Portofoliu

La
Istorie

Elevului cl. A VI-a

Lungu Alexandru

-2019-
 Carol cel Mare, regele francilor,
cuceritorul Savoiei, fondatorul
Sfantului Imperiu Roman

Carol cel Mare sau Carol I sau Charlemagne sau

Carolus Magnus (04.747 d.Hr – 28.01.814 d.Hr., Aachen,
Austrasia, azi Germania). Rege al francilor (768-814
d.Hr.), rege al longobarzilor (774-814) şi împărat (800-
814 d.Hr.).

Anii de început

La momentul naşterii sale, probabil în aprilie 747 d.Hr.,

tatăl său, Pepin cel Scund, era majordom al palatului, în slujba regelui merovingian, dar exercitând de fapt o
putere efectivă asupra regatului franc extins. Puţinele informaţii despre tinereţea lui Carol cel Mare
sugerează că a primit o educaţie centrată pe conducere, participând la activităţile politice, sociale, militare
afiliate curţii tatălui său.

Anii de început au fost marcaţi de o succesiune de evenimente cu implicaţii serioase pentru poziţia în lume a
francilor în acele timpuri. În 751 d.Hr., cu aprobarea papei, Pepin a preluat tronul francilor de la ultimul rege
merovingian, Childeric III. După întâlnirea cu papa Ştefan II, la palatul regal de la Ponthion în 753-754
d.Hr., Pepin a încheiat o alianţă cu papa, angajându-se să apere Roma în schimbul recunoaşterii dreptului
dinastiei lui Pepin la tronul francilor. Pepin a intervenit militar în Italia, în 755 şi 756 d.Hr., pentru a opri
ameninţările longobarzilor asupra Romei, iar prin aşa-numita Donaţie a lui Pepin, în 756 d.Hr., i-a acordat
papalităţii un teritoriu în Italia centrală, care a constituit baza unei noi entităţi politice, Statele Papale,
conduse de papă.

Când Pepin a murit, în 768 d.Hr., teritoriul său a fost împărţit conform obiceiurilor france, între Carol cel
Mare şi fratele său, Carloman. Aproape imediat, rivalitatea dintre cei doi fraţi a ameninţat unitatea regatului
franc. În căutarea unui avantaj faţă de fratele său, Carol a format o alianţă cu Desiderius, regele
longobarzilor, luând-o de soţie pe fiica regelui, pentru a pecetlui o înţelegere care ameninţa echilibrul delicat
stabilit în Italia prin alianţa lui Pepin cu papalitatea. Moartea lui Carloman, în 771 d.Hr., a pus capăt crizei,
iar Carol cel Mare, fără a ţine cont de drepturile moştenitorilor lui Carloman, a preluat controlul asupra
întregului regat al francilor.

Epoca lui Carol cel Mare

Carol cel Mare a urcat pe tron într-un moment când forţele puternice ale schimbării îi afectau regatul. Prin
tradiţia francă, era un rege războinic, de la care era de aşteptat să îşi conducă supuşii în războaie care să
extindă hegemonia francilor şi să aducă bogăţii supuşilor. Predecesorii săi merovingieni fuseseră mari
cuceritori, însă victoriile lor au dus la formarea unui regat alcătuit din diverse popoare, care erau tot mai
greu de condus de către o domnie unificată. Pentru regii merovingieni, situaţia a fost complicată atât de
pofta insaţiabilă a aristocraţiei france de bogăţie şi putere, cât şi de divizarea constantă a teritoriului
francilor, rezultând din obiceiul de a trata regatul ca un patrimoniu care se împarte
între toţi moştenitorii de sex masculin în viaţă ai fiecărui rege.

Până la începutul sec. VIII d.Hr., aceste forţe au

redus conducătorii merovingieni la nişte regi „de
nimic”, aşa cum i-au numit succesorii lor
carolingieni. Puterea reală a fost asumată de o
dinastie aristocratică, numită mai târziu
carolingiană, după Carol cel Mare, care, în sec. VII
d.Hr., a ajuns la poziţia dominantă utilizând funcţia
de majordom al palatului pentru a prelua controlul
asupra administraţiei şi a resurselor regale şi pentru
a se înconjura de susţinători suficient de puternici
pentru a ţine la distanţă familiile france rivale ce
doreau aceeaşi putere. În secolul VIII d.Hr.,
majordomii carolingieni ai palatului, Charles Martel
(714-741 d.Hr.) şi (înainte de a deveni rege) Pepin
III (741-751 d.Hr.), au întreprins diferite acţiuni ce
aveau scopul de a împiedica fragmentarea politică a
regatului franc. Carol a fost astfel moştenitorul unei
lungi tradiţii în care regele era apreciat în funcţie de
succesul în război, care, în schimb, îl obliga să
conceapă mijloace de guvernare capabile să menţină
controlul asupra unei populaţii din ce în ce mai
poliglote.

