11.

Patrimoniul cultural naţional

11.1. Aspecte juridice

Patrimoniul cultural naţional cuprinde ansamblul bunurilor identificate ca atare,
indiferent de regimul de proprietate asupra acestora, care reprezintă o mărturie şi o expresie a
valorilor, credinţelor, cunoştinţelor şi tradiţiilor aflate în continuă evoluţie; cuprinde toate
elementele rezultate din interacţiunea de-a lungul timpului între factorii umani şi cei naturali.
Legislaţia în domeniu distinge trei categorii de patrimoniu cultural:
a. patrimoniu cultural naţional mobil
b. patrimoniu cultural naţional imobil
c. patrimoniu cultural imaterial
Legea nr. 182 din anul 2000 instituie regimul juridic al bunurilor aparţinând
patrimoniului cultural naţional mobil şi reglementează activităţile specifice de protejare
a acestuia. Potrivit acestei legi: „patrimoniul cultural naţional mobil este alcătuit din bunuri
cu valoare istorică, arheologică, etnografică, documentară, artistică, ştiinţifică şi tehnică,
literară, cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică şi
epigrafică, reprezentând mărturii materiale ale evoluţiei mediului natural şi ale relaţiilor
omului cu acesta, ale potenţialului creator uman şi ale contribuţiei româneşti precum şi a
minorităţilor naţionale la civilizaţia universală”.
Din categoria bunurilor cu semnificaţie etnografică care alcătuiesc patrimoniul cultural
naţional mobil fac parte:
a.unelte, obiecte de uz casnic şi gospodăresc
b.piese de mobilier
c. ceramica
d.textile, piese de port, pielărie
e.alte obiecte din metal, lemn, os, piatră,sticlă
f. obiecte de cult
g.podoabe
h.ansambluri de obiecte etnografice
i. monumente din muzeele etnografice în aer liber
Prin protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, potrivit legii nr. 182 din 2000,
se înţelege: „ansamblul de măsuri având caracter ştiinţific, juridic, administrativ, financiar,
fiscal şi tehnic, menit să asigure identificarea, cercetarea, inventarierea, clasarea, conservarea
şi punerea în valoare” a acestuia, puse în aplicare prin intermediul autorităţilor administraţiei
publice, al unor instituţii specializate: muzee, case memoriale, arhive şi biblioteci, al cultelor
religioase, precum şi al organizaţiilor neguvernamentale cu activitate în domeniu.
Regimul juridic al patrimoniului cultural naţional imobil este reglementat prin
Legea nr. 422 din anul 2001 privind protejarea monumentelor istorice. Potrivit legii:
„monumentele istorice sunt bunuri imobile, construcţii şi terenuri, situate pe teritoriul
României, semnificative pentru istoria, cultura şi civilizaţia naţională şi universală”. Cu
privire la protejarea monumentelor istorice, pe lângă măsurile comune şi patrimoniului
mobil, legea prevede: „inclusiv paza şi întreţinerea, consolidarea, restaurarea, punerea în
valoare a monumentelor istorice şi integrarea lor social-economică şi culturală în viaţa
colectivităţilor locale”.
Prin patrimoniu cultural imaterial, potrivit Legii nr. 26 din anul 2008, se înţelege:
„totalitatea practicilor, reprezentărilor, expresiilor, cunoştinţelor, abilităţilor, împeună cu
instrumentele, obiectele, artefactele şi spaţiile culturale afectate acestora, pe care comunităţile
tradiţionale le recunosc ca parte integrantă a patrimoniului lor cultural”
Din categoria patrimoniului cultural imaterial fac parte:
80
 1. expresii culturale tradiţionale:
1.a. forme de exprimare muzicală (cântece, dansuri, jocuri populare)
1.b.forme de expresie sincretică (obiceiuri, ritualuri, sărbători, etnoiatrie, jocuri
de copii, jocuri sportive tradiţionale)
1.c.forme ale creaţiei populare în domeniul tehnic (meşteşugurile)
2. tezaure umane vii- titlu onorific acordat acelor persoane care sunt recunoscute de
către comunitate drept creatoare şi transmiţătoare de elemente ale unui domeniu al
patrimoniului cultural imaterial.
3. marca tradiţională distinctivă, reprezentativă pentru un grup de creatori, meşteşuguri
tradiţionale etc.
Pentru punerea în valoare a patrimoniului cultural imaterial se poate apela la forme
diverse care sunt la îndemâna comunităţii: organizarea unor ansambluri de datini şi obiceiuri
locale, stimularea iniţiativelor comunitare de revitalizare a manifestărilor de viaţă tradiţională
ce pot deveni o sursă de dezvoltare economică la nivel local, regional, naţional etc.

