Vol 1 - Florin Georgescu Capitalul in Romania Postcomunista

Copyright © Editura Academiei Române şi autorul, 2018.

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii şi autorului.
EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE

Calea 13 Septembrie nr. 13, sector 5
050711, Bucureşti, România
Tel: 4021-318 81 46, 4021-318 81 06
Fax: 4021-318 24 44
E-mail: edacad@ear ro
Adresă web: www.ear.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

GEORGESCU, FLORIN
Capitalul în România postcomunistă / Florin Georgescu. - Bucureşti :
Editura Academiei Române, 2018
3 vol.
ISBN 978-973-27-2936-6
Vol. 1. - 2018. - ISBN 978-973-27-2959-5
330.14
Redactor: Mihaela MARIAN, Paula NEACȘU

Tehnoredactor: Victor-Ovidiu CĂPRICERU
Coperta: Mircia DUMITRESCU
Bun de tipar: 01.11.2018. Format: 16/70 × 100

Coli de tipar: 21,5.
C.Z. pentru biblioteci mari: 330.142.22(498) „1990/2000”
C.Z. pentru biblioteci mici: 330.14

CUPRINS
Prefață ......................................................................................................... XI

Capitolul 1. Capitalul – concept și mod de formare în
România postcomunistă ............................................................................ 1
1.1. Capitalul ....................................................................................... 3
1.2. Capitalist și capitalism ............................................................. 17
1.3. Particularități ale formării capitalului în România
postcomunistă ........................................................................... 24
1.4. Remarci finale ............................................................................ 59

Capitolul 2. Capitalul – resursă financiară proprie permanentă .... 69
2.1. Evoluţia capitalului şi modificări structurale ....................... 72
2.2. Economia reală și vulnerabilitățile acesteia .......................... 84
2.3. Capitalizarea firmelor .............................................................. 98
2.4. Rezultatele financiare şi disciplina de plăţi ........................ 117
2.5. Caracteristici atipice şi necorelări bilanţiere în sectorul
societăţilor comerciale ............................................................ 139
2.6. Comportamentul capitalului şi consecinţele financiare .... 150
2.7. Efecte negative la nivel macroeconomic cauzate de
menținerea firmelor neviabile în activitate ......................... 192
2.8. Remarci finale .......................................................................... 197

Capitolul 3. Capitalul fix – dinamica şi calitatea acestuia .............. 211
3.1. Capitalul – factor determinant al produsului intern
brut efectiv şi potenţial ........................................................... 214
V
Florin Georgescu. Capitalul în România postcomunistă
3.2. Evoluţii structurale ale formării brute de capital fix ......... 232
3.3. Complexitate redusă a activităţii economice din
România .................................................................................... 248
3.4. Efectele capitalului extern asupra capitalului fix ............... 277
3.5. Relaţia bani–capital fix ........................................................... 285
3.6. Remarci finale .......................................................................... 292

Bibliografie – capitolele 1–3 ................................................................. 301

VI

CONTENTS
Foreword .................................................................................................... XI

Chapter 1. Capital – concept, functional features and
formation in post‐communist Romania ................................................. 1
1.1. Capital ......................................................................................... 3
1.2. Capitalist and capitalism ........................................................ 17
1.3. Features of capital formation in post‐communist
Romania ...................................................................................... 24
1.4. Final remarks ............................................................................. 59

Chapter 2. Capital – permanent own financial resource .................. 69
2.1. Capital developments and structural changes ..................... 72
2.2. Real economy and its vulnerabilities ..................................... 84
2.3. Firms’ capitalisation ................................................................ 98
2.4. Financial results and payment discipline ............................ 117
2.5. Atypical characteristics and balance sheet mismatches
in companies’ sector ............................................................... 139
2.6. Capital’s behaviour and financial consequences .............. 150
2.7. Negative effects at macroeconomic level caused by
maintaining non‐viable firms on the market ....................... 192
2.8. Final remarks ........................................................................... 197

Chapter 3. Fixed capital – dynamics and quality ............................. 211
3.1. Capital – determinant of effective and potential GDP ...... 214
VII
3.2. Structural developments in gross fixed capital
formation ................................................................................. 232
3.3. Low complexity of the economic activity in Romania ...... 248
3.4. The effects of foreign capital on fixed capital ..................... 277
3.5. The money‐fixed capital relationship .................................. 285
3.6. Final remarks ........................................................................... 292

Bibliography – chapters 1–3 ................................................................. 301

VIII

SOMMAIRE
Avant‐propos............................................................................................. XI

Chapitre 1. Le capital – concept, particularités fonctionnelles
et mode de formation dans la Roumanie postcommuniste ............... 1
1.1. Le capital ...................................................................................... 3
1.2. Capitaliste et capitalisme ......................................................... 17
1.3. Particularités de la formation du capital dans la
Roumanie postcommuniste ..................................................... 24
1.4. Remarques finales ..................................................................... 59

Chapitre 2. Le capital – ressource financière propre
permanente ................................................................................................ 69
2.1. L’évolution du capital et changements structurels .............. 72
2.2. L’économie réelle et ses vulnérabilités .................................. 84
2.3. La capitalisation des firmes ..................................................... 98
2.4. Les résultats financiers et la discipline en matière de
paiements ................................................................................. 117
2.5. Caractéristiques atypiques et non‐concordances des
bilans dans le secteur des sociétés commerciales ............... 139
2.6. Le comportement du capital et les conséquences
financières ............................................................................... 150
2.7. Effets négatifs au niveau macroéconomique causés par
le maintien des firmes non‐viables en activité ................... 192
2.8. Remarques finales ................................................................... 197
IX
Chapitre 3. Le capital fixe – sa dynamique et sa qualité ................ 211
3.1. Le capital – facteur déterminant du produit intérieur
brut effectif et potentiel .......................................................... 214
3.2. Évolutions structurelles de la formation brute de
capital fixe ................................................................................ 232
3.3. Complexité réduite de l’activité économique en
Roumanie ................................................................................. 248
3.4. Les effets du capital externe sur le capital fixe ................... 277
3.5. La relation argent‐capital fixe ............................................... 285
3.6. Remarques finales ................................................................... 292

Bibliographie – chapitres 1–3 ............................................................... 301

Prefaţă
Povestea comunismului postcapitalist s‐a sfârșit. Începând cu anul

1989, un număr de 28 de ţări foste comuniste din Europa Centrală și de Est
(ECE), locuite de 400 milioane de oameni, erau nevoite să îşi construiască
un nou sistem politic, în condiţiile în care nicio carte sau ideologie nu se
referea la un posibil model de trecere de la socialism la capitalism.
Inversarea schimbării realizate în ECE sub ocupație sovietică
reprezintă cel mai amplu proces istoric de deconstrucție spontană a unei
realități politice și economice, caracteristicile ei rămânând în continuare o
provocare, teoretică și practică deopotrivă, care se impune a fi descifrată
pentru a explica evoluțiile structurale în viața acestor popoare care au
parcurs, în mai puțin de o jumătate de secol, două tranziții: cea
postcapitalistă și cea postcomunistă. Dacă în primul caz, cel al perioadei
postcapitaliste, istoria a dat verdict categoric că a fost un experiment, fără
să se știe cui i‐a folosit, în cel de‐al doilea, privind postcomunismul, sunt
doar semne că, în unele țări, realitatea diferă de așteptări.
Occidentul, amenințat de criza economică, dorea reducerea la
minimum a cheltuielilor publice aferente tranziţiei din statele foste
comuniste, în condiţiile în care un Plan Marshall pentru Europa de Est
nu a fost considerat niciodată o opţiune. Vest‐europenii nu primeau cu
bucurie imigraţia, din cauza propriului şomaj şi a naţionalismului, ei
dorind să îşi ajute vecinii cei mai apropiaţi, în scopul dezvoltării
economice, pentru a le convinge cetăţenii să stea acasă, în timp ce
doreau să păstreze la distanţă popoarele mai îndepărtate (inclusiv
România, n.n.), prin reglementări stricte privind vizele, conform lui
Aslund (2007). Autorul remarcă lipsa dezvoltării instituţionale
internaţionale raportată la uriaşa schimbare politico‐economică
produsă în 1989; astfel, în timp ce sfârşitul celui de‐al Doilea Război
XI
Mondial a generat crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite, a instituţiilor

de la Bretton Woods (FMI şi BIRD), a Planului Marshall şi a OCDE,
încheierea Războiului Rece a condus numai la înfiinţarea Băncii
Europene de Reconstrucţie şi Dezvoltare (destinată, în principal,
finanţării marilor corporaţii, inexistente însă la începutul anilor 1990),
a cărei contribuţie ar fi fost mai utilă în cadrul programelor FMI care, în
prima parte a tranziţiei, au fost subfinanţate.
Considerăm, asemenea multor autori, că orice analiză a tranziţiei
postcomuniste în general, a României în particular trebuie să înceapă cu
înţelegerea politicilor țărilor dezvoltate din Occident, deoarece ele au
jucat un rol important în declanşarea marii schimbări, precum și pe
parcursul acesteia. După înlăturarea lui Ceauşescu, românii se purtau ca
şi cum ar fi fost victorioşi şi ar fi aşteptat recompensele Occidentului
pentru asta; în realitate, noi pierduserăm un război, Războiul Rece, iar
acum, în loc să aşteptăm premii, aveam de plătit costurile pentru patru
decenii de „rătăcire” pe un drum pe care istoria nu l‐a confirmat (Pasti,
1995). Occidentul acceptase cu mulţumire şi chiar sprijinise căderea
comunismului în ţări precum România şi Bulgaria; dar integrarea şi a
acestora (pe lângă ţările din Europa Centrală şi statele baltice, n.n.) în
nou proiectata comunitate europeană era nu numai dificilă, dar părea
chiar imposibilă, fiind o zonă mai puţin interesantă, mai îndepărtată şi,
cultural, mai dificilă, în special din cauza ortodoxismului ei; regiunea
era şi mai înapoiată economic şi, mai ales, prea mare (Pasti, 1995).
Transformarea simultană a proprietăţii, care marca trecerea de la
economia centralizată la cea de piaţă, precum şi cea a sistemului politic de
la dictatura comunistă la democraţie au avut loc în contextul unei economii
globale al cărei ritm de creștere încetinea şi, prin urmare, sarcinile sociale
cauzate de restructurarea economică a țărilor foste comuniste erau greu
de suportat și de statele dezvoltate (Stark şi Bruszt, 1998). Obiectivul
construirii capitalismului după prăbuşirea socialismului este unic în
istorie, iar anecdota cu borşul de peşte care trebuie transformat în acvariu
arată dificultatea maximă a acestui demers.
Se știe că orice schimbare se pliază pe trendul istoriei, respectiv
atunci când societatea reușește să mobilizeze resursele materiale și
spirituale proprii pentru a realiza saltul înainte, judecat întotdeauna în
termeni de dezvoltare. Soluția o reprezenta formarea în România a unei
XII
Prefaţă
economii de piață caracterizate prin funcționarea unor mecanisme

