9.

ARHITECTURA PE TERITORIUL ROMÂNIEI

9.1.Arhitectura populară

9.1.1. Casa tradiţională

Într-un capitol anterior ne-am referit la casa tradiţională privită sub aspectul ei
funcţional, acela de locuinţă. În acest capitol abordăm casa din punct de vedere
arhitectural: materiale şi tehnici de construcţie, elemente componente şi modalităţi
de exprimare artistică, tipuri de case potrivit celor două criterii de bază: elevaţia şi
planul.
9.1.1.1.Tipuri de case
După elevaţie diferenţiem două tipuri de case: a.case pe un nivel şi b.case pe
două nivele. Cea mai veche şi mai răspândită în toate regiunile ţării noastre este casa
pe un singur nivel.
Potrivit planului, cel de al doilea criteriu de clasificare, casa pe un singur
nivel s-a dezvoltat pe orizontală, din casa cu o singură încăpere până la casa cu patru
încăperi înscrise într-un plan dreptunghiular.
Casa cu o singură încăpere (monocelulară) a fost tipul cel mai vechi care a
evoluat rapid spre casa cu două încăperi. Tipul da casă cu două încăperi cunoaşte
variantele:
a.casa cu tindă
b. casa cu cămară
Casa cu două încăperi este tipul arhaic al casei pe o arie întinsă a Europei. O
întâlnim la albanezi, bulgari, unguri, ucraineni, polonezi, slovaci, cehi, constituind,
astfel, un fenomen cultural comun diferitelor etnii.
Adăugarea la planul casei cu tindă a încă unei încăperi în partea opusă camerei
de locuit, numită camera dinainte, a dat naştere casei cu trei încăperi ( casa
(camera de locuit), tinda, casa dinainte), care va deveni tipul de locuinţă dominant
începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în varianta casei având tinda pe
mijloc.
Prin închiderea unei părţi din tindă, formând o încăpere numită celar, a luat
naştere casa cu patru încăpei (camera de locuit, tinda, camera dinainte, celarul)
Acest tip de casă cunoaşte o largă răspândire în Ţara Bârsei, Munţii Apuseni, regiunea
Hunedoarei, zona Lăpuşului şi parţial în Vâlcea.
Casa pe două nivele apare în zona subcarpatică şi este atestată mai întâi în
Gorj încă din secolu al XVIII-lea, iar în Transilvania în prima jumătate a secolului al
XIX-lea, la început în Mărginimea Sibiului. Casa pe două nivele este mai răspândită
în zonele viticole şi pomicole din sudul Carpaţilor Meridionali, unde era nevoie de
amenajarea unui spaţiu destinat depozitării vinului şi fructelor. Unele au la nivelul
superior un foişor, la care se accede printr-o scară exterioară de lemn. La începutul
secolului al XX-lea se răspândeşte şi în nordul Moldovei.

9.1.1.2. Materiale şi tehnici de construcţie

Materialele folosite la construirea caselor şi anexelor gospodăreşti tradiţionale
au fost lemnul, pământul şi piatra. În zonele de munte lemnul de molid a fost
principalul material de construcţie în timp ce în zonele deluroase materialul de bază a
fost stejarul. În zonele de câmpie pereţii caselor s-au construit din îngrădituri de

61
nuiele lipite cu lut, mai târziu din lut amestecat cu pleavă, iar la construirea
scheletului acoperişurilor s-a folosit lemnul.
Pentru învelitoarea acoperişului în zonele înalte s-a folosit şindrila din lemn, în
zonele colinare şi de şes paiele şi stuful, în timp ce în Dobrogea s-au folosit frecvent
olanele ceramice.
Încă din prima jumătatea a secolului al XIX-lea, sub influenţa arhitecturii
urbane, în unele zone, printre care şi Ţara Bârsei, s-a introdus cărămida pentru
construirea pereţilor şi ţigla pentru învelitoarea acoperişului.
a.Temelia caselor a constat în faza arhaică în aşezarea pe bolovani mari la
colţuri a patru temeie, nişte bârne groase sub care se umplea cu bolovani de râu. Cu
timpul, printre pietre s-a pus argilă, mai târziu mortar de var cu nisip.
În unele zone zidăria din faţă s-a lărgit odată cu streaşina şi a dat naştere
târnaţului din lemn, numit şi prispă, sală sau foişor.
O altă fază în evoluţia casei, care coincide cu trecerea la casa cu trei încăperi o
constituie înălţarea unor temelii din piatră, care a făcut posibilă apariţia pivniţei în
temelie, sub casă.
b.Pereţii caselor. La casele cu pereţii din lemn se foloseau bârne lungi,
rotunde, aşezate în cununi orizontale şi îmbinate la capete în “cheotoare”, numită şi
“cheie bătrânească”. Cu timpul, locul bârnelor rotunde a fost luat de bârnele cioplite
în “patru feţe”, îmbinate la capete prin cheotori drepte “în coadă de rândunică”,
numite şi “cheie nemţească”.
Dintre sistemele constructive, tehnica cununilor orizontale, numită, în
literatura de specialitate şi sistemul blockbau, este cea mai veche şi o întâlnim în
regiunea carpatică, în sud-estul european şi în zona Alpilor Dinarici până în zilele
noastre.
În unele zone întâlnim sistemul nimit fachwerk, al construcţiilor în paiantă.
Casele cu pereţii de lut, potrivit tehnicilor de construcţie cunosc mai multe
variante:
 case cu pereţii din lut aplicat pe îngrădituri de nuiele
 case cu pereţii din lut introdus între leaţuri
 case cu pereţii construiţi numai din lut amestecat cu paie şi pleavă
 case din chirpici, vălătuci

