Aprecieri critice despre I.L.Caragiale.

“Caragiale n-a gasit , nu l-a lasat inima sa vada

ridicolul in viata taranimii - cum n-a gasit , n-a vazut
, nu l-a lasat inima sa vada ceva omenesc in viata
claselor noua.”
G.Ibraileanu

“Geniul lui era unul din punctele nediscutate

ale crezului national . Si tot dispretul pe care-l
arunca el admiratorilor si invitatilor sai n-ajungea
ca sa-i stirbeasca - lucru rar pe lume - dreptul de a
zice si de a face oricui orice , de a jigni sentimentul
public in orice forma , de a sta impotriva vremii sale
, si cand gresea ea , si cand era el gresitul . ”
Nicolae Iorga

“Interpretarea lui d-lui Zarifopol urmareste

numai efectele artistice ale operei lui Caragiale ,
stilist lucid , si observator original (…) Caragiale ,
prin materialul artistic , este , impreuna cu Ion
Creanga , cel mai specific scriitor roman .”
Pompiliu Constantinescu
 “Caragiale e omul care impinsese pana la
extrem arta de a concentra si de a margini in linii
elementare si expresive (…) Batranul mester
inpinsese dragostea verbala pana la masuri
neobisnuite ; slefuind vorbele , le redusese la rolul
lor necesar in economia frazei .”
E.Lovinescu
Acest studiu a fost publicat în revista „Convorbiri
Literare” a Societăţii literare „Junimea” în anul
1885, ca urmare a unor critici aduse în presa vremii
teatrului lui Caragiale, cu referire specială la piesa
„D-ale carnavalului”.

„Comediile d-lui I.L. Caragiale” este al doilea studiu

în care sunt prezentate ideiile estetice ale lui Titu
Maiorescu, după „O cercetare critică asupra poeziei
româneşti de la 1867”.Acum criticul îşi propune să
explice din punct de vedere estetic raportul dintre
artă şi realitatea socială, răspunzând, în acelaşi timp,
la întrebarea dacă arta are sau nu o misiune
moralizatoare.

În privinţa primei probleme, cea a raportului dintre

artă şi realitate, criticul remarcă: „Lucrarea d-lui
Caragiale este originală; comediile sale pun pe scenă
câteva tipuri din viaţa noastră socială de astăzi şi le
dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu
deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul
înfăţişării lor în situaţii anume alese de autor”.
Maiorescu observă că meritul lui Caragiale este
acela de „a arăta realitatea din partea ei comică”,
prin „scoaterea şi înfăţişarea plină de spirit a
tipurilor şi situaţiilor din chiar miezul uneri părţi a
vieţei noastre sociale, fără imitare sau împrumutare
din literaturi străine”. În continuare, criticul se
opreşte asupra unuia dintre reproşurile care se aduc
comediilor lui Caragiale, şi anume că ar urmări
scopuri politice. În acest sens, criticul susţine că „o
comedie nu are nimic a face cu politica de partid;
autorul îşi ia personajele sale din societatea
contimporană cum este, pune în evidenţă partea
comică aşa cum o găseşte şi acelaşi Caragiale., care
astăzi îşi bate joc de fraza demagogică, şi-ar fi bătut joc
de işlic şi tombateră şi îşi va bate joc mâine de fraza
reacţionară şi în toate aceste cazuri va
fi în dreptul său literar incontestabil”. Totodată criticul
precizează „[. . .] subiectul poate fi luat din realitatea
poporului, dar tratarea nu poate fi decât ideal-artistică,
fără nici o preocupare practică”. Astfel el îmbrăţişează
ideea lui Immanuel Kant, conform căreia arta este o
finalitate fără scop.