capitaliste veritabile, al căror nucleu să‐l constituie antreprenori
competitivi, bine capitalizați, care să genereze efecte favorabile asupra
dezvoltării economico‐sociale a țării.
Într‐un asemenea context internaţional deosebit de complex, al
unor premise externe puţin favorabile, al unor obiective interne
provocatoare și al unor așteptări ridicate din partea populației,
România a început procesul de tranziţie şi reforme economice pentru
conturarea unei societăţi similare celei din Occidentul dezvoltat.
Începând cu anul 1990 însă, în ţară a început să se manifeste un
paradox politic, economic şi social profund, în sensul că cetățenii votau
reformele şi promisiunile cuprinse în platformele partidelor politice,
dar, la fiecare ciclu electoral, respingeau succesiv guvernările
anterioare din cauza deteriorării nivelului de trai. Rezultă că românii
sancţionau la fiecare patru ani efectele reformelor economice, dar nu şi
ideea de tranziţie către lumea occidentală, această contradicţie
demonstrând insuficienta cunoaştere de către cetăţeni a drumului care
urma să fie parcurs de România spre democraţia veritabilă şi economia
de piaţă funcţională, pe fondul unor mesaje deseori confuze, venite din
partea partidelor politice şi a partenerilor externi ai ţării.
În anul 2004, România a devenit membră NATO şi a încheiat
negocierile cu Uniunea Europeană pentru aderarea la una din cele mai
dezvoltate şi prospere regiuni ale lumii, proces care s‐a realizat efectiv
începând cu ianuarie 2007. În concluzie, după 17 ani de eforturi intense
şi costuri sociale ridicate, tranziţia postcomunistă începută în anul 1990
s‐a încheiat cu participarea tuturor partidelor politice.
Încă din zorii modernității, Benjamin Constant (1819) afirma că
„democraţia actuală, spre deosebire de cea antică bazată pe sclavie şi
războaie perpetue, se bazează pe capital”, iar Braudel (1979) arată că
termenul capitalism nu ar fi putut exista fără celelalte două noţiuni care
îl preced în succesiunea apariţiei lor în societate, respectiv capital şi
capitalist.
Aşadar, am considerat capitalul, care reprezintă atât fundamentul
democraţiei, cât şi al capitalismului, ca fiind un subiect de studiu
deosebit de provocator din perspectiva modului de formare, dezvoltare,
localizare în economie şi a apartenenţei sale în România postcomunistă.
XIII
Prin conţinutul său, conceptul de capital prezintă o încărcătură

complexă de natură politică, economică, socială, morală şi culturală. În
acest context, apreciez că volumul, calitatea, originea şi comportamentul
capitalului condiţionează soliditatea democraţiei şi eficienţa funcţionării
economiei de piaţă capitaliste din ţara noastră.
România a mai trăit în capitalism în perioada interbelică, dar „era o
ţară cu un capital redus, atât în ceea ce priveşte capitalul actual, cât şi
cel potenţial” (Moldovan, 1939), iar „dată fiind expansiunea atât de
redusă a sectorului capitalist privat, ordinea economică românească nu
poate fi încadrată în sistemul capitalist; România a rămas un stat
semicapitalist, cu ordine social‐agrară‐ţărănească” (Madgearu, 1940).
Ulterior, în cei 45 de ani de comunism, proprietatea de stat a
înlocuit integral capitalul privat, dominaţia absolută a planului
provocând atrofierea spiritului antreprenorial specific fiecărui cetăţean
care trăieşte într‐o societate liberă.
Pornind de la aceste premise puţin favorabile, România s‐a înscris
după anul 1989 pe un drum plin de speranţe, dar cu multe incertitudini,
respectiv cel spre democraţie şi economia de piaţă, având ca standarde
în materie modelul statelor occidentale dezvoltate.
Analiza formării şi a dezvoltării capitalului reflectată în teoria
economică clasică, între secolele al XVII–lea şi al XIX–lea, comparativ cu
derularea acestor procese în societatea postcomunistă românească a
condus la evidențierea a numeroase particularităţi, generate de ritmul
accelerat al transformărilor economico‐sociale produse după 1989,
impus de condiţiile interne şi internaţionale care au obligat România la
„arderea etapelor” în aplicarea reformelor specifice tranziţiei.
„Motor” esenţial al performanţelor economiei de piaţă, capitalul, în
calitate de resursă financiară permanentă a societăţilor comerciale, ne‐a
oferit un orizont extins de analiză. Mutaţiile în structura proprietăţii
capitalului firmelor dinspre cea de stat spre acţionariatul privat,
concomitent cu creşterea prezenţei capitalului străin au imprimat
modificări radicale în configuraţia pe sectoare de activitate a economiei
româneşti, cu implicaţii semnificative asupra valorii nou create şi a
ocupării forţei de muncă. Cadrul juridic privind reglementarea
activităţii societăţilor comerciale a fost adoptat într‐o manieră atractivă
pentru mediul de afaceri, în scopul stimulării iniţiativei private ca pilon
XIV
Prefaţă
esențial al societăţii capitaliste şi al democraţiei din România. Analiza

efectuată în lucrare pune în evidenţă paradoxul manifestat între
obiectivul autorităţilor de a încuraja libera iniţiativă şi spiritul
antreprenorial, pe de o parte, şi comportamentul privind disciplina de
plăţi şi înclinaţia spre investire a proprietarilor de firme cu capital
autohton şi străin, pe de altă parte.
La rândul său, capitalul fix, prin volumul şi calitatea sa, reprezintă
unul dintre determinanții esențiali ai creşterii economice efective şi
potenţiale, alături de forța de muncă și factorul total de productivitate.
Analiza efectuată la nivelul sectorului companiilor nefinanciare
reliefează faptul că robusteţea investiţiilor determină atât eficacitatea
structurii pe ramuri a economiei, cât şi gradul de complexitate a
activităţilor, cu efecte directe asupra competitivităţii economiei şi a
standardului de viaţă al populaţiei.
Examinarea dilemei existente şi în cazul altor ţări foste comuniste
privind rolul capitalului bancar ca factor de dezvoltare sau ca
efect al volatilităţii ridicate a acestuia – sursă de dezechilibre
macroeconomice – ne‐a permis efectuarea unor observaţii relevante
referitoare la evoluţia structurii capitalului financiar în România, iar în
cadrul acestuia, a celui bancar, inclusiv din perspectiva raportului între
acţionariatul autohton şi cel străin. În acest context, este îndreptăţită
preocuparea analiştilor economici privind eficienţa destinaţiilor
creditării în creştere accentuată începând cu anul 2004, respectiv dacă
împrumuturile acordate societăţilor comerciale au vizat finanţarea unor
investiţii cu potenţial ridicat de multiplicare în economie sau au fost
localizate la întreprinzători mici, pentru asigurarea necesităţilor
curente de capital circulant ale acestora. În mod similar, şi în cazul
creditării persoanelor fizice, prezintă interes dacă împrumuturile
acordate au vizat preponderent susţinerea proiectelor imobiliare, cu
efecte pozitive pentru creşterea economică, sau au avut ca destinaţie
consumul, cu influenţe negative asupra balanţei comerciale şi a
echilibrului valutar. S‐au examinat disciplina de plăţi a beneficiarilor de
împrumuturi în raport cu instituţiile de credit, precum şi soliditatea şi
performanţele sistemului bancar în ansamblul său.
Având în vedere interesele contradictorii manifestate în procesul
repartizării valorii nou create între factorii capital şi muncă, în lucrare
XV
se efectuează analiza dinamică a proporţiei dintre salarii şi profit în

cadrul principalilor parametri macroeconomici, cu evidenţierea
balanţei puterii efective de negociere dintre capital şi muncă. Statul are
un rol esenţial în cadrul acestei relaţii, atât prin politicile promovate în
domeniul raporturilor de muncă, cât şi în ceea ce priveşte politica
fiscală aplicată. În acest context, importanţa politicii fiscale în
asigurarea echilibrului sustenabil dintre remunerarea capitalului şi a
muncii, respectiv dintre eficacitatea economică şi echitatea socială a
generat necesitatea examinării corelaţiei dintre caracterul politicii
fiscale şi fazele ciclului economic, precum şi a posibilităţilor de
îmbunătăţire a conţinutului şi a funcţionării politicii fiscale în viitor.
Principala provocare a marii transformări politico‐economice din
România a constituit‐o privatizarea, respectiv măsura în care aceasta
s‐a dovedit o pârghie eficientă de capitalizare și creștere a
competitivității sau o sursă de vulnerabilitate a sectorului firmelor. În
lucrare este examinat acest proces complex, pornind de la starea
economiei românești înainte de 1989, fiind reliefat faptul că FMI și
BIRD au contribuit direct, prin acordurile de finanțare încheiate cu
România, la stabilirea strategiei de privatizare și restructurare a
societăților comerciale cu capital de stat. După analiza fazelor succesive
ale privatizării, sunt cuantificate veniturile obținute și modul de
utilizare a acestora. Apoi se realizează o comparație între structura și
performanțele economiei românești după privatizare, pe de o parte, și
situația actuală a altor țări comuniste din regiune, pe de altă parte.
În contextul manifestării imperfecțiunilor funcționării pieței libere,
care nu aduce avantaje în mod egal între țări și nici în cadrul acestora,
între cetățeni, utilizarea fondurilor europene reprezintă, potrivit
fundamentelor Tratatului de funcționare a Uniunii Europene, un
instrument important de atenuare a discrepanțelor de dezvoltare din
cadrul comunității europene. În aceste condiții, în lucrare sunt examinate
mai întâi obiectivele generale și sectoriale ale sistemului fondurilor
europene, iar apoi evoluția gradului de absorbție a acestora pe ansamblu
și la nivelul fiecărui domeniu de activitate. Analiza urmărește punerea în
evidență a contribuției fondurilor europene la formarea capitalului în
România și la recuperarea decalajelor față de țările dezvoltate.
O altă întrebare la care am căutat răspuns a fost aceea privind
influența globalizării și a dereglementării asupra evoluției capitalului în
XVI
Prefaţă
România. Analiza acestor fenomene își are justificarea în faptul că

