TEMA IV. ORGANIZAREA PRODUCŢIEI ÎN SECŢIILE DE BAZĂ.

Unități de conținut

1. Organizarea producţiei la întreprindere.

2. Caracteristica tipurilor de producţie.
3. Caracteristica metodelor de organizare a producţiei.
4. Organizarea producţiei în flux.

Studentul va fi capabil:
 Să cunoască principiile de organizare ştiinţifică a procesului de producţie.
 Să caracterizeze principiile de organizare ştiinţifică a procesului de
producţie.
 Să enumere tipurile de producţie.
 Să caracterizeze metodele de organizare a procesului tehnologic de bază.
 Să enumere caracteristicile organizării producţiei în flux.
 Să enumere criteriile de clasificare a formelor de organizare a producţiei în
flux.

Cuvinte cheie: organizarea, principii de organizare: principiul

paralelismului, principiul proporţionalităţii, principiul liniei drepte,tip de
producţie, producţie individuală, producţie în serie, producţie în masă, metoda
de organizare a producţiei în flux, metoda de organizare a producţiei pe grupe
sau pe comenzi, metoda de organizare a producţiei pe unicate.

1. Organizarea producţiei la întreprindere.

Întreprinderile productive își realizează funcțiunea de producție prin
desfășurarea în bune condiții a procesului de producție.
Procesul de producție contribuie atât la obținerea diferitelor produse,
lucrări și servicii, cât și la crearea unui ansamblu de relații de producție între
persoane ce concură la realizarea acestuia.
Conceptul de proces de producție poate fi definit prin totalitatea acțiunilor
conștiente ale angajaților unei întreprinderi, îndreptate cu ajutorul diferitelor
mașini, utilaje sau instalații asupra materiilor prime, materialelor sau a altor
componente în scopul transformării lor în produse, lucrări sau servicii cu anumita
valoare de piață.

1
 În cadrul unui proces de producție, componenta principala o constituie
procesele de munca iar în anumite ramuri industriale la acestea se adaugă și
anumite procese industriale. Ținând seama de aceste componente, conceptul de
proces de producție mai poate fi definit prin totalitatea proceselor de muncă și a
proceselor naturale ce concură la obținerea produselor sau la execuția diferitelor
lucrări sau servicii.
Procesul de producție poate fi abordat și sub raport cibernetic, ca un proces
destinat să transforme un set de elemente denumite ieșiri.
Abordat din acest punct de vedere, procesul de producție poate fi definit
prin trei componente:
- intrări
- ieșiri
- realizarea procesului de producție.
Componenta principală a procesului de muncă poate fi definit prin acțiunea
muncitorilor cu ajutorul uneltelor de muncă asupra diferitelor materii prime,
materiale sau alte componente în vederea transformării lor în bunuri economice.

2. Caracteristica tipurilor de producţie.

Pentru a organiza în cadrul unei întreprinderi industriale activităţile de
producere şi a le dirija cu succes o importanţă deosebită o are tipul de producţie
acceptat.
Tipul de producţie reprezintă totalitatea factorilor cu caracter tehnic şi
organizatoric ce caracterizează nomenclatura producţiei fabricate, gradul ei de
stabilitate, volumul producţiei, gradul de specializare a întreprinderii luate în
ansamblul ei, cât şi a subunităţilor sale de producţie, până la locul de muncă,
precum şi modul de deplasare a obiectelor muncii de la un loc de muncă la altul
în cursul procesului de fabricaţie.
Tipul de producţie influenţează şi determină metodele de organizare a
producţiei şi a muncii, structura de producţie a întreprinderii şi a secţiilor, gradul
de înzestrare tehnică a producţiei ş.a.
Una din clasificările tipurilor de producţie rezultă în urma unei anchetări
desfăşurate în anul 1958 în rândul a două sute de întreprinderi industriale din
Anglia.

2
 Tabelul 3
Clasificarea tipurilor de producţie

Produs Tipul I
Tipul IV
unic Producţie
Producţie
individuală
de produs

Tipul II Tipul III

Produse
multiple Producţie Producţie
de serie de masă

Cantitate mică Cantitate mare

a) Individuală - produsul este complex şi trebuie fabricat

într-un singur exemplar sau într-un număr foarte mic de exemplare,
de exemplu,construcţia unui imobil, unei nave.
În consecinţă, trebuie să fie pusă în aplicare o organizare specifică a
producţiei, pe o durată limitată.
b) În serie - sistemul de organizare a producţiei trebuie să fie foarte flexibil
pentru a răspunde cererilor formulate de clienţi, de exemplu, confecţiile.
c) În masă - se folosesc procesele care combină elemente standardizate.
Sistemul de organizare a producţiei este deosebit de regim și orice schimbare
necesită intervale mari de timp (de exemplu, liniile de fabricaţie a automobilelor).
d) De proces - un singur produs de mare serie, printr-un proces unic.
Sistemul de organizare nu admite nici o flexibilitate ( de exemplu, producţia de
îngrăşăminte în combinatele chimice).
Din punct de vedere al gradului de continuitate, producţia de proces nu se
deosebeşte de producţia de masă, din care cauză deseori se asimilează acesteia
din urmă. De aceea mai des se vorbeşte de trei tipuri de producţie: individuală, în
serie şi de masă.
Tipul de producţie în masă se caracterizează prin fabricarea unei
nomenclaturi foarte reduse de produse, ce se execută în cantităţi foarte mari.
Aceasta determină marea constanţă a producţiei fabricate, aceleaşi produse
fabricându-se pe perioade foarte mari de timp (într. cimentului, zahărului,
chibriturilor ş.a.).

3
 Se caracterizează cu o specializare adâncită atât la nivelul întreprinderii, cât
şi la cel al secţiilor de producţie şi al locului de muncă.
Ca urmare a fabricării neîntrerupte a aceluiaşi fel de produs, mişcarea
produselor sau pieselor de la un loc de muncă la altul se face bucată cu bucată sau
în flux continuu (adică dispare necesitatea prelucrării pe loturi). Aceasta asigură o
încărcare completă a locurilor de muncă şi o folosire raţională a timpului
disponibil.
Tipul de producţie în serie se caracterizează prin următoarele trăsături:
Constanţa fabricării unei producţii de o nomenclatură relativ redusă;
a) Posibilitatea fixării unor operaţii asemănătoare pe fiecare loc de muncă,
ceea ce permite introducerea unor utilaje cu un oarecare grad de specializare.
b) Lipsa unei specializări depline a tuturor locurilor de muncă (ca în producţia
în serie).
c) Mişcarea pieselor de la o operaţie la alta se face în loturi de fabricaţie în
scopul reducerii duratei de pregătire şi încheiere pe fiecare piesă.
Însăşi seria reprezintă cantitatea de produse de acelaşi fel din nomenclatura
de producţie a întreprinderii, care trebuie fabricată într-o perioadă de plan şi ale
cărei cheltuieli de muncă necesare fabricării nu solicită decât o parte din timpul
disponibil al perioadei.
În raport cu fabricarea unei nomenclaturi reduse, largi sau foarte largi,
producţia în serie se împarte în: serie mare, mijlocie şi mică.
Producţia de serie mică are caracteristici apropiate de producţia
individuală, deoarece se organizează pentru fabricarea unei nomenclaturi relativ
mari de produse, fiecare produs executându-se în cantităţi mici Schimbarea
frecventă a operaţiilor pe un loc de muncă duce la o scădere a gradului de folosire
a utilajului şi a forţei de muncă.
Producţia de serie mijlocie caracterizează tipul de producţie în serie şi se
organizează pentru o nomenclatură relativ redusă de produse.
Tipul de producţie individual se caracterizează prin fabricarea unei
nomenclaturi foarte largi de produse în cantităţi reduse, uneori în unicate. Atât
întreprinderea, cât şi diferitele sale unităţi de producţie sub raportul specializării
au un caracter universal, dispunând de maşini şi utilaje cu caracter universal,
folosind un personal cu o calificare ridicată pentru a face posibilă fabricarea unei
varietăţi de produse. Diferitele produse sau piese sunt deplasate de la un loc de
muncă la altul bucată cu bucată sau în loturi de câteva bucăţi, mişcarea lor
efectuându-se în mod discontinuu.
Tipul de producţie individual determină un nivel tehnic şi organizatoric mai
scăzut ca la tipul de producţie în masă.

4
 În unele cazuri, este deosebit de greu de raport careva producţia la un
anumit tip, de exemplu este vorba de producţia în masă sau în serie mare.
Pentru stabilirea tipului de producţie, în literatura de specialitate au fost
formulate mai multe metode, care, în general, pot fi grupate în metode cantitative
şi metode cantitativ-calitative.
O metodă cantitativă de apreciere a titlului de producţie este aceea care se
bazează pe indicatorul ” număr - obiect-operaţie” (No) repartizate spre execuţie
In mod experimental s-a demonstrat pentru.
No=1 este vorba de tipul de producţie în masă,
2 ≤No≤ 6 - tipul de producţie în serie mijlocie;
10 < No ≤ 20 - tipul de producţie în serie mare;
G < N0 ≤10 - tipul de producţie în serie mijlocie;
N0> 20 — tipul de producţie individuală.
Un astfel de indicator măsoară exact tipul de producţie numai în două
cazuri:
 când la un loc de muncă se execută continuu un singur obiect - operaţie;
 când la un loc de muncă se execută mai multe obiecte - operaţie ale căror
volume de muncă sunt repartizate uniform în fondul său de timp disponibil.
În alte cazuri, acest indicator nu permite o apreciere exactă a tipului de
producţie.
O altă metodă de apreciere a tipului de producţie constă în calcularea
coeficientului tipului de producţie (k), care reprezintă raportul dintre ritmul de
producţie (r) şi tipul necesar executării unui proces sau unei operaţii (ti),
r
K
l
Dacă K≥1, este vorba de producţia în masă
1 <K ≤10 ~ producţia de serie mare
10 <K≤20 ~ producţia de serie mijlocie
20 <K ≤40 ~ producţia de serie mică
K>40 ~ producţia individuală.
În alte surse acest coeficient se determină ca coeficientul de întărire a
normelor, care se calculează ca raport între numărul operaţiilor tehnologice
executate timp de o lună şi numărul locurilor de muncă.
Mărimea acestui coeficient este identică cu cel prezentat.
1. Caracteristica metodelor de organizare a producţiei.
Metodele de organizare a procesului tehnologic de bază şi a desfășurării lui
se grupează în funcţie de cele trei tipuri de producţie:
1. Metoda de organizare a producţiei în flux pentru întreprinderile cu
producţie de masă şi în serie mare.
Metoda de organizare în flux are următoarele caracteristici:
5
  proporţionalitatea deplină în spaţiu şi în timp, sincronizarea
îndeplinirii operaţiilor;
 se lucrează cu un ritm reglementat sau nereglementat;
 mişcarea în continuu a obiectului muncii şi încărcarea continuă a
utilajului
2. Metoda de organizare a producţiei pe grupe sau pe comenzi - pentru
întreprinderile cu producţie în serie.
Această metodă se caracterizează prin:
 proporţionalitatea parţială a subdiviziunilor întreprinderii;
 îndeplinirea unui volum asemănător de lucrări ce se repetă periodic;
 mişcarea obiectului muncii se petrece ciclic, trecerea de la un lot la
altul e însoţită de necesitatea reglării utilajului.
3. Metoda de organizare a producţiei pe unicate. Este caracteristică pentru
întreprinderile cu producţie individuală.
Caracteristicile principale:
 lipsa unei proporţionalităţi spaţiale;
 îndeplinirea aceluiaşi volum de lucru dar diferit după conţinut;
încărcarea ciclică a utilajului şi stocările obiectului muncii.
4. Organizarea producţiei în flux.
Organizarea producţiei în flux are următoarele caracteristici:
1)Divizarea procesului tehnologic pe operaţii egale sau multiple sub
raportul volumului de muncă necesar executării lor. Acest lucru se realizează prin
descompunerea procesului tehnologic în operaţii simple, cât şi prin agregarea lor.
2) Amplasarea locurilor de muncă unde se vor executa diferitele operaţii în
lanţ, în ordinea impusă de succesiunea executării operaţiilor procesului
tehnologic dat sub forma liniilor de producţie în flux. Prin aceasta se asigură
trecerea pe traseul cel mai scurt al obiectului muncii de prelucrat de la un loc de
muncă la altul.
3) Executarea în mod concomitent a operaţiilor pe toate locurile de muncă
din cadrul liniei de producţie în flux.
4) Deplasarea obiectelor muncii sau a produselor de la un loc de muncă la
altul prin folosirea unor mijloace de transport adecvate, se folosesc mijloace
mecanizate sau automatizate de transport.
5) Executarea unui fel de produs sau piese, sau a mai multor feluri de
produse sau piese apropiate între ele sub raport constructiv, al procesului
tehnologic şi al gabaritelor.
6) Clasificarea formelor de organizare a producţiei în flux este necesară
pentru alegerea domeniului de utilizare optimă a acestora. Se clasifică după
următoarele criterii:
1. Gradul de mecanizare şi automatizare a executării operaţiilor. Din
acest punct de vedere se deosebesc:
6
a) linii de producţie în flux unde predomină munca manuală. Se utilizează la
montajul diferitor aparate sau maşini din cadrul industriei constructoare de
maşini, electrotehnice.
b) cu producţia semnificată. Este utilizată îndeosebi în industria de confecţii.
c) cu producţia automatizată sau mecanizată. Se foloseşte la prelucrarea
lemnului, industria uşoară ş.a.
2. In raport cu gradul de continuitate:
a) linii cu producţia în flux continuu - la producţia de masă sau în serie
mare. În acest caz, asigurarea continuităţii lucrului se realizează ca urmare a
sincronizării în timp a operaţiilor de producţie. Conform acestei sincronizări
produsele trec spre prelucrare la diferitele operaţii, pe locuri de muncă, la
intervale de timp precise, fără a se aştepta nici un moment lansarea în fabricaţie a
produselor pe linie.
b) linii de producţii în flux intermitent. Sunt utilizabile pentru producţia în
serie. Se caracterizează prin şi lipsa de sincronizare a executării în timp a
operaţiilor, funcţionarea liniei neavând la bază un tact bine stabilită
3. După nomenclatura producţiei fabricate, deosebim:
a) linii de producţie în flux cu nomenclatura constantă. În cadrul linii acestor
se fabrică în mod constant un singur fel de produs, în cantităţi mari, folosindu-se
acelaşi proces tehnologic. Se foloseşte la producţia de masă.
b) cu nomenclatura variabilă. În cadrul lor se fabrică mai multe feluri de
produse de acelaşi tip, care au un proces tehnologic asemănător Se utilizează
pentru producţia în serie.
c) cu nomenclatura de grup. Se fabrică în cadrul lor, o nomenclatură largă de
produse, care sunt asemănătoare sub raportul procesului tehnologic şi al
configuraţiei constructive.
4. După gradul de ritmicitate:
a) linii de producţie în flux cu ritm reglementat. Se caracterizează prin aceea
că liniile trebuie să livreze pe unitate de timp (oră, zi) o anumită cantitate de
producţie egală cu mărimea stabilită a ritmului. La această formă trebuie să existe
o sincronizare a executării în timp a operaţiilor de producţie, mijloacele de
transport folosite pentru deplasarea obiectului muncii sau a produsului având o
viteză de mişcare corelată în mod strict cu ritmul de funcţionare adaptat.
b) cu ritm liber. Nu necesită sincronizarea executării operaţiilor, livrarea
produselor făcându-se la intervale neregulate de timp.
5. După poziţia obiectului de prelucrat:
.a) cu obiect mobil. Este cea mai răspândită. În acest caz, produsul sau piesa se
deplasează cu mijloace de transport de la un loc de muncă Ia altul după
executarea operaţiei.
7
b) cu obiect fix. In acest caz obiectul muncii este fix, iar muncitorii cu
instrumente portative se deplasează în jurul obiectului. Se utilizează în industria
de maşini grele, vase maritime, turbine etc.
6. După modul de trecere a produselor sau pieselor de la un loc de muncă la
altul, se evidenţiază:
a) bucată cu bucată — în cazul liniilor în flux continuu;
b) în loturi - în cazul liniilor în flux discontinuu.
7. După configuraţia liniei:
a) linie în flux în linie dreaptă,
b) în linie curbă;
c) în zigzag;
d) în careu;
e) în formă de cerc ş a.
8. După gradul de cuprindere a producţiei întreprinderii:
a) linii de producţie în flux pe sectoare;
b) linii de producţie în flux pe secţie;
c) linii de producţie în flux pe întreaga întreprindere.
9. După modul de deplasare a produselor sau pieselor între operaţii:
a) linii de producţie în flux neînsemnate cu mijloace de transport speciale;
b) înzestrate cu mijloace de transport neacţionate mecanic;
c) cu transportoare mecanice (benzi rulante, conveiere etc ).
Indicatorii de bază ai organizării producţiei în flux
Organizarea în bune condiţii a unei linii de producţie în flux necesită o
proiectare adecvată, care ar ţine seama de particularităţile produselor sau pieselor
care vor fi executate.
Proiectarea unei linii de producţie în flux necesită stabilirea indicatorilor de
bază: tactul, ritmul, numărul de locuri de muncă necesar pentru executarea
fiecărei operaţii şi a întregului proces tehnologic, lungimea liniei în flux, viteza
de deplasare.
1. Tactul reprezintă intervalul de timp la care un produs sau o piesă iese
sub formă finită de pe linie, calculându-se ca un raport între fondul de timp
disponibil al liniei, pe perioada considerată (schimb, zi, lună) şi cantitatea de
produse prevăzută a se fabrica pe linie conform planului de producţie pe aceeaşi
perioadă.
T=tx 60/P
în care: T- tactul liniei exprimat în min/buc;
t - fondul de timp disponibil al liniei pe perioada de timp considerată, în
ore;
Pp - producţia planificată, în unit. naturale.

8
 Dacă pentru linia de producţie în flux sunt prevăzute întreprinderi
planificate în timpul schimbului, timpul de funcţionare al liniei trebuie micşorat
cu mărimea acestora.
T=t x 60-î/Pp

unde î - mărimea întreruperilor planificate.

2. Ritmul de lucru al liniei reprezintă o mărime inversă tactului şi exprimă
cantitatea de produse care se execută în cadrul liniei pe unitate de timp (minut,
oră, schimb).
R=1/T; R=Pp /t*60
3. Numărul de maşini sau de locuri de muncă care trebuie să execute o
operație.
Nmt =D0 /T;

în care: Nmt - numărul de maşini sau de locuri de muncă;

D0 - durată totală a operaţiilor.
4. Numărul total de locuri de muncă în cadrul liniei în flux.
n

N = Σ Nmt,
i=1
în care; N- numărul total de locuri de muncă;
i - numărul operaţiilor, care pot varia de la 1 la“n”.
5. Lungimea liniei de producţie în flux se determină ca un produs între
distanţa dintre centrul a două locuri de muncă alăturate (pasul liniei) şi
numărul de locuri de muncă pe linie.
L = dx N,
în care: d - pasul liniei
N - numărul de locuri de muncă de pe linie.
Viteza de deplasare a mijlocului de transport care efectuează deplasarea
obiectelor muncii de la un loc de muncă la altul.

V=d/T
Întrebări de control:
1. Enumerați principiile de organizare ştiinţifică a procesului de producţie.
2. Caracterizați principiile de organizare ştiinţifică a procesului de producţie.
3. Enumerați tipurile de producţie.
4. Caracterizați metodele de organizare a procesului tehnologic de bază.
5. Enumerați caracteristicile organizării producţiei în flux.
6. Enumerați criteriile de clasificare a formelor de organizare a producţiei în
flux.
9
 TEMA V. ORGANIZAREA ŞI PLANIFICAREA ACTIVITĂŢILOR AUXILIARE ŞI
DE SERVIRE.

Unități de conținut

1. Necesitatea şi importanţa activităţilor auxiliare şi de servire.

2. Managementul transportului intern.
3. Managementul reparaţiilor fondurilor fixe.
4. Managementul sectorului energetic.
5. Managementul secţiilor de scule la întreprindere.