Casele cu pereţii din piatră sunt mai frecvente în sudul Dobrogei, în sudul
Munţilor Apuseni şi în sudul Banatului. În unele aşezări din imediata vecinătate a
centrelor dacice din Munţii Orăştiei şi acoperişurile caselor erau construite tot din
piatră.
Introdusă încă din secolul al XIX-lea ca material de construcţie, cărămida
începe să înlocuiască celelalte materiale de construcţie în aşezările urbane şi treptat în
satele apropiate.
c. Acoperişul casei şi al anexelor gospodăreşti tradiţionale s-a construit din
materiale şi în tehnici diferite, adaptate întotdeauna condiţiilor climaterice.Aşa se
explică înălţimea mare pe care o capătă acoperişul în zonele cu precipitaţii abundente
sau acoperişul cu pante reduse în zonele cu vânturi puternice.
Formele tradiţionale ale acoperişurilor sunt:
 în patru ape
 în două ape
După materialele din care au fost construite distingem:
 acoperişuri din paie şi trestie
 acoperişuri din şindrilă, şiţă şi draniţă
62
  acoperişuri din ţigle şi olane
 acoperişuri din tablă
Acoperişurile din ţigle şi olane au apărut în oraşe de unde s-au răspândit la
sate; în Transilvania sunt renumite ţiglele, în timp ce în Dobrogea predomină
acoperişurile de olane, făcute de meşteri locali
Materialele şi tehnicile tradiţionale sunt treptat părăsite, o dată cu evoluţia
casei spre planuri dezvoltate care părăsesc , la rândul lor, planurile tradiţionale şi
caută să asigure un grad mai sporit de confort, dar care se abat de la formele
arhitecturale ce au definit un anumit şi inconfundabil stil arhitectural românesc
d. Prispa casei este un spaţiu funcţional construit în primul rând din nevoia
ocrotirii pereţilor casei de intemperii, dar totodată locul preferat pentru desfăşurarea
imaginaţiei ornamentale a ţăranului şi spaţiu de trecere funcţională şi plastică între
mediul înconjurător şi interiorul încăperilor.

9.1.1.3. Modalităţi de exprimare artistică

Obţinerea frumosului în arhitectura populară a fost mai curând rezultatul intuirii
de către meştrul-ţăran a anumitor legi matematice decât aplicare unor principii de
compoziţie.
Modalităţile de exprimare artistică sunt legate de:
-aşezarea casei şi a celorlate componente ale gospodăriei în ansamblu şi
încadrarea întregului ansamblu în peisajul înconjurător
- stabilirea unor raporturi de mărime dintre diferitele părţi componente ale
clădirii
- decorul arhitectural, remarcabil în arhitectura lemnului
O caracteristică de bază a arhitecturii populare este preferinţa pentru forme
asimetrice, exprimată în dimensionarea diferită a încăperilor, în prezenţa unui foişor
amplasat lăturalnic la casele vechi în timp ce la cele mai noi se manifestă tendinţa
către simetrie, evidentă în amplasarea foişorului în mijlocul faţadei.
Arhitectura populară se remarcă şi printr-o bună proporţionare a întregului
clădirilor, datorită stabilirii unor raporturi armonioase între diferitele părţi
componente atât în plan orizontal , cât şi în elevaţie :
-raportul dintre lăţime şi lungime la casele vechi este frecvent de 2/3 si 3/4
-raportul dintre înălţimea faţadei până la streaşină şi înălţimea acoperişului
este în regiunea muntoasă de 1/2, la cele din regiunea deluroasă de 2/3, pentru ca în
regiunea de câmpie să ajungă la 1/1
Decorul casei ajunge la forme evoluate în arhitectura lemnului, pentru că lemnul
a oferit desfăşurarea unui bogat repertoriu decorativ arhitectural, Elementele
ornamentale sunt amplasate pe componentele arhitecturale funcţionale ale casei:
grinda, stâlpii, prispa, contrafişele, în acele locuri în care pot să pună mai bine în
valoare frumuseţea construcţiei. Grinzile casei mari din interior poartă decor crestat,
geometric, alături de consemnarea anului construcţiei şi de numele meşterului. Cele
mai reuşite realizări ale decorului arhitectural le întâlnim în Maramureş şi în Gorj:
stâlpii în torsadă, funia ca element tipic pe care îl întâlnim şi la bisericile de lemn,
decorul geometric alcătuit din cercuri şi rozete care acoperă faţa inferioară a
fruntarului casei, decorul geometric al stâlpilor, decorul traforat al balustradei
prispelor. În partea de nord a Moldovei, stâlpii prispelor sunt în întregime acoperiţi cu
motive geometrice, prin crestare. în alte zone un efect decorativ se obţine prin
dispunerea în romburi a scândurilor din care este făcută uşa de la intrare, în decorul
traforat al cerdacului.

