită zi închinată lui Dumnezeu, ci și celelalte sărbători
rânduite de Biserică.

5. Cinstește pe tatăl și pe mama ta...

Cinstirea părinților se datorează faptului că Dumnezeu cedează acestora calitatea Sa de
Creator. Ea se manifestă prin ascultarea și respectul ce trebuie să le arătăm.
Pe lângă părinți, copiii trebuie să cinstească pe toți oamenii care le poartă de grijă: pe
preoți, pe învățători, pe nașii de botez.

6. Să nu ucizi!
Această poruncă oprește crima, sub toate aspectele ei: ucidere, sinucidere, avort,
eutanasie.
Viața este darul exclusiv al lui Dumnezeu. Crima este un act de revoltă împotriva
Creatorului suprem, a Dătătorului vieții.
Tot la fel de gravă este și uciderea sufletească, adică sminteala, povața sau faptele
necuviincioase, prin care se dă aproapelui motiv de a păcătui.

7. Să nu fii desfrânat!
Se condamnă păcatul desfrânării, atât a relației trupești a celor necăsătoriți, cât și a
relațiilor din afara căsătoriei.
Această poruncă protejează fecioria, dar și taina căsătoriei, a familiei.

8. Să nu furi!
Se oprește însușirea pe nedrept a bunurilor ce nu ne aparțin. Împotriva acestei porunci
se păcătuiește prin furt, refuzul plății muncitorilor, mită, camătă, nerestituirea lucrului
împrumutat, cerșetorie, atunci când persoana în cauză își poate câștiga hrana prin muncă
cinstită.

9. Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui!

Porunca oprește minciuna.
Diavolul este numit în Sfânta Scriptură „tatăl minciunii” (Ioan 8, 44)

10. Să nu dorești casa aproapelui tău....nimic din câte are aproapele tău!
 Ultima poruncă oprește nu numai păcatul cu fapta, ci și pe cel cu gândul, adică dorința
după bunurile altora.
Se urmărește stârpirea din rădăcină a cauzelor răului care sălășluiește în inima omului.

Legea morală a Noului Testament

Predica de pe munte

Predica de pe munte prezintă explicit Legea morală a Noului Testament.

Fericirile
Sunt în număr de 9 și constituie îndemnuri pentru câștigarea celor mai alese
virtuți.
Spre deosebire de cele 10 Porunci, Fericirile nu poruncesc, scoțând în evidență
faptul că Dumnezeu nu obligă pe nimeni să asculte de el, omul fiind liber să
împlinească sau nu cuvântul Său.

1. Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor.

Sărăcia cu duhul înseamnă smerenia de bunăvoie. Cei care au această virtute
sunt lipsiți de cele două păcate, mândria și egoismul, care au dus la pierzanie pe îngerii
răi, dar și pe primii oameni.
Creștinii smeriți, oricât ar fi de virtuoși, se consideră păcătoși și se străduiesc
mereu să urce cât mai sus pe scara desăvârșirii.
Răsplata celor smeriți este Împărăția cerurilor, adică fericirea veșnică.

2. Fericiți cei ce plâng, că aceia se voe mângâia.

Aici este vorba despre cei care se pocăiesc și își plâng păcatele prin care au
supărat pe Dumnezeu.
Sunt fericiți și cei care suferă din cauza păcatelor semenilor, rugând pe
Dumnezeu să-i întoarcă pe aceștia la pocăință.
Răsplata acestor creștini este mângâierea dumnezeiască, ceea ce înseamnă
iertarea păcatelor în viața de acum și dobândirea Împărăției Cerurilor.

3. Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul.

Blândețea ne învață să nu răspundem cu rău celor ce ne batjocoresc și să
ocolim orice prilej de ceartă.
Răsplata promisă celor blânzi este moștenirea pământului. Răsplata deplină va
fi dată însă în viața viitoare.
 4. Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
Cei flămânzi și însetați de dreptate sunt cei care doresc să realizeze binele.
„Dreptate” în sensul original, biblic, înseamnă sfințenie. Așadar, aici sunt
vizași cei care urmăresc desăvârșirea morală creștină.
„Săturarea” promisă trebuie înțeleasă ca o împlinire a dorinței după desăvârșire
și sfințenie.

5. Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui.

Prin milostenie, noi ne asemănăm lui Dumnezeu, Cel numit „mult – milostiv”.
Milostenia este bineplăcută dacă este făcută în numele Domnului și nu din
interes, izvorând dintr-o iubire sinceră față de Dumnezeu și de aproapele.
Răsplata pe care ne-o oferă milostenia este iertarea păcatelor, la Judecata de
Apoi.

6. Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Cei curați cu inima sunt cei lipsiți de vicleșug, cei care prin eforturi
stăruitoare, prin rugăciuni și posturi, s-au eliberat de patimi.
Prin această fericire se cere nu numai înlăturarea păcatului, ci și a izvorului
său, adică gândul de a păcătui, pornirile rele care se află în inimile noastre.
Răsplata celor curați cu inima este vederea lui Dumnezeu, adică simțirea
măreției, bunătății și dragostei Sale.

7. Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui dumnezeu se vor chema.

Pacea este unul dintre cele mai mari bunuri ale oamenilor. Această pace
izvorăște în primul rând din pacea omului cu Dumnezeu, apoi din pacea omului cu
sine însuși.
Făcătorii de pace sunt cei ce fac rugăciuni și postesc pentru împăcarea cu
Dumnezeu, cei care iartă pe dușmanii lor sau contribuie la înlăturarea certurilor și a
conflictelor dintre oameni.
Răsplata va fi numirea lor ca fii ai lui Dumnezeu, dar și starea harică de fericire
veșnică.

8. Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția cerurilor.

Cei prigoniți pentru dreptate sunt toți cei care, pentru credința lor sau pentru
virtuțile lor creștine, au suferit și vor suferi prigoane din partea semenilor.
Răsplata acestora, a mucenicilor (martirilor), constă în dobândirea Împărăției
cerurilor, adică a fericirii veșnice.

9. Fericiți veți fi când vă vor ocărî ți vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul
rău împotriva voastră, mințind pentru Mine. Bucurați-vă și vă veseliți, că
plata voastră multă este în ceruri.
Mântuitorul se referă aici la cei care vor suferi defăimări, chinuri sau moarte
din cauza credinței în El. Uneori credincioșii sunt ironizați și considerați înapoiați.
Toți aceștia vor trebui să înțeleagă că suferințele de care au parte sunt
mântuitoare, sfințitoare și vor fi răsplătiți în ceruri.

Alte învățături din Predica de pe munte

1. Creștinii trebuie să fie model de viețuire pentru toți oamenii
2. Creștinii sunt datori să-i iubească pe toți oamenii. Creștinismul vine cu o lege
superioară, aceea a iertării vrăjmașilor: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați
pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc...”(Matei 5, 44)
3. Milostenia, postul, rugăciunea trebuie făcute în ascuns, nu spre slava oamenilor, ci
pentru Dumnezeu.
Când ne rugăm, nu trebuie să cerem orice, ci numaicele trebuincioase pentru
mântuire. În rugăciune, nu mulțimea cuvintelor este importantă, ci starea
sufletească.
4. Creștinul este îndemnat să conștientizeze că toate bunurile materiale sunt
trecătoare, stricăcioase. Noi nu trebuie să ne alipim sufletul de ele, ci trebuie să
acordăm importanță celor spirituale, nemuritoare.
„Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea lui și toate acestea se vor
adăuga vouă” (Matei 6, 33)
5. Noi nu trebuie să-i judecăm pe semenii noștri. „Nu judecați, ca să nu fiți
judecați.” (Matei 7, 1)
6. Omul trebuie să se comporte cu cel de lângă el exact cum ar vrea și el să fie tratat.
„Toate câte voiți să vă facă vouă oamenii, asemenea și voi faceți lor.” (Matei 7,
12)
7. În viață avem de ales să mergem pe două căi. Prima este ușoară dar ne duce la
pierzanie. Cealaltă cale duce la mântuire, însă este foarte grea.
8. În decursul timpului, se vor ivi mulți care vor răstălmăci învățătura Mântuitorului,
ducând la pierzanie pe mulți creștini. Suntem îndemnați să ne ferim de aceștia,
care sunt asemănați lupilor îmbrăcați în haine de oaie.
9. Rugăciunea Domnească
„Tatăl nostru” se mai numește și „Rugăciunea Domnească”, deoarece a fost
alcătuită de Domnul nostru Iisus Hristos.
Este cea mai de seamă dintre toate rugăciunile. Nu numai că ne rugăm împreună
cu Iisus, ci ne rugăm cu înseți cuvintele Sale.
Este și cea mai cuprinzătoare rugăciune, căci în ea avem cereri pentru toate
trebuințele sufletești și trupești.