Prima oră de război cu Rusia și zilele numărate ale dolarului ca monedă-cheie.

ULTIMA PARTE. România și posibilul viitor război: premise, mize și o singură

soluție. Pacea

DE CORNELIU BERARI / EXTERNE / Publicat: Vineri, 19 ianuarie 2018, 16:15 /

Actualizat: Marţi, 06 martie 2018, 23:51 / 4 comentarii

ActiveNews are cinstea să prezinte o analiză semnată de Corneliu Berari despre situația
internațională la nivel financiar în acest moment, circumstanțe care pot duce la o criză fără
precedent în ultimul secol. Dată fiind complexitatea analizei, vă vom prezenta această expunere în
mai multe părți. (N.red).

Prima parte, aici. Partea a doua, aici. Partea a treia, aici. Partea a patra, aici.

România și posibilul viitor război: premise, mize și o singură soluție: pacea.

Întrebarea naturală este dacă, în noul context geopolitic din jur, dat, în primul rând, de defecțiunea
parțială a Turciei din sistemul de securitate occidental și, în al doilea rând, de războaiele din Ucraina
și din Siria, România are șanse să se înscrie în rândul „țărilor-ghinioniste”? După diagnoza dată de
domnul Fota, România are șanse să fie nu o „țară-ghinionistă”, ci una super-ghinionistă, pentru că,
„dacă, Doamne ferește, începe războiul cu Rusia, atunci, el, războiul va începe pe teritoriul nostru".

Cutremurătoare vorbe, la care domnul Fota adaugă o admonestare la adresa clasei politice, să se
trezească și priceapă mesajul, după cu l-au priceput militarii, care au început să se pregătească
pentru război.

Cu admonestarea dată clasei politice nu pot decât să fiu întru totul de acord. Nu doar clasa politică,
ci și ziariștii noștri, marii noștri formatori și lideri de opinie (mulți dintre absolvenți a tot felul de
academii și masterate de „securitate”) și, în ultimă instanță, cam toată lumea din țara asta doarme cu
ochii deschiși pe mirajul creșterii economice (pe datorie, evident), fără să să realizeze nu numai
„vacanța s-a terminat”, dar și că, în loc de clasa următoare la școala democrației europene și a
statului de drept, s-ar putea să vină peste noi un cutremur și-un îngheț în plină toamnă demografică
cum n-au mai văzut plaiurile mioritice de pe timpurile celorlalte năvăliri islamice în Europa.

Așadar, este absolut salutar faptul că domul Fota s-a apucat să bată clopotul cel mare de primejdie
la intrarea în noul an 2018 (la urma urmei, activitatea asta îi cam ține de fișa postului). Ar fi bine să-
l audă toată lumea, de la președinte la ultimul primar și, după cum își exprima speranța, să se
trezească cu toții la realitate și să se apuce de treabă până se mai poate face ceva.

Nu pot fi însă în niciun caz de acord cu faptul că domnul Fota, până la urmă un înalt demnitar al
statului român, își însușește definiția dată de alții situației, în nu știu ce studiu, după care România
e frontline state și trebuie neaparat să fie primul stat unde să înceapă războiul cu Rusia. E
înfiorătoare această disponibilitate sufletească și mentală al unui „expert în securitate națională" de
a accepta de-a gata ce-au mestecat alții: a) că războiul cu Rusia poate fi o soluție, b) că Romania va
fi primul teatru de operațiuni pentru acest război. Sincer, m-aș fi așteptat de la un reprezentant al
intereselor românești să protesteze împotriva acestei soluții, deplin acceptabilă pentru unii „experți”
din Occident, dispuși să lupte cu Ivan inclusiv până la ultimul Ion, dar care pentru noi, ca stat și ca
națiune, nu poate fi decât devastatoare.
Război, pentru ce? Din păcate, în analiza pe care o face dinamicii relațiilor internaționale, domnul
Fota se dovedește suprinzător de superficial pentru cineva care, după o carieră de ani de zile în
domeniul „securității naționale”, inclusiv în calitate de consilier al Președintelui României, în
prezent e conferențiar la Academia Națională de Informații a SRI și conduce o structură (Colegiul
Național de Informații) care are rolul, după câte scrie pe site-ul instituției respective, de a contribui
la creșterea nivelului de înțelegere al „civililor” față de „provocările de securitate internaționale”.