Studentul va fi capabil:
 Să cunoască secţiile care au în caracter auxiliar şi de servire.
 Să enumere criteriile de clasificare a mijloacelor de transport.
 Să cunoască sarcinile activităţii de transportare în cadrul întreprinderii
industriale.
 Să cunoască sistemul de organizare a transportului în cadrul întreprinderilor
industriale.
 Să cunoască obiectivele activităţii de întreţinere şi reparaţie a utilajelor.
 Să enumere sistemele de reparaţie a utilajelor într-o întreprindere industrială.
 Să enumere obiectivele de organizare a gospodăriei energetice.
 Să enumere căile de folosire raţională a energiei şi a combustibilului
 Să enumere sarcinile creării secţiilor de scule.
 Să enumere criteriile de clasificare a sculelor..

Cuvinte cheie: transportul intern, manipularea, secţia de întreţinere, secţia

pentru asigurarea procesului de transport, secţia de producere şi distribuirea
diferitelor feluri de scule, secţia de producere şi distribuire a diferitelor feluri de
energii.

1. Necesitatea şi importanţa activităţilor auxiliare şi de servire.

O întreprindere industrială, pentru a putea funcţiona în mod ritmic și cu o
eficienţă economică maximă, necesită crearea o dată cu unitățile de producţie de
bază şi a unui ansamblu de unități de producţie cu caracter auxiliar şi de servire.
Acestea sunt secţiile:
a) de întreţinere şi reparare a utilajului;
b) pentru producerea şi distribuirea diferitelor feluri de scule;

10
 c) pentru producerea şi distribuirea diferitelor feluri de energie;
d)pentru asigurarea proceselor de transport, depozitare ş.a:
Este nevoie de folosirea unor metode şi tehnici moderne pentru realizarea
acestor activităţi cu caracter auxiliar şi de servire, subordonate cerinţelor
asigurării unei activităţi normale a proceselor de producție de bază.
În prezent există tendinţa de a se reduce şi dimensiunea acestor unități în
cadrul unei unităţi industriale, ca urmare a creării unor unități economice
specializate în fabricarea diferitelor feluri de scule, a producerii de energie ş.a.
Această tendinţă se justifică sub raport economic prin aceea că, în
condiţiile construirii unor întreprinderi specializate, dotate cu utilaje specializate
şi care folosesc o forţă de muncă specializată în realizarea acestor activităţi, se
face la un nivel calitativ superior și în condiţiile unor costuri de producţie mai
reduse decât în cazul realizării lor în unităţile cu caracter auxiliar şi de servire din
cadrul întreprinderilor.
Existenţa însă a acestor procese obiective nu micşorează importanţa şi
necesitatea unităţilor de producţie cu caracter auxiliar și de servire din cadrul
întreprinderilor industriale, care continuă să reprezinte încă baza asigurării
acestor categorii de activităţi pentru majoritatea unităţilor industriale.
Pentru viitor se prevede un proces mixt de asigurare a întreprinderilor cu
diferite feluri de activităţi cu caracter auxiliar şi de servire.

2. Managementul transportului intern.

Sarcinile, structura, clasificarea transportului intern
Prin transportul intern se înţelege activitatea de deplasare cu mijloace de
transport a diferitelor materiale, piese sau produse pe distanţa care separă două
locuri de muncă, care se succed în procesul tehnologic, în interiorul
întreprinderii, cuprinzând operaţiile de încărcare, de deplasare propriu-zisă şi de
descărcare.
Mişcarea internă a obiectelor muncii cuprinde, pe lângă transportul intern
şi manipulările acestora. Manipulările sunt activităţile elementare cu caracter
neproductiv, care constau în deplasarea obiectelor muncii în raza locului de
muncă sau în imediata apropiere.
Pentru asigurarea efectuării în condiţii bune a activităţilor de transport
intern şi manipularea în întreprindere se creează un compartiment specializat sub
forma serviciului de transport. Cele mai importante sarcini ale lui sunt.
1. Asigurarea deplasării materialelor şi produselor în
interiorul întreprinderii potrivit cerinţelor desfăşurării ritmice a
procesului de producţie în secţiile de bază şi auxiliare.
2. Asigurarea introducerii mecanizării şi automatizării
11
 pentru efectuarea operaţiilor de transport.
3. Îmbunătăţirea continuă a folosirii mijloacelor de transport existente şi
modernizarea transportului prin alegerea raţională a unor noi mijloace de mare
randament.
4. Reducerea costurilor de producţie a transportului intern.
5. Urmărirea operativă a derulării lucrărilor de transport cu maximum de
eficienţă şi rentabilitate ş a.
Există câteva criterii de clasificare a mijloacelor de transport:
I. După raza de acţiune:
a) Transport în exteriorul întreprinderii. Se foloseşte pentru
aducerea materialelor şi produselor necesare întreprinderii, precum şi pentru
trimiterea produselor finite spre consumator.
b) Transport în interiorul unităţilor întreprinderii. Asigură deplasarea
obiectului muncii între verigile structurale ale întreprinderii.
II. După felul mijloacelor de transport folosite:
a) Pe sol: - transport pe şine (pe cale ferată), - rutier,
b) Transportul pe apă - cu ajutorul diferitelor bărci, remorchere,
c) Subteran - la întreprinderile minere, constructoare de maşini,
d) Transportul aerian - cu ajutorul mijloacelor de transport suspendate:
monoraiuri, poduri rulante, funiculare, ascensoare, conveiere ş.a. În special se
utilizează pentru asigurarea încărcăturilor între secţii şi în interiorul secţiei.
III. După modul de acţiune:
a) Transport discontinuu (cu acţiune periodică). Include transport pe şine,
pe sol.
b) Transport continuu - cu ajutorul conveierelor, transportoarelor
pneumatice, monoraiurilor continue etc.
IV. După direcţia de deplasare:
a) Transporturi pe orizontală.
b) Transporturi pe verticală.
c) Transporturi înclinate.
Organizarea activităţii de transport intern
Organizarea activităţii de transport se face în dependenţă de tipul de
producţie. Aşa la întreprinderile organizate pe principiile producţiei individuale
sau de serie mică, în care fluxurile de transport au un caracter variabil, transportul
intern se face pe bază de planuri zilnice sau la cerere.
Întreprinderile industriale organizate pe principiile producţiei de masă şi de
serie mare transportul intern se face pe bază de grafic, pe trasee constante.
Transporturile regulate în raport cu traseul pe care se efectuează pot fi de două
feluri: a) pendulare; b) inelare.

12
 Sistemul pendular are loc atunci când se face deplasarea materialelor sau
produselor cu ajutorul mijloacelor de transport între două puncte constante. Ea
poate fi efectuată în trei variante:
a) Sistemul pendular unilateral - mijlocul de transport se deplasează cu
încărcătură într-o singură direcţie şi se înapoiază fără încărcătură Ia punctul
iniţial (De exemplu, la depozitul de materii prime mijlocul de transport se
încarcă, transportă încărcătura până la secţia consumatoare şi se întoarce fără
încărcătură.).
mişcare cu încărcătură
A B
fără încărcătură
b) Sistemul pendular bilateral, când mijloacele de transport se deplasează cu
încărcătură în ambele direcţii.

A B

c) Sistemul pendular în evantai - când mijlocul de transport asigură deplasarea

unor încărcături dintr-un singur punct în mai multe puncte sau invers, din mai
multe puncte într-un singur punct (de ex., transportul materiilor prime de la
depozitul central la mai multe secţii consumatoare).

A A A

În sistemul inelar deplasarea mijlocului de transport se face într-un circuit

închis, prin transmiterea sau preluarea succesivă a încărcăturii la mai multe
puncte şi întoarcerea obligatorie la punctul de plecare. În acest sistem organizarea
transportului de asemenea se face în trei variante:
a) Sistemul inelar cu flux aproximativ constant - când mijlocul de
transport pleacă cu încărcătura dintr-un punct iniţial la mai multe puncte, unde
descarcă şi încarcă cantităţi de materiale şi produse, astfel încât circulă în
permanenţă cu o cantitate de încărcătură aproximativ constantă.

13
 D B

b) Sistemul inelar cu flux crescător când mijlocul de transport pleacă fără

încărcătură dintr-un punct şi ia cantităţi mici de încărcătură la diferite puncte
pentru a le transporta la punctul de plecare.

D B

c) Sistemul inelar cu flux descărcător - când mijloacele de transport pleacă

cu încărcătură dintr-un punct iniţial şi o distribuie la diferite puncte, după care se
întoarce fără încărcătură la punctul de plecare.

D B

Planificarea activităţii de transport intern şi a necesarului de mijloace

de transport intern
Organizarea în condiţii optime a transportului intern în cadrul unităţilor
industriale necesită planificarea activităţii acestuia. Pentru planificare este nevoie
de o serie de date iniţiale, din rândul cărora mai importante sunt următoarele:
 felul secţiilor atelierelor şi depozitelor din structura întreprinderii;
 amplasarea acestora pe teritoriul întreprinderii;
 nomenclatura produselor fabricate în perioada respectivă şi cantităţile
planificate pe fiecare poziţie a nomenclaturii;
14
 greutatea netă a fiecărui produs;felul materiilor prime, materialelor,
semifabricatelor etc. necesare şi consumurile specifice pentru fiecare dintre
acestea;
 necesarul de materii prime, materiale etc., pentru îndeplinirea sarcinilor de
plan;
 fluxurile de materiale pe teritoriul întreprinderii între depozite şi secţii, în
interiorul secţiilor;
 numărul, felul şi capacităţile de încărcare a mijloacelor de transport existente
la întreprindere.
Pe baza acestor date se determină indicatorii de plan ai activităţii de
transport intern, referitori la circulaţia materialelor şi produselor între unităţile
întreprinderii.
Aceşti indicatori sunt:
 Cantitatea totală de transport între unităţile întreprinderii;
 Distanţele dintre unităţile întreprinderii,
 Indicatorii ciclului de transport,
 Capacitatea medie de transport,
 Coeficientul mediu de manipulări;
 Distanţa medie de transport în interiorul secţiilor sau atelierelor de producţie;
 Volumul total al transporturilor.
Planul de transport se întocmeşte sub forma unei tabele şah;
Tabelul 5
Machetul planului de transport

Expeditori Destinatari
combustibil
Depozit, de

Depozit, de

Depozit, de
Depozit de
Depozit de
Din afară

mater. de

tumăt.

Total
metal

material
tura.

lemnos

1. Din afară -
2. Depozitul de materiale de
-
turnătorie
3. Depozitul de metal -
4. Depozitul de mat. lemn. -
5. Secţia de turnare -
TOTAL

Pentru a putea determina necesarul de mijloace de transport se pot folosi

diferite relaţii de calcul, în raport cu tipul de mijloace de transport, pentru care se
stabileşte necesarul şi cu particularităţile pe care le vor prezenta transporturile
respective.
15
 O relaţie generală de calcul a necesarului de mijloace de transport se
prezintă în felul următor:
N mt = Q/N mc*k*q
În care:
Nmt - reprezintă necesarul de mijloace dc transport de un anumit tip,
Q - cantitatea de materiale ce urmează a li transportată într-o zi
calendaristică (în tone),
Nmc - numărul mediu de cicluri de transport pe care le poate face mijlocul
de transport respectiv pe perioada dată,
q - capacitatea medie de încărcare a mijlocului de transport la o cursă plină
(în tone),
k - coeficientul de folosire a capacităţii mijlocului de transport.
Pentru a stabili numărul mediu de cicluri de transport se foloseşte
următoarea relaţie:
Nmc=tf/Tm
tf - fondul efectiv de timp de utilizare a mijlocului de transport în condiţiile
unui regim de lucru de un schimb, două sau trei (după caz), în minute,
Tm - impui mediu pentru realizarea unui ciclu de transport,
Perfecţionarea organizării şi ameliorării folosirii transportului intern
1. Organizarea modernă a transporturilor interne impune folosirea
containerelor şi a paletelor;
2. Folosirea programării liniare pentru optimizarea planului de transport.
3. Mecanizarea şi automatizarea mijloacelor de încărcare - descărcare.
4. Folosirea pe larg a ambalajului standard de folosire universală.

3. Managementul reparaţiilor fondurilor fixe.

Importanţa şi sarcinile activităţii de întreţinere şi reparare a
fondurilor fixe. Sisteme de executare a lucrărilor.
Creşterea gradului de înzestrare tehnică a întreprinderilor, prin sporirea
nivelului de mecanizare şi automatizare a procesului de producţie, impun
existenţa unui compartiment puternic de întreţinere şi reparare a fondurilor fixe.
În cadrul oricărei unităţi industriale pierderile de producţie datorate
defecţiunilor la utilaje pot fi reduse prin menţinerea utilajelor in bună stare de
funcţionare.
Întreţinerea şi repararea utilajelor în cadrul întreprinderilor industriale
înseamnă, de fapt, menţinerea “stării de sănătate” a acestora.
Executarea reparării fondurilor fixe se poate face în cadrul întreprinderii în
care funcţionează sau de către unităţi specializate.

16
 În funcţie de complexitatea sa, această activitate poate fi organizată în unul
sau mai multe compartimente, de regulă, în cadrul compartimentului
mecanicului-şef
Acest compartiment trebuie să îndeplinească următoarele sarcini:
1. menţinerea mijloacelor de muncă la parametrii normali de funcţionare, prin
prevenirea şi înlăturarea defectelor uzurii fizice,
2. asigurarea lucrărilor de reparaţii,
3. efectuarea adaptării utilajului existent la noile cerinţe,
4. furnizarea de informaţii cu privire la utilaj şi echipament,
5. efectuarea de reparaţii urgente ş a.
Întreţinerea şi repararea corectă a mijloacelor de muncă este strict necesară,
deoarece asigură prelungirea duratei lor de funcţionare.
Organizarea executării reparării utilajelor într-o întreprindere industrială se
poate face după trei sisteme:
a) sistemul centralizat, adică toate lucrările de reparare se fac de către
compartimentul specializat;
b) sistemul descentralizat - constă în organizarea efectuării reparării
utilajelor în cadrul unităţilor de producţie de către mecanici şi echipele de
reparare şi întreţinere, subordonate administrativ şefilor acestor unităţi,
c) sistemul mixt - executarea lucrărilor de reparare la utilajele speciale se
execută de mecanicul şi echipele sau brigăzile de reparare aparținând unităţilor de
producţie corespunzătoare, celelalte reparaţii executându-se de personalul
compartimentului-şef.
Fiecare din sistemele enumerate prezintă anumite avantaje, precum şi
limite.
Este considerată raţională acea formă de organizare a executării reparațiilor
care asigură cel mai înalt grad de specializare a lucrărilor de întreţinere şi
reparaţii, precum şi operativitate maximă în realizarea acestor lucrări
Sistemul centralizat se recomandă a fi aplicat la unităţile industriale de
mărime mică şi mijlocie, în care diversitatea utilajelor este redusă
Acest sistem de organizare are următoarele avantaje:
1. posibilitatea specializării muncitorilor pe tipuri de utilaje care se repară,
2. producerea sau achiziţionarea pieselor de schimb în condiţii economicoase,
3. folosirea eficientă a personalului muncitor etc.
Dezavantajele acestui sistem:
4. un necesar suplimentar de personal pentru conducerea activităţii de
întreţinere şi reparaţii,
5. necesitatea dotării cu scule, dispozitive, verificatoare specifice,

17
6. separarea activităţilor de întreţinere şi reparaţii de fabricarea producţiei de
bază.
Sistemul descentralizat de execuţie a reparaţiilor se foloseşte îndeosebi la
unităţile care au în dotare utilaje complexe de mare tehnicitate şi cu un grad
sporit de automatizare.
În acest caz compartimentul mecanicului-şef are sarcina de a coordona
întreaga activitate de reparaţii.
Avantajele:
1. reducerea personalului care coordonează activitatea de reparaţii,
2. creşterea responsabilităţii muncitorilor care lucrează la procesele de
producţie de bază pentru starea tehnică a utilajelor pe care le folosesc,
3. sporirea operativităţii în executarea unor lucrări de reparaţii urgente
Dezavantajele:
4. personalul de întreţinere este relativ numeros, iar gradul de utilizare a
timpului de lucru redus,
5. productivitatea muncii este scăzută, fiind imposibilă specializarea
muncitorilor pe feluri de lucrări de reparaţii.
Sistemul mixt de executare a lucrărilor de întreţinere şi reparaţii îmbină
avantajele celorlalte sisteme:
 corelează posibilitatea specializării muncitorilor pe tipuri de utilaje
şi subunităţi de producţie (ceea ce duce la sporirea productivităţii
muncii) cu asigurarea unei operativităţi sporite în efectuarea
lucrărilor de reparaţii.
Dezavantajele:
• soluţionarea mai lentă a unor probleme ca urmare a subordonării
diferite a activităţii de conducere,
• orientarea prioritară a subunităţilor de producţie spre remedierea
defecţiunilor accidentale a utilajelor.
Tipuri de sisteme de întreţinere şi reparaţii practicate pe plan mondial
În urma folosirii lor în procesul de producţie, utilajele îşi pierd în mod
treptat din proprietăţile lor, din precizia de prelucrare, adică mijloacele de muncă
se uzează.
Această uzură, care apare ca urmare a folosirii utilajelor în procesul de
producţie, reprezintă uzura fizică cu caracter dinamic.
În afară de aceasta, utilajele îşi pierd în mod treptat din valoarea lor de
întrebuinţare şi ca urmare a unor fenomene, ce au loc atât datorită influenţei
factorilor atmosferici, cât şi a modificărilor interne survenite în materialele din
care sunt executate. Astfel apare aşa-numita uzură fizică statică.

