MASE PLASTICE TERMORIGIDE

Noţiuni fundamentale, generalităţi

Ceea ce au în comun masele plastice termorigide este faptul că, în timpul procesului de obţinere,
componentele îşi definitivează structura în urma reacţiei dintre două sau mai multe componente
care apoi se durifică formând un produs final cu structură de reţea tridimensională (legături între
catene). Anumite mase plastice termorigide se pot obţine dintr-un singur component prin încălzire
sau iradiere. Spre deosebire de majoritatea termoplastelor, masele plastice termorigide nu se pot topi
şi reface pentru a se solidifica apoi în noua formă. În cazul în care masele plastice termorigide sunt
supuse unor temperaturi foarte ridicate ele se rup fără a se topi mai întâi.

Masele plastice termorigide se caracterizează de regulă printr-o mai mare rezistenţă la căldură şi
şocuri mecanice, o capacitate mai scăzută de a absorbi umiditatea şi o mai mică contracţie la uscare
decât majoritatea termoplastelor.

Masele plastice termorigide ca material compozit

Masele plastice termorigide au o mare importanţă printre altele ca parte componentă a materialelor
compozit. Utilizarea acestora s-a dezvoltat foarte mult în ultimii ani datorită adaptării lor la diferite
exigenţe tehnice. În fabricarea materialelor compozit foarte rezistente se folosesc printre altele
răşinile epoxidice şi poliesterii nesaturaţi. Ca materiale de armare se folosesc fibrele din sticlă (de
cele mai multe ori), fibrele poliamidice aromatice, fibrele de carbon (grafit) sau fibrele de bor. În
afară de întăritori şi catalizatori este nevoie şi de agenţi de umplutură, adaosuri ignifugante,
pigmenţi de culoare, agenţi de îngroşare, inhibitori. Materialele de compozit au devenit din ce în ce
mai folosite pentru fabricarea de bărci, subansamble de avioane, componente auto, articole sportive,
rezervoare, cisterne, prefabricate, construcţii de maşini şi locuinţe. În stomatologie diferite
materiale compozit din plastic acrilic au început să înlocuiască amalgamul la refacerea danturii.

Riscurile pe care le implică masele plastice termorigide şi componentele din mase plastice
termorigide pentru sănătate

În general se poate afirma că masele plastice termorigide finite, care sunt complet durificate, nu
implică riscuri pentru sănătate în cazul utilizării normale. Multe dintre materiile prime care se
folosesc la fabricarea acestora sunt însă foarte reactive şi deseori active din punct de vedere
biologic. Astfel anumite răşini (spre exemplu răşinile epoxidice, fenolice sau acrilice) pot provoca
puternice reacţii alergice ale pielii. Printre întăritori există de asemenea mulţi compuşi care pot
cauza alergii cutanate. În plus mulţi dintre aceştia pot provoca iritaţii ale pielii, ale căilor respiratorii
şi ochilor; ei sunt de multe ori cauza reacţiilor de hipersensibilitate ale căilor respiratorii (de ex.
izocianaţii, aminele şi anhidridele acetice organice). Pot apărea chiar şi efecte cronice precum
cancerul sau leziuni ale materialului genetic celular. Folosirea peroxizilor şi a solvenţilor organici
implică şi riscuri de incendiu şi explozie. Riscurile de mai sus pot apărea şi în utilizarea maselor
plastice termorigide incomplet durificate.

La încălzirea maselor plastice termorigide şi a anumitor componente termorigide, precum şi a

anumitor izocianaţi stabilizaţi, se formează produşii de descompunere, care la pătrunderea prin
aparatul respirator pot constitui riscuri grave pentru sănătate.
Răşinile epoxidice

Noţiuni fundamentale

Prezenţă

Componentele din răşini epoxidice apar printre altele în industria constructoare de maşini şi cea
electronică sub formă de adezivi, lacuri şi vopsele, precum şi ca răşini pentru turnat pentru izolaţia
pieselor electronice şi fabricarea de instrumente de formare etc. Materialele de tip compozit bazate
pe răşini epoxidice au devenit din ce în ce mai folosite în industria de apărare şi cea aviatică.
Produsele epoxidice sunt însă utilizate şi în domeniul construcţiilor, de ex. la vopsele, chituri, lacuri
pentru pardoseli, platelaj, adezivi şi mastic de etanşare pentru beton, masă de turnare pentru
refacerea betonului şi a construcţiilor din piatră, aşezarea şi îmbinarea plăcilor ceramice etc.