aplicarea reformelor economice în țara noastră, începând cu anul 1990,
s‐a realizat sub mantra globalizării. În contextul extinderii accelerate a
valului globalizării în timpul tranziției spre economia de piață, sunt
examinate acțiunile statului și măsura în care acestea au reușit
reducerea asimetriei pe care piața liberă mondializată o provoacă între
câștigători și perdanți, atât la nivelul țărilor, cât și în interiorul acestora.
Transformările economice profunde produse în contextul globalizării și
al dereglementării și‐au pus în mod accentuat amprenta asupra
volumului și structurii capitalului din România și, prin aceasta, asupra
produsului intern brut, a balanței comerciale și de plăți, a ocupării forței
de muncă și a veniturilor populației.
O altă provocare esențială pentru România o constituie măsura în
care setul de politici publice și reforme pe care le‐a aplicat în ultimii 28
de ani creează premisele dezvoltării țării, concretizate în creșterea
bunăstării membrilor societății. În acest context, sunt prezentate
reperele drumului spre dezvoltarea unui stat, precum și evoluțiile
economice înregistrate de România după aderarea la Uniunea
Europeană, inclusiv raportate la calitatea politicilor interne aplicate.
Studiul marchează diferențele conceptuale și practice dintre
modernizare și dezvoltare, fiind examinată evoluția parametrilor
dezvoltării conform abordărilor convențională și, respectiv,
neconvențională. Se analizează totodată corelația dintre evoluția
capitalului din România și dinamica dezvoltării țării, precum și cauzele
disparităților sociale existente. De asemenea, sunt prezentate
trăsăturile capcanei venitului mediu, subliniindu‐se importanța unor
politici eficiente și echilibrate, în scopul evitării acestei vulnerabilități.
Avem speranța că studiul întreprins, care se bazează pe serii lungi
de date, respectiv din ultimii 27 de ani, poate oferi o perspectivă
istorică fenomenelor și proceselor economico‐sociale analizate,
de natură să contribuie la conceperea și aplicarea unor politici publice
destinate efectuării de corecții obiectiv necesare în configurarea
societății românești rezultate după o tranziție atât de complexă,
precum și la formularea setului de acțiuni care să asigure dezvoltarea
viitoare a României.
Am considerat util acest demers științific, constatând manifestarea
unui deficit de informații și, pe acest fond, de analiză cu privire la
XVII
rezultatele economico‐sociale ale tranziției în România, inclusiv din

perspectiva comparației cu situația din alte țări foste comuniste.
În acest sens, Aslund (2007) menționa că s‐a scris mai mult despre ce
trebuia să facem în tranziție decât despre ce s‐a făcut și rezultatele
acțiunilor respective. În același timp, pornind de la constatarea că în
spațiul public s‐a vorbit aproape exclusiv despre indicatorii
fundamentali macroeconomici, reprezentați de produsul intern brut,
rata inflației, deficitul bugetar și deficitul extern, am apreciat necesară
analiza aspectelor structurale și calitative ale economiei, iar în cadrul
acestora a indicatorilor privind capitalul, arieratele, pierderile financiare
și disparitățile accentuate în distribuția veniturilor, parametri a
căror evoluție influențează semnificativ sustenabilitatea stabilității
macroeconomice.
Preocupările mele privind analiza situației financiare a economiei
reale datează din anii 1980, examinarea acestor evoluții realizând‐o atât
în calitate de practician, ca inspector financiar în cadrul Ministerului
Finanțelor, cât și de cadru didactic la Catedra de monedă a Facultății de
Finanțe din ASE București. În acest context, teza de doctorat susținută în
anul 1989 s‐a axat pe analiza capacității de plată și a echilibrului bănesc
ale întreprinderii, pe baza informațiilor selectate de la 130 de unități
economice, iar cercetarea a continuat în mai multe direcții, publicând
ulterior, în formulă sinoptică, studii științifice, inclusiv două cărți: Starea
economico‐socială a României în anul 2000 (Editura Expert) și Starea
economico‐socială a României în anul 2004 (Editura Expert).
Sursele de informații care stau la baza analizelor și concluziilor
formulate în prezenta lucrare au provenit din publicațiile statistice
oficiale, din datele și documentele prezentate de ministere, de alte
instituții centrale și locale. O importanță deosebită revine în acest context
situațiilor financiare ale companiilor, care au oferit o multitudine de
informații privind capitalizarea firmelor, îndatorarea acestora,
performanțele lor financiare și comportamentul întreprinzătorilor. De
asemenea, conturile naționale nefinanciare au constituit o sursă
relevantă de date care a permis analiza principalelor agregate
macroeconomice, precum PIB și componentele sale, venitul național brut,
valoarea adăugată netă etc. În același timp, conturile financiare naționale
au oferit numeroase informații privind structura balanței de plăți, poziția
XVIII
Prefaţă
investițională internațională netă, investițiile străine directe, capitalul

financiar etc. În analiza efectuată au fost folosiți indicatori privind
producția fizică industrială pe grupe de mărfuri, sistemul financiar pe
ansamblu și la nivelul componentelor sale etc. Totodată, au fost utilizate
acordurile încheiate cu instituțiile financiare internaționale, statisticile
privind privatizarea societăților comerciale furnizate de ministere și alte
agenții guvernamentale, informații privind absorbția fondurilor
europene, datele referitoare la ajutorul de stat, indicatorii de
competitivitate, evaluările privind sectorul imobiliar, informații privind
comerțul internațional, statistici privind dezvoltarea umană, piața forței
de muncă etc. Pentru comparațiile internaționale, s‐au folosit sursele de
date ale FMI, BM, UNCTAD, Comisiei Europene, Forumului Economic
Mondial, OMC, OCDE, EUROSTAT.
Dialogul substanțial purtat cu remarcabili oameni de știință și
specialiști în domeniul economico‐financiar a contribuit, prin conținutul
bogat în idei, la conturarea direcțiilor de cercetare abordate în
prezenta carte.
În acest context, doresc să‐mi exprim gratitudinea față de domnul
Academician Mugur Isărescu, Guvernatorul Băncii Naționale a
României, pentru susținerea științifică și morală pe care mi le‐a acordat
cu generozitate pe parcursul elaborării acestei lucrări. De asemenea, îi
sunt recunoscător domnului Academician Tudorel Postolache, care mi‐a
oferit un sprijin moral consistent în timpul pregătirii și redactării cărții,
inclusiv prin inițierea dialogului benefic și onorant, pe marginea
principalelor teme ale lucrării, desfășurat sub egida Institutului
Național de Cercetări Economice „Costin C. Kirițescu” al Academiei
Române. Astfel, pe parcursul a șase runde de dezbateri economice,
distinși academicieni și cercetători științifici au formulat comentarii și
observații pertinente, care au reprezentat un suport important în
validarea utilității demersului meu științific. Doresc să mulțumesc, în
mod deosebit, domnului dr. Gheorghe Gherghina, reputat specialist în
domeniul finanțelor publice, pentru substanțialele schimburi de vederi
și valoroasele comentarii formulate pe întreaga durată a acestui demers
științific. Îmi exprim gratitudinea față de consilierii mei, care m‐au
sprijinit cu profesionalism în munca de documentare științifică și
prelucrare a datelor statistice, respectiv: dr. Ana‐Maria Cazacu pentru
XIX
profunzimea gândirii economice, abilitatea în analiza statistică, dăruire

și meticulozitate, dr. Bogdan Moinescu pentru spiritul sintetic și
consecvența în argumentație, dr. Bogdan Cozmâncă pentru amplitudinea
cunoștințelor economice, disponibilitate și hărnicie, calități cu care
m‐au însoțit în perioada elaborării acestei cărți. Pentru substanțialul set
de informații asigurate, doresc să mulțumesc tuturor instituțiilor care
mi‐au furnizat datele statistice și financiar‐contabile necesare întocmirii
lucrării, precum și specialiștilor din cadrul acestora, care s‐au remarcat
prin competența și solicitudinea de care au dat dovadă, cu domniile lor
având, totodată, consultări utile privind fenomenele și procesele
economico‐sociale prezentate în această carte.

Florin Georgescu

XX

Capitolul 1

CAPITALUL – CONCEPT ȘI MOD DE
FORMARE ÎN ROMÂNIA POSTCOMUNISTĂ

Cuprins

Capitalul – concept și mod de formare în România postcomunistă ........... 3

1.1. Capitalul ............................................................................................. 3
1.1.1. Capitalul – definiție, rol și mod de formare ............... 3
1.1.2. Capitalul – factor de producție – și formele sale
funcționale .......................................................................... 12
1.1.3. Capitalul și normele morale .......................................... 15
1.2. Capitalist și capitalism .............................................................. 17
1.2.1. Capitalist .............................................................................. 17
1.2.2. Capitalism ........................................................................... 18
postcomunistă ............................................................................. 24
1.3.1. Construirea capitalismului în Europa Centrală
și de Est ................................................................................ 25
1.3.2. Asimetria raportului dintre libertate și
răspundere, precum și a celui dintre drepturi și
obligații – factorii determinanți ai
capitalismului de redistribuire ................................... 32
1.3.3. Relația dintre capitalul firmelor și patrimoniul
individual în România .................................................... 51
1.4. Remarci finale ............................................................................... 59