18
 Deoarece părţile componente ale maşinilor nu se uzează toate în acelaşi
timp, nu se pune problema înlocuirii acestui mijloc de muncă cu utilaj nou, ci
executarea unor lucrări de reparaţii la părţile componente uzate.
Prin sisteme de reparaţii se înțelege un ansamblu de măsuri cu caracter
tehnic şi organizatoric, aplicai in vederea menţinerii mijloacelor de muncă în
condiţii normale de lucru, în ce priveşte randamentul şi gradul de precizie al
executării lucrărilor.
Întreprinderea și relaţia utilajelor nu constituie probleme exclusiv pentru
ţările cu economie de tranziție.
În literatura de specialitate există diferite opinii privind tipurile posibile de
întreţinere şi reparaţii ale utilajelor.
Astfel, în Anglia principalele tipuri de întreţinere sunt.
1. Întreţinerea planificată, care constă în revederea stării utilajelor şi
ajutarea minoră efectuată la intervale de timp stabilite în prealabil, precum şi
înlocuirea de piese de schimb ca urmare a reviziilor efectuate:
întreţinerea corectivă, care constă în reparaţii mici cu planificare pe
termen scurt, acestea ivindu-se între inspecţii, precum şi revizii generale
planificate anual sau la doi ani, al căror conţinut se planifică în detaliu pe termen
lung, ca un rezultat al inspecţiilor
preventive.
II. Întreţinerea neplanificată care se efectuează în cazul unor defecţiuni
neprevăzute.
În literatura franceză, tipurile de întreţinere sunt apreciate
ca:
1. Întreţinerea preventivă, care are drept scop evitarea defecţiunilor
utilajelor în cursul utilizării lor. La rândul său întreţinerea preventivă poate fi:
 sistematică, care este efectuată potrivit unei planificări prealabile având în
vedere timpul de funcţionare a utilajelor sau gradul de uzură,
 întreţinerea preventiv condiţionată. Acest tip este dependent de experienţă
şi face necesară obţinerea informaţiilor în timp util. Este aplicată tuturor tipurilor
de utilaje şi se face pe baza măsurării anumitor parametri: temperaturii, presiunii
etc.
2. Întreţinerea corectivă este întreţinerea efectuată după apariţia
defecţiunilor.
În literatura de specialitate americană se apreciază ca fiind posibil de
aplicat două tipuri generale de întreţinere:
a) întreţinerea preventivă - este privită ca fiind formată din activităţile de
întreţinere efectuate înainte ca utilajele să se defecteze în scopul menţinerii stării
lor de funcţionare şi a reducerii probabilităţii defecţiunilor. Acest tip cuprinde
19
următoarele lucrări:
 selectarea şi instalarea utilajelor în aşa fel încât să asigure o siguranţă în
funcţionarea acceptabilă;
 inspecţii periodice şi conducerea unor evidenţe privind funcţionarea utilajelor
pentru a permite evaluarea stării tehnice a acestora, aşa încât defecţiunile să
fie evitate;
 lubrifierea adecvată, vopsirea, curăţirea şi ajustarea utilajelor pentru a asigura
menţinerea lor în stare de funcţionare;
 lucrări periodice de reparaţii şi revizii generale ale utilajelor.
b) întreţinerea de remediere - constă în eforturile depuse pentru restabilirea
stării tehnice a utilajelor după ce defecţiunile s-au produs deja.
Tipuri de sisteme de întreţinere şi reparaţii planificate în Republica
Moldova
În Republica Moldova ca şi în alte ţări din CSI se utilizează două sisteme
de întreţinere şi reparare a fondurilor fixe:
a) sistemul reparaţiilor preventiv planificate;
b) sistemul reparaţiilor accidentale.
Sistemul reparaţiilor preventiv planificate are două particularități (spre
deosebite de sistemul empiric): a) are un caracter profilactic, b) se execută în mod
planificat Aplicarea lui presupune existenţa unui normative, pe baza cărora să se
facă planificarea intervenţiilor tehnice Aceasta permite determinarea şi
cunoaşterea din timp a perioadei când utilajul va fi scos din funcţiune, ceea ce
creează posibilitatea luării unor măsuri corespunzătoare atât de secţia de bază., în
care funcționează utilajul, pentru ca procesul de producţie să se desfăşoare în
mod normal, cât şi în activitatea auxiliară.
Sistemul de reparaţii preventiv planificate reprezintă un sistem complex
de lucrări de întreţinere, control şi reparaţii, care se execută la anumite perioade
de timp, conform unui plan dinainte stabilit şi care are drept scop să preîntâmpine
creşterea progresistă a uzurii fizice, să prevină accidentele şi să asigure parametrii
normali de funcţionare pe toată durata de viaţă a mijloacelor de muncă.
Obiectivele acestui sistem sunt următoarele:
 pregătirea anticipată a unităţilor prin pregătirea materialelor necesare şi a
maşinilor de schimb;
 realizarea la termen a intervenţiilor planificate, luând în considerare şi
starea tehnică a utilajelor;
 modernizarea utilajelor cu ocazia efectuării reparaţiilor capitale;
 creşterea randamentului utilajelor (prin mecanizarea unor operaţii
tehnologice, automatizarea unor lucrări);
 reducerea consumurilor de energie, combustibil şi lubrifianţi (prin
stabilirea unor norme de consum, înlăturarea formelor de risipă);
20
 reducerea costurilor reparaţiilor (prin recondiţionarea pieselor de schimb,
organizarea ergonomică a muncii).
În cadrul acestui sistem se execută următoarele lucrări: reviziile tehnice
(Rt), reparaţiile curente (Rc) şi reparaţiile capitale (Rk).
Rt se efectuează înaintea lucrărilor de reparaţii. În cadrul lor se determină
starea reală de uzură a utilajului şi gradul de precizie pe care îl are în funcţionare.
Se înlătură toate defectele ce se constată şi care necesită un volum redus de
muncă. Rezultatele reviziei se trec într-o fişă de constatare, pe baza aceasta
determinând-se conţinutul şi volumul de muncă necesar pentru executarea
reparaţiei ce urmează să fie realizată.
Reparaţiile curente în dependenţă de complexitatea pe care o prezintă
piesele uzate se împart în reparaţii curente de gradul I (R c1) şi reparaţii curente de
gradul II (Rc2) R sunt reparaţiile de suprafaţă la piese uşor accesibile. în cadrul
acestor reparaţii se repară piesele care au durata cea mai scurtă de funcţionare, se
curăţă şi se spală complet maşina, se schimbă uleiul şi lichidul de răcire.
Rc2 sunt mai complexe, presupunând o demontare parţială a utilajului,
înlocuirea şi repararea pieselor cu durata cea mai scurtă şi cu durata medie de
uzură. Deci, o R(, întotdeauna va include şi Rc1 și R1.
Rk include cele două categorii de reparaţii curente şi revizia tehnică. Ele
necesită cel mai mare volum de muncă. Reparaţiile capitale presupun demontarea
utilajului. Prin executarea acestor reparaţii utilajul capătă parametrii iniţiali de
funcţionare. Pentru a se lichida efectele uzurii morale în cadrul reparaţiei capitale
se execută şi modernizarea utilajului.
În activitatea practică mai apar şi reparaţii accidentale, care se efectuează
în momentul când utilajele ies din funcţiune în mod neprevăzut, în afara
reparaţiilor planificate.
Cheltuielile legate de întreţinerea şi repararea utilajelor se recuperează din
costurile de producţie, cu excepţia cheltuielilor efectuate pentru reparaţiile
capitale ale unor instalaţii complexe, cu valoarea ridicată, ce se aprobă în mod
special să fie prevăzute prin anumite cote de amortizare.
Planificarea lucrărilor de reparaţii.
Organizarea activităţii de reparare
Elaborarea planului de reparaţii se bazează pe cunoaşterea exactă a
numărului, felului şi a stării utilajelor din întreprindere şi pe normele tehnic e
pentru întreţinerea şi repararea fondurilor fixe. Planul de reparaţii se elaborează
pe un an, cu defalcarea pe trimestre şi luni, pe ansamblul unităţii.
Din normativele ce trebuie cunoscute pentru elaborarea planului de
reparaţie fac parte:

21
1. durata ciclului de reparaţii, adică intervalul de timp de funcţionare a
utilajului între două reparaţii capitale.
2. structura ciclului de reparaţie - numărul, felul şi ordinea de succesiune a
intervenţiilor tehnice ce au loc în cadrul unui ciclu de reparaţii. Ciclul de
reparaţie reprezintă perioada de timp între două reparaţii capitale.
3. durata de funcţionare a utilajului între două reparaţii de acelaşi fel.
Durata şi structura ciclului de reparaţie, precum şi durata de funcţionare
între două reparaţii sunt diferite şi depind de particularităţile constructive ale
mijloacelor de muncă mecanice.
Cunoscându-se aceste normative, data şi felul ultimei intervenţii tehnice ce
a fost efectuată în anul de bază, se pot determina data şi felul intervenţiei tehnice
ce se va executa în anul de plan.
În normativele de reparaţii pot fi găsite şi alte date: volumul de ore normate
pentru fiecare intervenţie în parte. Pe baza aceasta se determină numărul de
muncitori şi de utilaje şi gradul lor de utilizare.
Un alt element care interesează în planificarea şi executarea lucrărilor de
reparaţii este cel al duratei de execuţie a unei intervenţii tehnice, care reprezintă
timpul cât mijlocul de muncă este scos din procesul de producţie.
Determinarea acestei durate se face prin aplicarea următoarei relaţii de
calcul:
Dit =tn /N*ds*ns*kn
în care:
Dit - reprezintă durata intervenţiei tehnice, exprimată în zile lucrătoare;
tn - volumul de muncă, exprimat în om-ore normate, necesar pentru
efectuarea intervenţiei;
N - numărul de muncitori care fac parte din echipa de reparaţii şi care
lucrează simultan într-un schimb; ds - durata schimbului, în ore;
ns - numărul de schimburi în care se lucrează la efectuarea lucrărilor de
reparaţii;
Kn - coeficientul de îndeplinire a normelor.
În cadrul planificării lucrărilor de reparaţii se elaborează graficul ciclului
de reparaţii. El se prezintă sub forma unei axe, pe care se plasează succesiv toate
tipurile de intervenţii tehnice, ce au loc pe parcursul unui ciclu de reparaţii.
În privinţa structurii organizatorice a activităţii de întreţinere şi reparaţii
există în literatura de specialitate opinia că (1. Ceauşu, Memorator mecano-
energetic, tehnic, economic, de organizare; Bucureşti, 1995) nu există un sistem
standard aplicabil în orice condiţii, întrucât este necesar ca aceasta să fie adaptată
condiţiilor specifice din punct de vedere tehnic, economic şi organizatoric.
Structura organizatorică trebuie concepută astfel încât să permită desfăşurarea în
22
bune condiţii a lucrărilor de întreţinere şi reparaţii şi să răspundă anumitor
cerinţe:
6. să fie flexibilă, adică să se adapteze unor modificări ale condiţiilor ce au
generat-o;
7. să conţină delegarea de autoritate pe scară ierarhică de la şefi la
subordonaţi,
8. sa ofere posibilitatea unei organizări logice a tuturor lucrărilor de
întreţinere şi reparaţii.
La elaborarea structurii organizatorice se ia în consideraţie factorii specifici
din cadrul unităţii industriale respective, cum ar fi:
• structura producţiei;
• numărul, lipul utilajelor
• starea lor tehnică,
• mărimea unității etc.

Indicatorii pentru evaluarea activităţii de întreţinere şi reparaţii a

utilajelor
În practică este dificil de apreciat dacă munca de întreţinere şi reparaţii
depusă este adecvată sau nu.
În literatura de specialitate se propun diferiţi indicatori pentru evaluarea
rezultatelor activităţii de întreţinere şi reparaţii, dintre care cei mai reuşiţi pot fi
consideraţi cei care presupun evaluarea lor la trei nivele.
a) La nivelul managementului unităţii industriale respective:
 raportul între cheltuielile cu materiale pentru întreţinere şi reparaţii şi
cheltuielile cu munca vie aferente acestei activităţi;
 cheltuielile de întreţinere şi reparaţii care revin pe unitatea de produs;
 ponderea personalului de întreţinere şi reparaţii în totalul angajaţilor
unităţii;
 raportul între munca de întreţinere şi reparaţii executată prin unităţi
specializate şi cea executată prin forţele proprii ale unităţii ş a
b) La nivelul managementului activităţii de întreţinere, şi reparaţii:
 raportul între orele-muncă planificate pentru întreţinere şi reparaţii şi
orele-muncă efective;
 ponderea orelor lucrate suplimentar pentru activitatea de întreţinere
şi reparaţii ş a.
c) La nivelul personalului care efectuează lucrările de întreţinere şi reparaţii.
 ponderea numărului de personal aferent fiecărei meserii care
participă la realizarea lucrărilor de întreţinere şi reparaţii la numărul total de
personal al subunităţii date,
 ponderea orelor-muncă efectiv lucrate de fiecare meserie pentru
lucrările de întreţinere şi reparaţii în totalul orelor-muncă prestate pentru
aceste lucrări.

23
 Însă o simplă calculare a acestor indicatori fără o analiză comparativă a
acestora la unităţile concurente este limitată şi nu poate da rezultate bune pe
viitor.

4. Managementul sectorului energetic.

Organizarea unei întreprinderi moderne necesită asigurarea consumului
curent cu diferite feluri de energie: energia electrică, aburul, gazele, aerul
comprimat ş.a. Pentru a satisface această cerinţă, în cadrul întreprinderii se
prevede un ansamblu de unităţi energetice ce se unesc într-o gospodărie
energetică.
Organizarea optimă a gospodăriei energetice prezintă o deosebită
importanţă economică, deoarece, pe de o parte, întreprinderea industrială
contemporană este o mare consumatoare de energie, pe de altă parte, criza din
sectorul energetic necesită o raţionalizare a consumului de energie.
Organizarea gospodăriei energetice trebuie să ţină cont de particularităţile
pe care le prezintă producerea şi consumul fiecărui fel de energie. Aceste
particularităţi sunt următoarele:
a) simultaneitatea producerii şi consumului, adică producţia energetică nu
poate fi stocată, acumulată în cantităţile, care ar putea să permită folosirea unor
stocuri pe o perioadă mai mare de timp.
b) consumul neuniform în cursul unei zile de muncă, ceea ce este determinat
de nesimultaneitatea funcţionării utilajului, de necesitatea de iluminare seara sau
noaptea ş.a.
c) producţiei energetice, în afară de expresia cantitativă, îi sunt proprii
indicatorii, care caracterizează calitatea acesteia: energia trebuie să ajungă la
consumatori în caracteristicile necesare, întrucât oricare abatere r de la normele
stabilite atrage după sine încălcări ale procesului de producţie.
În condiţiile actuale există tendinţa ca o bună parte din necesarul de energie
al întreprinderilor industriale să fie furnizată de unităţile economice specializate
în producerea diferitelor feluri de energie.
Sectorul energetic din cadrul întreprinderilor are o serie de sarcini, dintre
care mai importante sunt:
1. asigurarea alimentării la timp şi în cantităţile necesare cu toate
felurile de energie, toate sectoarele întreprinderii;
2. folosirea raţională şi economică a energiei;
3. asigurarea exploatării raţionale a instalaţiilor din secţiile direct
productive;
4. ridicarea randamentului de consum a energiei, prin reducerea
pierderilor, automatizarea instalaţiilor.
24
 În sistemul actual de organizare, sectorul energetic din cadrul întreprinderii
se compune din:
• instalaţii producătoare de energie (generatoare de aburi şi apă caldă,
generatoare electrice ş.a );
• instalaţii de acumulare şi transformare a energiei (acumulatoare de
abur, instalaţii de redresare a curentului electric etc.);
• instalaţii de transport şi distribuţie a energiei (reţele de abur şi apă
caldă, reţele de curenţi slabi pentru telefoane etc);
• instalaţii consumatoare de energie în afara secţiilor de producţie şi
legate de procesele tehnologice (cuptoare industriale, instalaţii de uscare, răcire
etc.);
• instalaţii consumatoare de energie, nelegate de procesele tehnologice
ale producţiei specifice (instalaţii de iluminat ş. a.).

Planificarea necesarului de energie. Bilanţurile energetice.

Planificarea corectă a necesarului de energie electrică se face pe baza
bilanţurilor energetice. La nivelul unei întreprinderi se întocmesc bilanţuri
energetice parţiale (de exemplu bilanţul energiei electrice şi termice; bilanţul
combustibilului, bilanţul aburului şi apei calde ş a.) şi un bilanţ energetic general.
Energia consumată la întreprinderi este utilizată în scopuri tehnologice, ca
forţă motrice, la iluminat, pentru încălzit. Necesarul de energie electrică se
determină în funcţie de destinaţia de consum.
Pentru determinarea necesarului de energie folosită în scopuri tehnologice
se folosesc normele de consum progresive şi volumul de producţie planificat:

Nteh=Σ nci* Qi
în care:
Nteh - necesarul de energie electrică, folosită în scopuri tehnologice, (kwh).
Qi - cantitatea de produs “i ” prevăzută pentru obţinere folosind energia
electrică.
nci - norma de consum de energie electrică (kwh/produs), stabilită prin
documentaţia tehnico-economică de obţinere a produsului.
Stabilirea necesarului de energie electrică folosită ca forţă motrice pentru
acţionarea diferitor maşini se face folosind relaţia următoare:
Nefm=Nm*Tf*Pi*K/(1-Kp)*R
în care:
Nefm - necesarul de energie electrică folosită ca forţă motrice;
Nm - numărul maşinilor de acelaşi tip care urmează a fi acţionate;
Tf- timpul mediu de funcţionare a unei maşini în perioada de plan, ! în ore;
25
 R - puterea nominală a motoarelor maşinii, în kwh k - coeficientul de
simultaneitate al folosirii maşinilor de acelaşi fel;
R - randamentul motorului electric;
Kp - coeficientul de corecţie ţinând seama de pierderile de energie electrică
în reţea.
Determinarea necesarului de energie electrică pentru iluminat (Nie) se face
folosind o relaţie de calcul de tipul următor:
Nie=Pui*Tef*Ksi/1000*(1-Kp)
în care:
Pui - puterea instalată a becurilor, (W).
Tef - timpul de iluminat în perioada de plan, (ore).
Ksi - coeficientul de simultaneitate a iluminării.
Ţinând seama de necesarul de energie electrică pe fiecare destinaţie de
consum în parte, calculul necesarului total de energie electrică se poate stabili cu
următoarea relaţie:
Netot = Net + Nefin+ Nei + Neinc + Nev + Nea
Nev - pentru ventilaţii.
Nea - pentru alte scopuri.
Bilanţul energetic se prezintă sub forma unui tabel în care, în partea stângă,
se înscriu toate cantităţile de energie intrate, iar în partea dreaptă toate cantităţile
de energie utilă şi pierdută.
De exemplu:
Tabelul 6
Bilanţul energiei (kwh) încheiată la ...
Necesar kwh Resurse kwh
1. Pentru consumul 6796350  Producţia
propriu în centrale. proprie.
2. Pentru procese 902450145  Din sistemul
tehnologice. energetic naţional.
162156536
3. Pentru restul
consumatorilor. 19880000
4. Pierderi în reţea.
Total 1.091.283.031 1.091.283.031
Bilanţul întocmit pe baza măsurătorilor efectuate în condiţii reale de
exploatare a instalaţiei se numeşte bilanţ real. El reprezintă o fotografiere a
situaţiei în care se găseşte în momentul respectiv instalaţia. Pe baza bilanţului real
se poate stabili bilanţul optim. El se obţine atunci, când pierderile ating valori
minime.

26
 Căile de folosire raţională a energiei şi combustibililor
1. Normarea ştiinţifică a consumurilor specifice şi urmărirea reducerii lor
continuă.
2. Perfecţionarea tehnologiilor de fabricaţie, modernizarea sau înlocuirea
instalaţiilor de ardere cu randamente scăzute, îmbunătăţirea izolaţiei termice a
instalaţiilor ş a.
3. Reducerea pierderilor care au loc în reţeaua de transport, distribuţie şi
consum. Aceasta impune alegerea celor mai raţionali purtători de energie.
4. Dimensionarea raţională a iluminării şi încălzirii.
5. Dotarea întreprinderilor cu cazane şi agregate energetice de mare
randament şi folosire raţională a capacităţii acestora.

5. Managementul secţiilor de scule la întreprindere.

Desfăşurarea normală a procesului de producţie într-o întreprindere
industrială necesită asigurarea locurilor de muncă cu diferite scule. Importanţa lor
se determină având în vedere influenţa acestora asupra volumului cheltuielilor de
producţie şi asupra calităţii produselor
Pentru asigurarea locurilor de muncă cu scule, în cadrul întreprinderii se
creează un compartiment specializat - secţia de scule, cu următoarele sarcini
principale:
1. Producerea sculelor sau aducerea lor din afară în cantităţile necesare
pentru procesul de producţie;
2. Îmbunătăţirea calităţii sculelor;
3. Asigurarea activităţii de reparaţii, întreţinere şi recondiţionare a
sculelor;
4. Micşorarea cheltuielilor privind producţia, întreţinerea şi păstrarea
sculelor.
Clasificarea şi codificarea sculelor
Pentru organizarea unei evidenţe corecte a producţiei şi a consumului de
scule, în practică se foloseşte un sistem de clasificare a sculelor cu ajutorul căruia
se poate efectua o identificare rapidă a fiecărui tip de scule.
Sculele se împart în zece grupe de la 0 la 9, în raport cu destinaţia folosirii
lor. Aşa, de exemplu, în grupa 2 sunt cuprinse scule pentru prelucrarea prin
aşchiere a metalelor, în grupa 6 - sculele care ajută la fixarea sculelor de
prelucrare pe maşini, unelte etc.
Fiecare grupă se împarte, la rândul său, în 10 subgrupe, pentru diferenţierea
şi precizarea destinaţiei, fiecare subgrupă - în 10 clase, fiecare clasă - în 10
subclase, fiecare subclasă - în 10 feluri şi fiecare fel - în 10 variante, pentru
numerotare utilizându-se cifrele de la 0 la 9.
Pe baza numerelor de ordine ale grupei, subgrupei, clasei, subclasei, felului
27
şi variantei se formează codul sculelor compus din 6 cifre.
Sunt utilizate şi alte criterii de clasificare:
1. În raport cu gradul de specializare se disting:
• scule universale, care sunt folosite pentru executarea unei categorii
de lucrări;
• scule speciale - utilizate numai pentru un produs, o piesă sau o
anumită operaţie.
2. În raport cu destinaţia de consum:
 scule prelucrătoare;
 scule de control;
 tachilaj tehnologic.

Planificarea necesarului de scule.