N-am nicio idee despre ce se studiază specialiștii noștri în „securitate națională” la aceste academii
și colegii de informații, dar mă gândesc că istoria (probabil cu un anumit focus pe „subteranele
trecutului”) rămâne o materie de referință. Cei care chiar încearcă să decâlcească ghemul complicat
și încărcat de piste false al cauzalității istorice, dincolo de facilele explicații de manual, știu că,
mergând pe firul cauzal al unora din celor mai mari detonări sociale din istorie, din care au rezultat
realitățile lumii de acum (de exemplu, războiul de independență american, revoluția franceză,
venirea lui Hitler la putere într-o Germanie devastată de ingineriile financiare legate de gestionarea
„reparațiilor” impuse la Versailles), chiar la început, în momentul T0, se găsește o mare criză de
supra-îndatorare a statului.

Din păcate, "subterana financiară”, atât de importantă în istoria celor două războaie mondiale, e
mult prea puțin discutată în cărțile de istorie standard și cu atât mai puțin înțeleasă de publicul larg.
Astfel, de pildă, foarte puțină lume știe că în 1914, anul izbucnirii primului război mondial,
Imperiul Britanic era practic în pragul falimentului și că lira sterlină, moneda-cheie a sistemului
standardului de aur, considerată de mai bine de 75 de ani „as good as gold”, își pierduse în mod real
„acoperirea” în aur și că sistemul funcționa (încă) doar datorită inerției și credinței larg răspândită în
atotputernicia imperiului. Întâmplător sau nu, izbucnirea marelui război în vara anului 1914 i-a
permis Imperiului Britanic să intre în luptă cu creditul intact, având astfel un atuu extrem de
important în etapa finală a „echilibrului european” și în prima repriză a marelui joc geopolitic
pentru Eurasia.

Astăzi cine este în pragul falimentului? Sau, mai corect, cine nu este în pragul falimentului? În
Europa, mai toată lumea „respectabilă” se învârte pe lângă buza prăpastiei, mai puțin Germania,
care rămâne de văzut până când va putea propti moneda euro. În lumea largă, lăsăm la latitudinea
fiecărui să parieze la jocul de noroc al „capitalismului de casino” despre care dintre cele două mari
supra-puteri economice, SUA sau China, e „mai aproape” de aproape de o criză a datoriilor și
despre care va fi locația în care se va declanșa următoarea mare criză, care are toate șansele să fie cu
totul altceva decât a trăit omenirea din 1929 încoace.

În orice caz, dacă ținem seama de datul fundamental al timpului nostru (dansul financiar pe sârmă al
celor trei giganți economici, SUA, China și Uniunea Europeană, înglodați în datorii "suverane” fără
precedent istoric) dar și de învățămintele istoriei (mai mult sau mai puțin secrete) despre
precedentele financiare ale marilor cutremure istorice din trecut, ne putem pune întrebarea dacă cei
mari, care fac și dreg politica și economia mondială, iau în calcul și soluția războiului ca modalitate
de a "rezolva” provocărilor prezentului și de a trece către o "nouă ordine globală” la toate nivelele,
de la nivelul individului și al familiei (în mod evident "pentru toți”) și până la cine (mai) are drept
să aibă drept suveran de a emite monedă. Evident, pentru cei mici, în categoria cărora intră cu brio
și România, orice război, oriunde în lume, e o veste foarte proastă, atât prin consecințele directe, cât
și prin re-legimitarea războiului (fie și în numele „democratizării” sau al „drepturilor omului”) ca
instrument al politicii inter-statale. Problema însă nu este ce vrem noi, prostimea care e invitată la
urne la intervale mai mult sau mai puțin regulate, ci ce vor ei, cei care dețin puterea și banii
(inclusiv monopolul de emisie).