63
 Remarcabilă realizare a arhitecturii populare româneşti este casa cu foişor din
Vâlcea, cu decor realizat atât prin crestare, cât şi prin traforarea pălimarului (prispei)
Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o dată cu trecerea la
tehnica mai evoluată de îmbinare a bârnelor cioplite pe patru muchii în “coadă de
rândunică” şi sub influenţa arhitecturii urbane se răspândeşte decorul în tencuială sau
în stucatură la ancadramentele ferestrelor ale uşilor, la colţurile pereţilor, la început cu
motive geometrice, iar în ultimele decenii cu elemente florale asociate şi cu alte
materiale introduse în tencuială, străine culturii populare tradiţionale.

9.1.2. Bisericile de lemn

Ca realizări tehnice şi artistice , bisericile de lemn se situează printre cele mai
izbutite în domeniul arhitecturii de lemn.
Construite de către meşteri populari, prin contribuţia comunităţii săteşti aceste
monumente de cult pleacă de la forma simplă a casei ţărăneşti, cu care se înrudeşte
atât ca materiale şi tehnici de construcţie, cât şi ca formă şi decoraţie.
În evoluţia sa, biserica de lemn împrumută, începând din secolul al XIV-lea,
şi unele elemente de plan şi structură din arhitectura edificiilor religioase de zid.
Cea mai veche formă de plan este dreptunghiular-alungită, în care sunt
amplasate cele trei încăperi cerute de rânduielile bisericii greco-orientale (ortodoxe):
altarul cu masa cultică, naosul, partea centrală, rezervată bărbaţilor şi pronaosul,
destinat femeilor; altarul este despărţit de naos printr-un iconostas, naosul de pronaos
printr-un perete străpuns de trei goluri, şi pronaosul de exterior printr-un zid cu uşă în
ax sau pe lături.
În Ţara Românească bisericile sunt foarte simple, au înfăţişarea unei case
precedată la apus de un pridvor, ca o prispă de casă, altarul are o formă
dreptunghiulară la cele mai vechi.
În Moldova, planul bisericilor de lemn interpretează caracteristicile arhitecturii
de zid la biserica din Răpciuni-Neamţ, cu un foişor de plan pătrat supraînălţat de un
turn clopotniţă, acoperiş în patru ape şi streaşină proeminentă.
Cele mai desăvârşite biserici aparţinând arhitecturii de lemn sunt cele din
Transilvania, la care, deasupra pronaosului, se înalţă turnul-clopotniţă, terminat la
partea superioară cu un balcon încoronat de un coif piramidal cu săgeată, având ca
origine un model gotic, adaptat nevoii ca sunetul clopotului să fie auzit de departe. Un
exemplar de mare valoare artistică atât prin realizarea constructiv-arhitecturală, cât şi
prin înscrierea în peisaj, este biserica din Şurdeşti-Maramureş, construită în anul
1766, al cărui turn are o înălţime de 54m, fiind printre cele mai înalte construcţii
religioase din lume. În anul 1999, biserica din Şurdeşti a fost inclusă în lista
patrimoniului cultural mondial UNESCO.
Pridvoarele bisericilor, ca şi cele ale caselor, au fost locul de desfăşurare a
creaţiei artistice; pereţii exteriori au fost de cele mai multe ori împărţiţi în două
registre de un brâu în torsadă (funie), străvechi element decorativ arhitectural, în timp
ce la ancadramentele uşilor întâlnim elemente ale arhitecturii în piatră, romanice şi
gotice.