Planificarea sculelor este impusă de necesitatea alimentării în mod ritmic a

locurilor de muncă cu diferite scule.
Pentru calculul necesarului de scule pot fi folosite trei metode:
a) pe baza normelor de consum;
b) metoda statistică;
c) pe baza normelor de echipare tehnologică.
Prima metodă asigură un calcul exact al necesarului de scule. Calculul se
face pe fiecare fel de sculă, în raport cu felul produselor de executat şi normelor
de consum de scule pe unitate de produs după următoarea formulă:
n

Cs= ΣQi*nci
i=1
în care:
Cs - reprezintă consumul de scule;
Qi - cantitatea de produse, piese care urmează a fi prelucrate cu un anumit
tip de scule;
nci - norma de consum de scule pentru prelucrarea unei unităţi (o sută, o
mie bucăţi) din produsul, piesa stabilite pe baza documentaţiei.
Norma de consum se determină în mod diferit, în funcţie de felul sculelor.
Pentru sculele aşchiatoare norma de consum se calculează cu ajutorul relaţiei:

nc=tm/Tuz
în care.
tm - timpul mecanic de prelucrare a unei unităţi de produs cu scula
respectivă;
Tuz - timpul mecanic de funcţionare pînă la uzara completă a sculei.
28
 Tuz=(L/l+1)*t(1-k)
în care:
L - lungimea sau grosimea părţii aşchiatoare a sculei, mm;
l - mărimea stratului lungimii sau lăţimii care se pierde printr-o aşchiere,
mm;
k - coeficientul deteriorării accidentale a sculei.
Pentru calculul necesarului de scule aşchiatoare pot fi folosite şi alte relaţii
de calcul. Astfel calculul consumului de scule poate fi făcut pentru o mie de
unităţi de produs sau piese conform relaţiei :
Cs1000=tm*1000/Tuz
Acest coeficient depinde de calitatea materialului din care este
confecţionată scula.
Metoda statistică de calcul a necesarului de scule constă în stabilirea consumului
de scule la 1000 lei producţie marfa sau la 1000 ore de funcţionare a utilajului, pe
baza datelor statistice din perioada de bază şi determinarea consumului de scule
pentru perioada de plan.
Această metodă poate da rezultate bune numai atunci când ponderea
produselor fabricate în perioada de plan este asemănătoare cu ponderea existentă
în perioada de bază.
Metoda de calcul a necesarului de scule pe baza normelor de echipare
tehnologică ţine seama de locurile de muncă consumatoare de scule şi de felurile
de scule cu care trebuie echipate acestea.
∑𝑛
𝑖=1 𝑙𝑖∗𝑡𝑠𝑖
Cs = 𝑇𝑢𝑧
în care:
li - consumul la un loc de muncă “i”;
tsi - timpul de folosire a sculei date pe perioada considerată la locul de
muncă “i”, exprimat în scule-oră.
Asigurarea consumului curent cu scule a locurilor de muncă necesită
dimensionarea stocurilor acestora. Scopul formării acestui stoc curent este de a
alimenta necesarul locurilor de muncă, el variind de la o valoare maximă, în
momentul completării lui de la depozitul central, la o valoare minimă, în ajunul
unei noi completări. Stocul curent aflat în magazia de scule a secţiei se poate
calcula cu ajutorul unei relaţii de forma următoare:
𝐶𝑎×𝑖
Sms = 360
în care:
Ca - reprezintă consumul anual de scule;

29
 i - numărul de zile după care se reînnoieşte stocul de scule din cadrul
unităţii de producţie.
Calculul necesarului total de scule se efectuează conform următoarelor
etape:
1. Se determină consumul de scule pentru producerea activă.
2. Se determină necesarul de scule pentru asigurarea producţiei noi.
3. Se determină modificarea stocurilor circulante ale secţiilor.
4. Se determină modificarea stocurilor de scule la depozit.
5. Se determină necesarul de scule pentru livrare în afara întreprinderii,
conform contractelor încheiate.
Din însumarea acestor poziţii enumerate rezultă necesarul total de scule.
Perfecţionarea folosirii sculelor la întreprindere
Perfecţionarea folosirii sculelor necesită folosirea unui ansamblu de căi şi
metode, începând cu proiectarea şi încheind cu modul de folosire a lor la locurile
de muncă.
1. Proiectarea unor scule de calitate superioară, cu durabilitate mare, prin
folosirea unor materiale rezistente şi tratamente termice corespunzătoare.
2 Adoptarea celor mai raţionale regimuri de lucru a sculelor, ţinând seama
de felul materialelor prelucrate şi rezistenţa lor.
3. Recondiţionarea sculelor uzate, organizarea ascuţirii şi reparării lor la
timp, depistarea şi înlăturarea cauzelor care provoacă o uzură prea rapidă etc.

Întrebări de control:
1. Identificați secţiile care au în caracter auxiliar şi de servire.
2. Enumerați criteriile de clasificare a mijloacelor de transport.
3. Descrieți sarcinile activităţii de transportare în cadrul întreprinderii
industriale.
4. Descrieți sistemul de organizare a transportului în cadrul întreprinderilor
industriale.
5. Identificați obiectivele activităţii de întreţinere şi reparaţie a utilajelor.
6. Enumerați sistemele de reparaţie a utilajelor într-o întreprindere industrială.
7. Enumerați obiectivele de organizare a gospodăriei energetice.
8. Enumerați căile de folosire raţională a energiei şi a combustibilului.
9. Enumerați sarcinile creării secţiilor de scule.
10.Enumerați și caracterizați criteriile de clasificare a sculelor.

30
 TEMA VI. CICLUL DE PRODUCŢIE. CAPACITATEA DE PRODUCŢIE ŞI
PERFECŢIONAREA UTILIZĂRII EI.

Unități de conținut

1. Noţiuni şi structura ciclului de producţie.

2. Tipurile de îmbinare în timp a executării operaţiilor de
producţie.
3. Definirea şi caracteristica locului de fabricaţie.
4. Noţiuni, modul de exprimare a capacităţii de producţie.
5. Planificarea folosirii capacităţii de producţie.
6. Căile de îmbunătăţire a utilizării capacităţii de producţie.

Studentul va fi capabil:
 Să caracterizeze perioadele ciclului de producţie.
 Să caracterizeze tipurile de îmbinare în timp a operaţiilor tehnologice.
 Să definească şi să caracterizeze lotul de fabricaţie.
 Să enumere căile de reducere a duratei ciclului de producţie.
 Să evidenţieze factorii care influenţează dinamica capacităţii de producţie.
 Să enumere metodele de utilizare a capacităţii de producţie.

Cuvinte cheie: ciclul de producţie,perioada de lucru, întreruperile,

îmbinare în timp a executării operaţiilor, lotul de fabricaţie, capacitatea de
producţie .
1. Noţiuni şi structura ciclului de producţie.
Ciclul de producţie al unui produs sau al unui lot de produse - perioada de
timp din momentul lansării în fabricaţie sub formă de materii prime a acestora şi
până în momentul ieşirii lor din fabricaţie sub formă de produse finite. Durata
poate fi exprimată în minute, ore, zile lucrătoare şi zile calendaristice, luni.
Prin structura ciclului de fabricaţie se înţelege totalitatea elementelor
componente, precum şi ponderea duratei acestora faţă de durata totală a ciclului
de producţie Durata totală a ciclului de producţie (c/p) este formată din două
părţi: perioada de lucru şi perioada de întreruperi.
Perioada de lucru cuprinde: durata ciclului operativ, durata proceselor
naturale şi durata activităţilor de servire.
Ciclul operativ are ponderea cea mai mare în structura c/p şi cuprinde atât
duratele operaţiilor tehnologice, când obiectele muncii sunt supuse direct
prelucrării, cât şi durata operaţiilor de pregătire-încheiere . Timpul de pregătire-
31
încheiere cuprinde: timpul pentru înregistrarea lansării obiectelor muncii, timpul
pentru aprovizionarea locului de muncă cu cele necesare, timpul pentru instruirea
muncitorilor pe baza documentaţiei tehnologice, timpul pentru reglarea utilajului
pe care urmează să se execute produsul ş a.
Durata proceselor naturale. - perioada de timp de-a lungul căreia, sub
influenţa condiţiilor naturale, procesul de producţie continuă, deşi procesul de
muncă încetează şi când, datorită factorilor naturali, au loc anumite modificări ale
proprietăţilor obiectelor muncii. Activităţile de servire asigură condiţii normale
de lucru pentru desfăşurarea operaţiilor de transformare nemijlocită a obiectelor
muncii în produse finite. În cadrul acestora intră: transportul obiectelor muncii de
la un loc de muncă la altul şi controlul tehnic de calitate.
A doua parte a c/p cuprinde întreruperile care au loc în procesul de
producţie şi numai acelea care se normează.
Întreruperile sunt:
a) Întreruperi datorită lotului. În acest caz fiecare piesă trebuie să aştepte la
locul de muncă până când îi vine rândul la prelucrare şi apoi, după prelucrare
până când toate piesele sau produsul din lotul respectiv au fost prelucrate;
b) Întreruperi de aşteptare pentru eliberarea locului de muncă ocupat cu
prelucrarea altor piese, datorate nesincronizării duratei operaţiilor;
Întreruperi de completare provocate de faptul că unele piese care formează
un anumit complet trebuie să aştepte până când vor fi gata toate piesele din
complet.
Întreruperile între schimburi sunt datorate regimului de lucru adoptat
pentru locurile de muncă unde se execută produsul:
a) întreruperi datorită duminicilor şi sărbătorilor legale,
b) datorită schimburilor nelucrătoare;
c) întreruperile pentru masă.

2. Tipurile de îmbinare în timp a executării operaţiilor de producţie.

Se cunosc trei tipuri de îmbinare în timp a operaţiilor tehnologice:
1. tipul de îmbinare succesivă;
2. tipul de îmbinare paralelă;
3. tipul de îmbinare mixt sau paralel-succesivă.
Durata ciclului operativ se poate stabili atât grafic, cât şi analitic.
Tipul de îmbinare succesivă. Pentru acest tip este caracteristic faptul că
produsele sau piesele dintr-un lot se execută toate la o anumită operaţie, trecerea
la operaţia următoare se face după terminarea întregului lot la operaţia anterioară.
De exemplu, avem un lot din 4 piese şi un proces tehnologic cu 6 operaţii, durata

32
cărora este următoare: t1=2 min; t2=l min; t3=5 min; t4=0,5 min; t5=3 min;
t6=0,5min.
Tops = t1 n + t2 n +t3 n t+ tAxn + tsxn + t6xn
Tops = n(t1 +t2 +t3 +t4+t5 +t6).
Pentru un lot format din piese şi un proces tehnologic cu “m” operaţii
relaţia generală de calcul este următoarea.
Tops =n∑𝑚 𝑖=1 𝑡𝑖
Pentru un lot format din piese şi un proces tehnologic cu “m”
operaţii relaţia generală de calcul este următoarea
Tops = n∑𝑚 𝑖=1 𝑡𝑖

n - mărimea lotului de fabricaţie;

ti - durata operaţiilor tehnologice (min, ore);
i - numărul operaţiilor tehnologice
În exemplul prezentat:
Tops = 4(2 + 1 + 5 + 0,5 + 3 + 0,5) = 48 min
În cazul când la fiecare loc de muncă, se foloseşte un număr
diferit de utilaje, formula prezentată mai sus se modifică în felul
următor:
𝑡𝑖
Tops = n∑𝑚
𝑖=1∗ 𝑁𝑖

în care: Ni - numărul de utilaje, ce lucrează la operaţia respectivă.

Durata ciclului de producţie (fabricaţie) se determină:
Tpr = Tops + Tîntr + Tnat,
în care: Tops - durata ciclului operativ, min.;
Tnat - durata proceselor naturale, min.;
Tîntr - timpul întreruperilor specifice pentru producţia
dată, min.
Îmbinarea succesivă este caracteristică tipului de producţie
individual şi de serie mică.
Tipul de îmbinare paralelă
În condiţiile acestui tip, fiecare unitate de producţie din lot trece
la operaţia următoare imediat ce s-a terminat prelucrarea sa la operaţia
anterioară, operaţiile tehnologice efectuându-se paralel Condiţia
33
principală este aceea ca la operaţia principală (cu durata cea mai mare)
să se asigure continuitatea executării tuturor produselor sau pieselor.
Top p = t1 +12 + t3 + tmax * (n -1)+ t4 + t5 +t6;
Top p =∑𝑚 𝑖=1 𝑡𝑖 + 𝑡𝑚𝑎𝑥(𝑛 − 1),
în care:
T'opp - durata ciclului operativ pentru îmbinarea paralelă;
Tmax - durata operaţiei mai lungi.
Pentru cazul nostru avem:
Topp = (2 + 1 + 5 + 0,5 + 3 + 0,5)+ (4 - 1)* 5 = 27 min
Caracteristic pentru îmbinarea paralelă este posibilitatea
deplasării pieselor pe loturi de transport.
Lotul de transport prezintă cantitatea de piese din lotul de
fabricaţie, care se deplasează de la o operaţie la alta. Atunci, când în
lotul de fabricaţie sunt puţine piese (cum este în exemplul prezentat
n=4), deplasarea pieselor are loc câte o bucată, adică mărimea lotului
de transport este egală cu unu.
In cazul general, formula se modifică:
𝑡𝑖 𝑡𝑖
Topp =p∑𝑚
𝑖=1 + (𝑛 − 𝑝) × ( )𝑚𝑎𝑥
𝑁𝑖 𝑁𝑖

în care: p - mărimea lotului de transport.

Avantajul îmbinării paralele a operaţiilor tehnologice în timp se
caracterizează în reducerea ciclului operativ.
Ca dezavantaj, se consideră apariţia unor întreruperi în
funcţionarea utilajului şi în folosirea forţei de muncă, cu excepţia
operaţiei principale, datorită inegalităţii duratelor operaţiilor
tehnologice.
Tipul de îmbinare mixtă (paralel-succesivă)
Îmbinarea mixtă se caracterizează prin faptul că transmiterea
pieselor de la o operaţie la alta se face individual numai când operaţia
anterioară are o durată mai mică sau egală cu operaţia următoare. În
celelalte cazuri, trecând de la o operaţie cu o durată mai mare la una cu
o durată mai redusă, transmiterea pieselor nu se face individual, ci în

34
loturi de transport de o anumită mărime. În acest fel este asigurată o
activitate neîntreruptă la următoarea operaţie tehnologică.
În aşa fel pot fi evidenţiate trei cazuri:
a) Când produsul sau piesa trece la operaţia următoare, care are o
durată mai mare decât cea anterioară;
b) Când produsul sau piesa trec la operaţia următoare, care are o
durată egală cu operaţia anterioară;
c) Când produsul sau piesa trece la operaţia următoare, care are o
durată mai mică decât operaţia anterioară.
În primul şi al doilea caz prelucrarea la operaţia următoare poate
începe imediat ce primul produs sau prima piesă a fost prelucrată la
operaţia anterioară. În al treilea caz, prelucrarea poate începe numai
după ce la operaţia anterioară a fost prelucrată o asemenea cantitate de
produse, suficientă, pentru ca procesul de producţie să se desfăşoare
fără întreruperi.
Analitic, durata ciclului pentru îmbinarea mixtă se determină cu
ajutorul următoarei relaţii:
𝑡𝑖 𝑡𝑖 𝑚𝑖𝑐
Topm = n∑𝑚
𝑖=1 − (𝑛 − 𝑝) ∑𝑚−1
𝑖=1
𝑁𝑖 𝑁𝑖
în care: ti mic - dintre fiecare două operaţii învecinate se ia durata
cea mai scurtă.
Pentru cazul nostru:
Topm = 4(2 +1 + 5 + 0,5 + 3 + 0,5) - (4 - l)(l +1 + 0,5 + 0,5 + 0,5)
= 48-10,5 = 37,5min.
Metoda de îmbinare mixtă se foloseşte în cadrul întreprinderilor
cu producţia de serie şi masă. Îmbină avantajele îmbinării succesive şi
paralele, adică durata ciclului tehnologic este hui mică ca la îmbinarea
paralelă. Lipsesc întreruperile în funcționarea utilajului.
3. Definirea şi caracteristica locului de fabricaţie.
Lotul de fabricaţie reprezintă cantitatea de obiecte ale muncii identice sau
asemănătoare (piese, subansamble) lansate simultan sau succesiv în fabricaţie,
prelucrate pe un anumit loc de muncă şi executate cu un singur consum de timp
de pregătire-încheiere a lucrărilor.
Mărimea lotului de producţie influenţează durată ciclului de producţie şi
perioadele de repetare a loturilor.

35
 Mărimea lotului de produse este influenţată de factori endogeni şi exogeni.
Din rândul factorilor endogeni pot fi enumeraţi:
a) factori tehnici printre care complexitatea produselor fabricate tehnologiile
utilizate, gradul de standardizare;
b) factori organizatorici - metodele de organizare a producţiei şi a muncii;
c) factori financiari - mărimea capitalului circulant imobilizat în stocuri.
Factorii exogeni sunt reprezentaţi prin:
 termenele de livrare;
 cantităţile comandate;
 cooperările în producţie.
Lotul optim de produse este cel pentru care costul unităţii de produs este
minim.
Costul unităţii de produs poate fi determinat cu ajutorul următoarei relaţii:
𝑏
Y=
𝑛
în care: b - cheltuielile lega/e de pregătirea lansării şi încheierii lucrărilor
de lansare în fabricaţie a lotului;
n - numărul de produse din lot.
Grafic această relaţie se reprezintă sub formă de hiperbolă (fig. 1).

lei/buc y

y1

y2

n1 n2 n
Figura 1. Reprezentarea grafică a ecuaţiei.

Căi de reducere a duratei ciclului de producţie

Prin reducerea c/p se poate mări numărul de cicluri care se pot efectua în
aceeaşi perioadă de timp, ce asigură creşterea volumului de producţie folosind
aceleaşi CP (capacităţi de producţie) şi acelaşi număr de muncitori.
Pentru reducerea c/p poate fi folosit un ansamblu de căi:
1. Introducerea tehnicii noi şi perfecţionarea tehnologiilor de fabricaţie
existente.
2. Înlocuirea proceselor naturale cu procese artificiale.
3. Mecanizarea şi automatizarea proceselor de transport şi de control şi
36
 organizarea executării lor în aşa fel, încât să se desfăşoare în paralel cu
procesele tehnologice de bază.
4. Ridicarea nivelului de organizare a producţiei şi a muncii (org. prod. în
flux, folosirea îmb. paralel şi paralel - succesivă, aprovizionarea tehnico-
materială, folosirea schimburilor nelucrătoare pentru reparaţia utilajului ş.
a.), ridicarea calificării muncitorilor, întărirea disciplinei.

4. Noţiuni, modul de exprimare a capacităţii de producţie.

Determinarea corectă a capacităţii de producţie a fiecărei unităţi economice
şi utilizarea ei cât mai eficientă, prezintă o importanţă practică deosebită în
condiţiile actuale de tranziţie la economia de piaţă.
Prin capacitatea producţiei a unei unităţi industriale se înţelege producţia
maximă ce poate fi obţinută într-o perioadă dată, pentru o anumită structură şi
calitate a producţiei în condiţiile folosirii depline, intensive şi extensive a
fondurilor fixe productive, potrivit celui mai eficient regim de lucru şi de
organizare a producţiei şi a muncii.
Din definiţia de mai sus a capacităţii de producţie rezultă diferenţa dintre
mărimea capacităţii de producţie şi a planului de producţie. Capacitatea de
producţie este întotdeauna mai mare, deoarece exprimă posibilităţile maxime de
producţie, în condiţiile unei valorificări depline, intensive şi extensive a
fondurilor fixe productive.
Producţia posibilă reprezintă volumul maxim al producţiei ce poate fi
realizat ţinând seama de locurile înguste care limitează producţia sub nivelul
capacităţii de producţie.
Raporturile cantitative dintre capacitatea de producţie, producţia planificată
şi producţia posibilă pot fi exprimate prin relaţia:
Cp > Pp > P, în care
Cp - capacitatea de producţie;
Pp - producţia posibilă;
P - producţia planificată.
Diferenţa dintre capacitatea de producţie şi volumul de producţie planificat
sau efectiv reprezintă rezerva potenţială de producţie, şi se exprimă:
Rp=Cp-P
Capacitatea de producţie se exprimă, de obicei, în unităţi naturale sau
convenţional-naturale.
Factorii ce influenţează dinamica capacităţii de producţie sunt:
1. tehnici:
 structura cantitativă a fondurilor fixe, ponderea părţii
active;
 structura calitativă a fondurilor fixe, ponderea
37
 progresivităţii;
 nivelul de vârstă a utilajului;
 nivelul utilizării intensive şi extensive a fondurilor fixe;
 calitatea şi componenţa materiei prime;
 sortimentul producţiei;
2. organizatorici:
 nivelul de specializare, concentrare, cooperare a producţiei;
 ritmicitatea producţiei;
 optimizarea programului de producţie;
3. economici:
 formele de salarizare,
 sistemele de stimulare materială:
4. sociali:
 nivelul tehnico-cultural al lucrătorilor;
 stimularea materială.
Metodologia generală de calcul a capacităţii de producţie
Din punct de vedere metodologic sub raportul calculului capacităţii de
producţie, întreprinderile sau unităţile de producţie industriale se împart în două
grupe mari:
a) grupa celor la care produsul finit se obţine ca urmare a prelucrării
materiilor prime la un singur utilaj;
b) grupa celor la care produsul finit se obţine ca urmare a prelucrării
materiilor prime în mod succesiv la o serie de maşini sau instalaţii.
La întreprinderile, secţiile, atelierele sau sectoarele din grupa întâi CP,
capacitatea de producţie se calculează făcând suma CP a maşinilor, aparatelor sau
agregatelor, care execută produsul respectiv. De exemplu: CP a unei secţii de
furnale se va obţine făcând suma CP a tuturor furnalelor de care dispune aceasta.
Pentru cea de-a doua grupă de întreprinderi, secţii, mărimea CP se
determină în dependenţă de mărimea CP a grupei de utilaj, a sectorului,
atelierului în care se efectuează cele mai importante operaţii ale procesului
tehnologic specifice pentru care se calculează capacitatea, denumite “verigi
conducătoare”.
Veriga conducătoare se alege în funcţie de volumul de muncă necesar
pentru executarea produsului, de valoarea utilajului şi complexitatea tehnică pe
care o prezintă faţă de celelalte verigi de producţie.
De regulă, verigile conducătoare sunt precizate prin instrucţiunile de calcul
ale CP specifice fiecărei ramuri.