11.2. Muzeul – instituţie de bază cu atribuţii în domeniul patrimoniului cultural

naţional
Muzeul – potrivit definiţiei I.C.O.M.(Organizaţia Internaţională a Muzeelor)- este o
instituţie cultural-ştiinţifică care are drept obiectiv colectarea şi conservarea bunurilor
culturale şi valorificarea lor, prioritar prin expunere, în scop de instruire, educare şi agrement
al celui mai larg public.
În România, Legea muzeelor şi colecţiilor publice, nr.311 din 2003, defineşte muzeul
ca fiind:„ instituţia publică de cultură aflată în serviciul societăţii, care cercetează,
colecţionează, conservă, restaurează, comunică şi expune, în scopul cunoaşterii, educării, şi
recreării, mărturii materiale şi spirituale ale existenţei şi evoluţiei comunităţilor umane,
precum şi ale mediului înconjurător”.
11.2.1. Funcţiile principale ale muzeului
Potrivit Legii 311 din 2003, funcţiile principale ale muzeului sunt:
- constituirea, conservarea şi restaurarea patrimoniului muzeal;
- evidenţa, protejarea, cercetarea şi dezvoltarea patrimoniului muzeal;
- punerea în valoare a patrimoniului muzeal în scopul cunoaşterii, educării şi recreării
Patrimoniul muzeal constituie doar o parte a patrimoniului cultural al unei societăţi şi
anume partea cea mai reprezentativă, cea mai tipică şi de cea mai înaltă calitate a
patrimoniului cultural respectiv.
Muzeologia le numeşte funcţii specifice (spre deosebire de funcţiile comune
administrativ-financiare) şi le ierarhizează începând cu funcţia de cercetare a „culturii
materiale şi a naturii în scop de colectare, de constituire şi dezvoltare a patrimoniului
cultural”pe care o consideră esenţială, întrucât fără colecţii muzeul nu poate exista.Urmează,
într-o succesiune logică, funcţia de conservare-restaurare a patrimoniului şi pe cea de a
treia poziţie funcţia educaţională-de valorificare cultural- educativă.
11.2.1.1..Funcţia de cercetare, constituire şi dezvoltare a patrimoniului muzeal
are ca activităţi componente:
a. cercetarea ştiinţifică a patrimoniului
a.1. cercetarea de teren
a.2. cercetarea de cabinet-interpretarea rezultatelor obţinute în teren
b. colecţionarea patrimoniului muzeal
b.1. colecţionarea liberă din teren
b.2. achiziţia (cumpărarea)
b.3. donaţia-poate fi liberă sau condiţionată

81
 c. evidenţa ştiinţifică a patrimoniului muzeal prin completarea de documente
adecvate: registre inventar şi fişe analitice ale bunurilor muzeale
d. documentarea de muzeu; informaţia obţinută prin cercetarea ştiinţifică,
colecţionarea şi evidenţa ştiinţifică se concretizează în următoarele fonduri:
d.1.fişierele de muzeu: de evidenţă ştiinţifică şi de conservare
d.2. arhiva documentară formată din:
-arhiva de corespondenţă privind piesele din patrimoniu
-arhiva cercetării-materialele documentare din timpul cercetărilor de
teren
d.3. arhiva de conservare- documente privind conservarea-restaurarea
patrimoniului
d.4.arhiva de expoziţii
d.5. arhiva de manifestări culturale
d.6. cartoteca(hărţi, planuri şi desene)
d.7. fototeca(clişoteca, filmoteca, video)
Din acelaşi fond documentar face parte şi biblioteca cu lucrări de specialitate
publicate, privind domeniile studiate.
11.2.1.2.Funcţia de păstrare şi conservare a patrimoniului muzeal
Funcţia specifică de conservare a patrimoniului muzeal concentrează toate activităţile
având ca finalitate păstrarea nealterată a acestui patrimoniu şi anume:
- activitatea de asigurare a securităţii muzeului
- activitatea de conservare constând din măsuri de optimizare a
ambientului(microclimat, iluminat)
- conservarea activă prin tratamente aplicate pieselor
- activitatea de restaurare
11.2.1.3.Funcţia(activitatea) de valorificare cultural-educativă a patrimoniului
Funcţia de valorificare cultural- educativă a patrimoniului muzeal se realizează prin
diverse activităţi şi anume:
 activitatea expoziţională constând în organizarea şi funcţionarea
expoziţiilor de muzeu
 activitatea editorială- publicaţiile de muzeu (cataloage, repertorii de
colecţii, anuare de studii şi comunicări etc.)
 manifestări culturale (seri muzeale, conferinţe, simpozioane, sesiuni de
comunicări)
-relaţiile cu publicul (ghidajul, lecţia de muzeu)
Expoziţia este principala formă de manifestare cultural-educativă şi cea specifică
muzeului. Prin expoziţie se înţelege o formă de comunicare a unei informaţii complexe şi
specializate, folosind drept mijloc de comunicare expunerea ordonată a obiectelor şi
imaginilor, după o tematică adecvată scopului comunicării
Tipuri de expoziţii. Cel mai important tip de expoziţie este expoziţia permanentă
care trebuie să fie reprezentativă pentru profilul muzeului Un alt tip de expoziţie este
expoziţia temporară tematică, prilejuită de aniversări, evenimente. Expoziţia temporară
poate fi itinerată pentru o anumită perioadă la instituţii muzeale din ţară sau din străinătate.