Ajunși în acest punct se cuvine făcută o precizare absolut necesară. Tot ce am prezenta (foarte pe
scurt, cu simplificări și îngroșări inevitabile) despre dinamica relațiilor internaționale este pur și
simpul ne-inteligibil dacă continuăm să persistăm în mitologia politică după care „democrația” este
un regim în care „poporul” se auto-guvernează, dându-și sieși însuși legea, prin reprezentanți.
Posibil că așa stăteau lucrurile pe vremea când Tocqueville a vizitat SUA și a putut observa la fața
locului cum funcționa auto-guvernarea cetățenească într-o țară (încă) eminamente creștină, în
varianta (neo)protestantă. Între timp, realitatea s-a schimbat fundamental, inclusiv în cea mai
înaintată democrației liberală din lume.

Foarte pe scurt (și, evident, simplificator) realitatea democrației din vremea noastră este că
mecanismele gândite de părinții fondatori ai SUA pentru prevenirea abuzului de putere (diviziunea
și echilibrul puterilor) s-au dovedit ineficiente față de un fenomen care, în timpul lor, nu avea nici
pe departe amploarea pe care o va lua odată cu expansiunea capitalismului industrial (și mai apoi
financiar) și cu diluarea fondului cultural originar al republicii americane: puterea intereselor
particulare. Indiferent de toate jocurile de imagine ale „competiției democratice” și de toate
pretențiile că jocul decurge tot în schema discutată în The Federalist, realitatea este că, inclusiv în
cea mai înaintată democrație liberară, anumite puteri particulare, anumite lobby-uri au dobândit
capacitatea de a încăleca toate cele trei puteri ale statului și de impune decizii extrem de importante
în beneficiul unor interese foarte specifice.

În fapt, decizii cruciale pentru evoluția istorică extrem de sumar schițată aici, de la înființarea FED
într-o zi de 23 decembrie 1913 la succesiunea de opțiuni strategice în anii 50 și 60 ce au dus la
dolarul „free-floating” de după 1971 și la petrodolarul de după 1973 (și, ca un corolar, la
dezindustrializarea accelerată a economiei americane), ca să nu mai vorbim de decizia privind
invadarea Irak se explică în primul rând prin influența anumitor interese particulare și nu prin
contribuția, extrem de îndoielnică, pe care ar fi adus-o aceste decizii la „binele comun” sau la așa-
zisa „greatest happiness for the greatest number”.

Rezultatul influenței acestor influențe particulare (lobby-uri) îl vedem atât în politica externă a
Statelor Unite, cât și în mutațiile culturale și economice de profunzime, care au degradat cea mai
vibrantă societate a civilizației protestante într-un conglomerat multicultural caracterizat, pe lângă
babilonia unor războaie culturale purtate în jurul unor subiecte aberante precum „toaletele unisex”
sau „familia homosexuală”, de o îndatorare a statului și a populației fără precedent în istorie.

Poporul suveran al republicii ce și-a început existența cu un protest împotriva încercării suveranului
legitim de atunci, George al III-lea, de a impune o taxă pe ceaiul importat, mai mult sau mai puțin
legal, în coloniile engleze din lumea nouă a ajuns astăzi să aibă o datorie „suverană” (către cine?)
care depășește ordinele de mărime cu care poate opera în mod normal mintea omenească. Pentru cei
mai mulți din cetățenii liberi ai republicii imperiale de astăzi nu doar „the pursuit of happiness”, dar
însăși posibilitatea satisfacerii nevoilor primare a devenit strict dependentă de „creditworthiness”.
Din pântecele mamei lui, viitorul cetățean e dator vândut (cui?) iar șansele de a diminua datoria sunt
practic nule în condițiile în care parcursul vieții în fiecare etapă (educația, obținerea unui cămin
propriu, etc.) implică asumarea unor noi și noi credite. Nu mai vorbim și de degradarea morală și
spirituală, ca și de limitările drepturilor „inalienabile” înscrise în „the bill of rights” pe care le-a
adus cu sine impunerea corectitudinii politice pe post de religie politică prin manevrele unor
minorități socio-culturale care au reușit să pună mână pe mass-media, pe universități și pe
instituțiile care interpretează regulile fundamentale ale jocului „democratic” (Curtea Supremă).