38
 CP se determină şi pentru toate celelalte verigi cu ajutorul normelor de
consum, putându-se compara cu capacitatea verigii conducătoare, pe această bază
stabilindu-se locurile înguste şi cele largi.
Locurile înguste sunt reprezentate de verigile de producţie, a căror
capacitate de producţie este mai mică decât a verigii conducătoare, în timp ce
locurile largi au o capacitate mai mare.
Cunoscându-se locurile cele largi şi înguste, se pot lua măsuri pentru
lichidarea lor, ceea ce va asigura o sporire a volumului de producţie în condiţiile
unei utilizări mai bune a CP. Calculul CP necesită determinarea a două elemente
de bază: a mărimii timpului de funcţionare a maşinii în decursul perioadei
planificate şi a normei tehnice de producţie a maşinii-unelte - pe unitate de timp
sau a normei tehnice de timp - pe unitate de produs.
Pentru determinarea mărimii timpului de funcţionare, diferite utilaje se
grupează în utilaje cu funcţionare continuă, cu funcţionare cu săptămâna
întreruptă şi cu lucrul sezonier.
Pentru fiecare grupă în parte, mărimea timpului se calculează în mod
diferit.
În condiţiile unor procese de producţie continue, fondul de timp disponibil
va fi egal cu timpul calendaristic, din care se scad reparaţiile şi opririle
tehnologice planificate:
Tdc = Tc = (Tr + Tt)
unde:
Tdc - reprezintă fondul de timp disponibil în procesele de producţie, în ore,
Tc - fondul de timp calendaristic (365 x 24 = 8760 ore
sau 366 x24 = 8784 ore)
Tr - fondul de timp afectat reparaţiilor planificate, care trebuie să fie minim
şi aprobat de mecanicul-şef al întreprinderii (ore);
Tt - fondul de timp afectat opririlor tehnologice planificate. El trebuie să fie
minim, strict necesar pentru o bună desfăşurare a procesului de producţie şi
aprobat de tehnologul-şef (ore);
Timpul disponibil de funcţionare pentru maşinile şi utilajele care lucrează
cu săptămâna întreruptă se calculează cu ajutorul formulei:
𝟏𝟎𝟎−𝑷
Tdî = [Tc - (Tl + Tt + Tr)] x ns x ds x
𝟏𝟎𝟎
în care:
Tdî - timpul disponibil de funcţionare a maşinii sau agregatului cu
funcţionare întreruptă;
Tl - timpul liber (în zile), datorită duminicilor şi sărbătorilor legale;
ns - numărul schimburilor în 24 ore;
39
 ds - durată unui schimb în ore;
P - procentul planificat de întreruperi curente.
5. Planificarea folosirii capacităţii de producţie.
CP are un caracter dinamic, apare necesitatea de a se determina capacitatea
de producţie în fiecare an, de a o actualiza şi a o pune în acord cu modificările ce
au apărut sau care vor apărea pe parcurs. Gradul de utilizare a CP se determină:
𝑷
Gfcp = × 𝟏𝟎𝟎
𝑪𝒑𝒎 𝒂
Gfcp - gradul de utilizare (folosire) a CP;
P - producţia planificata pentru anul dat;
Cpm a - capacitatea de producţie medie anuală. Necesitatea calculării CP se
determină prin faptul că în decursul unui an pot surveni diferite modificări în
mărimea CP, datorită intrării sau ieşirii din funcţiune a fondurilor fixe productive:
𝑻𝒇𝒔 𝑻𝒇𝒑
Cpm a = Cîa - Cp + Cpl
𝟏𝟐 𝟏𝟐

unde:
Cîa. - Capacitatea de producţie la începutul anului;
Cps - Cp scoasă pe parcursul anului;
Tfs - timpul (în luni) de nefuncţionare a Cp pe parcursul
anului ;
Cpl - Cp introdusă pe parcursul anului;
Tfp - Timpul, în luni, de funcţionare pe parcursul anului;

6. Căile de îmbunătăţire a utilizării capacităţii de producţie.

Ele pot fi repartizate în trei grupe după modul de utilizare 1. Intensivă; 2.
Extensivă; 3. Mixtă.
I. Utilizarea intensivă a CP - din această categorie fac parte acele căi
care au ca obiect introducerea progresului tehnic, legate de mecanizarea,
automatizare, chimizarea şi electrificarea proceselor de producţie.
 aplicarea proceselor şi procedeelor perfecţionate, de marc precizie şi cu un
nivel mai înalt al eficienţei economice;
 modernizarea maşinilor în funcţiune;
 ridicarea cunoştinţelor profesionale ale muncitorilor de bază,
 respectarea tehnologiilor stabilite şi lichidarea rebuturilor ş. a.
Prin folosirea acestor căi ce asigură reducerea timpului de
prelucrare pe produs, ceea ce duce la sporirea volumului de producţie ce se
poate obţine de pe aceleaşi utilaje într-un an de zile.
II. Căile extensive includ: - trecerea de către unităţi la numărul optim de
schimburi specifice lor;
40
 - ridicarea gradului de utilizare a timpului disponibil, prin aplicarea unor
măsuri care să ducă la reducerea pierderilor de timp legate de întreruperi
accidentale, determinate de o întreţinere şi o reparaţie nesatisfăcătoare a
utilajului;
 prosperarea pieţei interne şi a celei externe pentru a se asigura corelaţia
necesară dintre posibilităţile de producţie şi cele de desfacere a unităţilor;
 întărirea disciplinei de producţie şi de muncă.
Utilizarea extensivă asigură sporirea volumului de producţie în condiţiile
folosirii aceloraşi utilaje şi suprafeţe de producţie.
III. Căile mixte: Au un caracter complex, asigurând o folosire mai bună
atât din punct de vedere extensiv, cât şi intensiv şi includ:
 perfecţionarea activităţii de deservire a locurilor de muncă;
 aplicarea unor loturi optime de producţie;
 asigurarea cointeresării materiale a unităţii, cât şi a personalului în
folosirea mai eficientă a fondurilor fixe productive;
 aplicarea unor metode şi tehnici moderne de management;
 eliminarea locurilor înguste etc.

Întrebări de control:

 Caracterizați perioadele ciclului de producţie.

 Caracterizați tipurile de îmbinare în timp a operaţiilor tehnologice.

 Definiți şi să caracterizați lotul de fabricaţie.

 Enumerați căile de reducere a duratei ciclului de producţie.

 Evidenţiați factorii care influenţează dinamica capacităţii de producţie.

 Enumerați metodele de utilizare a capacităţii de producţie.

41
 TEMA VII. PLANIFICAREA COSTURILOR DE PRODUCŢIE.

Unități de conținut

1. Noţiuni și criterii de clasificare a costurilor de producţie.

2. Clasificarea cheltuielilor după elementele economice şi articolele

de calculaţie.

3. Componenţa cheltuielilor generale şi gospodăreşti.

4. Căi de reducere a costurilor de producţie. Indicatorii reducerii

costurilor de producţie.

Studentul va fi capabil:

 Să enumere criteriile de clasificare a cheltuielilor.

 Să cunoască gruparea cheltuielilor pe elemente economice şi articole de
calculaţie.
 Să cunoască componenţa cheltuielilor generale şi gospodăreşti.
 Să evidenţieze căile de reducere a costurilor de producţie.
 Să caracterizeze indicatorii costurilor de producţie.
 Să expună conţinutul planului costului unitar al produsului.

Cuvinte cheie: structura costurilor de producţie, cheltuieli materiale,

cheltuieli pentru remunerarea muncii, defalcări pentru necesităţi sociale,
amortizarea fondurilor fixe, costul complet.

1. Noţiuni, criterii şi clasificare a costurilor de producţie.

La sfârşitul unui an de afaceri, adesea mulţi proprietari de întreprinderi

constată că, în pofida unei activităţi intensive, nu înregistrează profit sau încheie
anul cu pierderi. De foarte multe ori acest fapt se datorează necunoaşterii
cheltuielilor reale ce sunt legate de activitatea desfăşurată.
Cheltuielile unităţilor industriale, ocazionate de fabricarea şi realizarea
bunurilor materiale se numesc cost de producţie.

42
 Un calcul corect al costurilor este de o importanţă vitală pentru orice
întreprindere, deoarece preţul de piaţă nu se orientează după cheltuieli. De aceea
fiecare întreprinzător este cointeresat să aibă un control permanent asupra
evoluţiei cheltuielilor şi să ia toate măsurile posibile pentru reducerea acestora. în
preţul care se doreşte a fi realizat, se includ nu numai cheltuieli totale legate de
prestarea muncii respective, ci şi un profit corespunzător, destinat dezvoltării
întreprinderii.
În activitatea de planificare şi analiză este necesar de a cunoaşte structura
costului de producţie, adică elementele componente ale cheltuielilor de producţie
şi ponderea fiecărui element în parte în totalul cheltuielilor ce compun costul
respectiv. Există ramuri industriale la care ponderea cheltuielilor materiale este
mare (industria alimentară, uşoară ş.a.), iar ponderea cheltuielilor cu retribuţia şi
amortizarea fondurilor fixe, relativ mici. În ramurile extractive, din contra,
ponderea cheltuielilor cu materii prime şi materiale este mică, iar cea a
cheltuielilor cu retribuţia şi amortizarea foarte mari.
Mulţimea cheltuielilor determină necesitatea unei clasificări în funcţie de
diferite criterii:
1. În raport cu felul cheltuielilor se evidenţiază:
 elemente economice
 articole de calculaţie
2. În raport cu momentul efectuării:
 costul de producţie planificat
 costul de producţie efectiv
3. În raport cu schimbarea volumului de producţie:
 cheltuieli fixe, care nu se schimbă o dată cu modificarea volumului de
producţie şi apar pentru ca să se poată produce
 cheltuieli variabile, care se schimbă o dată cu modificarea volumului de
producţie şi ele apar datorită faptului că se produce.
4. În raport cu obiectul la care se referă:
 pe un produs
 pe un ansamblu de produse
 pe întreaga producţie
5. În raport cu etapele formării cheltuielilor de producţie:
 costul de secţie
 costul de uzină
 costul complet
6. În funcţie de modul de repartizare pe unitate de produs:
 cheltuieli directe
 cheltuieli indirecte.
43
 2. Clasificarea cheltuielilor după elementele economice şi articolele de
calculaţie.

Cheltuielile ocazionate de fabricarea şi realizarea producţiei se grupează în

două grupe mari: pe elemente economice şi pe articole de calculaţie, fiecare din
ele având o destinaţie bine determinată.
Prima grupă de clasificare menţionată include următoarele elemente
economice:
1. Cheltuieli materiale, care includ:
 materii prime şi materiale achiziţionate;
 semifabricatele, care vor fi supuse prelucrării;
 combustibilul achiziţionat pentru scopuri tehnologice, producerea energiei
electrice;
 energia de toate felurile - folosită în scopuri tehnologice ca forţă motrice
ş.a.
Valoarea materiilor prime şi materialelor de bază poate fi determinată
conform următoarelor două variante:
a) evaluată la preţul de listă a furnizorului, caz în care rabatul oferit de diferiţi
furnizori se foloseşte la acoperirea cheltuielilor generale.
b) evaluată la preţul de achiziţie, caz în care se calculează un adaos în scopul
acoperirii cheltuielilor generale.
În calcule se iau în consideraţie şi deşeurile recuperabile, valoarea lor
fiind scăzută din costul materiilor prime şi a materialelor.
Deşeurile recuperabile reprezintă stocul de materii prime, materiale, care se
formează în procesul de producţie şi care şi-au a pierdut complet sau parţial
calitatea utilă a materialelor iniţiale (proprietăţile fizice sau chimice) şi în
legătură cu aceasta pot fi folosite după destinaţie cu cheltuieli sporite (procentul
de ieşire e mai mic) sau nu pot fi folosite după destinaţia directă.
2. Cheltuieli pentru remunerarea muncii
Reflectă cheltuielile pentru remunerarea muncii a personalului productiv al
firmei, inclusiv primele muncitorilor şi funcţionarilor pentru rezultatele de
producţie.
Cheltuielile cu remunerarea muncii includ:
 plata pentru lucrul efectuat
 costul producţiei care se dă lucrătorilor sub formă de plată în natură
 primele
 plata legată de regimul de lucru al întreprinderii

44
 plata pentru lucrul în timpul nopţii, în zilele de odihnă, pentru lucru în
condiţii nocive
 plata pentru staţionările în timpul schimbului, necauzate de muncitori
 plata pentru concediu, pentru orele nelucrate de adolescenţi şi mamele cu
copii mici etc.
 plata lucrătorilor-donatori în zilele când dau sânge şi în zilele de odihnă
 alte cheltuieli
Nu se includ în cheltuieli pentru remunerarea muncii:
 ajutorul material
 plata pentru concediu adăugător (mamelor cu mai mulţi copii
ș.a.)
 adausul la pensii
 plata transportului pentru a ajunge până la locul de lucru
 plata pentru foile de odihnă.
3. Defalcări pentru necesităţi sociale - reflectă defalcările în fondurile
sociale extrabugetare (de pensii, de asigurări sociale, ocupări în câmpul de
muncă, asigurarea medicală obligatorie).
Pentru fondul pensiilor se defalchează 1% din fondul de remunerare a
muncii, în fondul ocupării în câmpul muncii - 1%, în fondul pentru asigurări
sociale - 31% din fondul de remunerare a muncii.
4 Amortizarea fondurilor fixe. Reflectă suma cotei de amortizare pentru
restabilirea fondurilor fixe (inclusiv cele procurate pe contract de leasing),
calculate pornind de la costul de balanţă al fondurilor fixe, luând în consideraţie
indexarea lor.
Întreprinderile de arendă reflectă în acest element cotele de amortizare
pentru restabilirea fondurilor atât proprii, cât şi a celor arendate.
5. Alte cheltuieli. În acest element se includ un şir dc cheltuieli, printre
care:
 impozite;
 prime pentru raţionalizare;
 rambursarea creditelor obţinute pentru mijloacele circulante,
 plata lucrărilor pentru certificarea producţiei, efectuarea declaraţiilor
vamale;
 cheltuieli pentru deplasări în limita normativelor stabilite;
 plata pentru arenda fondurilor fixe;
 cheltuieli pentru întreţinerea organizaţiilor de conducere (prevăzute de
lege);

45
 defalcări în fondul sindicatelor în sumă de 0,15% din cheltuielile pentru
remunerarea muncii ş.a.
Gruparea cheltuielilor pe articole de calculaţie, include următoarele
articole:
1. Valoarea materiilor prime şi materialelor de bază (se scad deşeurile
recuperabile);
2. Valoarea semifabricatelor achiziţionate;
3. Valoarea materialelor auxiliare;
4. Valoarea combustibilului şi energiei pentru scopuri tehnologice;
5. Remunerarea de bază şi auxiliară a muncitorilor productivi;
6. Defalcări pentru necesităţi sociale;
7. Cheltuieli pentru asimilarea produselor;
8. Cheltuieli de producere generale, care includ cheltuielile cu întreţinerea şi
repararea fondurilor fixe şi cheltuielile generale de secţie;
9. Cheltuieli generale gospodăreşti;
10.Pierderi din rebut. Se iau în consideraţie pentru calculul costului efectiv;
11.Cheltuieli comerciale, ocazionate de realizarea produselor fabricate.
Mai detaliat articolele de calculaţie se concretizează pentru fiecare ramură
în funcţie de caracterul şi structura producţiei.
Care este necesitatea acestor grupări şi care este diferenţa între ele?
Clasificarea cheltuielilor după elemente economice permite fiecărei unităţi
economice de a calcula cheltuielile materiale, cheltuielile cu remunerarea muncii,
diferite defalcări, suma amortizării fondurilor fixe, pentru întreg volumul de
producţie. însă aceste elemente nu arată unde au apărut aceste cheltuieli: în
secţiile de bază sau în cele auxiliare, la depozit sau la secţiile administrative.
De exemplu, în elementul «Remunerarea muncii» sunt incluse şi salariul
muncitorilor şi cel al directorului.
Necesitatea grupării cheltuielilor după elemente economice se manifestă în
calcularea cantităţilor necesare întreprinderii în felurite materiale. De asemenea
este necesară această grupare pentru coordonarea planului «Costul de producţie»
cu alte compartimente ale planului întreprinderii. Pe baza acestei grupări se
determină mărimea venitului naţional.
Cu totul alte scopuri are clasificarea după articole de calculaţie. În acest
caz, are loc gruparea cheltuielilor, în funcţie de locul unde au apărut şi în funcţie
de destinaţia lor. Aşa, de exemplu, în articolul remunerarea muncii se ia în
consideraţie remunerarea numai a muncitorilor productivi Remunerarea
specialiştilor şi a funcţionarilor se include în elementele «Cheltuieli generale de
producere» şi «Cheltuieli generale gospodăreşti».
Această grupare permite calcularea cheltuielilor pe secţii în parte şi pe
produse.

46
 3. Componenţa cheltuielilor generale şi gospodăreşti.

Elaborarea planului cheltuielilor generale de producere arc ca scop

dimensionarea cât mai judicioasă a cheltuielilor necesitate de activitatea secţiilor
de producţie. În cadrul acestui plan cheltuielile se grupează pe patru categorii
mari:
I. Cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea utilajului
II. Cheltuieli generale ale secţiei
III. Cheltuieli administrativ-gospodăreşti
IV. Cheltuieli neproductive.
Cheltuielile generale de producere trebuie fundamentate economic şi
justificate din punct de vedere al necesităţii. Prin urmărirea dinamicii acestor
cheltuieli pe mai mulţi ani (prin crearea unei baze de date corecte), se pot
determina măsuri eficiente de reducere a acestora. Metoda cea mai corectă de
planificare, a cheltuielilor generale ar fi cea de tip analitic, pe baza căreia
consumurile planificate raţional se evaluează la preţuri planificate. Această
metodă are avantajul prevenirii preluării unor cheltuieli neeconomice din anii
precedenţi şi de asemenea, pierderile, eşecurile care apar în perioada de plan pot
fi depistate printr-o comparaţie între planificat şi realizat.

Planul “Cheltuieli generale gospodăreşti”

Acest plan cuprinde toate cheltuielile pentru conducerea şi asigurarea
condiţiilor generale pentru desfăşurarea neîntreruptă a procesului de producţie.
Pentru dimensionarea cheltuielilor generale gospodăreşti cheltuieli se
împart în trei grupe:
I. Cheltuieli de interes general
II. Cheltuieli administrativ-gospodăreşti
IV. Cheltuieli neproductive

În continuare vom prezenta mai detaliat unele componente ale cheltuielilor

generale, incluse în structura de mai sus:

• Cheltuieli pentru reparaţii la clădiri.