Caracteristici tehnice

Caracteristicile amestecurilor epoxi gata pentru utilizare şi a răşinilor epoxidice durificate depind de
compoziţia chimică şi deci de capacitatea de reacţie a elementelor componente – răşini epoxidice,
întăritori, diluanţi reactivi şi alţi aditivi. Caracteristicile tehnice ale răşinilor epoxidice durificate,
precum rezistenţa la substanţe chimice şi apă, capacitatea de aderenţă, rezistenţa la îmbătrânire,
ductilitate, rezistenţa la şocuri, porozitatea, se pot modifica în limite largi în funcţie alegerea
elementelor componente.

Aplicare

Modalitatea de aplicare în manipularea diferitelor produse din răşini epoxidice (lacuri şi vopsele,
adezivi, răşini de turnare) poate varia de la aplicarea exclusiv manuală până la folosirea unui robot
complet automatizat. Manipularea manuală poate consta în aplicarea cu pensula sau ruloul,
aplicarea manuală prin pulverizare cu diferite echipamente de pulverizare. Metodele automate
necesită grade diferite de supraveghere şi service.

Agenţii de întărire şi durificarea

De regulă în cazul „uscării la aer”, adică atunci când durificarea se face fără aport de căldură, se
folosesc ca întăritori aminele alifatice. Amestecarea răşinilor epoxidice cu întăritori reprezintă un
moment al operaţiei de lucru (încleiere, vopsire, turnare etc.). Toate reacţiile cu grupări epoxidice au
loc cu generare de căldură. Aportul de căldură accelerează viteza de reacţie.

Sistemele de emailare cu vopsea pulbere de tip epoxi sau amestecuri de poliesteri şi răşini epoxidice
au devenit din ce în ce mai frecvente în industria constructoare de maşini. Există vopsele pulbere
bazate pe răşini epoxidice în aşa numitele sisteme într-un component, ceea ce înseamnă că răşinile
şi agenţii de întărire sunt deja amestecate dar nu intră în reacţie la temperatura normală a camerei.
Pentru ca stratul de lac să se întărească şi să devină funcţionabil după aplicarea vopselei prin
pulverizare, vopseaua pulbere trebuie să se înmoaie, să se lichefieze şi să se întărească. Acest lucru
are loc în urma tratării termice în cuptoare.

Riscuri pentru sănătate

Plasticul epoxidic bine durificat, fabricat din componente bine amestecate, este un material complet
nepericulos. Riscurile de sănătate sunt legate în primul rând de etapa de producţie şi de pulberile
epoxidice care pot apărea în prelucrarea maselor plastice. Încălzirea pulberilor de răşini epoxidice şi
munca la temperaturi ridicate cu materiale acoperite sau vopsite cu produse epoxidice pot emana
noxe dăunătore sănătăţii.

Anumite componente din mase plastice termorigide mai ales cele ce conţin răşini epoxidice cu
moleculă mică, diluanţi de reacţie, poliamine alifatice, sau anhidride acetice organice, pot cauza
iritaţii ale pielii, sau eczeme de contact alergice. Riscul de afecţiuni cutanate variază în funcţie de
componentul manipulat (răşini, diluanţi, agenţi de întărire). Simptomele alergice apar cu uşurinţă pe
pielea deja iritată şi lezată, dar pot apărea şi pe pielea intactă. Alergia se poate declanşa după o
expunere mai scurtă sau mai lungă la aceste componente. O eczemă de contact alergică se manifestă
prin mâncărimi, roşeaţă, micropapule şi eventual vezicule. În cazul unor reacţii puternice pot apărea
tumefacţii şi edeme. Cele mai afectate sunt mâinile şi antebraţele. Uneori eczema apare chiar şi pe
faţă. Contaminarea poate avea loc prin contact direct cu substanţa sau prin preluarea pulberilor sau a
vaporilor din aer. De aceea apariţia simptomelor poate constitui o dovadă privind lipsa de igienă la
locul de muncă sau lipsa igienei personale.