11.2.2. Categorii de muzee

În funcţie de aria de acoperire teritorială, de mărimea şi importanţa patrimoniului,
distingem patru categorii de muzee:
a. muzee de importanţă naţională
b. muzee de importanţă regională
c. muzee de importanţă judeţeană

82
 d. muzee de importanţă locală
Muzeele de importanţă naţională sunt muzeele care deţin în patrimoniul lor muzeal
bunuri de valoare excepţională, semnificative în plan naţional pentru istorie, arheologie,
etnologie, artă, arhivistică, ştiinţă, tehnică, literatură, cinematografie, numismatică, filatelie,
heraldică, bibliofilie, cartografie şi epigrafie. Dintre cele 28 de muzee de importanţă naţională
amintim: Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul Naţional de Istorie al României,
Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, Muzeul
Peleş din Sinaia, Complexul Naţional Muzeal „ASTRA” din Sibiu şi Muzeul Pomiculturii şi
Viticulturii din Goleşti, judeţul Argeş.
Muzeele de importanţă regională sunt cele care deţin în patrimoniul lor muzeal bunuri
semnificative în plan regional. Dintre cele 14 muzee de importanţă regională menţionăm pe
cele care deţin bunuri de valoare etnografică: Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-
Napoca, Muzeul Maramureşului din Sighetul Marmaţiei, având în structura lor ambele tipuri
de expoziţii etnografice: expoziţia în aer liber, constituită din monumente de arhitectură
populară reprezentative pentru arealul teritorial respectiv şi expoziţia pavilionară alcătuită
din obiecte muzeale aparţinând domeniilor etnografiei: ocupaţii tradiţionale, meşteşuguri, artă
populară ( port popular, ţesături, broderii, pictură pe sticlă)

11.2.3. Muzee în aer liber din România

Ideea prezentării unor monumente în aer liber în România apare în 1867, când
Alexandru Odobescu propune prezentarea unei copii după biserica Stavropoleos din Bucureşti
la Expoziţia universală de la Paris. Peste patru decenii, în anul 1909, profesorul Tzigara-
Samurcaş prevedea aducerea în Muzeul etnografic de artă naţională, artă decorativă şi artă
industrială a unor gospodării autentice din toate regiunile mai însemnate locuite de români.
Cercetările de sociologie rurală efectuate sub conducerea profesorului Dimitrie Gusti
de colective de profesori şi studenţi au dus, mai întâi, la organizarea unor expoziţii şi în final
la întemeierea Muzeului Satului.
Muzeul Satului din Bucureşti inaugurat în ziua de 9 mai 1936 a fost conceput de
către Dimitrie Gusti ca muzeu sociologic locuit de gospodari şi care trebuia să devină o
„şcoală de cunoaştere şi de iubire a satului şi a ţăranului nostru”. Ca urmare a cercetărilor
efectuate au fost aduse în muzeu 29 de gospodării cu întregul inventar gospodăresc, o
biserică, cinci mori de vânt, o moară de apă, o piuă, o cherhana, un teasc de ulei şi o povarnă.
Pe parcursul timpului muzeul a avut mult de suferit, mai ales în timpul celui de al
doilea război mondial.
În anul 1949 este numit director al muzeului prof. Gheorghe Focşa, care începe
reorganizarea muzeului după criterii etnografice şi muzeologice, reface interioarele cu obiecte
autentice achiziţionate din zonele de origine ale monumentelor, aduce noi monumente din
zonele etnografice reprezentative
Monumentele din Muzeul Satului ilustrează modul de viaţă al ţăranilor din secolele
XVII-XX şi sunt amplasate pe criterii geografice şi istorice (Muntenia, Oltenia, Moldova,
Transilvania, Banat, Dobrogea).
Muzeul se întinde pe o suprafaţă de 14,5 ha şi deţine 38 complexe gospodăreşti, cu
272 monumente: 44 de case amenajate în interior cu toate obiectele utilizate tradiţional în
zonele de provenienţă, grajduri, şuri, cuptoare pentru pâine, ateliere meşteşugăreşti; un sector
al instalaţiilor de tehnică populară: pive, vâltori, teascuri de struguri şi de ulei, mori de apă şi
de vânt; trei biserici de valoare excepţională, o gospodărie secuiască, una de lipoveni, o
gospodărie de apicultor din satul Cut-Alba.