Capitolul 1

CAPITALUL – CONCEPT ȘI MOD DE FORMARE
ÎN ROMÂNIA POSTCOMUNISTĂ

Pentru a se desfășura în mod eficient, activitatea economică în
capitalism are ca fundament acumularea și utilizarea de bunuri
reproductibile, a căror existență a dat naștere capitalului. În acest capitol
vom analiza conținutul și evoluția conceptelor de capital, capitalist și
capitalism, aflate într‐o corelație directă, dată de parcursul lor istoric și de
interacțiunea acestora. În continuare, sunt examinate particularitățile
construirii capitalismului în Europa Centrală și de Est, inclusiv în România.
Este subliniat rolul determinant al asimetriei raportului dintre libertate și
răspundere, precum și a celui dintre drepturi și obligații în construirea
capitalismului în România. Pentru a evalua comportamentul
antreprenorilor autohtoni, factori esențiali ai competitivității economiei,
s‐a efectuat analiza în dinamică a relației dintre capitalul firmelor cu
acţionariat românesc și patrimoniul persoanelor fizice rezidente.
1.1. Capitalul
1.1.1. Capitalul – definiție, rol și mod de formare
Conform dicționarului Larousse (1993), termenul capital

reprezintă „ansamblul bunurilor – monetare și de altă natură – deținute
de o persoană sau de o întreprindere, care constituie un patrimoniu și
care poate aduce un venit”.
Noțiunea de capital, așa cum vom arăta în continuare, este una
deosebit de complexă, dând naștere, de‐a lungul timpului, multor
interpretări și controverse. Conținutul și sfera conceptului de capital au
3
constituit subiectul unor ample dezbateri, ajungându‐se ca, în prezent,

principalele noțiuni derivate din acest termen să se refere la o arie largă
de termeni, cum ar fi: capital productiv, capital bănesc, capital real,
capital tehnic, capital nominal, capital constant, capital variabil, capital
financiar, capital fizic, capital uman, capital cultural etc.
Fără a avea drept scop analiza exhaustivă a teoriilor privind
apariția, formele funcționale și acumularea capitalului, ne propunem să
prezentăm câteva repere temporale pe care le considerăm importante
pentru înțelegerea evoluției conceptului de capital în literatura de
specialitate.
Braudel (1979) deslușește sensul și istoricul termenilor capital,
capitalist și capitalism, apăruți în teorie în această ordine. În cadrul unui
studiu aprofundat al cărui obiect se plasează la joncțiunea dintre social,
politic și economic, cititorul este prevenit de autor că întreprinde o
cercetare complicată, iar „rezumatul ce urmează nu înfățișează nici a
suta parte” din sfera problematicii examinate.
Istoricul francez arată că noțiunea de capital a apărut în secolul al
XII‐lea, provenind din cuvântul capitale, care își are originea în latina
târzie, iar ca geneză termenul caput, în sensul de „cap”. Conceptul a
circulat în secolul respectiv, precum și în cel următor cu mai multe
sensuri, cum sunt cele de: fond, sold de mărfuri, masă de bani sau bani
care aduc dobândă. Conținutul termenului a evoluat în Italia, unde este
atestat în anul 1211, iar în 1283 apare cu sensul de capital în cadrul
unei întovărășiri meșteșugărești. În mod lent, noțiunea începe să
însemne capital bănesc al unei întovărășiri sau al unui negustor.
În secolul al XIV‐lea, termenul de capital, care pătrunsese în
Germania și în Țările de Jos, iar apoi în Franța, este întâlnit cu înțelesuri
și mai variate: bogăție, avere (richesse), bani (argent), valoare, preț
(valeur), fond, cheag (fonds), bunuri (biens), parale, bani‐gheață
(pécunes), avere, stare, patrimoniu (avoir, patrimoine) etc.; cuvântul
fond (fonds) a avut întâietate multă vreme, Jean de La Fontaine
(1621–1695) scriind în epitaful său: „A plecat și Jean din lume, tot așa
cum a venit / mâncând odată cu cheagul (son fonds) și câștigul
dobândit” (Braudel, 1979).
În continuare, vom analiza în mod sintetic evoluția noțiunii de
capital de‐a lungul principalelor etape ale gândirii economice. În secolul
al XVI‐lea și al XVII‐lea s‐a manifestat cu precădere curentul
4
Capitolul 1. Capitalul – concept și mod de formare în România postcomunistă
mercantilist, adepții acestuia considerând că averea globală era statică,

iar scopul oricărei națiuni era reprezentat de acumularea a cât mai
multă bogăție. Adepții acestei teorii considerau că puterea națională
putea fi maximizată prin reglementări ale statului care să protejeze
interesele comerciale ale țării, respectiv limitarea importurilor prin
intermediul tarifelor și stimularea creșterii exporturilor. Aplicarea
acestei politici protecționiste asigura realizarea obiectivului școlii
mercantiliste de a aduce în țară cât mai multă bogăție sub formă de aur
și argint, deoarece valorificarea exporturilor asigura intrarea metalelor
prețioase în țară, iar prin limitarea importurilor, se evita ieșirea acestor
valori peste graniță. Având ca fundament o asemenea abordare,
mercantiliștii considerau că prosperitatea unei țări era în strânsă
legătură cu capitalul acumulat, prin capital, promotorii acestui curent
înțelegând cantitatea de metal prețios, respectiv de aur sau argint, pe
care o deținea respectiva economie. De altfel, dicționarul din 1611 al lui
Randle Cotgrave definea capitalul în sens mercantilist, ca fiind stocul de
avere, de avuție a unui om, reprezentând deci bunurile materiale aflate
în posesia acestuia (Fetter, 1930).
Ulterior, în secolul al XVIII‐lea, fiziocrații au reconsiderat
semnificația capitalului, acesta fiind utilizat cu sensul de „avansuri”,
respectiv sumele de bani utilizate în fiecare perioadă de clasa
producătoare pentru a‐şi procura mijloacele necesare obţinerii
mărfurilor agricole. Cantillon (1755) și Quesnay (1766) au subliniat
importanța avansurilor de fonduri în cadrul producției, respectivele
sume urmând să fie recuperate la sfârşitul acestui proces, prin circulaţia
permanentă a capitalului, bazată pe prețul bunurilor agricole. Curentul
fiziocrat pune accentul pe latura productivă a capitalului în agricultură
și surprinde aspectele fundamentale ale reproducţiei acestuia, termenul
fiind utilizat cu sens diferit față de noțiunea bani, care, în înțelegerea
fiziocraților, îndeplinesc doar rolul de instrument al schimbului.
Circulaţia mărfurilor şi cea a banilor erau privite de această teorie ca o
latură a procesului reproducţiei, şi nu ca o sursă exclusivă a bogăţiei,
aşa cum considerau mercantiliștii. În concepția fiziocraților, unitatea de
bază a economiei o constituia „ferma capitalistă”, aceștia dezvoltând
teoria unui „capitalism agrar”. Deși nu au utilizat termenul de capital,
fiziocrații au fost primii gânditori economici care au recunoscut
5
existența și utilitatea acestei noțiuni, mai întâi sub forma sa financiară,

iar apoi ca factor de producție.
Opțiunea lui Quesnay de a întemeia teoria valorii pe agricultură,
având la bază pământul, l‐a împiedicat să elaboreze o concepție mai
generală a producției. Cu toate acestea, Quesnay are meritul de a fi
introdus în teoria economică noțiunea de „avansuri”, cu sensul de
capital, reprezentând o bogăţie acumulată înainte de începerea
producţiei. Autorul împarte avansurile pentru producţie în „avansuri
iniţiale” (capital fix) şi „avansuri anuale” (capital circulant), prima
categorie de avansuri transmiţându‐şi treptat valoarea asupra noii
producţii, iar cea de‐a doua, dintr‐o dată. Conform lui Quesnay, orice
avansuri de această natură având conținut de capital reprezentau un
instrument de producție.
Rezultă că, față de viziunea mercantilistă, cea mai importantă
diferență în cadrul curentului fiziocrat constă în înlocuirea noțiunii de
bani cu cea de bani productivi, de valoare în muncă (Forbonnais, 1767
și Quesnay, 1766). Și Morellet (1769) face distincție între „capitalurile
trândave” și „capitalurile active”, eficiente, dar abia la Turgot (1766), cel
mai mare economist francez al secolului al XVIII‐lea, cuvântul capital,
cel mai vechi din triada capital–capitalist–capitalism, începe să capete
sensul pe care îl are în prezent. Odată cu Turgot, devine astfel clar faptul
că noțiunea de capital nu mai înseamnă exclusiv bani (Braudel, 1979).
Autorul vorbește despre avansuri (avances) circulante acordate
întreprinderilor, referindu‐se la sensul de investiție și, implicit, la
conceptul modern de capital, chiar dacă nu menționează în mod specific
acest termen. În accepțiunea economistului francez, capitalul însemna
mai mult decât bani sau bunuri, reprezentând un factor esențial al
producerii de valoare și profit. Turgot a efectuat însă o generalizare în
raport cu Quesnay, recunoscând drept productive, pe lângă agricultură,
activitățile din comerț și industrie. Totodată, afirmă că, în sensul de
avans de fonduri, capitalul era necesar în orice activitate și condiționa
eficacitatea acesteia. Mai precis, cantitatea produsă și, implicit, profitul
realizat erau recunoscute ca o funcție crescătoare în raport cu suma
acestor avansuri. Astfel, Turgot a dedus că diversele activități
productive erau în concurență pentru obținerea respectivelor avansuri.
Înțelegând mecanismul concurențial, acesta a fost în măsură să
6
recunoască rata dobânzii, respectiv remunerarea avansurilor de

fonduri, ca un factor de reglare a concurenței din acest domeniu.
În secolul al XIX‐lea, pe fondul manifestării doctrinei liberalismului
clasic, promotori de frunte ai acestui curent, precum scoțienii Hume și
Smith, au criticat frontal mercantilismul, care susținea că schimburile
internaționale sunt de tipul „care pe care” sau „joc cu sumă zero”, și au
respins fundamentele acestei gândiri care avea ca priorități:
acumularea unor mari cantități de aur și argint; protecția față de
importuri (care diminuau stocul de metal prețios prin plata în
străinătate a mărfurilor importate); favorizarea exporturilor, deoarece
acestea aduceau înapoi bogăția în aur (cultul protecționismului
invadase economiile interne); superioritatea producției manufacturiere
în fața oricărei forme de activitate economică; relațiile internaționale
bazate pe aducerea la „sapă de lemn” a vecinilor etc. (Braudel, 1979).
Smith (1776), părintele economiei de piaţă, reia tezele lui Turgot
privind capitalul ca factor necesar, chiar indispensabil producției. Acesta
a recunoscut clar dualitatea capitalului, care reprezenta atât bunurile
fizice necesare producției, cât și resursele financiare disponibile pentru a
fi investite în activități productive, profitabile, căutând să explice
distincția între capitalul fix și cel circulant. De asemenea, Smith a
fundamentat în mod detaliat originea şi dezvoltarea capitalului, precum
şi mecanismele naturale ale economiei de piaţă. Referindu‐se la formarea
şi creşterea capitalului, el considera că „sporirea capitalului unei societăţi
poate fi realizată numai prin economisire; hărnicia furnizează baza prin
care cumpătarea duce la acumulare” (Smith, 1776). Aşadar, în viziunea
lui Smith, produsul hărniciei, respectiv al muncii, este gestionat cu
cumpătare, care duce la economisire, iar aceasta, la acumularea unui
capital tot mai mare. În ceea ce priveşte utilizarea cu caracter productiv a
capitalului constituit de antreprenor, autorul afirmă că „suma
economisită de un om cumpătat într‐un an oferă mijloace de întreţinere
pentru un număr suplimentar de mâini de lucru productive în anul
următor şi, în calitatea sa de proprietar al unei întreprinderi (omul
cumpătat, n.n.), va stabili un fond statornic pentru susţinerea mâinii de
lucru în viitor. Distribuirea şi direcţionarea perpetuă a acestui fond sunt
întotdeauna păzite de un principiu foarte puternic, respectiv de interesul
clar şi evident al individului căruia îi aparţine fiecare bucăţică din acesta
pe vecie”.
7
Rezultă că, în concepția lui Smith, manifestând un comportament