Experienţa arată că activitatea de reparaţii nu intervine în mod regulat. În
primul rând, în cazul reparaţiei clădirilor, refacerea acoperişului, înlocuirea
ferestrelor sau revizuirea generală a instalaţiei de încălzire pot cauza creşterea
suplimentară a cheltuielilor într-un anumit an, în timp ce în anii următori nu
intervin decât cheltuieli generale curente de întreţinere.
La calculul cheltuielilor trebuie ţinut cont, pe de o parte, de aceste
cheltuieli generale curente, şi pe de altă parte, de cota anuală a cheltuielilor
47
speciale destinate reparaţiilor capitale. Cheltuielile legate de aceste reparaţii
trebuie repartizate pe restul duratei previzibile de folosire a instalaţiei reparate.

 Cheltuieli pentru publicitate.

Calculul depinde de programul publicitar planificat. Pentru activitatea de
publicitate, este importantă atât alocarea de fonduri la începutul anului, cât şi
urmărirea cheltuielilor pe parcursul anului, cu scopul de a determina măsura în
care s-a epuizat acest buget şi eficienţa programului publicitar. însă după alocarea
fondurilor trebuie urmărită cu atenţie alcătuirea programului publicitar: cărui
segment de piaţă trebuie să i se adreseze reclama? Prin programul prevăzut pot fi
obţinute rezultatele dorite.

 Dobânzi bancare. Aici se tratează dobânzile bancare şi alte împrumuturi

pentru perioada de plan. Trebuie luate în consideraţie şi dobânzile preferenţiale.
Cheltuielile din planul cheltuielilor generale gospodăreşti se determină
după diferite metode, în raport cu felul lor, pe baza salariilor personalului de
conducere, a planului de reparaţii, de amortizare, de deplasări etc. şi a
normativelor în vigoare referitoare la diferitele consumuri administrativ-
gospodăreşti.

Planul costului unitar al produsului.

Planul costului unitar al produsului se elaborează pentru fiecare fel de
produs cuprins în nomenclatorul de fabricaţie al întreprinderii, folosind gruparea
cheltuielilor pe articole de calculaţie
Cuprinsul acestui plan este următorul:
1. Materii prime şi materiale (inclusiv cheltuielile de transport-aprovizionare).
2. Deşeuri recuperabile (se scad).
3. Retribuţii directe.
4. Contribuţii la asigurări sociale.
5a. Cheltuielile cu întreţinerea şi funcţionarea utilajului.
5b. Cheltuieli generale ale secţiei.
6. Costul secţiei (1+2+3+4+5).
7. Cheltuieli generale gospodăreşti.
8. Cost pe uzină (6+7).
9. Cheltuieli de desfacere.
10.Cost complet (8+9).
Cheltuielile care compun costul unitar al produsului se împart în două mari
grupe de cheltuieli:
 cheltuieli directe,
 cheltuieli indirecte.
48
 Cheltuielile directe sunt cele care pot fi atribuite direct unei mărimi de
referinţă, se repartizează direct pe unitate de produs. Din aceasta grupă de
cheltuieli directe fac parte:
 materiile prime şi materialele (inclusiv cheltuielile de transport-
aprovizionare);
 deşeurile recuperabile (se scad);
 retribuţiile directe;
 contribuţiile la asigurări sociale.
Cheltuielile indirecte sunt cele care nu pot fi calculate direct pe unitate a de
produs sau acest calcul ar fi dificil de efectuat. Din rândul acestora fac parte:
 cheltuielile cu întreţinerea şi funcţionarea utilajului secţiei;
 cheltuielile generale ale secţiei;
 cheltuielile generale gospodăreşti;
 cheltuielile comerciale.
În planul costului unitar al produsului se calculează de asemenea costul
secţiei ca suma cheltuielilor directe şi a cheltuielilor generale de producere;
Costul pe uzină se obţine adăugând la costul secţiei cheltuielile generale
gospodăreşti.
Costul complet se determină prin însumarea costului pe uzina cu
cheltuielile de desfacere.
Repartizarea cheltuielilor pe unitatea de produs se efectuează în funcţie de
apartenenţa cheltuielilor la una din cele două grupări expuse mai sus.
Cheltuielile directe se repartizează pe unitatea de produs în funcţie de
normele progresive de consum ale fiecărui element şi ale preţurilor şi tarifelor
stabilite pentru acestea. Bazele de date pentru calculul acestor articole se găsesc
în planul de aprovizionare tehnico - materială şi în planul de muncă şi salarii.
În mod practic, determinarea fiecărui articol de calculaţie în parte se
efectuează înmulţind norma de consum de aprovizionare cu preţul unitar al
acestor materiale, în cazul cheltuielilor materiale şi înmulţind normele de timp cu
retribuţia orară aferentă pentru fiecare operaţie în parte.
Cheltuielile indirecte se calculează pe unitatea de produs cu ajutorul unor
chei de repartiţie, ţinând seama de specificul procesului tehnologic. în practică,
pentru repartizarea cheltuielilor cu întreţinerea şi funcţionarea utilajului şi a
cheltuielilor generale ale secţiei, care formează împreună cheltuielile generale de
producere se poate folosi drept cheie de repartiţie raportul procentual între
cheltuielile enumerate şi fondul de salarizare, aferent muncitorilor direct
productivi din secţia respectivă.

49
 Cheia de repartiţie obişnuită arată câţi lei cheltuieli cu întreţinerea şi
funcţionarea utilajului sau cheltuieli ale secţiei revin la 100 lei cheltuieli cu
retribuţie directă.
Pentru a afla partea de cheltuieli menţionată ce revine pe o unitate de
produs se înmulţesc cheltuielile cu retribuţia pe unitate de produs cu coeficientul
calculat.
Cheltuielile generale gospodăreşti pe unitate de produs se repartizează
folosind drept cheie de repartiţie raportul procentual în care se află volumul total
al cheltuielilor generale gospodăreşti, determinate pe baza planului menţionat
anterior, la costul de secţie al întregii producţii marfa prevăzut pentru perioada
considerată. Cunoscând costul de secţie al fiecărui produs determinat pe baza
calculaţiei de plan şi cheia de repartiţie a cheltuielilor generale gospodăreşti, se
determină mărimea acestor cheltuieli pe unitate de produs sau cu ajutorul
următoarei relaţii:

𝑃𝑐𝑔
Cgg=Cs× 100
100

în care:
Cgg - reprezintă cota de cheltuieli generale pe unitatea de produs
Cs - costul unitar de secţie
Pcg - procentul de cheltuieli generale potrivit cheii de repartiţie stabilite.
Cheltuielile de desfacere pe unitate de produs se calculează prin aplicarea
unui procent stabilit din timp asupra costului de uzină unitar.

4. Căi de reducere a costurilor de producţie. Indicatorii reducerii

costurilor de producţie.

Prin reducerea costurilor de producţie, fiecare firmă - dacă celelalte condiţii

nu se modifică, îşi sporeşte veniturile şi gradul de rentabilitate.
În acelaşi timp prin reducerea costurilor se asigură o creştere a volumului
de producţie, prin folosirea aceloraşi resurse materiale şi de muncă, se
înregistrează atât la nivel de firmă, cât şi la nivel de societate o economisire a
resurselor care au un caracter limitat, realizându-se o folosire raţională a acestora.
În condiţiile în care costurile reprezintă un factor de seamă în stabilirea
preţurilor, reducerea lor creează premisele necesare micşorării preţului de livrare
a produselor.
Căile şi mijloacele de reducere a costurilor diferă de la firmă, la firmă în
funcţie de particularităţile specifice ale fiecărei firme, pornind cu procesul de
producţie şi terminând cu modul de conducere. Totuşi indiferent de aceste
50
particularităţi se evidenţiază o serie de căi de acţiune în direcţia reducerii
costurilor care au un caracter general.
I. Prima grupă de căi se referă la reducerea cheltuielilor materiale. Are o
importanţă deosebită în acele ramuri în care ponderea cheltuielilor materiale în
costul complet este ridicată. Acest lucru vizează reducerea consumurilor specifice
de materii prime, materiale, energie, aprovizionarea cu materii prime şi materiale
de calitate şi în mod ritmic, corespunzător necesităţilor productive, folosirea
înlocuitorilor de materiale, introducerea unor noi tehnologii sau îmbunătăţirea
celor existente, care să asigure o reducere a normelor de consum, reducerea
pierderilor din rebuturi, utilizarea deşeurilor etc.
Determinarea influenţei reducerii cheltuielilor materiale asupra reducerii
costului pe produs se face pe fiecare fel de măsură în parte, utilizând următoarea
relaţie de calcul.
𝐶ℎ𝑚𝑜−𝐶ℎ𝑚
Rpcv = ×100×Km,
𝐶ℎ𝑚𝑜
în care:
Rpcm- reprezintă reducerea procentuală a costului produsului ca urmare a
reducerii cheltuielilor pentru un anumit produs;
Chmo ,Chm - cheltuieli corespunzătoare unui anumit fel de materie primă
sau material înainte şi după aplicarea măsurii pe produs;
Km - coeficientul care exprimă ponderea cheltuielilor materialului
considerat inclus în costul produsului.
De exemplu, dacă prin aplicarea unei măsuri tehnico - organizatorice costul
unui material pe un produs se reduce de la 75 la 70 lei, ponderea cheltuielilor cu
acest material în costul produsului fiind de 0,8, reducerea costului produsului ca
urmare a aplicării măsurii respective se calculează în felul următor:

75−70
Rpcm= ×100×0,8 = 5,3%
75

II. Căile de reducere a cheltuielilor ocazionate de factorul de muncă. Se

are în vedere o normare ştiinţifică a muncii, stabilirea exactă a necesarului de
salariaţi pe categorii de pregătire, creşterea productivităţii muncii.
Sporirea productivităţii muncii influenţează reducerea costului de producţie
sub mai multe aspecte. În primul rând, prin sporirea cantităţii de produse create în
aceeaşi unitate de timp. Retribuţia, precum şi celelalte cheltuieli se vor repartiza
la o cantitate mai mare de produse, reducându-se cheltuielile de muncă pe
unitatea de produs.
În al doilea rând, o dată cu creşterea productivităţii muncii se reduc
cheltuielile fixe repartizate pe unitatea de produs.
51
 Pentru a calcula influenţa creşterii productivităţii muncii asupra reducerii
costurilor de producţie, se poate folosi următoarea relaţie:

100+𝑟
Rpc= (1- )×Kr ×100,
100+𝑃𝑝𝑚
în care:
Rpc - reprezintă reducerea procentuală a costurilor de producţie sub
influenţa reducerii cheltuielilor cu retribuţia, ca urmare a creşterii productivităţii
muncii;
r - procentul de creştere a retribuţiei medii;
Ppm - procentul de creştere a productivităţii muncii,
Kr - coeficient care exprimă ponderea fondului de retribuire în costul de
producţie planificat.

III. Căile de reducere a cheltuielilor administrative, ce au în vedere

raţionalizarea activităţii de conducere în cadrul firmei reducerea unor cheltuieli
generale de deficienţe în conducere (amenzi, penalizări), raţionalizarea
cheltuielilor legate de pază şi securitatea firmei, poştă, telefon, telegraf etc.
Reducerea unor asemenea cheltuieli se poate asigura prin înfăptuirea unor
măsuri economico-organizatorice:
 realizarea proporţiilor optime între personalul productiv şi cel neproductiv;
 mecanizarea lucrărilor de calcul, de evidenţă, statistică şi planificare;
 respectarea cu stricteţe a normelor şi normativelor cheltuielilor
administrativ-gospodăreşti ş.a.

IV. Căile de reducere a costului de producţie prin îmbunătăţirea folosirii

capacităţii de producţie. Ca rezultat creşte volumul producţiei, ceea ce
duce la reducerea pe unitatea de produs a cheltuielilor convenţional-
constante, în special a celor referitoare la amortizarea, repararea şi
întreţinerea utilajului.
Acestea însă sunt căi generale care se particularizează în acţiuni concrete în
cadrul fiecărei firme, corespunzător condiţiilor specifice ale acestora. La aceste
căi pot fi adăugate acelea care sunt particulare, la un moment dat, fiecărei firme.
Indicatorii reducerii costului de producţie
Planificarea reducerii costurilor de producţie pentru întreaga producţie
marfă presupune stabilirea următorilor indicatori:
1. Cheltuieli la un leu producţie-marfă.
Acest indicator se calculează pentru perioada de dare de seamă şi pentru
perioada de plan, conform următoarei relaţii:

52
 ∑𝑛
𝑖=1 𝑞𝑖𝑏 ∗𝐶𝑝𝑖𝑏
Chb = ∑𝒏 .
𝒊=𝟏 𝒒𝒊𝒃∗𝑷𝒊𝒃

∑𝑛
𝑖=1 𝑞𝑖𝑝∗𝐶𝑝𝑖𝑝
Chp= ∑𝒏
𝒊=𝟏 𝒒𝒊𝒑∗𝑷𝒊𝒑
în care:
Chb, Chp - reprezintă cheltuielile la un leu producţie marfă în perioada de
bază şi respectiv de plan;
qib, qip - cantitatea de producţie pentru un produs “i” în perioada de bază şi
respectiv de plan;
Pib, Pip - preţul unitar pentru produsul “i” pentru perioada de bază şi
respectiv de plan.
2. Reducerea în expresie absolută a cheltuielilor la 1 leu producţie-marfă
în perioada de plan, faţă de perioada de bază (Rac)
Rach = Chpe - Chb
3. Reducerea procentuală a cheltuielilor la un leu producţie-marfă în
perioada de plan faţă de perioada de bază (Rpo)
𝑅𝑎𝑐ℎ
Rpc = • 100
𝐶ℎ𝑏
sau
𝐶ℎ𝑝𝑒−𝐶ℎ𝑏
Rpc = • 100
𝐶ℎ𝑏
4. În ramurile, în care cheltuielile materiale deţin o pondere mare în cadrul
costului de producţie se calculează cheltuielile materiale la un leu producţie-
marfă, potrivit următoarei relaţii:

∑𝑛
𝑖=1 𝑞𝑖𝑏 ∗𝐶𝑚𝑖𝑏
Chmb = ∑𝒏
𝒊=𝟏 𝒒𝒊𝒃∗𝑷𝒊𝒃

∑𝑛
𝑖=1 𝑞𝑖𝑝∗𝐶𝑝𝑖𝑝
Chp= ∑𝒏
𝒊=𝟏 𝒒𝒊𝒑∗𝑷𝒊𝒑
în care:
Chmb ,Chmp - reprezintă cheltuielile materiale la un leu producţie-marfa în
perioada de bază şi respectiv perioada de plan;
Cmib , Cmip - cheltuieli materiale pe unitatea de produs în perioada de
bază şi respectiv perioada de plan,
Cmib ,Cmip- costul de producţie unitar pentru un produs “i” în perioada de
bază, şi respectiv în perioada de plan.
5. Reducerea în expresie absolută a cheltuielilor materiale la 1 leu producţie
53
marfa în perioada de plan, faţă de perioada de bază (Racm)
Racm = Chmp - Chmb
6 Reducerea procentuală a cheltuielilor la un leu producţie - marfa în
perioada de plan faţă de cea de bază (Rpcm)

𝑅𝑎𝑐𝑚
Rpcm = *100
𝐶ℎ𝑚𝑏
sau
𝑪𝒉𝒎𝒑−𝑪𝒉𝒎𝒃
Rpcm = *100
𝑪𝒉𝒎𝒃

Întrebări de control:
1. Enumerați criteriile de clasificare a cheltuielilor.

2. Specificați gruparea cheltuielilor pe elemente economice şi articole de

calculaţie.

3. Concretizați componenţa cheltuielilor generale şi gospodăreşti.

4. Evidenţiați căile de reducere a costurilor de producţie.

5. Caracterizați indicatorii costurilor de producţie.

6. Expuneți conţinutul planului costului unitar al produsului.

54
 TEMA VIII. MANAGEMENTUL CALITĂŢII PRODUCŢIEI

Unități de conținut

1. Importanţa, conţinutul şi caracteristicile calităţii produselor.

2. Criteriile de apreciere şi indicatorii de exprimare a nivelului
calităţii produselor.
3. Controlul calităţii producţiei fabricate.
4. Certificarea calităţii produselor.
Studentul va fi capabil:
 Să cunoască importanţa şi caracteristicile calităţii producţiei;
 Să cunoască criteriile de apreciere şi indicatorii de exprimare a nivelului
calităţii produselor;
 Să enumere mijloacele de mecanizare şi automatizare folosite pentru
realizarea controlului tehnic;
 Să evidenţieze formele de control al calităţii producţiei;
 Să cunoască metodele de control al calităţii produselor;
 Să cunoască categoriile costurilor calităţii;
Să cunoască modalităţile de efectuare a certificării calităţii produselor.
Cuvinte cheie: calitatea producţie; caracteristicile de calitate: funcţionale,
psiho - senzoriale şi sociale, ergonomice, de disponibilitate; indicatorii parţiali a
calităţii producţiei, indicatorii care exprimă ponderea produselor de calitate
superioară în totalul produselor; indicatorii rebuturilor; indicatorii reclamaţiilor
consumatorilor; controlul de fabricaţie; costul calităţii; certificarea calităţii.

1. Importanţa, conţinutul şi caracteristicile calităţii produselor.

În condiţiile de tranziţie la economia de piaţă un rol primordial îi revine
îmbunătăţirii permanente a calităţii' producţiei, cu semnificaţii deosebite pentru
creşterea eficienţei activităţii economice, pentru satisfacerea cerinţelor privind
producţia şi consumul. Competiţia pe piaţa internă şi internaţională a făcut ca
firmele să se preocupe permanent de calitatea produselor şi serviciilor, astfel
încât acestea să corespundă necesităţilor sociale. Efectele favorabile ale sporirii
calităţii produselor se concretizează în creşterea productivităţii muncii, reducerea
costului producţiei, creşterea rentabilităţii etc.
Cuvântul “calitate” îşi are originea în latinescul “quales” care are înţelesul
de a “fi”. Pornind de la acest lucru, literatura de specialitate prezintă un număr
considerabil de definiţii ale conceptului.
55
 Astfel calitatea este considerată “ansamblul proprietăţilor unui produs,
exprimate prin parametri tehnico-economici, grad de utilitate, eficienţa
economică în exploatare etc. a căror evaluare permite să se aprecieze măsura în
care produsul răspunde cerinţelor consumatorilor cărora le este
destinat”(21,p.241). Sau “calitatea produselor reprezintă totalitatea proprietăţilor
pe care le posedă un produs, măsura în care el satisface necesităţile, ca rezultat al
performanţelor tehnico-economice şi estetice, al gradului de utilitate şi eficienţă
economică pe care le asigură în exploatare” .
Această listă poate fi prelungită, însă un pas important în formarea unei
concepţii unanim acceptate privind calitatea l-a constituit difuzarea unor
documente de referinţă, eliberate de diferite organizaţii internaţionale, regionale
şi naţionale, specializate în standardizare, dintre care un rol primordial îl are
Organizaţia Internaţională pentru Standardizare (ISO).
în contextul economico-social actual calitatea este definită conform
standardului ISO 8402 1986 ca “ansamblul de proprietăţi şi caracteristici ale unui
produs sau serviciu care îi conferă acestuia aptitudinea de a satisface necesităţile
exprimate sau implicite”. Calitatea produselor este o noţiune complexă dinamică,
conţinutul ei evoluând în pas cu necesităţile practice.
Aprecierea obiectivă a calităţii produselor poate fi realizată în dependenţă
de felul cum se comportă produsul respectiv în procesul utilizării
Noţiunile de “calitate a producţiei” şi “calitate a produselor” se
întrepătrund ca sferă, ele nu sunt totuşi sinonime. Noţiunea de calitate a
producţiei are ca sferă mai largă, reflectând calitatea întregului proces de
producţie, totalitatea produselor omogene sau neomogene, rezultate
corespunzătoare sau nu din punct de vedere calitativ, laturile pozitive şi negative
ale tehnologiei de fabricaţie, nivelul organizării producţiei şi a muncii
Calitatea produselor reprezintă expresia finală a calităţii producţiei
concretizând nivelul tehnic, performanţele constructive şi economice, estetice,
ergonomice.
În vederea măsurării şi aprecierii calităţii unui produs se folosesc
caracteristicile de calitate, care reprezintă acele însuşiri sau caracteristici ce
conferă calitatea acestuia.
Caracteristicile de calitate se împart în patru grupe principale:
 funcţionale;
 psihosenzoriale şi sociale.
 ergonomice;
 de disponibilitate

56
 Caracteristicile funcţionale au un caracter diferit, referindu-se la însuşirile
legate de folosirea produsului şi la aspectele tehnice şi economice
Aspectul tehnic vizează - concepția sub raport constructiv, tehnologic
siguranţa în utilizare, parametrii funcţionali etc.
Aspectul economic exprimă nivelul de productivitate, cheltuielile legate de
fabricaţia şi folosirea produselor. Se referă de asemenea la consumul specific,
durata economică de viaţă, nivelul preţurilor, ambalarea produselor ş a
Caracteristicile psiho-senzoriale şi sociale concretizează unele aspecte cu
caracter estetic ale produselor (culori, desene), organoleptice (gust, miros etc.)
sau de exploatare (zgomot, confort etc).
Elementele sociale au în vedere, în special, influenţa pe care utilizarea unor
produse o are asupra mediului ambiant, cum ar fi poluarea atmosferei, a apelor
etc.
Caracteristicile ergonomice determină relaţia om-maşină. În acest sens
produsele trebuie să fie astfel concepute ca în procesul de utilizare să permită
uşurarea muncit, comoditatea în exploatare, securitatea şi protecţia muncii,
confort şi ambianţă la locul de muncă.
Caracteristicile de disponibilitate exprimă proprietăţile de a fi apt de
folosire la diferite solicitări.