Evident, unii vor spune că exagerez, că nu înțeleg cu stă treaba, că nu pricep finețurile „democrației
liberale” și că, de fapt, situația nu chiar așa de strâmbă, democrația funcționează în parametrii
optimi, constituționali, indiferent de natura și de influența pe care anumite lobby-uri și grupuri de
interese o pot avea asupra unor anumitor domenii de „politică publică” și, în mod particular, asupra
politicii externe. Tuturor acestora le spun să aibă puțintică răbdare ca să vedem cum se sfârșește
MARELE TEST ce se desfășoară în fața ochilor noștri. Prin „marele test" înțeleg mandatului
președintelui Trump, care a venit la putere printr-o imensă mobilizare a ceea ce a mai rămas din
America clasică după decenii de revoluție culturală împotriva coaliției heterogene de diverse
„minorități” și interese facționale, gestionată de arhitecți primari ai revoluție culturale din SUA.
Haideți să vedem ce se întâmplă cu Trump și dacă acest președinte chiar reușește să livreze, măcar
parțial, ce a promis sau dacă, dimpotrivă, anumite grupuri de interese și diverse tipuri de lobby vor
reuși să-și mențină influența decisivă asupra politicii americane.

Ce se va întâmpla în politica externă a statului american va fi definitoriu în această privință.

Evident, cel mai mare merit al lui Trump este că n-a ieșit Hillary, astfel că, cel puțin deocamdată,
lumea a fost scutită de o escaladare și, posibil, un război cu consecințe incalculabile în Siria (război
cerut cu insistență de un anumit lobby, sprijinitor al soției domnului fost președinte Clinton).

Deocamdată am scăpat, dar rămâne de văzut ce va mai urma, atât în timpul președinției lui Trump
(care, după câte s-au întâmplat până acum, pare a fi fost scos definitiv din priză), cât și după ce
„fenomenul Trump” va aparține trecutului. În orice caz, dacă „mlaștina nu va fi secată” (și toate
indiciile arată că nu va fi, dimpotrivă), iar anumite grupuri de interese/lobby-uri, direct responsabile
pentru războaiele din ultimele decenii (în primul rând, pentru dezastrul din Irak) vor continua să
aibă un cuvânt hotărâtor de spus, atunci șansele de declanșare a unui război, în mod special în
Orientul Mijlociu (Iran, Siria), vor crește semnificativ în anii următori. Iar dacă un nou război va
începe în Orient, numai Dumnezeu va ști cum se va sfârși.

În cazul în care un astfel de război va fi să înceapă, pentru România singura opțiune rațională va fi
să stea în afara conflictului și să evite, cu orice preț, să ajungă un teatru de război pentru mize care
chiar nu ne privesc. Nu leul românesc trebuie salvat printr-un nou război mondial, nu statul român
trebuie să-și asigure controlul asupra unor resurse naturale critice în economia secolului al XXI-lea
ca acoperire pentru moneda națională, iar românii chiar nu sunt un popor care să pretindă că au de
jucat un rol mesianic în istorie. Dacă va fi să izbucnească un război, singura soluție logică pentru
România este pacea, adică neutralitatea pe cât se poate, ca în 1914.

Alfel, riscăm să facem din centenar parastas, nu doar al statului român, ci și al națiunii române.