de natura celui descris mai sus, fondatorul unei întreprinderi, în scopul
sporirii propriei bunăstări, îşi dezvoltă afacerea, generând astfel
creşterea avuţiei personale. Antreprenorul este orientat în deciziile sale
de celebra teorie a „mâinii invizibile”, conform căreia, „pe pieţele libere,
ca şi cum ar fi manevrat de «o mână invizibilă» […], fiecare ins care îşi
urmăreşte propriul interes promovează totodată binele general”
(Smith, 1776).
Continuând analiza evoluției conceptului capital, menționăm că
Braudel (1979) citează afirmațiile unui consul rus care, în anul 1798, pe
timpul campaniilor lui Napoleon în Italia, arăta că Franța revoluționară
„face război din capitalul ei, în timp ce dușmanii săi, numai din venituri”.
Autorul observă, așadar, că termenul capital dobândește sensul de
patrimoniu, bogăție, depășind vechile înțelesuri de sumă de bani,
împrumut sau fond de comerț.
Diverși succesori ai lui Smith (precum Malthus, 1798, și Ricardo,
1817) au recunoscut că, prin latura sa financiară, capitalul joacă un rol
important, chiar indispensabil în punerea în mișcare a procesului
productiv, însă autorii promovau postulatul conform căruia măsura
valorii unui bun își are originea doar în muncă. În aceste condiții, în
teoria clasică, remunerările factorilor de producție nu sunt
contrapartide ale valorilor create propriu‐zis de diferiții factori de
producție; profitul, spre exemplu, ca remunerare a avansurilor acordate
de capitaliști, devine un simplu rest din venitul rămas după ce renta și
salariile au fost vărsate (Jessua et al., 2006).
Și Mill (1848) consideră că noțiunea de capital reprezintă stocul
acumulat al produsului muncii, utilizat pentru producerea şi sporirea
avuţiei. Totodată, Mill a studiat şi implicaţiile pe care factorii de
producţie (munca, natura și capitalul) le au asupra creşterii
productivităţii muncii, în condițiile manifestării legii creşterii
producţiei. Conform autorului, evoluțiile la nivelul populaţiei nu pot
frâna manifestarea legii creşterii producţiei, deoarece populaţia are
mari posibilităţi de sporire, iar condiţia de bază este crearea unui
număr suficient de locuri de muncă. Acest obiectiv, la rândul său,
depinde în mod fundamental de eficiența cu care acţionează legea
acumulării capitalului.
Marx (1867) elaborează propria versiune a conceptului de capital,
introducând două aspecte de noutate, respectiv: i) efectuează analiza
8
capitalului din perspectivă istorică și definește capitalul ca fiind o

relație socială, și nu un factor natural; autorul afirmă că un ansamblu de
mijloace tehnice de producție nu reprezintă în sine capital, ci devine
capital numai atunci când se manifestă diviziunea muncii și, mai ales,
separarea celor care posedă aceste mijloace de producție de cei care nu
le posedă; nu există capital decât atunci când există capitaliști și când se
realizează o diviziune socială care fragmentează societatea; ii) continuă
analiza clasică a teoriei valorii‐muncă și susține ideea că munca este
singurul fundament al valorii; în opinia autorului, capitalul, în calitate
de „muncă moartă”, adică muncă încorporată în echipamentele și
mașinile care constituie capitalul și însușită de către deținătorii
acestuia, capitaliștii, rezultă din exploatarea supramuncii „proletarilor”.
Braudel (1979) arată că este important de lămurit mutația care s‐a
produs în privința cuvântului capital între Turgot și Marx. Astfel,
autorul acceptă că termenul capital reprezintă o sumă de bunuri
esențiale, respectiv bunuri materiale care au ca principală caracteristică
faptul că „sunt rezultatul unei munci anterioare”. Bunurile de capital
sunt reintroduse în producție, ceea ce le permite să se regenereze și să
sporească prin producerea unui venit suplimentar. Capitalurile sau
bunurile de capital se împart în două categorii: capitaluri fixe, care
servesc ca punct de sprijin pentru munca oamenilor (mașini,
echipamente), și capitaluri circulate (sau rulante), care se consumă în
procesul de producție. Așadar, fac această distincție privind structura
capitalului atât Smith și Turgot, care vorbea despre avansuri primare și
anuale, cât și Marx, care opune capitalului constant pe cel variabil etc.
La finalul secolului al XIX‐lea și în secolul al XX‐lea, în analiza
producției, conform teoriei neoclasice, capitalul este pus pe picior de
egalitate cu munca și cu pământul, toate aceste elemente fiind
subsumate noțiunii de factori de producție.
La rândul său, Böhm‐Bawerk (1890) este la originea conceptelor
care vor sta la baza teoriei austriece a capitalului. Analiza autorului se
fundamentează pe faptul că procesul productiv are nevoie de timp și nu
poate fi conceput decât în manieră intertemporală. Punerea în funcțiune
a unui proces productiv necesită avansuri, care sunt asimilate
capitalului. Astfel, Böhm‐Bawerk definește capitalul ca fiind un complex
de bunuri provenite dintr‐un proces de producție anterior, care sunt
destinate nu consumului imediat, ci pentru a servi ca mijloc de achiziție
9
a altor bunuri. Clark (1888) definește capitalul în două moduri diferite,

respectiv: i) ansamblul bunurilor de capital necesare producţiei; ii) o
„bogăţie” productivă care reunește o sumă de valori („capital pur”).
Ulterior a prevalat sensul monetar al termenului de capital. Astfel,
conform lui Murray (1893), în New English Dictionary on Historical
Principles, capitalul este văzut ca aparținând fondurilor inițiale ale unui
comerciant sau ale unei companii, servind ca bază pentru operațiunile
financiare sau de altă natură. Mitchell‐Innes (1914) afirma că orice
bancher și orice comerciant știe că există doar un singur tip de capital,
și anume banii. Marshall, deși inițial adoptase o interpretare similară,
ulterior (1920) a redefinit capitalul ca făcând parte din trinitatea
factorilor de producție, alături de pământ și muncă. Astfel, autorul
respinge interpretarea unilaterală a capitalului drept bani, în linie cu
Smith și succesorii acestuia, pentru care predomina rolul capitalului ca
factor esențial de producție.
Ca urmare, în anii ’30, devenise tot mai uzual să se vorbească
despre capital din postura de factor de producție (Hayek, 1934; Knight,
1934 etc.). Conform lui Samuelson (1948): i) remunerarea capitalului
utilizat de o întreprindere este egală cu productivitatea sa marginală,
iar aceasta din urmă este o funcție descrescătoare în raport cu
cantitatea capitalului utilizat, ii) capitalul este un factor de producție
utilizat împreună cu alți factori, îndeosebi munca, iar combinația
optimă între aceștia depinde de raportul dintre prețurile factorilor: cu
cât prețul unui factor crește în raport cu celelalte prețuri ale factorilor,
cu atât scade cantitatea relativă din acest factor utilizat în combinația
optimă.
Schumpeter (1954) argumentează însă că noțiunea de capital este
în esență de natură monetară, reprezentând fie bani efectivi, fie dreptul
la diverse sume de bani, fie bunuri evaluate tot în bani. La rândul său,
economistul american Fisher (1930) definește capitalul în raport cu
factorul timp, respectiv ca fiind un depozit de avere într‐un anumit
moment, spre deosebire de venit, care reprezintă un curent (flux, n.n.)
de încasări într‐o anumită perioadă de timp. Totodată, și în opinia lui
Pagé (1981), capitalul productiv (tehnic, fizic) îmbracă și alte forme de
existență. Autorul afirmă că, în sens juridic, capitalul‐proprietate are o
bază mai largă și „este constituit din toate elementele patrimoniului
întreprinderii (bunuri, bani, creanțe etc.); corespunde unei organizări
10
instituționale determinate, care recunoaște dreptul de proprietate și

permite titularului său să obțină un venit, fără să depună în mod
concomitent o muncă”.
În plan autohton, reliefăm că, în concepția lui Madgearu (1944),
capitalul reprezenta „totalitatea bunurilor create prin activitatea
economică anterioară, destinate ușurării și realizării producției
viitoare”. Totodată, autorul, introducând în analiză și factorul venit din
capital, definește capitalul ca fiind „totalitatea mijloacelor de producție
create prin munca anterioară, a căror posesiune acordă posibilitatea de
a obține produsul muncii altora sub forma unui profit”. Din cele
enunțate rezultă că, similar teoriei lui Smith, în opinia lui Madgearu,
primul izvor al formării capitalurilor este munca, deoarece, în realitate,
toate acele bunuri menite să ușureze producția de bunuri viitoare sunt
rezultatul unei munci anterioare. Alături de muncă, autorul arată că
formarea și acumularea capitalului sunt determinate de inițiativa
privată, care constă în decizia deținătorului de capital de a produce, în
afară de bunuri pentru consumul imediat, și mărfuri destinate
producției viitoare.
Sombart (1902), la rândul său, afirmă că, „din secolul al XV‐lea și
până în secolul al XVIII‐lea, alături de spanioli și portughezi, olandezii,
francezii, dar mai cu seamă englezii și nord‐americanii au întrebuințat
jaful drept cel mai important mijloc al formării bogăției”. Autorul arată
că popoarele cucerite trebuiau să plătească un anumit tribut, care
implica transferuri de bogății către țările învingătoare; apoi, subliniază
Sombart, comerțul cu sclavi început în jurul anilor 1440 și capitalul
cămătăresc au creat și acestea condițiile acumulării unor bogății
însemnate în mâinile unor grupuri restrânse de persoane din țările
Europei Occidentale.
Și Madgearu (1944) subliniază că, pe lângă mijloacele normale de
constituire a capitalului, în toate timpurile și pretutindeni, formarea și
acumularea acestuia s‐au realizat și prin alte forme atipice: „istoria
economică ne arată cazuri când s‐au luat cu forța în posesie mijloacele
de producție aparținând altor popoare sau altor clase sociale”. Totodată,
autorul arată că, „în secolele al XVI‐lea, al XVII‐lea și al XVIII‐lea,
comerțul colonial al Europei a constat într‐o serie de jafuri, acte de
violență și înșelătorie. În perioada respectivă, comerțul cu popoarele
primitive din colonii s‐a rezumat la o serie nesfârșită de înșelătorii.
11
Acestor popoare primitive li se impunea achiziția unor produse de care