9.2. Arhitectura cu caracter monumental

În statul dac apar semnele unei vieţi cvasiorăşeneşti asemănător aşezărilor de
tip celtic, acele oppidum, pa care geto-dacii le numeau dave.
În perioada de înflorire a statului dac s-au ridicat la Sarmizegetusa cel mai
important centru strategic al dacilor, cetăţile: Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Grădiştea
Muncelului, cetăţi cu caracter militar în interiorul cărora erau sanctuare şi mici

64
locuinţe. În aceeaşi perioada, În Moldova a fost construită cetatea de la Bâtca
Doamnei, de lângă Piatra Neamţ.
În perioada stăpânirii romane în Dacia a fost construită una dintre marile
minuni ale tehnicii acelei vremi, podul peste Dunăre de la Drobeta, cu o lungime de
1.135 m., opera arhitectului Apolodor din Damasc. Din ordinul împăratului Traian
este construit oraşul Ulpia Traiana Sarmisegetuza, capitala Daciei romane. În
Dobrogea se păstrează din epoca stăpânirii romane cunoscutul monument
comemorativ Tropaem Traiani, cu sculpturi cu caracter narativ privind războaiele
dacilor cu romanii.
Arhitectura medievală cu caracter monumental-sec.12-18
În timp ce arhitetura populară foloseşte ca materiale de construcţie exclusiv
lemnul, piatra şi pământul, arhitectura de caracter monumental (cetăţi, biserici,
mânăstiri, case boiereşti, palate) foloseşte piatra de râu, piatra de carieră spartă sub
formă de cioplitură sau făţuită, cărămida, lemnul, teracota şi ca material de legătură
mortarul de var alb amestecat cu pietricele fine
După retragerea stăpânirii romane din Dacia, în perioada de desăvârşire a
procesului de etnogeneză a poporului român, populaţia a continuat să trăiască în obşti
săteşti. Desele incursiuni ale populaţiilor migratoare, huni, pecenegi, cumani au făcut
necesară constituirea unor uniuni de obşti care au stat la baza primelor formaţiuni de
tip feudal, cnezatele şi voievodatele, nuclee ale viitoarelor formaţiuni statale.
In aceste condiţii arhitectura în lemn nu mai putea satisface nevoile de apărare
şi nici exigenţele clasei feudale în formare. Ca urmare, apar noi programe
arhitecturale, mai întâi în domeniul fortificaţiilor. În Transilvania, în secolele 10-12 au
fost construite cetăţi cu valuri de pământ şi palisade la Moreşti-Mureş, Biharia,
Cenad. Din aceeaşi perioadă avem dovezi ale procesului de cristalizare a unei
arhitecturi religioase în Dobrogea, ansamblul de bisericuţe rupestre de la Basarabi,
ruinele bisericii de la Niculiţel-sec.11, ruinele bisericuţei de la Garvăn-Dinogeţia-
sec.10-12, iar în Transilvania documentele menţionează existenţa Mânăstirii Sf.Ioan
Botezătorul la Cenad cea mai veche aşezare monastică cunoscută în Banat.
Datorită condiţiilor istorice care au făcut ca teritoriul ţării noastre să fie
divizat în trei state separate, evoluţia arhitecturii prezintă aspecte diferenţiate pentru
fiecare provincie în parte. Astfel, în Transilvania, odată cu cucerirea de către Regatul
maghiar pătrund grupurile entice germane şi, odată cu ele, şi cele dintâi elemente ale
arhitecturii romanice, caracteristice Occidentului. Cea mai importantă construcţie de
stil romanic ridicată în Transilvania în secolul al 13-lea este catedrala romano-catolică
Sf.Mihail din Alba Iulia. Alături de arhitectura românească de lemn, dominantă în
Transilvania s-a dezvoltat în partea de sud şi în vestHaţeg, Zarand, Bihor, Maramureş
şi o arhitectură de zid promovată de către cnezii români, ctitori de numeroase biserici
aşa cum este Cândea, care ridică biserica de piatră din Sântămăria Orlea. În se.13 pe
ruinele unei construcţii din Antichitate a fost ridicată biserica din Densuş, una din cele
mai vechi biserici româneşti din ţară.
În Ţara Românească, începuturile arhitecturii medivale se caracterizează prin
adoptarea unor tehnici şi tipuri de plan de origine bizantină, legăturile cu Bizanţul
fiind favorizate de existenţa unor cetăţi bizantine în Dobrogea şi la Dunărea de Jos-
Păcuiul lui Soare, Garvăn Dinogeţia-dar şi de faptul că religia ortodoxă a poporului
român de aici era legată de Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin.
În Moldova sunt puternice înrâuririle artei occidentale, unde întâlnim forme
ale romanicului şi goticului. Cea mai veche biserică de zid păstrată în Moldova este
Catedrala Sf.Nicolae din Rădăuţi, o bazilică romanică cu trei încăperi adaptată
cultului greco-oriental.