2. Criteriile de apreciere şi indicatorii de exprimare a nivelului calităţii

produselor.
Pentru măsurarea şi caracterizarea calităţii produselor se poate folosi un
sistem de indicatori, din rândul cărora cei mai importanţi sunt:
a) indicatorii parţiali ai calităţii produselor;
b) indicatorii, care exprimă ponderea produselor de calitate superioară
în totalul produselor;
c) indicatorii rebuturilor;
d) indicatorii reclamaţiilor consumatorilor.
Indicatorii parţiali. Pentru exprimarea lor se folosesc unităţile de măsură
corespunzătoare parametrilor luaţi în consideraţie. De exemplu, greutatea pe un
cal putere, puterea maximă, umiditatea, gradul de aciditate, procentul de grăsime,
de sare ş a.
Indicatorii variaţi de calitate se înscriu în standardele de stat, norme interne
sub forma unor limite în care trebuie să se încadreze caracteristicile produsului.
Aprecierea calităţii produselor se face prin compararea rezultatelor deţinute
pe baza măsurării concrete a produselor cu limitele sau nivelele prevăzute în
standard.

57
 Indicatorii care exprimă ponderea produselor de calitate superioară în
totalul produselor de acelaşi fel se folosesc în acele ramuri la care produsele pot
fi încadrate in funcţie de caracteristicile lor de calitate, pe clase de calitate sau
sorturi şi exprimă, în procente, raportul dintre valoarea produselor de calitate
superioară şi valoarea producţiei ce se realizează în mai multe calităţi
Pentru producţia omogenă se foloseşte ca indicator în acest sens,
coeficientul mediu dualitate, care se calculează ca o medie aritmetică ponderată,
luându-se in calcul clasele de calitate sau sorturile şi cantitatea de produse
corespunzătoare fiecărei clase sau sort, conform formulei:
𝛴𝑐∗𝑞
C=
𝛴𝑞
în care:
C - reprezintă coeficientul mediu de calitate ?
c - cifra care exprimă clasa de calitate sau sortul
l - pentru calitatea extra, 1 - pentru calitatea 1,2-2 ş.a.m.d,);
q - cantitatea de produse,corespunzătoare fiecărei clase sau sortiment.
𝑞
Dacă se notează cu q2, adică ponderea produsului
𝛴𝑞
fiecărei calităţi faţă de total producţie, coeficientul mediu de calitate se
mai poate calcula şi astfel
C= Σc*q2
în acest caz, cu cât valoarea coeficientului mediu de calitate este mai mică,
cu atât calitatea produselor este mai ridicată.
Pentru a compara situaţia calităţii efective a produselor cu situaţia
preconizată, se calculează indicele coeficientului mediu de
calitate (Ic), ca raport între coeficientul mediu de calitate efectiv (C 1) şi cel
preconizat (C0 ), conform următoarei relaţii:
𝐶1 𝛴𝐶∗𝑞1 𝛴𝑞0
Ic= = /
𝐶0 𝛴𝑞1 𝛴𝐶∗𝑞0
indicatorii rebuturilor - ei caracterizează în mod indirect calitatea
produselor, reflectând nivelul de organizare şi de desfăşurare a procesului de
producţie, deci calitatea activităţii întreprinderii. •
Folosirea acestei grupe de indicatori are la bază împărţirea producţiei
fabricate de către întreprindere în producţie bună şi rebuturi.
Rebut este acel produs, care nu se încadrează în cerinţele de calitate
prevăzute în standarde, norme interne. Rebuturile se pot împărţi după
caracteristicile tehnico-economice şi după locul de apariţie.
După primul criteriu, rebutul poate fi recuperabil - când defectele
constatate pot fi înlăturate după anumite prelucrări şi nerecuperabil sau definitiv -
când remedierea este imposibilă sau neraţională.
58
 După locul de apariţie rebutul poate fi intern - când este descoperit în
unităţile de producţie şi extern - când este descoperit de consumatori.
Pentru măsurarea rebuturilor şi a pierderilor înregistrate se calculează
următorii indicatori:
 valoarea producţiei rebutate (Rv);
 procentul de producţie rebutată;
 pierderile valorice înregistrate din rebutarea producţiei
(Pr);
d) procentul de pierderi din producţia rebutată Valoarea producţiei rebutate
se calculează conform formulei.
Rv= Σqrd *c+Σqrm *Crm
în care:
qrd - reprezintă cantitatea de producţie rebutată definitiv;
c - costul unitar al produsului,
qm - cantitatea de rebuturi remaniată,
C'rm - costul unitar al remanierii
Procentul producţiei rebutate:
𝑅𝑣
rp= *100%
𝛴𝑞∗𝑐

q - cantitatea de produse bine fabricate.

Pierderile valorice înregistrate din rebutarea producţiei se determină în
felul următor: din valoarea producţiei rebutate se scad o serie de sume ce se
recuperează din valorificarea rebuturilor, din sumele reţinute de la cei vinovaţi de
provocarea rebutului şi din sumele restituite de către furnizori pentru materialele
necorespunzătoare ce au determinat apariţia rebuturilor.
Pr= Rv -Srec
Procentul de pierderi din producţia rebutată:
𝑷𝒓
Cpr= x 100%
𝜮𝒒∗𝒄
în care:
Srec - sumele recuperate de întreprindere;
q - cantitatea de produse fabricată de întreprindere;
c - costul unitar al produsului,
Cpr - procentul de piei den din producţia rebutată.
Indicatorii reclamaţiilor consumatorilor fac parte din categoria
indicatorilor lipsei de calitate şi se referă la:
 cantitatea produselor refuzate la recepţie sau reclamate în perioada de
garanţie şi valoarea acestora;

59
 ponderea cantitativă sau valorică a produselor, refuzate sau reclamate în
totalul producţiei;
 cheltuieli pentru remedierea produselor refuzate sau reclamate.
În unele cazuri pot fi utilizaţi şi alţi indicatori,printre care:
 Indicatorii cumulativi. Se utilizează la produsele complexe, la care
calitatea nu se poate reduce la o singură caracteristică, iar importanţa fiecărei
caracteristici este diferită. Indicatorul se determină astfel:
Kcum = Σ(X i *g t)
în care:
Xi - valorile caracteristicilor calitative,
gt - ponderile acordate fiecărei caracteristici.
Acest indicator poate fi utilizat atât pentru comparaţii în timp, cât şi pentru
selectarea furnizorilor ori producătorilor diferiţi ai unuia şi aceluiaşi tip de
produs.
Metoda punctajului Este utilizabil în industria textilă, alimentară şi a
bunurilor de consum Punctajul se acordă proporţional cu nivelul performanţelor
calitative. Prin constituirea unor limite de punctaj, se pot alcătui clase de calitate.
De exemplu, se acordă 100 puncte pentru clasa extra, 96 - 99 — pentru clasa întâi
etc.
3. Controlul calităţii producţiei fabricate.
Asigurarea unei calităţi ridicate nu poate fi realizată fără existenţa unui
sistem de control care să furnizeze informaţii la timp în legătură cu desfăşurarea
procesului de fabricaţie şi să intervină operativ şi eficient pentru înlăturarea
cauzelor perturbatoare din procesul de producţie.
Controlul calităţii este determinat ca tehnicile şi activităţile cu caracter
operaţional utilizate pentru îndeplinirea condiţiilor de calitate.
Organizarea controlului tehnic de calitate necesită o bună pregătire tehnică
a realizării lui prin elaborarea tehnologiei de control tehnic şi proiectarea şi
executarea echipamentului de control.
Din rândul mijloacelor de mecanizare şi automatizare folosite în mod
curent pentru realizarea controlului tehnic pot fi numite:
 dispozitive de măsură şi control;
 semiautomatele şi automatele de sortare şi control,
 aparatura automatizată de măsură şi control a
proceselor;
 dispozitive de reglare, blocaj şi protecţie.
De asemenea, pentru efectuarea controlului tehnic se folosesc aparatura şi
metodele fizice de control, cum sunt metodele analizei spectrale, ale

60
defectoscopiei magnetice ş a. Cu mult succes se foloseşte pentru controlul
calităţii televiziunea industrială. O atenţie deosebită trebuie acordată revizuirii
periodice a parametrilor de calitate în vederea aducerii lor la nivelul cerinţelor
mondiale.
Se evidenţiază câteva forme de control al calităţii producţiei:
 control de recepţie;
 control de fabricaţie;
 controlul produsului finit
Controlul de recepţie sau eonii olul premergător include:
 controlul materiilor prime şi al materialelor. Pentru a-1 efectua este necesar
de a cunoaşte elementele cai e trebuie controlate: ale problemelor sau încercărilor
necesare pentru respectarea calităţii, ale metodelor de control şi aparaturii
necesare pentru efectuarea controlului.
Controlul sculelor, instrumentelor, aparaturii de măsură şi control. Calitatea
şi precizia funcţionării maşinilor, utilajelor influenţează în mod direct asupra
calităţii produselor-fabricate. Aceasta presupune efectuarea unui control periodic
asupra exactităţii şi preciziei funcţionării lor atât în decursul folosirii lor, cât şi în
perioada de efectuare a reparaţiilor.
Control de fabricaţie. Are rolul de a evita rebuturile sau pierderile ca
urmare a ne respectării de către muncitori a tehnologiei de fabricaţie.
Acest control se efectuează prin controlul distribuirii la puncte fixe de
control sau la posturi mobile.
Acest control poate fi efectuat la rândul său sub diferite forme:
 controlul primului produs executat;
 controlul prin sondaj;
 controlul continuu,
 controlul final ş a.
Controlul produsului finit presupune controlul final al procesului de
producţie.
În cadrul întreprinderilor industriale se folosesc două grupe de metode de
control al calităţii produselor:
 metode de control deterministe;
 metode de control probabiliste sau statistice.
Metoda determinată - se foloseşte pentru controlul
produselor sau pieselor de mare importanţă, a căror defectare poate
provoca stagnarea unor utilaje sau agregate de mare complexitate. Acest control
se efectuează pentru fiecare piesă în parte. El se mai numeşte controlul total sau
control sută la sută.
61
 Efectuarea acestui control este costisitor, necesită un timp destul de mare,
ceea ce face ca folosirea lui în condiţiile producţiei de serie să aibă un caracter
limitat.
Metoda statistică - se foloseşte la controlul de recepţie al diferitor materii
prime, materiale, piese sau alte componente achiziţionate ale unui produs, la
controlul procesului tehnologic şi al produselor finite.
Această metodă este eficientă şi asigură reducerea pierderilor din rebuturi,
reducerea cheltuielilor materiale şi a timpului de efectuare a controlului,
permiţând totodată o cunoaştere precisă a situaţiei calităţii produselor.
Se foloseşte în condiţiile producţiei de serie sau de masă, atunci când
controlul se face prin sondaj
Folosirea acestei metode se caracterizează prin următoarele trăsături
esenţiale:
 regularitatea observărilor sistematice;
 efectuarea controlului probelor selective;
 înscrierea rezultatelor observărilor pe un grafic de control;
 folosirea rezultatelor controlului pentru corectarea condiţiilor procesului
tehnologic şi prevenirea rebutului.
Pentru asigurarea calităţii se utilizează metoda controlului calităţii totale.
Controlul calităţii totale este o metodă de integrare a eforturilor grupelor de
luciu dintr-o firmă pentru menţinerea şi îmbunătăţirea calităţii în conformitate cu
necesitatea socială şi cerinţele beneficiarilor, în condiţii de rentabilitate pentru
producător.
Scopul acestei metode este de a stabili şi a reduce sau elimina cauzele care
au determinat apariţia neconformităţilor.
Implementarea metodei controlului calităţii totale necesită:
 efortul întregului personal al firmei in realizarea calităţii;
 eliminarea progresivă a pierderilor şi a pasivităţii activităţilor firmei;
recunoaşterea calităţii ca fiind problema “fiecărui şi a tuturor”.
Costurile calităţii
Costurile calităţii se exprimă prin ansamblul cheltuielilor efectuate în
vederea asigurăm calităţii produsului şi a serviciului la nivel prestabilit
Costurile calităţii se clasifică după Asociaţia Franceză a Calităţii în
următoarele trei categorii
 cositurile de prevenire .a apariţiei defectelor;
 cosituri de identificare a defectelor;
 costurile noncalităţii.

62
 Totalitatea cheltuielilor, cuprinse în costurile calităţii, formează costul
total al calităţii.
În mod tradiţional, costurile asociate cu calitatea scăzută sunt corelate cu
marfa rebutată, munca efectuată din nou, efort excesiv cheltuit pe încercări şi
verificări. Aceste costuri sunt uşor de înţeles, dar în registrele contabile ale
firmelor se fac foarte puţine referinţe la ele. în plus, slaba conducere a calităţii
duce la costuri care ar putea fi evitate, cum ar fi:
• însuşirea materialelor datorată proiectării defectuoase şi proceselor
de fabricaţie ineficiente;
• stocuri mari ce rezultă dintr-o alegere greşită a furnizorilor şi un
control ineficient al calităţii produselor aprovizionate;
• deteriorării în timpul depozitării şi transportului din cauza
manipulării, ambalării şi depozitării defectuoase ş a.
În stabilirea structurii costurilor calităţii firma trebuie să se orienteze spre
costurile de prevenire şi de identificare a defectelor. Ele trebuie astfel
dimensionate, încât să se asigure un echilibru între costul total al calităţii şi
nivelul de satisfacere a calităţii, impus de beneficiarii.

4. Certificarea calităţii produselor.

O dată cu reducerea barierelor comerciale şi liberalizarea economică din
fostele ţări socialiste se observă o expansiune rapidă a comerţului internaţional.
Marii producători din Europa şi America de Nord se bazează din ce în ce mai
mult pe ţările în curs de dezvoltare pentru aprovizionarea cu componente şi
subansamble în domeniul tehnologic intermediar şi la nivel primar din cauza
competiţiei intense şi a creşterii preţurilor la forţa de muncă din aceste ţări.
Acceptarea acestor întreprinderi drept furnizori depinde de posibilitatea lor de a
respecta standardele internaţionale ale calităţii. În afară de aceasta, vor trebui să
dea asigurări cu privire la capacitatea lor de a produce la calitatea cerută şi de a
respecta angajamentele de livrare. De aici, o necesitate inevitabilă pentru intrarea
şi susţinerea afacerilor pe piaţa exportului, devine certificarea calităţii produselor
în conformitate cu ISO 9000.
Seria de standarde ISO au fost elaborate de reprezentanţii a mai mult de 30
ţări, inclusiv SUA, Canada, Anglia, Japonia, Germania, Franţa, Suedia etc. Ele
iau în consideraţie practica mondială a diferitor forme şi metode de dirijare a
calităţii la toate stadiile vieţii produsului. Companii şi guverne alocă în prezent
resurse considerabile dezvoltării infrastructurilor pentru a fi în conformitate cu
standardele ISO.
Pentru industrii plasate în afara ţărilor Uniunii Europene, certificarea
calităţii este înţeleasă ca un paşaport pentru intrarea pe piaţa UE. Chiar şi
63
companii mari din Japonia şi SUA, cu programe pentru controlul calităţii bine
concepute, sunt în căutare de certificări în conformitate cu standardele ISO 9000,
pentru a obţine credibilitate la nivel internaţional Dacă ţările în curs de
dezvoltare, inclusiv Republica Moldova, doresc să câştige o parte importantă a
pieţelor europene şi nord-americane, a devenit absolut necesară instituirea
sistemelor calităţii
Conform definirii organizaţiei ISO, certificarea este o acţiune care
confirmă, prin intermediul certificatului, dacă produsul sau serviciul corespunde
unui anumit standard sau unui document tehnico-normativ.
Fără certificat este imposibilă realizarea produselor pe piaţa altor ţări.
Certificarea, în dependenţă de conţinutul ei, de volumul măsurilor luate
pentru asigurarea calităţii producţiei, participarea (sau neparticiparea)
organizaţiilor străine, la controlul calităţii se împarte în autocertificare şi
certificarea cu ajutorul unei terţe părţi.
Practica unui şir de ţări ne arată că principalele condiţii ale autocertificării
sunt următoarele:
• prezenţa tuturor cerinţelor faţă de calitatea producţiei (standarde şi alte),
 nivelul înalt de organizare a controlului calităţii la întreprinderi (controlul
calităţii materiei prime şi a semifabricatelor, a proceselor tehnologice);
 înţelegerea deplină de către întreprinderile producătoare a responsabilităţii
anunţării despre corespunderea producţiei cerinţelor standardelor, actelor
normative.
Autocertificarea a primit răspândire în SUA, Germania, Canada alte ţări.
Autocertificarea este legată de introducerea sistemelor eficiente de calitate
a produselor. Multe din firmele de peste hotare, în lupta concurenţială pentru
piaţa de desfacere, se conduc nu atât de micşorarea preţurilor, cât de mărirea
calităţii, urmând principiul: “calitatea trăieşte împreună cu produsul, iar preţul se
uită repede”.
Certificarea cu prezenţa persoanei a treia presupune participarea
organizaţiilor specializate care controlează dacă măsurile luate sunt corecte şi
execută încercarea modelelor, controlul proceselor tehnologice şi sistemelor de
calitate.
În Moldova, de asemenea, se efectuează anumiţi paşi în direcţia certificării
calităţii. În octombrie 1995, Parlamentul Republicii Moldova a luat decizia de a
se încadra în rândul membrilor organizaţiei internaţionale ISO. Aceasta îi va
permite Moldovei să lărgească piaţa de desfacere a mărfurilor produse în
republică, primească un volum impunător de informaţie despre standardele
internaţionale, ridicarea prestigiului sistemei naţionale a standardelor şi

64
certificării. A fost introdusă certificarea producţiei în Moldova, ceea ce a permis
aprecierea mai obiectivă a calităţii şi securităţii produselor.
În Moldova conducerea activităţii de certificare se efectuează de către
organul naţional pentru standardizare.
n 1995 a fost încheiat contractul referitor la înregistrarea reprezentanţei
SGS în Republica Moldova.
SGS (Societe Generale de Surveillance) are sediul principal la Geneva, este
cea mai mare organizaţie internaţională în domeniul controlului calităţii şi
certificării. Fiind fondată în 1878, în prezent are reprezentanţe în mai mult de 140
de ţări.
Întrebări de control:
1. Menționați importanţa şi caracteristicile calităţii producţiei;
2. Enumerați criteriile de apreciere şi indicatorii de exprimare a
nivelului calităţii produselor;
3. Enumerați mijloacele de mecanizare şi automatizare folosite
pentru realizarea controlului tehnic;
4. Evidenţiați formele de control al calităţii producţiei;
5. Specificați metodele de control al calităţii produselor;
6. Concretizați categoriile costurilor calităţii;
7. Descrieți modalităţile de efectuare a certificării calităţii
produselor.