ele nu aveau nevoie sau pe care nu știau cum să le folosească, cu prețuri
care aduceau câștiguri fabuloase, de 1000‐2000%. Dar nu numai acest
sistem a fost întrebuințat pentru acumularea de capital, ci și munca
gratuită cu caracter de sclavaj, pe care o găsim încă din timpul coloniilor
republicilor italiene. Comerțul cu sclavi reapare îndată după ce se
descoperă noul continent”. Încheind analiza asupra acestui sistem de
exploatare din secolele al XVI‐lea–al XVIII‐lea, Madgearu îl citează pe
Sombart, care, referindu‐se la marile puteri, afirma că „ne‐am îmbogățit
fiindcă pentru noi au murit rase și popoare întregi și s‐au depopulat
continente întregi”.
Din cele prezentate anterior, rezultă că problema capitalului era nu
doar una teoretică, de viziune asupra surselor de formare, ci și una
pragmatică în legătură, pe de o parte, cu posesia resurselor societății și,
pe de altă parte, cu accesul la diferitele forme ale civilizației, așa cum a
fost reprezentarea dominantă a lumii după prima revoluție industrială.
1.1.2. Capitalul – factor de producție – și formele sale funcționale
Așa cum s‐a menționat anterior, capitalul are un rol determinant ca

factor de producție în obținerea creșterii economice a unei țări, acesta
reprezentând ansamblul bunurilor produse prin muncă și acumulate ca
efect al economisirii, care nu sunt supuse consumului final, ci sunt
utilizate de întreprinderi pentru a fabrica diferite bunuri și a le vinde în
scopul obținerii de profit. Așadar, capitalul, în sens larg, reprezintă un
stoc de valori sau de active care, intrate în circuitul economic, pot genera
venituri bănești posesorilor acestora. În rolul de factor de producție,
capitalul cuprinde bunuri rezultate din producție, care sunt folosite
pentru fabricarea altor mărfuri; în această calitate, mai poartă denumirea
de capital real sau tehnic, care se delimitează de noțiunile de capital
bănesc sau capital financiar, bani, active financiare etc. (Dobrotă et al.,
2001). Indiferent de ceea ce se consideră că reprezintă capitalul într‐un
anumit context istoric, semnificația esențială nu poate fi separată de
consecințele utilizării acestuia, respectiv de faptul că are atât direct, cât și
indirect legătură cu dezvoltarea socială.
12
Prin conținutul și acțiunea sa în economie, capitalul este diferit de

ceilalți factori de producție. Astfel, în raport cu factorii primari de
producție (pământul și munca), bunurile‐capital sunt un factor secundar,
derivat din procesele de producție anterioare. Bunurile‐capital, așa cum
arată Samuelson (1972), sunt „bunuri produse care pot fi utilizate ca
factori sau intrări secundare la sfârșitul producției noi. Dimpotrivă, solul
și mâna de lucru, în calitate de factori sau intrări primare, nu pot fi tratate
ca fiind ele însele create propriu‐zis de procesul economic”. De
asemenea, capitalul, în calitate de factor de producție, nu este, așa cum
s‐a arătat, o noțiune similară cu forma de bani a acestuia, care, prin ei
înșiși, nu pot produce direct o valoare nouă și, ca atare, nu sunt
considerați resursă economică. „Capitalul real (echipamente, mașini,
utilaje etc.) este o resursă economică, pe când banii sau capitalul
financiar nu sunt” (McConnell, 1987).
Din punct de vedere operațional, productiv, capitalul real cuprinde
toate bunurile reproductibile care condiționează producerea de noi
bunuri materiale și servicii, respectiv: instalații, echipamente, rețele de
transporturi și comunicații, brevete și documentații tehnico‐științifice,
stocuri materiale (materii prime, combustibili, semifabricate, produse
neterminate), a căror existență asigură desfășurarea activității economice.
Formele funcţionale ale capitalului constau în (Smith, 1776):
• capitalul fix (maşini, echipamente, clădiri, pământuri etc.), a
cărui caracteristică este că aduce venit (profit) fără să circule şi
fără să‐şi schimbe proprietarul;
• capitalul circulant (bani, stocuri de materiale, produse finite
etc.), al cărui specific este acela că permite realizarea de venit
(profit) doar prin circulaţie sau prin schimbarea proprietarului.
Astfel, capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului format din
bunuri care sunt folosite ca instrumente ale muncii în cursul mai multor
cicluri de producție, se consumă treptat și se înlocuiesc după anumite
perioade de utilizare. Pe de altă parte, capitalul circulant reprezintă
segmentul capitalului productiv care se consumă în întregime în
decursul unui singur ciclu de producție și care trebuie înlocuit la fiecare
nou circuit economic.
Capitalul productiv, sub forma capitalului fix și circulant, este un
capital în funcțiune care are ca prim stadiu procesul prin care banii (sau
13
capitalul lichid) se transformă în capital productiv, prin cumpărarea

bunurilor de capital necesare producției. Stadiul al doilea al mișcării
capitalului constă în utilizarea și transformarea capitalului productiv, în
combinație cu ceilalți factori de producție, în bunuri destinate vânzării
pe piață. Cel de‐al treilea stadiu al circuitului capitalului presupune
trecerea acestuia din forma marfă în forma bănească de la care s‐a
pornit inițial, însă cu un spor cantitativ, reprezentând profitul
întreprinzătorului. De altfel, „surplusul scontat de întreprinzător peste
sumele plătite factorilor de producție este ceea ce caută să maximizeze
acesta atunci când decide în ce proporție să utilizeze fiecare factor de
producție” (Keynes, 1936).
Raportat la cele trei stadii ale circulației capitalului, acesta îmbracă
succesiv următoarele forme funcționale: bani, bunuri‐capital și marfă,
fiecare dintre acestea îndeplinind anumite funcțiuni. În cadrul acestor
forme funcționale, numai cea privind bunurile‐capital reprezintă capital
real și acționează ca factor de producție. Rezultă că banii și mărfurile
funcționează în calitate de capital numai în legătură cu capitalul real și
exprimă forme derivate ale acestuia. Reluarea permanentă a circuitului
capitalului reprezintă rotația acestuia, iar timpul necesar parcurgerii
unui circuit economic constituie durata de rotație a capitalului. De aici
derivă viteza de rotație a capitalului, care este influențată de o
multitudine de factori, îndeosebi de structura capitalului productiv,
determinată, la rândul său, de specificul ramurilor economiei în care
acesta este utilizat.
De subliniat că formarea capitalului fix are loc prin intermediul
investițiilor, proces care poartă denumirea de formare brută a capitalului
fix. Sursa acestor investiții o reprezintă amortizarea capitalului fix în
funcțiune, la care se adaugă acumularea de capital obținută prin
economisire, proces care constă în alocarea unei părți din profitul obținut
de întreprinzător pentru creșterea capitalului fix sub aspect cantitativ și
calitativ. La rândul său, capitalul circulant sporește tot ca urmare a
procesului de acumulare a capitalului, volumul acestuia fiind dependent
de particularitățile procesului productiv și de nivelul tehnologic.
Capitalul fix, pe lângă faptul că este derivat la origine dintr‐un capital
circulant, necesită să fie încontinuu sprijinit de acesta, fapt ce reflectă
corelaţia strânsă dintre formele funcţionale ale capitalului.
14
Decizia întreprinzătorului de a investi acumulările realizate este

strâns legată de perspectiva obținerii unei eficiențe marginale ridicate a
capitalului pus în acțiune. Antreprenorul se află constant în căutare de
investiții avantajoase, iar condițiile de pe piață, precum și acțiunile
statului îi dau semnalele necesare pentru a ști unde și cât să
investească. În cazul în care ocaziile oferite nu sunt satisfăcătoare, iar
păstrarea acumulărilor sub formă de lichidități prin depunerea la bănci
este mai avantajoasă, investitorul va prefera dobânda încasată în locul
profitului pe care putea să îl obțină din investirea banilor sub forma
capitalului într‐o afacere. În cazul păstrării acumulărilor la bancă însă,
nu se creează noi locuri de muncă și nici venitul colectivității nu
sporește. Înclinația pentru investiții depinde deci atât de cererea de
investiții, cât și de curba ratelor dobânzii. Astfel, potrivit lui Keynes
(1936), investirea acumulărilor în economia de piață este determinată
de legea înclinației spre eficiența marginală a capitalului. Conform
acestui principiu, atunci când întreprinzătorul investește bani sau
cumpără bunuri de capital, acesta obține dreptul la o serie de venituri
viitoare așteptate a se realiza ca urmare a vânzării producției rezultate,
după scăderea cheltuielilor aferente procesului de fabricație, pe toată
durata de funcționare a afacerii. În acest context, se desprinde concluzia
că randamentul investiției este factorul esențial care determină decizia
de achiziționare a bunurilor de capital.
1.1.3. Capitalul și normele morale
Profesor de logică şi de filosofie morală, Smith (1776), care

defineşte interesul personal ca fiind motorul economiei de piaţă
(„măcelarul oferă carnea fiindcă din aceasta câştigă utilitate pentru el
însuşi”), consideră că atingerea intereselor personale se impune a fi
realizată în contextul unei societăți caracterizate prin norme şi reguli
agreate de membrii săi şi respectate cu rigurozitate de aceştia. Smith
apreciază ca fiind etern valabilă vechea zicală potrivit căreia „cinstea
este cea mai bună politică, în această poziţie găsindu‐se cea mai mare
parte a societăţii”. Dar candidaţii la înavuţire părăsesc, conform
autorului, deseori căile virtuţii; din nefericire, calea care duce către
înavuţire şi cea care duce spre virtute se aştern uneori în direcţii cu
15
totul opuse. De aceea, Smith (1759) subliniază importanţa justiţiei sub