65
 În sec.14 iau naştere noi forme de artă care au stat sub influenţa a două
curente venite din afară, care-şi disputau trecerea la curţile domneşti.
1-curentul occidental romano-gotic, răspândit în Transilvania
2-curentul oriental de origine bizantină, venit prin intermediul ţărilor slave
Bulgaria şi, mai ales, Serbia, care, în secolul 14 a deţinut primatul în asimilarea şi
prelucrarea artei bizantine din epoca Paleologilor.
Influenţele occidentale s-au făcut simţite, în primul rând, în domeniul
arhitecturii militare la cetăţile care apărau graniţa de nord a Ţării Româneşti, Cetatea
Poienari şi Cetatea Podul Dâmboviţei, iar în Moldova la Cetatea Nemţului, construită
în timpul lui Petru I Muşat, primul domnitor care a organizat sistemul defensiv al
Moldovei,Cetatea de Scaun a Sucevei, cetăţile Ţeţina, Hotinul şi, cea mai
impresionantă, Cetatea Albă.
Curentul oriental de origine bizantină este dominant în Ţara Românească de
unde pătrunde în Moldova şi se caracterizează prin adoptarea unor tenhici şi tipuri de
plan bizantine , predominante în arhitectura religioasă, venită în contact şi cu
influenţele curentului occidental romano-gotic.
În a doua jumătate a secolului 14 se încheie organizarea vieţii religioase prin
înfiinţarea mitropoliilor Ţării Româneşti şi Moldovei sub autoritatea Patriarhiei de la
Constantinopol. Ca urmare, arhitectura religioasă se îndreaptă cu preferinţă către
formele bizantine. La Curtea de Argeş,în timpul lui Basarab I şi a urmaşului său
Nicolae Alexandru este zidită Biserica Domnească Sf.Nicolae, un monument
conceput după modelul clasic al bisericii de tip cruce greacă înscrisă, o creaţie a
meşterilor arhitecturii bizantine. Biserica Domnească Sf. Nicolae este primul
monument religios de mare amploare ridicat în Ţara Românească, păstrat în bună
stare.
Paralel cu organizarea şi construirea bisericilor, atât în Ţara Românească cât şi
în Moldova se organizează mânăstirile, care, având sate şi moşii în proprietate au
contribuit la dezvoltarea culturii şi a meşteşugurilor artistice.
În Ţara Românească, călugărul sârb Nicodim construieşte mânăstirile Vodiţa şi
Tismana, iar în ultimul sfert de veac 14 se ridică mânăstirea Cozia, ctitorie a lui
Mircea cel Bătrân. Folosirea experienţei arhitecturii sârbeşti din această perioadă a
prilejuit dezvoltarea meşteşugurilor legate de arta de a construi şi, ca urmare, pe
şantierele de la Vodiţa, Tismana şi Cozia se formează echipe de meşteri locali,
specializaţi în arta de a construi, ia naştere o şcoală românească de arhitectură.
La sfârşitul secolului 14 se construieşte biserica mânăstirii Cotmeana, iar la
începutul secolului 15 se ridică la Târgovişte biserica ce va deveni Mitropolia Tării
Româneşti., dărâmată la 1890 şi înlocuită cu altă biserică. Tot în secolul 15 a fost
construită la Târgovişte o nouă curte domnească şi mai multe biserici şi mânăstiri
dintre care s-a păstrat doar biserica Sf.Vineri.
În vreme urmaşilor lui Mircea cel Bătrân arhitectura înregistrează o stagnare
datorită războaielor continui şi a luptelor interne pentru domnie.
Secolul 16 debutează în Ţara Românească cu construirea a două monumente
de mare valoare artistică, Biserica Mânăstirii Dealu de lângă Târgovişte ridicată de
domnitorul Radu cel Mare şi Biserica Mânăstirii Argeşului, pe care Neagoe Basarab
o ridică cu piatră din carierele de la Albeşti de lângă Câmpulung şi cu marmură şi
mozaic de la Constantinopol, de unde a adus şi pe meşterul Manoli,vestit cioplitor în
piatră. Între anii 1517-1519 Neagoe Basarab reface şi vechea mitropolie a Ţării
Româneşti.
Biserica de la Dealu şi cea de la Curtea de Argeş prezintă analogii, în ceea ce
priveşte decorul arhitectural exterior, bogat în sculpturi şi reliefuri întinse pe toată

