Aristotel (în greacă: Αριστοτέλης, Aristoteles) (n. 384 î.Hr. - d. 7 martie 322 î.Hr.

) a fost unul dintre

cei mai importanți filozofi ai Greciei Antice, clasic al filozofiei universale, spirit enciclopedic, fondator
al școlii peripatetice. Deși bazele filozofiei au fost puse de Platon, Aristotel este cel care a tras
concluziile necesare din filozofia acestuia și a dezvoltat-o, putându-se cu siguranță afirma că
Aristotel este întemeietorul științei politice ca știință de sine stătătoare. A întemeiat și sistematizat
domenii filozofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica. De asemenea, forma aristotelică a
științelor naturale a rămas paradigmatică mai mult de un mileniu în Europa.
Galileo Galilei (n. 15 februarie 1564[5] – d. 8 ianuarie 1642)[1][6] a fost
un fizician, matematician, astronom și filosof italian care a jucat un rol important în Revoluția Științifică. Printre
realizările sale se numără îmbunătățirea telescoapelor și observațiile astronomice realizate astfel, precum și suportul
pentru copernicanism. Galileo a fost numit „părintele astronomiei observaționale
moderne”,[7] „părintele fizicii moderne”,[8] „părintele științei”,[8] și „părintele științei moderne”.[9] Stephen Hawking a spus
că „Galileo, poate mai mult decât orice altă persoană, a fost responsabil pentru nașterea științei moderne.”[10]
Mișcarea obiectelor uniform accelerate, predată în aproape toate cursurile de fizică la nivel de liceu și început de
facultate, a fost studiată de Galileo ca subiect al cinematicii. Contribuțiile sale la astronomia observațională includ
confirmarea prin telescop a fazelor planetei Venus, descoperirea celor mai mari patru sateliți ai lui Jupiter (denumiți în
cinstea sa, sateliți galileeni), și observarea și analiza petelor solare. Galileo a lucrat și în știința aplicată și în tehnologie,
îmbunătățind tehnica de construcție a busolelor.

Principiul de Inerție al lui Galileo spunea: „Un corp care se mișcă pe o suprafață netedă va continua în aceeași
direcție cu viteză constantă dacă nu este perturbat.” Acest principiu a fost incorporat în legile lui Newton (prima lege).
Isaac Newton (n. 4 ianuarie 1643 si a fost un renumit om de știință englez, alchimist, teolog, mistic, matematician,
fizician și astronom, președinte al Royal Society. Isaac Newton este savantul aflat la originea teoriilor științifice care vor
revoluționa știința, în domeniul opticii, matematicii și în special al mecanicii.
Newton a fost primul care a demonstrat că legile naturii guvernează atât mișcarea globului terestru, cât și a altor corpuri
cerești, intuind că orbitele pot fi nu numai eliptice, dar și hiperbolice sau parabolice. Tot el a arătat că lumina albă este
o lumină compusă din radiații monocromatice.
Viața lui Newton a decurs liniștită, pașnică și monotonă; el a murit necăsătorit, iar călătoriile lui s-au mărginit la mici
distanțe, netrecând granițele Angliei.
A murit in 31 martie 1727, la Londra.
Teoria gravitației

În 1679 Newton reia studiile sale asupra gravitației și efectelor ei asupra orbitelor planetelor, referitoare la legile
lui Kepler cu privire la mișcarea corpurilor cerești, și publică rezultatele în lucrarea De Motu Corporum ("Asupra mișcării
corpurilor", 1684).
În lucrarea Philosophiae naturalis principia mathematica ("Principiile matematice ale filozofiei naturale", 1687), Newton
stabilește cele trei legi universale ale mișcării (Legile lui Newton), referitoare la inerția de repaus și mișcare și la
principiul acțiune-reacțiune. Folosește pentru prima dată termenul latin gravitas (greutate), pentru determinarea
analitică a forțelor de atracție, și definește Legea atracției universale.
Albert Einstein (n. 14 martie 1879, Ulm- d. 18 aprilie 1955, a fost un fizician teoretician de etnie evreiască, născut
în Germania, apatrid din 1896, elvețian din 1899, emigrat în 1933 în SUA, naturalizat american în 1940, profesor
universitar la Berlin și Princeton. A fost autorul teoriei relativității și unul dintre cei mai străluciți oameni de știință ai
omenirii.
În 1921 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Fizică.
Cele mai multe dintre contribuțiile sale în fizică sunt legate de teoria relativității restrânse (1905), care
unesc mecanica cu electromagnetismul, și de teoria relativității generalizate (1915) care extinde principiul relativității
mișcării neuniforme, elaborând o nouă teorie a gravitației.
Alte contribuții ale sale includ cosmologia relativistă, teoria capilarității, probleme clasice ale mecanicii statistice cu
aplicații în mecanica cuantică, explicarea mișcării browniene a moleculelor, probabilitatea tranziției atomice, teoria
cuantelor pentru gazul monoatomic, proprietățile termice ale luminii (al căror studiu a condus la elaborarea
teoriei fotonice), teoria radiației (ce include emisia stimulată), teoria câmpurilor unitară și geometrizarea fizicii.

Teoria relativității reprezintă în fizica modernă un ansamblu a două teorii formulate de Albert Einstein: relativitatea
restrânsă și relativitatea generală.
Ideea de bază a acestor două teorii este că timpul și distanțele unui eveniment măsurate de doi observatori au, în
general, valori diferite, dar se supun totdeauna acelorași legi fizice. Când doi observatori examinează configurații
diferite, și anume deplasările lor, una în raport cu cealaltă, aplicând regulile logice, se constată că legile fizice au în
mod necesar o anumită formă.