Proprietăţile alergenice ale răşinilor epoxidice cu moleculă mare sunt în general scăzute. În ciuda
greutăţii medii moleculare mari, pulberile epoxidice pot conţine câteva procente de răşini cu
greutate moleculară 340. Riscul unor eczeme de contact alergice în manipularea pulberilor
epoxidice este cel mai ridicat în cazul persoanelor sensibilizate. Cu toate acestea s-a înregistrat un
număr de alergii în rândul salariaţilor care se ocupă cu manipularea pulberilor epoxidice. Este de
aceea important ca eticheta produsului să specifice clar chiar şi existenţa unor concentraţii scăzute
de substanţe alergenice, astfel încât ele să poată fi evitate de către persoanele deja sensibilizate.
Riscul de alergii creşte considerabil în cazul în care pulberile epoxidice cu moleculă mare sunt
manipulate sub formă dizolvată în solvenţi, întrucât răşinile cu moleculă mică pot fi astfel eliberate,
ajungând mai uşor în contact cu pielea.

Diluanţii reactivi pot fi folosiţi la fabricarea amestecurilor epoxi mai fluide, cum ar fi adezivii.
Acestea conţin grupări epoxidice libere şi participă la reacţia chimică până la obţinerea plasticului
final. Multe dintre ele sunt puternic alergice.

Chiar şi pulberile de plastic incomplet durificat sau de vopsea pulbere epoxi pot declanşa reacţii
alergice la cei care au făcut deja alergii. Pulberile de aditivi ca de ex. pigmenţii, agenţii de
umplutură etc., precum şi praful rezultat din şlefuirea plasticului durificat pot cauza probleme
aparatului respirator.

Persoanele care au fost expuse la pulberi sau aerosoli epoxidici ce fuseseră încălziţi la temperaturi
de peste 300°C au suferit leziuni ale pielii, în unele cazuri cu caracter permanent. Simptomele au
fost strângerea pielii, arsuri şi mâncărimi. Acestea au fost agravate de expunerea la frig şi lumină,
mai ales la lumina soarelui şi raze ultraviolete. Se presupune că acest tip de eczemă este cauzată de
produşii de descompunere de la materialul epoxidic încins.
Masele plastice poliuretanice

Noţiuni fundamentale

La fabricarea poliuretanului se folosesc izocianaţi, răşini (de obicei polioli de polieteri şi / sau
poliesteri) şi diferiţi aditivi. Pentru reglarea vitezei de reacţie se adaugă acceleratori de reacţie, cum
ar fi aminele, compuşii organici de staniu sau naftenatul de cobalt. Se adaugă şi alţi aditivi ca de ex.
adaosuri ignifugante, agenţi de umplutură sau coloranţi. La fabricarea plasticului spongios se
adaugă agenţi de expandare, cum ar fi pentanul, dioxidul de carbon sau apa.

Poliuretanul este prezent printre altele sub formă de plastic spongios moale sau dur (plastic
expandat, poliester, polieter), sau sub formă de material cauciucat, în lacuri, adezivi, impregnare,
miezi pentru formare. Fabricarea, injectarea şi turnarea spumei poliuretanice apare de exemplu în
izolarea echipamentelor de răcire, a conductelor de încălzire, a clădirilor, vehiculelor şi navelor.

Izocianaţii

În fabricarea poliuretanului izocianaţii constituie deseori cel mai mare risc pentru sănătate. O parte
dintre aceştia se găsesc sub formă de lichide mai mult sau mai puţin vâscoase la temperatura
camerei, sau sub formă de pulberi. Sunt solubili în cei mai mulţi solvenţi organici.
Izocianaţii în formă prepolimerizată sunt incluşi în sisteme într-unul sau doi componenţi pentru
vopsele, adezivi, pastă de etanşare şi răşini de turnare bazate pe poliuretan. Grupările de izocianaţi
pot fi de asemenea stabilizate, deci temporar inactivate, în sisteme de un component durificate la
temperaturi înalte. La încălzire dispar grupările blocante şi astfel grupările de izocianaţi devin libere
şi pot reacţiona. Observaţi că uneori izocianaţii intră în componenţa aditivilor pentru amestec cu
alte produse, cum ar fi vopseaua alchidică, cu scopul de a îmbunătăţi proprietăţile vopselei, ca de
ex. capacitatea de aderenţă.

Monomerii de izocianaţi au reactivitate mare. Reacţiile date sunt exoterme. Contactul cu apa, chiar
şi cu aerul umed, conduce la formarea de dioxid de carbon şi cantităţi mari de energie calorică.
Reacţia cu formare de gaz şi energie calorică poate fi uneori violentă, ceea ce conduce la o
periculoasă creştere a presiunii în recipientele închise. Reacţia dintre izocianaţi, apă şi polioli este
puternic exotermă. Există riscul autoaprinderii plasticului spongios tocmai fabricat.

