Enigma Otiliei

de G.Călinescu
(roman realist)

Aşa cum observa criticul Nicolae Manolescu în eseul Arca lui Noe, romanul poate fi
considerat o specie literară „genofagă” , în sensul că a înghiţit întregul gen epic prin prestigiul
dobândit mai ales în sec. al XX-lea, astfel că cititorul contemporan este mai ales un cititor de romane.
Romanul este specia genului epic, în proză, de dimensiuni ample cu acţiune complexă,
desfăşurată pe mai multe planuri, la care participă personaje numeroase a căror caracterizare amplă
încearcă să surprindă într-un mod nuanţat condiţia umană.
Una dintre cele mai cunoscute clasificări ale romanului utilizează criteriul perspectivei
narative, în funcţie de care se poate vorbi de două tipuri de roman: obiectiv şi subiectiv.
În evoluţia romanului românesc din perioada interbelică, cele două tipuri de roman coexistă.
Pe de o parte, romanul realist, afirmat încă din sec. XIX, îşi consolidează statutul prin publicarea
capodoperelor semnate de Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu sau George Călinescu. Pe de altă parte,
se afirmă un nou tip de roman, modern şi subiectiv, ilustrat de Camil Petrescu şi Mircea Eliade.
Opera de romancier a lui George Călinescu are caracter polemic, propunându-şi să
consolideze poziţia romanului realist de tip balzacian în spaţiul românesc într-o perioadă în care
alţi romancieri se simţeau atraşi de romanul de tip subiectiv. Concepţia teoretică despre roman a
lui G. Călinescu este ilustrată de autor în cele două texte publicate în perioada interbelică:
„Cartea nunţii” (1933) şi „Enigma Otiliei” (1938).
„Enigma Otiliei” este un roman citadin, care îşi propune să realizeze o amplă frescă a
societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea. Caracterul de frescă socială este dublat
de caracterul de Bildungsroman al textului: romanul urmăreşte formarea personalităţii tânărului
Felix Sima, venit de la Iaşi la Bucureşti pentru a studia medicina.
Tema moştenirii şi motivul paternităţii sunt elemente specifice prozei lui Balzac, iar
prezenţa lor în romanul călinescian a fost principalul motiv pentru care acesta a fost raportat
mereu la balzacianism. De altfel, titlul iniţial al romanului, „Părinţii Otiliei”, făcea trimitere la
problematica paternităţii, dar a fost schimbat de autor la sugestia editorului, din raţiuni
comerciale.
Din punct de vedere structural, romanul este alcătuit din 20 de capitole şi este construit pe
mai multe planuri narative. Un prim plan prezintă destinul tânărului Felix care, rămas orfan, vine
la Bucureşti în casa lui Costache Giurgiuveanu şi trăieşte o tulburătoare poveste de dragoste cu
Otilia Mărculescu, fiica celei de a doua soţii a lui moş Costache. Al doilea plan urmăreşte lupta
dusă de familia Tulea (Aglae Tulea, sora lui Costache, Simion Tulea, soţul ei, Olimpia, Aurica şi
Titi, copiii celor doi) pentru obţinerea moştenirii lui Giurgiuveanu şi îndepărtarea Otiliei.
Tema moştenirii este dublată în romanul lui Călinescu de tema iubirii, fapt ce conferă
complexitate textului şi angrenează un număr mare de personaje în desfăşurarea evenimentelor.
Pentru portretizarea personajelor, autorul utilizează tehnica balzaciană a descrierii fizionomiei şi
a mediului în care acestea evoluează. Tendinţa de generalizare dă naştere unei impresionante
tipologii: moş Costache ilustrează tipul avarului, Pascalopol este aristocratul rafinat, Otilia este
tânăra cochetă şi enigmatică, Felix este tânărul ambiţios, Stănică Raţiu ilustrează tipul arivistului,
Aglae Tulea este „baba absolută fără cusur în rău”, Aurica este fata bătrână, Olimpia este femeia
placidă, Titi este retardatul.
Lumea romanului gravitează în jurul unui personaj modern, Otilia. Alăturat altor
personaje feminine ale literaturii noastre, Otilia impresionează prin complexitatea sufletului,
imprevizibilul care o învăluie, prin farmec şi delicateţe.