O altă problemă pusă în discuţie de maiorescu este

cea referitoare la moralitatea comediilor lui
Caragiale. Criticul afirmă fără ezitare că arta a avut
totdeauna o înaltă misiune morală şi că orice operă
artistică adevărată o îndeplineşte, deoarece „orice
emoţie estetică [. . .] face pe omul stăpânit de ea,pe
câtă vreme este stăpânit, să se uite pe sine ca
persoană şi să se înalţe în lumea ficţiunii ideale”.

Pătrunzând în această lume a ficţiunii ideale, omul

distruge pentru un moment egoismul, care este
izvorul tuturor relelor, şi îşi uită interesele
individuale. Are loc, astfel, o combatere indirectă a
răului şi, totodată o înălţare morală.

Acum putem vorbi despre o artă devenită morală şi în

aceasta constă moralitatea comediilor lui I.L. Caragiale,
ca a tuturor operelor de artă, deoarece „înălţarea
impersonală este o condiţie aşa de absolută a oricărei
expresii artistice, încât tot ce o împiedică şi o abate este
un duşman al artei[. . .]”.
Maiorescu foloseşte, în demonstraţia sa, o idee
filosofică schopenhaureiană, confrom căreia
egoismul este rezultatul voinţei oarbe de a trăi şi
deci, sâmburele răului din om, de care aceasta
reuşeşte să se elibereze temporar numai cu ajutorul
contemplaţiei estetice.

Prin aceasta, arta îl înalţă sufleteşte pe om şi astfel

criticul acceptă şi ideea aristotelică a purificării, a
katarismului.
În schimb Maiorescu consideră drept „imorală în
înţelesul artei” „o piesă de teatru cu directă tendinţă
morală, adică punerea intenţionată a unor învăţături
morale în gura unei persoane spre a propaga în
public învăţături”.
Făcând referire la faptul că operele marelui
dramaturg au fost considerate „triviale”, criticul
combate această idee spunând că „tipurile înfăţişate
în comediile d-lui Caragiale trebuie să vorbească
cum vorbesc, căci numai astfel ne pot menţine iluzia
realităţii în care ne transportă”, în schimb „trivial”
nu aparţine lumii ideale, fictive a artei, „ci este o
impresie relativă din lumea de toate zilele, ca şi
decent şi indecent”.

Pe lângă ideeile estetice exprimate, textul discutat

pune în evidenţă încă două aspecte: cultura vastă a
autorului, care face referiri la numeroase opere
literare, sculpturale, picturi din cultura universală în
demonstrarea ideiilor sale, şi stilul polemic
argumentativ al textului.

Pornind de la opera lui I.L. Caragiale, el

demontează, punct cu punct, acuzaţiile aduse
pieselor dramaturgului şi ,apelând la opera acestuia,
îşi construieşte argumentaţia pe baza unor idei
filozosice pe care le stăpâneşte foarte bine. Având
scopul de a desfiinţa afirmaţiile adversarilor
scriitorului, T. Maiorescu apelează la unele procedee
oratorice, dintre care nu lipsesc structura ordonată
şi logică a ideeilor, folosirea unor formule prin care
se realizează legătura dintre părţi („Foarte bine:
Este însă vremea să ne explicăm odată asupra
acestor lucuri, dacă se poate; şi cine ştie de nu se va
putea?”; „Şi fiindcă ziceam că merită[. . .]”; „Adică
cum am zice [. . .]; „Numai că este punţin lucru?”;
„În ce consistă dar moralitatea artei[. . .]”). Aceste
formule mai au rolul de a atrage atenţia citiroului şi
de a-l implica în dispută, stârnindu-I curiozitatea.

Aşadar, Maiorescu se dovedeşte un înzestrat şi fin

receptor al ideiilor critice şi estetice, dar şi un
neîntrecut mânuitor al cuvântului în susţinerea unor
puncte de vedere care au marcat şi au orientat
activitatea critică în literatura română. Multe dintre
judecăţile sale de valoare asupra scriitorilor a căror
operă a analizat-o cu atenţie au valabilitate şi astăzi.