Muzeul Civilizaţiei Populare -ASTRA

83
 Muzeul Civilizaţiei Populare , ( secţie în aer liber a Muzeului ASTRA) a fost
inaugurat în anul 1967, după cercetări prealabile începute în anul 1956 (şi conduse de către
renumitul etnograf sibian Cornel Irimie) constând în inventarierea tuturor instalaţiilor
hidraulice din ţară şi transferarea şi reconstruirea celor mai reprezentative pe o suprafaţă de 42
ha în zona Dumbrava Sibiului. Primul monument transferat şi reconstruit în 1963 a fost o
moară hidraulică datată 1848, din satul Dăbâca, judeţul Hunedoara.
Astăzi, muzeul deţine un patrimoniu de peste 13o monumente de civilizaţie populară,
între care cea mai completă colecţie de mori din Europa, cuprinzând câteva unicate pe plan
naţional şi european: moara cu 6 ciuturi, ultima moară de vânt „căciulată” din România,
ultimele două mori plutitoare de pe Olt şi Someş, cea mai completă serie tipologică din lume
de instalaţii de industrie populară tradiţională (mori, uleiniţe, teascuri de vin, poverne, pive,
dârste, vâltori, ferăstraie, şteampuri, ciocane hidraulice etc.), cea mai completă serie
tipologică a monumentelor de arhitectură pastorală, ateliere meşteşugăreşti de boştinar şi
lumânărar, de dogar, rotar, olar, fierar, cojocar, ţesător, trăistar.
Activitatea de conservare şi restaurare a patrimoniului muzeal este organizată şi se
desfăşoară în Laboratorul de Conservare şi Restaurare din incinta muzeului, dotat cu aparatură
de ultimă generaţie şi apreciat ca unul dintre cele mai valoroase din Europa.

Complexul Muzeal Goleşti- Muzeul Pomiculturii şi Viticulturii

Muzeul Pomiculturii şi Viticulturii este aşezat în vecinătatea conacului feudal al
Goleştilor, transformat în muzeu în anul 1958, în apropierea renumitelor podgorii de pe
dealurile Goleasca şi a zonei pomicole Muşcel şi cuprinde două secţii:
-Secţia pavilionară (instrumentar viticol şi pomicol)
-Secţia în aer liber (Muzeul Pomiculturii şi Viticulturii)
Muzeul în aer liber cuprinde două sectoare complementare:
1. Sectorul constituit din gospodării ţărăneşti aduse din principalele zone viticole şi
pomicole, grupate sub forma unui sat românesc, care ilustrează provinciile istorice
tradiţionale
2. Sectorul format din instalaţiile şi instrumentarul specific ocupaţiilor principale
care se află în afara gospodăriilor: cramele, conacele de deal, povernele etc.