66
suprafaţa pereţilor, cu arta decorativă caracteristică arhitecturii Armeniei şi Georgiei.
Cele două monumente au devenit modele pentru principalele edificii de cult ridicate
în Tara Românească în secolele 16-17 contribuind la cristalizarea unui stil
arhitectonic muntenesc.
În secolul17, perioada domniei lui Matei Basarab -1632-1654 –a fost marcată
de construirea mai multor reşedinţe domneşti şi boiereşti-casele domneşti de la
Câmpulung şi Brebu,curtea de la Goleşti-precum şi de ridicarea unui mare număr de
biserici la Târgovişte, Craiova, Bucureşti şi mânăstiri, dintre care amintim Mânăstirea
Arnota. În această vreme, în Oltenia se conturează tendinţa de fortificare a bisericilor,
turnul clopotniţă fiind tratat ca un turn de refugiu.
Sfârşitul secolului 17 este marcat de înmulţirea curţilor domneşti şi boiereşti,
remarcabile calităţi arhitectonice având curţile şi palatele ridicate de către domnitorul
Constantin Brâncoveanu-1688-1714-la Potlogi şi Mogoşoaia, dotate cu aducţiuni de
apă, cu băi şi grupuri sanitare, reşedinţe ce ofereau un confort mult superior celor din
palatele contemporane din Occident. În timpul lui Constantin Brâncoveanu au fost
construite mai multe ansambluri mânăstireşti-Hurez, Sinaia, Râmnicu Sărat, Antim-şi
foarte multe biserici dintre care amintim Sf.Gheorghe Nou , Colţea, Fundenii
Doamnei. Prin originalitatea rezolvărilor compoziţiilor arhitectonice şi a decorului
monumental, arhitectura din timpul lui Constantin Brâncoveanu a dobândit o expresie
stilistică unitară în cadrul aşa-numitului stil brâncovenesc, a cărui autoritate s-a
manifestat în tot cursul secolului 18.
Ultimul mare ansamblu mânăstiresc a fost cel da la Văcăreşti,un adevărat
testament al artei medievale din Ţara Românească, construit între anii 1716-1722 de
către domnitorul Nicolae Mavrocordat, după care iniţiativa construirii unor biserici
parohiale orăşeneşti şi săteşti este preluată de către categoriile sociale în curs de
dezvoltare ,meseriaşi şi negustori, iar la sate de către obştile săteşti.

În Moldova, în timpul lui Petru Muşat-1374-1391-sunt puse bazele unui

sistem defensiv bine organizat cu puternice cetăţi zidite din piatră la Suceava, Neamţ,
Ţeţina, iar frontiera de răsărit, ameninţată de tătari a fost întărită cu cetăţile de la
Cetatea Albă, Soroca, Hotin. În interiorul ţării au fost construite curţi fortificate la
Roman, Cotnari, Bacău, Hârlău, Iaşi, Piatra Neamţ. Paralel cu arhitectura militară şi
civilă se construiesc şi primele biserici de zid, Sf. Nicolae din Rădăuţi şi Sf. Treime
din Siret.
În timpul lui Alexandru cel Bun-1400-1432-se construiesc complexele
mânăstireşti Bistriţa, Humorul şi Moldoviţa din care au rămas numai resturi de
fundaţii.
Singura clădire care ni s-a păstrat din această perioadă este biserica Sf.
Treime din Siret, de formă trilobată simplă care s-a impus ca prototip al celor mai
numeroase biserici din timpul lui Ştefan cel Mare.
Acţiunile ordinelor călugăreşti ale franciscanilor şi dominicanilor în Moldova
au prilejuit zidirea în oraşele Siret şi Baia a câtorva biserici gotice de proporţii
impunătoare, similare celor din Transilvania, al căror vocabular decorativ a fost
însuşit în parte de către meşterii moldoveni care l-au integrat în arhitectura epocii lui
Ştefan cel Mare.
A doua jumătate a secolului 15 şi secolul 16 au constituit pentru ţările române
o epocă de înflorire artistică datorită dezvoltării economice. Acum se ridică un mare
număr de cetăţi, case domneşti şi boiereşti, mânăstiri şi biserici. Creşte numărul
târgurilor ca centre meşteşugăreşti şi comerciale evoluând ca aşezări urbane,

