Pod casimcei – orogeneza caledonica

muntii macin – orogeneza hercinica

ambele in dobrogea
carpatii- orogeneza alpine
carpatii oriental si meridionali s-au format prin cutare si inaltarea sedimentelor
sisturi cristaline, roci sedimentare,
grupa de n si central orientali = relief glaciar si volcanic, carstic
gr sudica carstic si alunecari de teren
bucegi – glaciar, carstic, pe conglomerate
fagaras – sisturi cristaline, glaciar
parang sisturi cristaline
Ghețarii montani apar în general pe suprafețe restrânse, ajungând până în
regiunile ecuatoriale, unde stau instalați pe cele mai semețe vârfuri; sunt izolați în
părțile superioare ale diferitelor masive muntoase și ocupă cuvetele suspendate,
obârșiile unor bazine hidrografice ori platouri înalte și vălurite. Acolo unde
temperatura medie anuală este sub 0 ºC, există posibilitatea formării ghețarilor;
aceasta este limita zăpezilor persistente.
Limita zăpezilor persistente prezintă variații de la ecuator spre poli. În regiunile
ecuatoriale această limita se află la cca 5.000 m, iar în zonele temperate ea
coboară la 3.000 m. Dar limita atinge valorile altimetrice cele mai înalte nu în
zona ecuatorială, ci în regiunile subtropicale, deoarece aici predomina mișcările
descendente ale aerului, care se află departe de starea de saturație cu vapori de
apă. La oscilarea limitei contribuie și alți factori, ca de exemplu gradul de izolare
către interiorul continentului. Astfel în partea de est a Tibetului și în Anzii Americii
de Sud limita zăpezilor persistente se ridica la 6.300-6.500 m.
Cât privește expunerea versanților în raport cu curenții de aer umed, acest fapt
apare bine ilustrat în Himalaya. Versantul lor sudic, condensând
umiditatea musonului oceanic de vară, prezintă limita zăpezii persistente la
înălțimea de cca 4.900 m, în timp ce pe versantul nordic, orientat către zona
pustiurilor interioare ale Asiei, limita se află la aprox. 5.600 m. Mișcarea și
extinderea ghețarilor montani se află în strânsă dependență cu raporturile care
se stabilesc, datorită condițiilor climatice, între procesul de acumulare și deci de
creștere a masei de gheață și cel de topire sau ablație, care determină echilibrul
glaciar.
În funcție de modul în care se realizează sau nu acest echilibru, un ghețar crește
sau descrește în dimensiuni, înaintează sau se retrage. Din acest punct de
vedere un ghețar se poate diviza în două mari sectoare, unul de acumulare,
situat în partea dinspre amonte și altul de ablație, care se află spre aval. Limita
inferioară a sectorului de acumulare coincide cu limita zăpezilor persistente, fiind
oarecum stabilă, în timp ce limita superioară a sectorului de ablație poate oscila
mai sus sau mai jos, în funcție de condițiile locale.
Există trei cauze principale care condiționează topirea ghețarilor montani:
radiațiile solare directe, căldura cauzată prin convecția aerului și șiroirea pe
masa de gheață. Orice ghețar montan, se află în condițiile unui schimb continuu
de materie: reducerea lui datorită topirii, pe de o parte și înmagazinarea de noi
cantități de precipitații solide, pe de altă parte. Sub acest aspect, la nivelul limitei
zăpezilor persistente se tinde la un echilibru mobil între acumulare și topire.
Deasupra limitei zăpezilor persistente, volumul acumulării crește, datorită măririi
cantității de precipitații solide și a temperaturilor coborâte; crescând volumul,
ghețarul se deplasează pe pantă. În acest fel, o parte din masa gheții pătrunde
sub limita zăpezilor persistente, având forma unei limbi. Aici topirea
precumpănește față de