65
 TEMA IX. SISTEMUL DE PLANIFICARE A ÎNTREPRINDERILOR

Unități de conținut

1. Caracteristica generală a sistemului de planificare şi clasificarea

lui.
2. Planul dezvoltării economico-sociale a întreprinderii. Ordinea
elaborării.
3. Planul de fabricare şi realizare: importanţa cerinţele de bază
pentru elaborare.
4. Unităţile de măsură în clasificarea indicatorilor secţiunii
„producţia industrială”.
5. Indicatorii valorici ai producţiei industriale.

Studentul va fi capabil:
 Să cunoască caracteristica generală a sistemului de planificare;
 Să cunoască criteriile de clasificare a sistemului de planificare;
 Să caracterizeze planului dezvoltării economico-sociale a întreprinderii;
 Să cunoască ordinea elaborării a planului dezvoltării economico-sociale a
întreprinderii;
 Să explice necesitatea elaborării a planului de fabricare şi realizare;
 Să enumere unităţile de măsură în clasificarea indicatorilor secţiunii
„producţia industrială”;
 Să cunoască indicatorii valorici ai producţiei industriale.

Cuvinte cheie: planificarea: strategică, tactică, de perspectivă, curentă.,

operativă, formală, in-formală, tehnico-economică, operativ calendaristică,
programului de producţie, indicatorii valorici ai producţiei industriale..

1. Caracteristica generală a sistemului de planificare şi clasificarea lui.

Planificarea efectuată la nivel ştiinţific corespunzător este considerată
funcţia de bază a managementului. Pentru a desfăşura o activitate eficientă,
unitatea economică trebuie să aplice un anumit sistem de planificare.
Prin planificare la nivelul întreprinderii se înţelege programarea,
organizarea, coordonarea şi conducerea pe bază de plan a activităţii economice.
Este imposibilă activitatea unei unităţi economice fără a avea la bază un
plan bine elaborat sau fără a desfăşura o anumită activitate de planificare.
66
 Un plan bun, în opinia businessmanului canadian L.Doyle, este una din
condiţiile de bază ale succesului oricărei firme (Дойл Л. Как создать
предприятие: пер. с англ. - Талинн, 1991, c.10,11). A pătrunde pe piaţă cu
producţia, fără a avea un plan de acţiune bine elaborat şi calculat înseamnă un
eşec garantat.
Presupunerea că piaţa exclude planificarea nu este argumentată Din contra,
în lupta concurenţialх, pentru a exclude pierderea clienţilor, piaţa impune
producătorii să planifice foarte minuţios activitatea sa Mecanismul de piaţă
acţionează mult mai dur decât repartizarea centralizata a resurselor, în care
factorul subiectiv joacă un rol primordial Despre aceasta ne vorbeşte experienţa
firmelor străine
Astfel, concernul italian "hat începând cu anii ‘70 a început să lucreze
conform planurilor de t ani. dar din 1988 au trecut la planificare cincinala.
Planurile cincinale ale concernului “Fiat” sunt continue şi sunt coordonate cu
planificarea curentă şi operativ de producere.
Planificarea economică are un caracter complex, definirea ei sub diferitele
sale aspecte necesitând o clasificare după mai multe
criterii.
I. Un prim criteriu de clasificare a sistemei de planificare este în raport cu
obiectivele de dezvoltare. Se evidenţiază.
 planificare strategică: se realizează de obicei la nivelul conducerii de vârf,
pe un termen lung;
 planificare tactică - acţiunile şi activităţile operative ce trebuie efectuate pe
perioade mai scurte.
II. După orizontul de timp la care se referă:
 planificare de perspectivă. Au ca obiect elaborarea planului pe o perioada
de mai mulţi ani (3-7) şi cu repartizarea principalilor indicatori economici pe ani.
Deoarece la elaborarea planului de perspectivă nu pot fi cunoscute toate
elementele tehnice şi economice şi deoarece în viaţa economică au loc în mod
continuu schimbări, se impun actualizarea indicatorilor cuprinşi în planul de
perspectivă la realităţile concrete. Aceasta se realizează practic prin planurile
anuale a căror elaborare formează conţinutul planificării curente.
 planificarea curentă - precizează pentru perioade de un an indicatorii care
rezultă din planificarea de perspectivă a unităţii industriale.
 planificare operativă - se elaborează pe un trimestru, o lună, decadă,
săptămână, schimb, oră.
III. În raport cu nivelul ierarhic la care se efectuează:
 planificare de corporaţie. Are un caracter strategic, cuprinzând în
obiectivele sale prevederi pentru toate firmele pe care le grupează.
67
 planificare la nivelul de unitate economică.
IV. În raport cu modul de formalizare:
 planificare formală - atunci când există un sistem bine pus la punct cu
compartimente specializate, folosind metode şi tehnici bine determinate de
indicatori economici.
 planificare informată - nu are un caracter de continuitate, nu este
obligatorie, folosindu-se metode ce pornesc de la competenţa celor ce lucrează.
Se utilizează, de obicei, în întreprinderile mici şi mijlocii.
V. În raport cu conţinutul activităţii de planificare:
 planificare tehnico-economică sau agregată se referă la stabilirea
principalilor indicatori cantitativi şi calitativi ai activităţii unităţii industriale.
planificarea operativ-calendaristică. Reprezintă acea parte a planificării interne
care se ocupă cu elaborarea planului de activitate a diferitelor unităţi ale
întreprinderii (secţii, ateliere, sectoare, locuri de muncă) pe termene scurte (lună,
decadă, zi, schimb, oră). Concretizează şi asigură îndeplinirea indicatorilor
prevăzuţi în planul de dezvoltare economico-socială.
2.Planul dezvoltării economico-sociale a întreprinderii. Ordinea
elaborării.
La nivelul unei unităţi economice, în cadrul unei planificări formale se
poate elabora un plan de dezvoltare economică socială, prin cuprinsul căruia se
precizează indicatorii de bază cantitativi şi calitativi, ce urmează să fie realizaţi,
termenele de realizare, resursele ce vor fi utilizate, nivelul prevăzut al costurilor
şi al profiturilor.
Cu cât mai minuţios sunt elaborate toate compartimentele planului, cu atât
mai uşor e de realizat, necesită resurse mai puţine, asigură o calitate înaltă
Pentru elaborarea planului unității economice este necesară atât informaţie
externă, cum ar fi cercetările de marketing, prognozele, precum şi informaţia
internă:
 mărimea şi structura capacităţii de producţie;
 numărul personalului, calificarea lui;
 starea financiară;
 necesarul de mijloace circulante ş a.
Luând în consideraţie experienţa pozitivă a întreprinderilor ce folosesc
planificarea formală, un plan de dezvoltare economico - social poate avea
următoarele secţiuni:
1. Producţia industrială: fabricarea şi realizarea;
2. Capacitatea de producţie şi gradul de utilizare a acesteia;
3. Măsuri în vederea introducerii progresului tehnico - ştiinţific;
68
4. îmbunătăţirea calităţii producţiei şi a produselor;
5. Aprovizionarea tehnico-materială şi desfacerea;
6. Investiţii şi construcţii capitale;
7. Planul muncii şi al salarizării:
 asigurarea, pregătirea şi perfecţionarea forţei de muncă;
 productivitatea muncii;
 salarizarea;
8. Activitatea economică externă;
9. Costuri de producţie, profitul şi rentabilitatea;
10. Organizarea protecţiei mediului ambiant;
11. Dezvoltarea socială;
12. Planul financiar.
Aceste secţiuni au un caracter indicativ, putând fi extinse sau restrânse în
funcţie de politica de folosire a planificării la nivelul întreprinderii.
Planul producţiei industriale reprezintă baza de la care porneşte elaborarea
celorlalte compartimente ale planului unităţii economice. În practică, numărul
compartimentelor planului şi denumirea lor diferă în funcţie de mărimea
întreprinderii, de apartenenţa ramurală şi tradiţiile existente, dar conţinutul
activităţii de planificare nu se schimbă.
După elaborarea compartimentelor planului, se efectuează corectarea lor
reciprocă şi echilibrarea atât după resursele financiar - materiale, cât şi după
timpul de executare.
În condiţiile unei economii de piaţă o parte a unităţilor economice nu au un
portofoliu de comenzi care să le permită o planificare riguroasă pe diferite
perioade şi în funcţie de aceasta, să se poată întocmi şi celelalte planuri.
În aceste condiţii activitatea de planificare trebuie să aibă un caracter foarte
flexibil.
Elementul de pornire în elaborarea planului îl constituie prognozele de
vânzări determinate pe baza studierii cererii privind diferite produse.
În funcţie de aceste prognoze se întocmesc calculele de capacitate, care
determină capacitatea de ansamblu a unităţii industriale de a putea executa
producţia posibilă de realizat cu utilajele existente, cu forţa de muncă disponibilă,
ţinând seama de stocurile de materiale existente.
În acest caz pot apărea situaţii, când capacitatea resurselor depăşeşte
necesarul sau, situaţie inversă, când necesarul de resurse depăşeşte capacitatea
resurselor existente.
În fiecare din aceste situaţii se adoptă decizii optime.

69
 2. Planul de fabricare şi realizare: importanţa cerinţele de bază pentru
elaborare.
Funcţia de bază a unităţii industriale este obţinerea unei anumite producţii,
executarea unor lucrări, care să satisfacă cerinţele consumatorilor pe piaţa de
desfacere.
Planificarea programului de producţie constă în determinarea sortimentului
produselor, cantităţii, perioadei de timp în care urmează să fie livrată producţia pe
piaţă.
Problema principală cu care se confruntă în elaborarea acestui
compartiment al planului este posibilitatea de a realiza producţia fabricată. Se
evidenţiază:
• produse pentru desfacerea pe pieţe anonime (de obicei, cantităţi mari
de produse);
• produse executate la comanda beneficiarilor şi plătite de ei;
• forma combinată.
Importanţa planului “Producţia industrială" este determinată de următoarele
momente:
 Compartimentul “Producţia industrială" concentrează misiunea unităţii
industriale.
 Prin modul şi măsura în care se reuşeşte să cuprindă în nomenclatura
produselor, sub raport cantitativ, calitativ şi a termenului, anumite produse care
să corespundă cerinţelor consumatorilor şi să asigure funcţionarea în mod normal
a unităţii industriale.
 Prin conţinutul indicatorilor acestei secţiuni se determină conţinutul şi
mărimea celorlalţi indicatori, ce caracterizează activitatea industrială (necesarul
de materiale, de personal etc ).
Pornind de la importanţa acestei secţiuni, se impun anumite cerinţe pentru
calcularea indicatorilor planului:
1. Asigurarea fabricării unor produse cu caracteristici calitative superioare
care să satisfacă cerinţele consumatorilor pe diferite segmente de piaţă.
2. Asigurarea fabricării unor astfel de produse care ar permite o folosire
raţională a resurselor materiale, înlocuirea materialelor deficitare, scumpe sau de
import cu altele nedeficitare, mai ieftine sau existente în ţară.
3. Introducerea în plan a unor produse noi, pe baza studiilor de marketing,
care ar asigura reducerea costurilor de producţie.
4. Asigurarea specializării întreprinderii şi a subunităţilor pentru executarea
unor grupe de produse asemănătoare.
Elaborarea planului producţiei industriale se efectuează în câteva etape:
70
 1. Se precizează nomenclatura producţiei de fabricat, a cantităţii şi calităţii
respective. Aceasta se referă atât la produsele care se încadrează în misiunea şi
strategia elaborată, cât şi la produsele a căror nomenclatură a putut fi estimată
prin prognoze sau comenzi.
2 Elaborarea planului de producţie în unităţi fizice cu defalcarea
calendaristică.
3 Determinarea stocurilor de producţie neterminată. Se are în vedere
necesitatea asigurării unei activităţi neîntrerupte, ritmice.
4 Stabilirea capacităţilor de producţie, compararea producţiei prevăzute
cu mărimea capacităţilor de producţie, determinarea gradului de utilizare a
acesteia.
5 Elaborarea măsurilor tehnico-organizatorice care să asigure condiţiile
necesare pentru îndeplinirea planului de producţie.
6 Crearea cadrului organizatoric şi precizarea modului de efectuare a
controlului sistematic asupra îndeplinirii planului producţiei industriale.

4. Unităţile de măsură în clasificarea indicatorilor secţiunii „producţia

industrială”.
În practica planificării producţiei industriale se utilizează un şir de
indicatori exprimaţi în anumite unităţi de măsură.
Cea mai variată este exprimarea indicatorilor în unităţi naturale sau fizice.
Ei exprimă destinaţia şi însuşirile naturale ale produselor şi se exprimă în unităţi
corespunzătoare. De exemplu, 2000 m2 de ţesătură, 100 t fontă, 1 mln kwh
energie electrică ş.a. În acest caz, parametrii de bază sunt m 2, t, kwh ş.a
Producţia în unităţi naturale se stabileşte distinct pe fiecare produs sau pe
grupe omogene de produse, servind la elaborarea planului de aprovizionare
tehnico-materială, la întocmirea balanţelor materiale, la determinarea gradului de
utilizare a capacităţilor de producţie ş.a.
Exprimarea fizică a rezultatelor activităţii unităţii industriale este efectuată
şi în unităţi convenţional-naturale. Aceste unităţi se folosesc pentru exprimarea
volumului total al unei producţii considerate omogene. O unitate convenţional-
naturală reprezintă o unitate de măsură fizică a unui produs considerată în mod
convenţional ca etalon pentru o grupă de produse cu caracteristici asemănătoare.
De exemplu, cărbunele în cărbune de o anumită putere calorică, tractoarele - în
tractoare convenţionale de o anumită putere etc.
Transformarea producţiei în unităţi convenţional-naturale se efectuează
prin înmulţirea cantităţii de producţie exprimată în unităţi fizice, a fiecărui produs
cu un coeficient de transformare.

71
 Pentru determinarea acestor coeficienţi se pot folosi diferite criterii, ca
raportul între cantitatea de muncă necesară pentru executarea unei unităţi de
produs, între puterea calorică, costuri de producţie ş a.
Unităţile de timp de muncă reprezintă acele unităţi de măsură care
exprimă volumul producţiei planificate prin cantitatea de muncă necesară
executării ei, de regulă, în om-ore sau om-zile normate.
Indicatorii exprimaţi în unităţile de măsură, indicate mai sus, prezintă
anumite avantaje:
1 Forma simplă de exprimare, care permite identificarea, lansarea şi
urmărirea comenzilor şi contractelor.
2 Oferă posibilitatea efectuării de corelaţii cu alţi indicatori ai activităţii
economice, cum ar fi: consumul de materii prime, materiale, energie,
timp de muncă, costurile, profitul.
3 Stă la baza calculării indicelui volumului fizic al producţiei pe grupe de
produse.
Aceşti indicatori prezintă şi unele limite:
 nu cuprinde volumul total al activităţii desfăşurate de un agent economii.
neincluzând, de exemplu, stocul producţiei neterminate;
 nu diferenţiază rezultatele în funcţie de performanţele calitative ale
produselor;
• nu oferă posibilitatea caracterizării sintetice a rezultatelor nici la nivelul
agenţilor economici şi cu atât mai mult la nivele superioare de agregare.
Unităţile valorice reprezintă unităţile folosite în mod obligatoriu pentru
exprimarea producţiei. Cu ajutorul lor se determină volumul şi dimensiunea unei
producţii neomogene, nivelul productivităţii muncii în condiţiile unei producţii
variate.
5. Indicatorii valorici ai producţiei industriale.
Din rândul indicatorilor valorici principali la nivelul unităţii industriale fac
parte:
 producţia marfa;
 producţia globală;
 producţia netă;
 producţia realizată.
Producţia marfă (Veniturile totale din activitatea de bază). Exprimă
valoric rezultatele finale (produse finite, semifabricate, lucrări industriale) livrate
sau destinate livrării către alte unităţi, la export sau pe piaţa internă ori folosite în
sectoarele neindustriale ale întreprinderii.
În producţia marfă se includ:

72
 valoarea produselor finite destinate livrării, prin utilizarea materiei prime,
materialelor proprii sau achiziţionate;
 valoarea prelucrării materiei prime şi a materialelor primite de la clienţi;
 valoarea lucrărilor cu caracter industrial, executate pentru diferiţi clienţi
din afară;
 valoarea reparaţiilor capitale terminate, executate pentru utilajele şi
mijloacele de transport proprii;
 valoarea pieselor de schimb, executate de întreprindere, destinate a fi
consumate pentru reparaţii capitale.
Produsele finite reprezintă acele produse a căror prelucrare a fost terminată
în unitatea respectivă şi sunt destinate livrării la alţi
agenţi economici sau consumate în sectoarele neindustriale din unitatea
respectivă.
Lucrările cu caracter industrial includ activităţi prestate pentru alţi
agenţi economici, şi pentru sectoarele neindustriale din unitatea respectivă.
Aceste lucrări au drept scop restabilirea valorii de utilizare a unor produse ori
ridicarea performanţelor calitative ale unor produse existente prin operaţii de
finisare, vopsire etc.
Indicatorul producţiei marfă prezintă avantaje legate de faptul că exprimă
întregul volum al producţiei unităţii industriale, indiferent de unitatea naturală de
exprimare, elimină influenţele exercitate de posibila schimbare a destinaţiei unor
produse (de exemplu, consuni intern sau livrare din afară). Totuşi acest indicator
nu poate cuprinde modificările Soldului producţiei neterminate, şi prin urmare, nu
poate fi utilizat cu o maximă eficienţă la agenţii economici cu producţia
complexă şi cu ciclu lung de fabricaţie.
Producţia globală (PG) - la moment nu se calculează.
PG include toate elementele care se includ în producţia marfă, la care se
mai adaugă.
 creşterea sau descreşterea stocurilor de semifabricate şi combustibil din
producţia proprie;
 creşterea sau descreşterea stocurilor de producţie neterminată.
Producţia neterminată reprezintă un element intermediar între materia
primă şi semifabricat ori între semifabricat şi produsul finit şi reprezintă
producţie a cărui proces de execuţie nu a fost terminat, procesul tehnologic fiind
în curs de derulare.
Semifabricatele - reprezintă produse obţinute din producţia proprie, care
au parcurs unul sau mai multe stadii de prelucrare şi care fie trec la următoarele

73
secţii pentru terminarea prelucrării în vederea obţinem unui produs finit. fie sunt
livrate ca atare altor agenţi economici.
Producţia netă (PN) - reprezintă valoarea nou-creată în activitatea
productivă.
PN poate fi calculată prin două metode:
a) Metoda de producţie (indirectă). PN se calculează ca diferenţă dintre
valoarea PG şi cheltuielile materiale:
PN = PG- ChM Cheltuielile materiale:
 materii prime şi materiale;
 combustibil, energie, apă;
 servicii prestate de alte unităţi;
 amortizarea fondurilor fixe;
 alte cheltuieli materiale.
b) Metoda de repartiţie (metoda directă). PN se calculează prin însumarea
directă a elementelor componente:
 retribuţiile;
 contribuţiile asupra retribuţiilor;
 contribuţii la fondul de cercetare ştiinţifică;
 profitul net;
 alte elemente ale muncii vii.
Producţia realizată (PR) - exprimă valoarea producţiei livrate într-o
perioadă de timp şi pentru care s-au efectuat complet operaţiunile de decontare
între producător şi beneficiar.
Din producţia marfă se scade modificarea stocurilor de producţie finită la
depozit şi modificarea stocurilor de producţie descărcată, dar neplătită.

Întrebări de control:
1. Dați caracteristica generală a sistemului de planificare.
2. Identificați criteriile de clasificare a sistemului de planificare.
3. Caracterizați planului dezvoltării economico-sociale a întreprinderii.
4. Descrieți ordinea elaborării a planului dezvoltării economico-sociale a
întreprinderii.
5. Argumentați necesitatea elaborării a planului de fabricare şi realizare.
6. Enumerați unităţile de măsură în clasificarea indicatorilor secţiunii „producţia
industrială”.
7. Caracterizați indicatorii valorici ai producţiei industriale.

74