Izocianaţii cei mai des întâlniţi sunt:

toluendiizocianaţii
difenil-metan-diizocianaţii sau metilen-difenil-diizocianaţii
polimetilen-polifenil-izocianaţii
hexametilendiizocianaţii
naftildiizocianaţii
izoforondiizocianaţii
trimetil-hexametilen-diizocianaţii
fenilizocianaţii (ca impuritate)
De regulă izocianaţii aromatici au proprietăţi de reacţie mai puternice decât cei alifatici. Este de
asemenea important să ne amintim că volatilitatea este funcţie de temperatură, astfel încât creşterea
temperaturii conduce la creşterea presiunii vaporilor şi deci la creşterea vaporizării.

Riscuri pentru sănătate

Izocianaţii

Izocianaţii implică riscuri pentru sănătate mai ales la inhalarea sub formă de vapori, pulberi sau
aerosoli (ceaţă). Inhalarea poate provoca iritaţia mucoaselor, însoţite de simptome ale căilor
respiratorii asemănătoare celor din astm şi bronşită, precum şi afectarea funcţiei pulmonare. Riscul
unor reacţii de hipersensibilitate este ridicat. Izocianaţii pot cauza de asemenea iritaţii ale ochilor,
pielii şi căilor respiratorii. Expunerea la concentraţii ridicate de izocianaţi poate provoca stări febrile
cu afectarea ţesutului pulmonar. În cazul contactului repetat cu pielea izocianaţi pot provoca
eczeme, şi în cazuri izolate sensibilizarea pielii.

Datorită efectului puternic iritant al izocianaţilor şi mai ales datorită riscului de afectare a funcţiei
pulmonare şi de sensibilizare, valorile limită impuse pentru izocianaţi sunt scăzute. O persoană cu
sensibilitate poate avea serioase probleme de sănătate chiar şi la inhalarea unor concentraţii sub
valoarea maximă admisă.

De obicei concomitent cu hipersensibilitatea la izocianaţi se dezvoltă şi o hiperreactivitate a căilor

respiratorii. Hiperreactivitatea presupune o sensibilitate a individului chiar şi la mirosuri puternice,
ca de ex. parfumurile, la substanţe în general iritante precum fumul de ţigară sau gazele de
eşapament, sau la aerul rece. Aceasta poate deci influenţa şi activităţile individului din afara locului
de muncă. Hiperreactivitatea poate apărea chiar şi după întreruperea expunerii la izocianaţi.
Expunerea la fum de ţigară poate întreţine hiperreactivitatea dobândită.

Cercetătorii au demonstrat de curând că expunerile izolate la concentraţii ridicate de izocianaţi pot

presupune riscuri serioase pentru sănătate. De aceea este important să se inventarieze cu grijă
etapele de lucru care implică riscuri de expunere la concentraţii mari. Procesele în care poliuretanul
este supus la temperaturi înalte, manipularea substanţelor vărsate accidental sau a reziduurilor ca
urmare a unor accidente profesionale sau ale unor perturbări în producţie reprezintă exemple de
situaţii în care expunerea personalului la izocianaţi trebuie prevenită prin utilizarea de echipament
individual de protecţia muncii.

La încălzirea poliuretanilor, de ex. în cazul sudurii sau producerii unui incendiu, se formează gaze
toxice precum monoxidul de carbon, izocianaţii liberi, fenoli, acidul cianhidric, gazele nitroase şi
alţi compuşi azotaţi. Cantităţi mici de acid clorhidric, acid fluorhidric şi fosgen se pot forma în
cazul folosirii hidrocarburilor fluorurate şi clorurate ca agent de expandare la fabricarea spumei
poliuretanice. Amestecul de gaze format este inflamabil şi în cantităţi mari poate conduce la
producerea unei explozii.

Aminele

O atenţie deosebită li s-a acordat şi aminelor volatile. În industria fabricării de poliuretani, aminele
sunt deseori adăugate în amestecul de reacţie pentru a cataliza reacţia de polimerizare. Expunerea la
amine în concentraţii ridicate poate provoca afecţiuni ale ochilor, pielii şi căilor respiratorii, de ex.
astm. Expunerea necontrolată la amine poate deci implica riscuri considerabile pentru sănătate. Este
de aceea important să se facă determinări de expunere şi în ceea ce priveşte aminele.
Masele plastice poliesterice

Noţiuni fundamentale

Poliesterii nesaturaţi se folosesc ca materiale de construcţii , de multe ori împreună cu materiale de

consolidare, fiind cunoscuţi sub denumirea de mase plastice poliesterice armate. Exemple de
produse fabricate din acest material sunt bărcile, caroseriile, rezervoarele, recipientele, conductele,
ţiglele şi alte materiale de construcţii.