67
dependente de domnie. Dezvoltarea meşteşugurilor a contribuit la înflorirea artistică
din această vreme când se ridică monumente reprezentative de arhitectură medievală.
În această perioadă, cu precădere în timpul domniei lui Ştefan cel Mare se
desăvârşeşete în arhitectură un stil moldovenesc de mare originalitate.
Primele trei decenii din domnia lui Ştefan cel Mare sunt marcate de efortul
spre construcţiile militare, cerute de nevoile de apărare a ţării:reformează sistemul de
apărare a ţării, restructurează vechile cetăţi de la Neamţ şi Suceava şi ridică altele
noi,cetăţile de lemn de la Bârlad şi Crăciuna şi cele de zid de la Orhei şi Chilia de la
gurile Dunării.
După anul 1487,când încheie pace cu turcii, Stefan cel Mare se îndreaptă spre
construcţii aparţinând arhitecturii religioase şi civile. Este epoca ce avea să dea
Moldovei cele mai frumoase şi mai reprezentative monumente de arhitectură
medievală. Au fost construite curţi domneşti în mai toate oraşele de seamă şi un
număr de 24 de biserici,păstrate întregi. În anul 1488, Ştefan cel Mare construieşte
Schitul Voroneţ pentru Daniil Sihastru. Aici se află biserica Sf, Gheorghe,
caracteristică stilului moldovenesc, ale cărei faţade erau decorate cu discuri de
ceramică smălţuită. În anul 1547 mitropolitul Grigorie Roşca dispune împodobirea
faţadelor acesteia cu pictură murală, pe un fond albastru care face celebritatea
Voroneţului. Cea mai desăvârşită scenă pictată este „Judecata de apoi” de pe peretele
vestic.Aceasta ne îndreptăţeşte să credem că în timpul lui Stefan cel Mare exista o
şcoală de arhitectură în Moldova şi o adevărată armată de meşteri zidari şi lucrători
proveniţi din mediul autohton.
În secolul 16 în decoraţia faţadelor bisericilor mânăstireşti rolul principal
revine picturilor murale-Humor, Moldoviţa. În apropiere de Gura Humorului, Ştefan
cel Mare a construit în anul 1488 Schitul Voroneţ pentru Daniil Sihastrul. Biserica
acestui schit, cu hramul Sf. Gheorghe, caracteristică stilului moldovenesc, iniţial
decorată cu discuri de ceramică smălţuită a fost împodobită la 1547 cu picturi murale
pe toate faţadele, pe un fond de albastru intens, renumitul albastru de Voroneţ, care
face celebritatea acestui monument. Cea mai desăvârşită scenă pictată este “Judecata
de Apoi”. În aceeaşi perioadă, mânăstirile încep să fie fortificate prin curtine înalte,
prevăzute cu drumuri de strajă şi turnuri aşa cum sunt cele de la Probota şi Suceviţa.
În secolul 17 întâlnim o mare varietate tipologică şi ornamentală, apar
influenţele caucaziene, prezente în decoraţia în piatră a faţadelor aşa cum întâlnim la
Trei Ierarhi, precum şi influenţele constantinopolitane-Sf. Sava-Iaşi- şi cele baroce,
pregnante la Golia-Iaşi. În timpul lui Vasile Lupu-1634-1653-sunt mărite şi
înfrumuseţate curţile domneşti de la Iaşi şi conacele Pribeşti, Şerbeşti şi Paşcani, care
evidenţiază progresele arhitecturii civile, cu sporite posibilităţi de confort, cu evidente
legături cu arhitectura brâncovenească.
În secolul 18 se accentuează influenţele baroce trecute prin filiere orientale,
manifestate, mai ales, în decoraţia faţadelor-Sf. Gheorghe-Iaşi.
Către sfârşitul secolului 18 şi începutul secolului 19 arhitectura de stil
neoclasic devine predominantă atât pentru realizarea curţilor şi caselor boiereşti, aşa
cum este palatul de la Mânăstirea Frumoasa din Iaşi, cât şi pentru construirea de
biserici-Văratec-1808.

În Transilvania şi Banat datorită pătrunderii formelor artistice occidentale,

care se întâlnesc cu tradiţia autohtonă şi cu influenţele bizantine evoluţia arhitecturii
prezintă o configuraţie foarte complexă. Cele mai vechi biserici româneşti din piatră
care s-au păstrat-Densuş, Strei Sângeorgiu, Sântă Măria Orlea, Strei , Gurasada,
prezintă confluenţe cu arhitectura balcanică şi cu arhitectura romano-gotică.