La mijlocul sec. VIII d.Hr., noi forţe au început să

complice rolul tradiţional al regalităţii france. Ca
rezultat al sprijinului acordat lui Pepin de către
autoritatea ecleziastică pentru a legitima detronarea
dinastiei merovingiene şi uzurparea poziţiei regale,
carolingienii au devenit, în termenii epocii,
conducători „prin voia lui Dumnezeu”, un rol care
le-a adus puteri şi atribuţii noi, dar nu clar definite.
Asumarea noii sarcini a venit într-un moment în care
renaşterea religioasă căpăta avânt, adăugând o nouă
dimensiune forţelor care defineau, conduceau şi
susţineau comunitatea creştină.

Sec. VIII d.Hr. a fost martorul unor mişcări

intelectuale şi artistice în întreaga creştinătate
apuseană, care au avut scopul de a restabili contactul
cu trecutul clasic şi patristic ca o cerinţă esenţială
pentru renaşterea societăţii creştine. Peste sistemul
social franc, bazat pe legături de rudenie, pe legături
între şefii războinici şi camarazii lor de arme,
precum şi pe etnie, se suprapuneau legături sociale
create atunci când un individ îşi lăsa soarta în
mâinile altora, acceptând astfel o condiţie de dependenţă care implica prestarea de servicii superiorilor în
schimbul unor recompense materiale. În plus, lumea de dincolo de Imperiul Franc era în plin proces de
reconfigurare politică şi economică, din cauza declinului Imperiului Roman de Răsărit, avansului triumfal al
arabilor şi al religiei islamice către lumea mediteraneeană, precum şi din cauza ameninţării reprezentate de
invadatorii nou-veniţi din Scandinavia, de lumea slavă şi de Asia Centrală.
Semnul distinctiv al domniei lui Carol cel Mare a fost efortul său de a respecta obiceiurile străvechi şi
cerinţele domniei unui rege franc ripostând, în acelaşi timp, în mod creativ noilor forţe care influenţau
negativ societatea. Calităţile personale l-au ajutat să facă faţă acestei provocări.

Conducător războinic ideal, Carol avea o prezenţă fizică impunătoare, o energie extraordinară, curaj şi o
voinţă de fier. Prefera viaţa activă – campaniile militare, vânătoarea şi înotul -, dar se simţea în largul lui şi
la curte, dăruia cu generozitate, era un tovarăş plăcut la petreceri şi preţuia mult prietenia. A fost mereu legat
de numeroasa lui familie: a avut cinci neveste, câteva concubine şi cel puţin 18 copii, de ale căror interese se
preocupa îndeaproape. Deşi nu învăţase mai deloc carte, Carol cel Mare poseda o inteligenţă nativă
extraordinară, curiozitate intelectuală, dorinţa de a învăţa de la alţii şi o sensibilitate religioasă – atribute care
i-au permis să înţeleagă puterile care remodelau lumea în jurul său. Aceste faţete ale personalităţii sale au
făcut din el un personaj demn de respect, de loialitate şi de afecţiune; a fost un conducător în stare să ia
decizii cu multă chibzuinţă, capabil să aplice acele decizii şi priceput în a-i convinge pe alţii să îl urmeze.

Campaniile militare

Primele trei decenii ale domniei lui Carol au fost dominate de campanii militare, determinate de o varietate
de factori: necesitatea de a-şi apăra teritoriile de duşmanii externi şi separatiştii interni, dorinţa de a cuceri şi
de a prăda, un simţ acut al oportunităţii, oferit de schimbările de putere, precum şi dorinţa de a răspândi
creştinismul. Succesele sale pe câmpul de luptă i-au adus faima de rege războinic în tradiţia francă, o forţă
care putea să-i transforme pe franci într-o mare putere în lumea ce se aflase cândva în Imperiul Roman.

Cele mai solicitante acţiuni militare ale lui Carol s-au îndreptat împotriva saxonilor, duşmani de mult timp ai
francilor, pentru a căror cucerire a fost nevoie de peste 30 de ani de campanie (772-804 d.Hr.). Această luptă
îndelungată, care a dus la anexarea unui teritoriu mare dintre fluviile Rin şi Elba, a fost marcată de jafuri,
armistiţii încălcate, luare de ostatici, asasinate în masă, deportare a rebelilor saxoni, măsuri draconice pentru
a obliga acceptarea creştinismului şi înfrângeri ocazionale ale francilor. Frizonii, aliaţii saxonilor care
locuiau de-a lungul Mării Nordului, la est de Rin, au fost şi ei forţaţi să se supună.