toate formele sale şi faptul că aceasta constituie un fundament principal
al societăţii capitaliste. „Societatea poate să subziste fără binefacere, dar
prevalenţa injustiţiei o distruge în totalitate. Justiţia este pilonul
principal care susţine întregul edificiu al societăţii. Dacă este înlăturată,
atunci măreaţa, imensa ţesătură a societăţii umane, acea urzeală a cărei
alcătuire şi susţinere par a fi fost grija specială şi preferată a Naturii, se
sfărâmă instantaneu în atomi”. Aşadar, Smith înţelege funcţionarea
„mâinii invizibile” a pieţei şi realizarea interesului personal în
capitalism numai în condiţii de deplină corectitudine (cinste) şi pe baza
aplicării unor norme juridice ferme.
Deoarece în economia liberă concurenţa este puternică, în scopul
prevenirii comportamentelor antieconomice, Smith (1759) afirmă că
„omul aprobă impunerea legilor justiţiei în interesul general al
societăţii. Cel care tulbură pacea publică este aspru pedepsit, iar ceilalţi
sunt îngroziţi de soarta lui şi nu îi mai imită exemplul. Ei gândesc că
mila faţă de cel vinovat înseamnă cruzime faţă de cel nevinovat şi opun
emoţiilor compasiunii pe care o simt faţă de o persoană singulară o
compasiune mai cuprinzătoare, pe care o nutresc faţă de omenire.
Atunci când conservarea unui individ este în contradicţie cu siguranţa
unei mulţimi, nimic nu poate fi mai just decât ca mulţimea să fie
preferată individului”.
Potrivit concepției lui Smith (1759), echilibrul şi pacea socială se
asigură prin promovarea şi respectarea unui set complex de norme
morale (virtuţi), autorul afirmând, în acest sens, că: „Grija faţă de
propria fericire ne recomandă virtutea chibzuinţei, iar grija faţă de
fericirea altor oameni, virtuţile dreptăţii şi altruismului”. Considerăm
că, din orice perspectivă ar fi privit, capitalul nu poate fi desprins în
înțelegerea lui de efectul pe care îl are asupra condiției morale a
societății, acesta fiind, în definitiv, un vehicul al proiecțiilor individuale
sau de grup asupra laturii materiale a existenței.
În concluzie, se conturează că factorul capital, prin complexitatea
conținutului său, a modalităților de formare și de acțiune în producție, a
relațiilor sociale pe care le reflectă, are un rol esențial în funcționarea
eficientă a societăţii. De altfel, potrivit lui Constant (1819), „democraţia
actuală, spre deosebire de cea antică bazată pe sclavie şi războaie
perpetue, se fundamentează pe capital”.
16
1.2. Capitalist și capitalism
1.2.1. Capitalist
Braudel (1979) arată că noțiunea de capitalist datează de la

mijlocul secolului al XVII‐lea, Hollandische Mercurius folosindu‐o în
anul 1633 și, respectiv, 1654; totodată, în 1699, un memoriu francez
semnalează că o nouă impunere stabilită de Statele Generale face
deosebire între „capitaliști care plătesc trei florini și ceilalți, impuși la
30 de soli”. Autorul subliniază astfel că noțiunea era cunoscută cu multă
vreme înainte ca Jean Jacques Rousseau să scrie unui prieten în anul
1759: „nu sunt nici mare senior, nici capitalist; sunt sărac și mulțumit”.
Braudel menționează că, în enciclopedia vremii, termenul capitalist a
figurat numai ca adjectiv, substantivul având mulți rivali, bogătașii fiind
numiți: oameni cu bani (gens à argent), puternici, mari (forts), cu mână
grea, puternică (forts mains), cu stare, cu dare de mână (pécunieux),
milionari (millionnaires), proaspăt îmbogățiți (nouveaux riches) etc. În
Anglia, cei bogați erau numiți „oameni cu portofel” (moneyed men). De
subliniat că toate aceste denumiri prezentau o nuanță peiorativă,
Quesnay vorbind în 1759 despre „deținătorii de averi pecuniare, care
nu au nici rege, nici patrie”.
În cea de‐a doua jumătate a secolului al XVIII‐lea, cuvântul capitalist
dobândește sensul restrâns de deținător de averi pecuniare, respectiv
posesor de hârtii publice, de valori mobiliare sau de bani lichizi destinați
investițiilor. În Franța, odată cu Quesnay și Turgot, respectiv în Anglia,
începând cu Smith, se considera că cei numiți „capitaliști” erau persoane
care dețineau capitaluri și încercau să sporească volumul acestora ca
urmare a activităților desfășurate. Rezultă că un întreprinzător nu putea
înființa o firmă dacă nu dispunea de capitaluri, fie acestea proprii sau
împrumutate. Crearea unei întreprinderi era, așadar, indispensabil
precedată de acumularea capitalului.
Braudel (1979) arată că, odată cu revoluția franceză, tonul se
ridică, astfel încât, la 25 noiembrie 1790, de la tribuna Adunării
Naționale, contele de Custine are un discurs înverșunat: „va arăta oare
Adunarea, care a distrus orice fel de aristocrație, slăbiciune față de
aristocrația capitaliștilor, acești cosmopoliți care nu cunosc altă patrie
17
decât pe cea în care pot să strângă bogății?” De altfel, gânditorul francez

Claviè re (1789) a utilizat termenul de capitaliști (capitalistes) anterior
teoreticienilor englezi, Young (1792) folosind noțiunea de capitaliști
(capitalists) în volumul Travels in France, cu mențiunea că „aceștia
scapă de orice fel de impozitare”. De asemenea, Ricardo (1817) se
referă de mai multe ori la noțiunea de capitalist în lucrarea Principles of
Political Economy and Taxation, diferențiind între proprietarii de
pământuri, cei ai capitalului necesar pentru cultivarea pământului și
muncitori. Conform lui Ricardo, scopul principal al capitaliștilor era
utilizarea profitabilă a fondurilor deținute.
Proudhon (1840) utilizează termenul de capitalist cu sensul de
proprietar al capitalului, investitor al fondurilor într‐o afacere, în timp
ce, potrivit lui Disraeli (1845), noțiunea semnifică o stare financiară
bună, respectiv „capitalistul înflorește, strânge bogății imense”. Marx și
Engels (1848) nu au folosit în mod specific termenul de capitalist, ci au
exprimat conținutul acestuia prin noțiunea de proprietari ai mijloacelor
de producție și angajatori ai muncitorilor, aceasta fiind considerată
sinonimă cu burghezia.
Ulterior, conform lui Murray (1893), în New English Dictionary on
Historical Principles, termenul de capitalist se referea la „cineva care a
acumulat capital; care are capital disponibil pentru a fi întrebuințat în
întreprinderi financiare sau industriale”. Sensul actual al noțiunii de
capitalist se referă, potrivit dicționarului Larousse (1993), la
„deținătorul de capitaluri pe care acesta le investește într‐o întreprindere”.
Evoluția istorică a atribuit posesorului de capital un rol esențial în
mersul societății, literatura economică conținând o gamă largă de analize
privind deciziile antreprenorului, care reprezintă chintesența energiei
sociale a progresului. În fond, capitalul și posesorul lui au fost, pentru
știința economică, determinanții sensului acțiunii umane, mergându‐se
până acolo încât societatea însăși a fost identificată drept capitalistă.
1.2.2. Capitalism
De la rolul determinant din punct de vedere social al figurii

capitalistului până la modelul de societate care se structurează în jurul
acestuia, în fapt fiind vorba despre capitalism, s‐a dovedit a fi un traseu
18
firesc. Termenul de capitalism a apărut în scrierile socialiștilor francezi

Proudhon și Blanqui, în prima parte a secolului al XIX‐lea, aceștia
intenționând să prezinte o analiză critică asupra societății din epoca
respectivă. Noțiunea avea, invariabil, o conotație peiorativă, fiind
asociată unor termeni precum inegalitate, nedreptate, exploatare. Este
curios faptul că Marx și Engels nu au utilizat în lucrările lor cuvântul
capitalism, ei referindu‐se la „modul capitalist de producție” sau la
„societatea burgheză”, expresii care aveau totuși sensul de capitalism.
Braudel (1979) arată că termenul capitalism este un cuvânt recent
și, totodată, cel mai puțin real, deoarece fără celelalte două noțiuni
(capital și capitalist) nu ar putea exista. Conform autorului, Louis Blanc
este cel care, în polemica lui cu Bastiat, dă cuvântului noul sens, atunci
când scrie, în 1850: „…ceea ce aș numi capitalism, adică însușirea
capitalului de către unii în detrimentul altora”. Proudhon (1851)
întrebuințează corect termenul, afirmând că „Pământul mai este încă
fortăreața capitalismului”, definind noțiunea astfel: „Regimul economic
și social în care capitalurile, sursă de venituri, nu aparțin, în general,
celor care le fac să acționeze prin propria lor muncă” (Braudel, 1979).
Noțiunea de capitalism se folosește în mod extins în secolul al XX‐lea,
ca antonim al socialismului, fiind lansat în mediile științifice de
răsunătoarea lucrare a lui Sombart, Der moderne Kapitalismus (1902).
Braudel (1979) arată că, fiind un „cuvânt politic”, de aici rezultă latura
ambiguă a utilizării termenului capitalism, în sensul că: i) acesta nu
figurează în Dictionnaire des sciences politiques decât după războiul din
1914, ii) nu se regăsește menționat în Enciclopedia britanică decât în 1926,
iii) în Dictionnaire de l’Académie Française intră în anul 1932, cu o definiție
de tot hazul: „capitalism – totalitatea capitaliștilor”, abia în anul 1958,
formularea fiind mai adecvată: „regim economic în care bunurile de
producție aparțin unor particulari sau unor societăți private”.
În prezent, definiția unanim acceptată pentru capitalism este cea
conform căreia acesta reprezintă un sistem economic caracterizat prin
deținerea privată a mijloacelor de producție și prin deciziile
descentralizate, autonome juridic, pe care le iau întreprinderile. În acest
context, schimburile comerciale se bazează pe instituția contractului,
care are o importanță definitorie pe fondul libertății de acțiune a
antreprenorilor, capitalismul identificându‐se astfel cu economia de
piață (Jessua et al., 2006). Potrivit dicționarului Larousse (1993),
19
„capitalismul este sistemul economic și social întemeiat pe proprietatea

privată a mijloacelor de producție și schimb, caracterizat de o continuă
căutare a profitului, de inițiativa individuală și de concurența între
agenții economici”.
Apariția și dezvoltarea capitalismului