68
 În secolul 13 se răspândeşte, datorită cavalerilor teutoni şi a ordinelor
călugăreşti şi mai ales a coloniştilor saşi, stilul romanic şi apoi cel gotic. Cavalerii
teutoni construiesc cetăţile Feldioara şi Codlea, După marea invazie tătară din 1241-
1242 au fost construite numeroase cetăţi şi castele-Hunedoara , Deva, Câlnic. În
arhitectura religioasă, până la sfârşitul secolului 13 , predominant este stilul romanic
în varianta tipului bazilical cu trei nave.
Din a doua jumătate a secolului 13 pătrunde stilul gotic odată cu construirea
bisericii cisterciene de la Cârţa mai apoi biserica din Bartolomeu-Braşov şi cea din
Prejmer. În secolul 14 biserica evoluează de la forma bazilicală la biserica în
dispoziţie de hală,aşa cum este Biserica Neagră din Braşov.
Între a doua jumătate a secolului 14 şi sfârşitul secolului 15 în toate centrele
importante ale Transilvaniei se construiesc biserici gotice :la Cluj Biserica Sf.Mihail,
la Sibiu Biserica închinată Sf.Marii, la Sighişoara Biserica Sf. Nicolae din Deal, la
Braşov,Biserica Neagră, arsă la 1689.
Arhitectura românească din Transilvania este reprezentată de bisericile de
lemn existente în fiecare sat şi de cele de zid ridicate de către cnezi în Ţara Haţegului,
Ţara Zarandului,Munţii Apuseni, care păstrează formele tradiţionale ale clădirilor de
cult ortodox, dar care au adoptat şi unele elemente gotice,bolţi pe ogive, portaluri,
contraforţi, precum şi planul cruciform din arhitectura Ţării Româneşti aşa cum sunt
bisericile din Râu de Mori-Hunedoara , Bârsău –Hunedoara, Almaşu Mare-Alba,
reprezentative pentru arhitectura românească din Transilvania.
De mare valoare este şi arhitectura civilă şi militară, îndeosebi cetăţile de
apărare ,construite atunci când turcii ameninţau Transilvania :Cetatea Bran , Castelul
Corvineştilor de la Hunedoara,Castelul Cândeştilor de la Râu de Mori, o serie de
cetăţi săteşti de refugiu, aşa cum sunt cele de la Râşnov, Rupea, Biertan şi fortificarea
oraşelor,prevăzute cu ziduri de apărare şi bastioane aşa cum sunt Braşovul şi Codlea.
Începând cu secolul 15 un fenomen reprezentativ pentru Transilvania îl
constituie o susţinută campanie de fortificare,datorată, în special pericolului pe care îl
prezenta Împeriul Otoman pentru întreaga Europă. Prin contribuţia breslelor de
meşteşugari, oraşele se înconjoară cu centuri de ziduri, întărite cu turnuri-Braşov,
Sibiu, Sighişoara, Bistriţa, Cluj, Mediaş. În satele de colonizare, bisericile sunt
fortificate şi devin nucleele unor puternice cetăţi ţărăneşti-Prejmer, Hărman, Biertan.
Prin cele circa 200 de biserici fortificate, prin ingeniozitatea amenajărilor
defensive, Transilvania este un reper important de valoare europeană în istoria
arhitecturii.
La începutul secolului 16 apar primele semne ale Renaşterii-loggia castelului
de la Hunedoara-pentru ca în secolele 16-17 stilul Renaşterii să se afirme mai puternic
atât în arhitectura castelelor-Făgăraş, Lăzarea, Iernut-cât şi în numeroasele locuinţe
ale patriciatului orăşenesc, cu precădere în pietrăria ancadramentelor.
În secolul 18 stilul Baroc domină arhitectura Transilvaniei, favorizat de
autorităţile habsburgice, pentru care barocul era un stil oficial-palatul Brukenthal din
Sibiu, palatul episcopal din Oradea.
O altă tendinţă în arhitectura secolului 18 din Transilvania a fost aceea de
asimilare a formelor de stil din Ţara Românească, în primul rând cele brâncoveneşti-
biserica din Sâmbăta de Sus, Făgăraş, Copăcel, Geoagiu de Sus. În acest timp în
arhitectura Transilvaniei apar cetăţile de tip Vauban, construite de autorităţile
austriece-Arad, Oradea, Făgăraş.
Sfărşitul secolului 18 şi începutul secolului 19 marchează trecerea spre
arhitectura neoclasică, reprezentată, la început, prin palatul Teleki din Cluj-Napoca.

69
 BIBLIOGRAFIE

1. Grigore Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul

veacurilor,Editura Academiei,Bucureşti, 1981
2. Ioan Godea, Biserici de lemn din România-nord-vestul Transilvaniei,
Bucureşti 1996
3. Gheoghe Focşa, Ioan Godea, Arhitectura Gorjului, Editura de Vest,
Timişoara, 2002

70