În acelaşi timp cu războaiele de cucerire a Saxoniei, Carol a întreprins şi alte campanii. De îndată ce a
devenit rege unic, în 771 d.Hr., el a repudiat-o pe soţia sa longobardă şi a renunţat la alianţa cu tatăl ei,
regele Desiderius. La scurt timp după aceea, în 773-774 d.Hr., a răspuns cererii de ajutor făcute de papa
Adrian I (772-795 d.Hr.) şi a condus o expediţie victorioasă în Italia, care s-a încheiat cu preluarea coroanei
longobarde şi cu anexarea nordului Italiei. În timpul acestei campanii, Carol a plecat la Roma pentru a
reafirma apărarea populaţiei de către franci şi pentru a confirma drepturile papale asupra teritoriilor
recunoscute de tatăl lui. Au fost însă necesare campanii suplimentare pentru a încorpora pe deplin regatul
longobard în teritoriul francilor. În 781 d.Hr. s-a făcut un pas important în acest proces, când Carol a creat
un subregat al Italiei, iar fiul său, Pepin, a devenit rege al acestui ţinut.

Preocupat de apărarea sudului Galiei de atacurile musulmane şi înşelat de promisiunile de ajutor făcute de
conducătorii locali musulmani din nordul Spaniei, care încercau să scape de autoritatea califului omeiad din
Cordoba, Carol a invadat Spania în 778 d.Hr. Această acţiune nefericită s-a încheiat cu o înfrângere
dezastruoasă a armatei france în retragere de către forţele gascone (sau basce), imortalizată trei secole mai
târziu în poemul epic Cântecul lui Roland (La Chanson de Roland).

În ciuda acestui eşec, Carol cel Mare s-a străduit în continuare să întărească frontiera cu Spania. În 781
d.Hr., el a creat marca Aquitania, punându-l rege pe fiul său, Ludovic. De aici, forţele france au iniţiat o
serie de campanii, care au stabilit în cele din urmă controlul francilor asupra regiunii Marca Hispanica,
teritoriul situat între Pirinei şi fluviul Ebru. În 787-788 d.Hr., Carol a anexat cu forţa Bavaria, ai cărei
conducători se împotriviseră multă vreme suzeranităţii france. Această victorie a adus francii faţă în faţă cu
avarii, nomazi asiatici care, spre sfârşitul sec. VI şi VII d.Hr., au format un imperiu vast, locuit în mare parte
de slavii cuceriţi de pe ambele maluri ale Dunării. În sec. VIII, puterea avară era în declin, iar campaniile
francilor din 791, 795 şi 796 d.Hr. au grăbit dezintegrarea acestui imperiu. Carol a strâns multă pradă, şi-a
însuşit un teritoriu la sud de Dunăre, în Carinhia şi Panonnia, şi a inaugurat un teren pentru misionariat care
a dus la convertirea la creştinism a avarilor şi a foştilor lor supuşi, slavii.

Succesele militare ale lui Carol au lungit tot mai mult frontiera care trebuia apărată. Printr-o combinaţie de
forţă militară şi diplomaţie, el a stabilit relaţii relativ stabile cu mulţi inamici potenţial periculoşi, printre
care şi regatul danez, câteva triburi slave care locuiau pe teritoriul aflat de-a lungul frontierei de est, de la
Marea Baltică înspre Balcani, cu ducatul longobard Benevento din sudul Italiei, cu musulmanii din Spania şi
cu gasconii şi bretonii din Galia. Scena italiană a fost complicată de Statele Papale, ale căror frontiere au
rămas neclare şi al căror conducător, papa, nu avea un statut politic bine definit, comparativ cu protectorul
său franc, care îi devenise vecin, ca rege al longobarzilor. În general, relaţiile lui Carol cu papalitatea, în
special cu papa Adrian I, au fost pozitive şi i-au adus un sprijin valoros pentru programul religios şi un
elogiu pentru calităţile sale de conducător
creştin.

Prezenţa de durată a francilor în Italia şi în Balcani a intensificat întâlnirile diplomatice cu împăraţii din
răsărit, fapt ce a întărit poziţia francă în privinţa Imperiului Roman de Răsărit, slăbit de disensiuni interne şi
ameninţat de presiunea musulmană şi bulgară exercitată asupra frontierelor sale de est şi de nord. Carol a
stabilit relaţii de prietenie şi cu califul abbasid din Bagdad (Harun al-Rashid), cu regii anglo-saxoni din
Mercia şi Northumbria şi cu conducătorul regatului creştin Asturias, în nord-vestul Spaniei. El s-a bucurat şi
de un rol secundar ca apărător al comunităţii creştine din Ierusalim. Combinând cu îndrăzneală şi
ingeniozitate rolul tradiţional de rege războinic cu diplomaţia agresivă bazată pe o bună cunoaştere a
realităţile politice actuale, Carol i-a asigurat regatului franc o poziţie dominantă în lumea europeană.