Masele plastice poliesterice armate sunt fabricate din poliesteri nesaturaţi şi o componentă de
rezistenţă. Poliesterul nesaturat se obţine prin reacţia dintre un acid carboxilic organic nesaturat şi
un glicol. Produsul de reacţie, un poliester nesaturat, se amestecă cu sau se dizolvă într-un monomer
reactiv, de obicei stiren. În urma reacţiei cu monomerul, poliesterul suferă un proces de durificare,
transformându-se într-un material solid înalt polimerizat, cu structură de reţea. Excesul de monomer
se elimină sub formă de vapori.

Rezistenţa şi celelalte caracteristici mecanice ale produselor se îmbunătăţesc prin armarea

poliesterului. În acest scop se folosesc diferite fibre, de obicei fibre de sticlă sub formă de
împletitură, folie sau aşa-numitul “roving” (semitort). Poliesterul armat cu fibre de sticlă domină
grupul de materiale plastice compozite din fibre. Există de asemenea poliesteri armaţi cu fibre de
carbon, oţel, fibre poliamidice aromatice etc.

Obiectele mari din plastic poliesteric armat se toarnă în forme prin injectare sau aşezare manuală.
Pereţii formei sunt căptuşiţi cu un agent de demulare, cum ar fi ceara, pentru a putea desprinde
produsul din formă după solidificare. Pe suprafaţa tratată cu ceară se aplică apoi gelcoat. Deasupra
stratului de gelcoat produsul stratificat este întărit cu plastic poliesteric şi fibre de sticlă într-un
număr de straturi care variază în funcţie de grosimea dorită. Poliesterul nesaturat şi gelcoatul pot fi
injectate la suprafaţa formei sau aplicate cu ajutorul unei pensule sau al unui rulou.

Riscuri pentru sănătate

Solvenţii organici

Stirenul

Stirenul este monomerul reactiv cel mai des folosit la fabricarea maselor plastice poliesterice. Astfel
stirenul are atât rol de solvent pentru plasticul poliesteric nesaturat, cât şi de ligant pentru stabilirea
de legături ionice / covalente. Stirenul pătrunde în organism în primul rând prin inhalare. Din
cantitatea inhalată se absoarbe cam 60-70%, în funcţie de concentraţia din aerul inhalat şi de efortul
fizic depus în desfăşurarea activităţii. Stirenul poate de asemenea pătrunde în organism prin piele
sau pe calea digestivă. Datorită liposolubilităţii crescute, stirenul se depozitează în ţesuturile grase.

Expunerea la stiren în concentraţii de peste 20 ppm poate provoca iritaţii acute ale mucoaselor
căilor respiratorii şi ochilor. La aprox. aceleaşi concentraţii poate fi afectat şi sistemul nervos
central. Datorită efectului puternic de iritare locală, riscul ca cineva să se expună în mod inconştient
la concentraţii ce îi pot pune viaţa în pericol este neglijabil.

Expunerea îndelungată la concentraţii ridicate de stiren poate provoca leziuni ale sistemului nervos
central (encefalopatie toxică). Au fost înregistrate de asemenea cazuri izolate de astm şi alergii
cutanate. Cantitatea de substanţă pătrunsă prin piele poate fi considerabilă la cei care lucrează în
interiorul rezervoarelor.

Pulberile

Agenţii de umplutură, pigmenţii şi materialul de armare pot cauza tulburări sau îmbolnăviri, mai
ales dacă în urma manipulării rezultă pulberi. În urma prelucrării plasticului poliesteric (şlefuire,
tăiere) rezultă pulberi constând în principal din plastic poliesteric şi într-o măsură mai mică din
fibre de sticlă sau carbon. Pulberile de fibră de sticlă produc iritaţii în urma unor contacte mecanice
şi pot avea efect iritant asupra pielii şi căilor respiratorii. De aceea este important ca uneltele de
mână de şlefuit, să fie prevăzute cu exhaustor. Nu au fost înregistrate modificări pulmonare cu
caracter permanent provocate de expunerea la pulberi de plastic poliesteric armat.
Masele plastice acrilice

Noţiuni fundamentale

“Mase plastice acrilice” este un termen generic pentru o serie de compuşi chimici reprezentaţi de
esterii acidului acrilic sau de compuşii derivaţilor acidului acrilic cu alcooli. Esterii acrilici
constituie materia primă pentru fabricarea produselor acrilice, cum ar fi masele plastice acrilice.