Muzeul Etnografic al Transilvaniei. Secţia în aer liber

Secţia în aer liber a Muzeului Etnografic al Transilvaniei, primul muzeu în aer liber din
România, a fost înfiinţată în 1929 pe un teren de 75 ha destinat înfiinţării Parcului Etnografic
Naţional. Acesta a fost conceput ca Institut de Cercetări Etnografice în cadrul căruia să
funcţioneze Muzeul Etnografic cu expunere pavilionară şi în aer liber, Catedra de Etnografie
şi Seminarul. În acest scop, în planul tematic s-a prevăzut ca pe terenul Parcului Etnografic să
fie construite:
-clădirea Muzeului Etnografic cu spaţii pentru expoziţii permanente şi temporare,
depozite, ateliere pentru restaurare şi conservare, bibliotecă, fototecă, săli de curs şi seminarii
pentru studenţi
-locuinţa directorului
-locuinţa grădinarului
-restaurantul
-arena pentru serbări populare
-monumente de arhitectură populară (Muzeul Etnografic în Aer Liber):gospodării
ţărăneşti, reprezentând principalele zone etnografice, biserici de lemn, mori de apă, troiţe,
stână, lăptărie, clopotniţă. O parte din gospodării urmau să fie locuite, astfel ca ţăranii să
practice aici ocupaţiile lor tradiţionale

84
 În perioada 1929-1940 au fost aduse în Parcul Etnografic mai multe gospodării. În
august 1940, în urma Diktatului de la Viena, muzeul s-a refugiat la Sibiu, unde a funcţionat
până în mai 1945. În anul 1956 s-a restructurat planul tematic al Parcului, acesta rămânând
Secţia în Aer Liber, cuprinzând gospodării, monumente de arhitectură populară, instalaţii
tehnice ţărăneşti, ateliere meşteşugăreşti, în timp ce Secţia Pavilionară a fost amenajată într-o
clădire din municipiul Cluj, unde funcţionează şi astăzi.

Muzeul Satului Tradiţional Vâlcean

Muzeul Satului Vâlcean este situat în satul Bujoreni, în imediata vecinătate a
Municipiului Râmnicu Vâlcea, pe un teren din jurul Culei Bujorenilor. La organizarea
muzeului s-a urmărit ca pe suprafaţa de 10 ha, construcţiile să fie amplasate în aşa fel încât
să delimiteze cele două părţi constitutive ale unui sat: vatra şi hotarul satului. Inaugurat în
anul 1974, muzeul cuprinde patru sectoare:
-Sectorul gospodărie-locuinţă, cu 45 de unităţi şi peste 8oo de obiecte de patrimoniu
mobil
-Sectorul instalaţii-meşteşuguri, cu 12 unităţi(pivă, moară, cuptor de olar, cuptor
pentru uscat poamele etc.)
-Sectorul social-cultural (şcoala, hanul-cârciumă, biserica, primăria, prăvălia)
-Sectorul construcţii specializate (cele din hotarul satului sau din zona montană: stână,
stupină de albine, fântână de hotar, troiţe de hotar)

Muzeul Satului Maramureşean

Este secţia în aer liber a Muzeului Etnografic al Maramureşului, situat în municipiul
Sighetul Marmaţiei, vechea capitală a Maramureşului istoric. Muzeul se constituie ca o
rezervaţie de monumente de arhitectură ţărănească, grupate pe principalele subzone ale
Maramureşului istoric: Cosău-Mara, Iza inferioară, Iza mIjlocie, Vişeu-Borşa şi subzona Tisei
şi a bazinului Ruscova.

Muzeul Arhitecturii Populare din Gorj

Amenajat pe un teren din apropierea Culei Cornoiu din satul Curtişoara şi inaugurat în
anul1975 muzeul este constituit din gospodării, case de locuit, porţi monumentale, pivniţe de
deal. Monumentele din cadrul muzeului reprezintă evoluţia arhitecturii populare din secolele
XVIII- XX, din Gorj, una din cele mai interesante zone în ceea ce priveşte arhitectura în lemn
din România.

Muzeul Etnografic Reghin

Muzeul din Reghin are o secţie pavilionară, cu peste 4500 de obiecte, grupate pe
colecţii de etnografie, artă populară şi creaţie artistică contemporană şi o secţie în aer liber
care prezintă în ordinea evoluţiei instalaţii tehnice şi procedee tehnice tradiţionale pentru
obţinerea produselor alimentare. Muzeul Etnografic Reghin, deţine şi o bogată arhivă
documentară cuprinzând filme, planuri, hărţi reprezentative pentru zona valea superioară a
Mureşului şi Câmpia Transilvaniei

Muzeul Satului Brănean a fost înfiinţat în anul 1961 prin transferul unor monumente
de arhitectură populară şi a obiectelor gospodăreşti aferente din satele zonei Bran, în parcul
etnografic din apropierea castelului. Muzeul reconstituie, într-o viziune cronologică tipurile de
gospodării, principalele ocupaţii precum şi modalităţile de prelucrare a lânii şi lemnului din
cele 13 sate aparţinătoare zonei.

85