Felix vine în casa tutorelui său, bătrânul avar Costache Giurgiuveanu, pentru a studia
medicina. Sora bătrânului, Aglae Tulea, cei trei copii ai ei, Olimpia, Titi, Aurica şi ginerele
Stănică Raţiu doresc să obţină moştenirea avarului. Otilia Mărculescu, fiica vitregă a lui moş
Costache, îl primeşte cu căldură şi îl protejează. Întâiul portret fizic al Otiliei este realizat din
perspectiva lui Felix. „Verişoara” Otilia, pe care o ştia doar din scrisori, îl surprinde în mod
plăcut, mai ales că portretul ei apare conturat în opoziţie cu acela al fetei bătrâne Aurica: „Fata
părea să aibă optsprezece-nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri,
arăta foarte copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă în trupul subţiratic, cu
oase delicate ca de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătată a Aureliei, era o
mare libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie”.
Studentă la Conservator, înzestrată cu un temperament de artistă, Otilia îi va purta de grijă
lui Felix, încă din seara sosirii tânărului în casa lui moş Costache. Neavând o cameră pregătită,
Otilia îi va oferi cu generozitate camera ei, prilej pentru Felix de a descoperi în amestecul de
dantele, partituri, romane franţuzeşti, cutii de pudră şi parfumuri, o parte din personalitatea
exuberantă a Otiliei.
Între cei doi se naşte încă de la început o afecţiune delicată, determinată şi de condiţia lor
de orfani. Impulsiv şi încă imatur, Felix percepe dragostea la modul romantic, transformând-o pe
Otilia într-un ideal feminin.El are nevoie de certitudini, iar comportamentul derutant al fetei îl
descumpăneşte, pentru că nu-şi poate explica schimbările de atitudine, trecerea ei bruscă de la o
stare la alta.
Otilia însăşi recunoaşte cu sinceritate faţă de Felix că este o fiinţă dificilă şi se
autocaracterizează astfel: „Ce tânăr de vârsta mea îţi închipui că m-ar iubi pe mine aşa cum
sunt? Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă! […] Eu am un temperament nefericit: mă
plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată.”.
Relativizarea imaginii prin reflectarea în mai multe oglinzi alcătuieşte un portret complex
şi contradictoriu: fetiţa cuminte şi iubitoare pentru moş Costache, fata exuberantă, admirabilă,
superioară pentru Felix, femeia capricioasă cu un temperament de artistă pentru Pascalopol, o
dezmăţată, o stricată pentru Aglae, o fată desteaptă, cu spirit practic pentru Stănică, o rivală în
căsătorie pentru Aurica, cea mai elegantă conservatoristă şi mai mândră pentru colegii lui Felix,
care invidiază familiaritatea tânărului cu Otilia. Însă cel care intuieşte adevărata dimensiune a
personalităţii Otiliei este Weissmann, prietenul lui Felix, care îi spune acestuia, la un moment
dat:”Orice femeie care iubeşte un bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea lui ca o apariţie
luminoasă. Domnişoara Otilia trebuie să fie o fată inteligentă. După câte mi-ai spus, înţeleg că
te iubeşte.”.
Otilia pleacă pentru o vreme la Paris cu Pascalopol. Felix devine gelos dar, în această
perioadă o cunoaşte pe curtezana Georgeta, cu care are prima lui experienţă erotică.
Ultima întâlnire dintre Felix şi Otilia, înaintea plecării ei din ţară împreună cu Pascalopol,
este esenţială pentru înţelegerea personalităţii tinerei şi atitudinii ei faţă de iubire. Otilia concepe
iubirea în felul aventuros al artistului, dăruire şi libertate absolută; ea crede că rostul femeii:”este
să placă, în afară de asta neputând exista fericire.”. Tocmai de aceea tânăra îl părăseşte pe Felix
(considerând că ar putea reprezenta o piedică în calea realizării lui profesionale) şi alege
siguranţa căsătoriei cu Pascalopol.
Felix îşi termină studiile şi devine un medic renumit. Între timp, Stănică o părăseşte pe
Olimpia şi o ia de soţie pe Georgeta, prin intermediul căreia îşi face relaţii în politică.
Felix îl întâlneşte întâmplător pe Pascalopol în trenul spre Constanţa, iar acesta din urmă îi
arată poza unei doamne, în care Felix o recunoaşte cu greu pe Otilia, cea care rămâne o enigmă
pentru amândoi.
Impresionanta atat prin tema abordata, cat si prin maniera originala in care aceasta este
tratata, romanul “Enigma Otiliei” reprezinta nu doar o capodopera a creatiei lui G. Calinescu ci
si un reper esential in evolutia romanului interbelic de tip realist balzacian.