Acestea din urmă pot fi termoplaste sau mase plastice termorigide. Sistemele / produsele
termoreactive bazate pe acrilaţi pot intra în componenţa cernelurilor serigrafice şi poligrafice, a
lacurilor şi vopselelor folosite în tratarea suprafeţelor, a elementelor care intră în structura
pardoselilor, a materialelor dentare, a cimentului pentru fixarea protezelor ortopedice folosite în
artroplastie, a răşinilor de turnare, a mulajelor galvanice fotopolimerizante din tipografii, precum şi
a adezivilor.

Un exemplu important sunt lacurile şi cernelurile pentru tipar care se întăresc la radiaţii ultraviolete;
acestea sunt formate dintr-un liant de bază şi unul sau mai mulţi prepolimeri acrilici. Întărirea în
sine este declanşată prin adaosul unui fotoiniţiator care absoarbe energia razelor ultraviolete,
iniţiând astfel formarea de legături între catenele prepolimerilor.
Se pot folosi chiar şi întăritori pentru întărire fără energie ultravioletă, precum compuşii epoxidici
sau peroxizii.

În acelaşi mod acţionează o parte din acrilaţii utilizaţi în tehnica dentară. Aceştia se întăresc la
expunerea la “lumină albastră” (400-500 nm). Aceşti acrilaţi se folosesc sub formă nealiată între
dintele polizat şi plombă. La rândul lor plombele constau deseori din acrilaţi armaţi (plombe de
compozit).

Un alt exemplu sunt adezivii de tip acrilic.

a) Adezivii cianoacrilici care polimerizează în contact cu aerul în câteva secunde. Au putere mare
de fixare pentru anumite materiale, cum ar fi plasticul, cauciucul sau metalele.
b) Adezivii anaerobi, care se întăresc în absenţa aerului la contactul cu ionii metalici. Iniţial purtau
numele de “lichid de închidere” întrucât erau utilizaţi în special la fixarea cuplajelor filetate.
Adezivii anaerobi sunt utilizaţi pe scară largă în industria automobilelor.
c) Adezivi care se întăresc (polimerizează) la expunerea la raze ultraviolete. Se folosesc în special
în industria electronică.

Riscuri pentru sănătate

Majoritatea componentelor acrilice au efecte iritante asupra ochilor, pielii şi căilor respiratorii.
Iritaţiile pot apărea în urma expunerii la vapori, aerosoli sau pulberi ale unor astfel de produse. La
cei care au predispoziţie se poate declanşa astmul. Chiar şi pulberile rezultate în urma prelucrării
maselor plastice acrilice durificate pot provoca efecte asemănătoare datorită resturilor de substanţă
nedurificată din produsul final. Ceea ce constituie cel mai mare risc pentru sănătate este conţinutul
de monomeri acrilici al produselor din mase plastice acrilice, dar şi conţinutul de oligomeri şi
prepolimeri poate conduce la creşterea riscurilor.
Componentele din mase plastice acrilice sunt de regulă sensibilizante în cazul contactului cu pielea,
cu alte cuvinte pot produce eczeme de contact alergice. Metacrilaţii sunt de regulă mai puţin
sensibilizanţi decât acrilaţii corespunzători.
Un grup deosebit de expus este personalul care lucrează în domeniul tehnicii dentare. Aceştia
folosesc cantităţi mici de material pentru fiecare plombă, dar activitatea se repetă de câteva ori pe
zi. Componentele acrilice nedurificate folosite în tehnica dentară sunt deseori puternic alergenice,
iar cerinţele de precizie din acest domeniu de activitate fac deseori imposibilă utilizarea mănuşilor
de protecţie care există astăzi pe piaţă şi care sunt necesare pentru asigurarea unei protecţii totale.
Pentru a împiedica contactul dintre materialele acrilice şi piele, metodele de lucru şi materialele
folosite trebuie adaptate. Este de asemenea important să se evite inhalarea vaporilor şi a pulberilor
rezultate în urma polizărilor.