Pentru funcționarea sistemului de producție capitalist au fost
necesare două condiții: i) în primul rând, existența posesorului de
capital care să organizeze noul sistem de producție; ii) în al doilea rând,
mâna de lucru, respectiv masa de salariați care să accepte angajarea în
întreprinderea capitalistă, în lipsa altor mijloace de trai:
• cel dintâi izvor de mână de lucru salariată l‐a constituit țărănimea.
În secolele al XV‐lea și al XVI‐lea, iobăgia a fost desființată, mai întâi
în Anglia, Italia și Țările de Jos, precum și în alte teritorii în care
creștea rapid producția cu caracter manufacturier;
• apariția manufacturii ca formă de organizare a producției la o scară
mai extinsă a generat concurența acestui sector cu cel
meșteșugăresc. În această competiție, meșteșugarii au ieșit înfrânți,
iar în rândurile muncitorimii secolului al XVI‐lea se regăsesc
numeroși reprezentanți ai meseriașilor care nu‐și mai puteau
asigura mijloacele de existență din producția meșteșugărească. În
aceeași perioadă, se desființează armatele cu caracter personal de
la curțile feudale, pe fondul decăderii aristocrației și al concentrării
puterii în mâna regelui, care își formează aparatul centralizat al
statului și armata la nivel național. O mare parte a persoanelor care
formau vechile structuri militare au luat drumul orașelor,
constituind ofertă de mână de lucru la dispoziția manufacturii și a
industriei capitaliste în formare.
Investiţia în capital se realizează, în condiţiile societăţii capitaliste,
având trei piloni de susţinere: proprietatea privată, piaţa liberă pe care
se stabilesc preţurile, precum şi profitul, ca obiectiv al acţiunii umane
(Saunders, 1995). Având ca premise proprietatea privată şi libertatea
pieţei, sistemul capitalist stârneşte interesul personal, care acţionează
ca un resort al sporirii avuţiei individuale și a întregii naţiuni (Smith,
1776). În cazul investirii într‐o firmă, interesul proprietarului constă în
obţinerea unui profit mai ridicat decât în alte forme de investire sau
economisire.
20
În țările dezvoltate, statul, ca sistem instituțional, a îndeplinit

funcții importante în potențarea căilor de acumulare a capitalului, după
cum știrbirea sau pierderea independenței statale a facilitat scurgerea
de avuție națională înspre exterior, afectând grav ritmul acumulării și
dezvoltarea economică a țărilor respective.
Spre deosebire de partea occidentală a Europei, care a cunoscut, pe
fondul crizei economiei naturale a feudalismului, evoluția accelerată a
piețelor naționale și a economiei de schimb monetare specifice
sistemului capitalist, în estul Europei, acumularea capitalistă a fost mai
lentă, în condițiile păstrării unor puternice rămășițe feudale și ale
ocupării, din partea celor mai dezvoltate state occidentale, a unor
poziții de monopol în diviziunea mondială a muncii, respectiv pe piețele
de mărfuri și capital.
În România, trecerea la capitalism s‐a realizat într‐un mod
particular, deoarece: inechitățile din perioada feudală au fost agravate
de dominația marilor imperii vecine, în special cel otoman, precum și
cele habsburgic și țarist, care, prin războaie și biruri, au secătuit avuția
țărilor românești. Dominația străină a dus totodată la prelungirea în
timp a orânduirii feudale și la întârzierea procesului evolutiv al
societății românești, care a rămas în urmă față de țările din vestul
Europei, unde trecerea la capitalism și închegarea statelor naționale
s‐au realizat cu mult timp înainte.
Premisele formării unei economii capitaliste puternice în România
au fost negativ influențate de slăbiciunile acumulării de capital. Între
secolele al XV‐lea și al XVIII‐lea, pe fondul unor relații de tip feudal,
statutul de suzeranitate în raport cu puterea otomană obliga România
să transfere în Turcia sume importante de bani, sub forma diferitelor
biruri și a schimburilor comerciale neechivalente, care reprezentau un
tribut disimulat, regăsit în cazul vânzărilor de grâne, produse animale,
miere, sare etc. În aceste condiții, se explică volumul redus de capital pe
care l‐a înregistrat România la începuturile sistemului capitalist.
Pe de altă parte, iobăgia fiind abolită abia în anul 1864, în România
nu a existat mână de lucru liberă care să se îndrepte spre orașe, aceasta
fiind legată de moșiile proprietarilor de pământ și de hotarul satului,
ceea ce a întârziat apariția economiei capitaliste. Și marea industrie a
apărut cu un decalaj semnificativ de timp în România, respectiv în a
21
doua jumătate a secolului al XVIII‐lea și începutul secolului al XIX‐lea. În

acea perioadă, s‐au înființat fabrici de postav, hârtie, produse
alimentare, șantierele navale de la Galați etc. În România, producția
capitalistă într‐un volum mai ridicat a apărut abia după anul 1880, din
cauza dominației otomane care, spre exemplu, în condițiile dreptului de
monopol privind exportul românesc de lemn, nu crea posibilitatea ca
industria autohtonă să satisfacă cerințele în creștere ale populației
pentru bunuri industriale, situație la care se adăuga concurența
economică puternică din partea țărilor industrializate din regiune, ceea
ce a încetinit semnificativ dezvoltarea industriei românești.
Asupra structurii economiei românești și a caracterului acesteia în
perioada interbelică au existat opinii diferite. Astfel, economistul german
Otto Schlier (1932), pornind de la proporția dintre populația agricolă și cea
industrială, împarte țările europene în mai multe grupe. România se
încadra, după părerea sa, între țările care au o economie cu caracter
predominant agrar, „întrucât populația agrară este de 10 ori mai mare
decât cea industrială”. Wagemann (1939) plasează România, împreună cu
celelalte țări din sud‐estul Europei, în rândul acelor ținuturi economice
care pot fi caracterizate ca semicapitaliste. Autorul acceptă că în țara
noastră există și elemente capitaliste, dar consideră că nivelul de
intensitate economică al României este scăzut, deoarece raportul dintre
inventarul economiei naționale și populația sau suprafața sa este redus
comparativ cu țări precum Franța, Belgia sau Anglia.
Madgearu (1940) caracterizează statutul economiei românești
pornind de la comparația dintre capitalul investit și valoarea producției
din sectorul capitalist privat, pe de o parte, și situația acelorași
indicatori din sectorul agricol, cel al meseriilor și al întreprinderilor
economice ale statului, pe de altă parte, ajungând la următoarea
concluzie: „Dată fiind extensiunea atât de redusă a sectorului capitalist
privat, ordinea economică românească nu poate fi încadrată în sistemul
capitalist. România a rămas un stat semicapitalist, cu ordine economică
social‐agrară‐țărănească”. De asemenea, Moldovan (1939) consideră
România ca fiind „o ţară cu un capital redus atât în ceea ce priveşte
capitalul actual, cât şi cel potenţial”.
Deși, sub anumite aspecte, îndeosebi referitoare la criteriile de
clasificare utilizate, opiniile gânditorilor menționați pot genera
22
dezbateri în privința evaluării situației marii industrii din România, care

reprezintă, potrivit acestora, elementul hotărâtor al economiei
capitaliste, autorii determină în mod unitar rolul sectorului industrial
pe ansamblul său, prin valoarea producției, a utilajelor întrebuințate,
precum și din unghiul de analiză a raporturilor de producție. Față de
aceste criterii, se degajă concluzia că, în sectorul economiei industriale
a României, elementul capitalist predomină. Însă ceea ce este important
din punctul de vedere al potențialului de dezvoltare a țării se referă la
puterea economiei capitaliste a României, iar din această perspectivă,
evoluția istorică arată că țara noastră a generat, în fapt, un volum redus
de capital, deoarece economia industrială românească s‐a născut în
condiții istorice dificile. Pe fondul volumului redus al capitalului
autohton, în economia capitalistă a României și‐au găsit plasamente
profitabile capitalurile străine. Astfel, în industria petrolieră, în ajunul
celui de‐al Doilea Război Mondial, capitalul străin reprezenta 70%, cu
mențiunea că participări ridicate ale acestuia se regăseau și în industria
forestieră, alimentară etc. Aceasta, spre deosebire de state precum
Anglia, Franța, Țările de Jos, în care producția era dominată de
întreprinzătorii autohtoni, care au acumulat importante volume de
capital pe care le‐au investit în economia locală. Așadar, economia
industrială a României a apărut în condiții economice specifice, pe
fondul unei acumulări de capital modeste, din cauza contextului istoric
nefavorabil, ceea ce a făcut ca puterea capitalului autohton să se situeze
la niveluri mult mai reduse comparativ cu țările europene occidentale.
România a urmat un traseu istoric asemănător zonei sale
geografice în privința configurării a ceea ce a devenit societate
capitalistă. Se poate spune că țara noastră s‐a plasat în al treilea val al
capitalismului, după cel care a reprezentat începutul, prin revoluția
industrială din Anglia secolului al XVIII‐lea, apoi valul continental,
ilustrat de revoluția profesiilor din Germania lui Bismarck. Până la
Unirea din 1859, putem vorbi în România de o contagiune capitalistă a
societății feudale, accelerată de instalarea regalității de origine
germanică, apoi s‐au aplicat măsuri de adaptare la tendințele
semnificative ale timpului. La modul categoric, România a rămas, de la
Regulamentele organice cu deosebire (Dinu și Brateș, 2014), în siajul
tendințelor geostrategice care au dat profilul acestei părți de lume.
23

postcomunistă
Experiența construirii capitalismului pe ruinele socialismului este,

evident, unică în istorie (anecdota cu borșul de pește care trebuie
transformat în acvariu susține această observație)1. În acest context, se
impune a fi rememorat că, începând cu anul 1948, în România, sistemul
politic comunist a desființat capitalul privat, locul său fiind luat de
proprietatea de stat, în timp ce rolul antreprenorilor particulari l‐a
îndeplinit administrația statului. Apoi, după revoluția din 1989,
ideologia dominantă în România, preluată din teoria neoliberală,
legitima drept modalitate de formare a capitalismului autohton
valorificarea calităților speciale ale întreprinzătorului privat,
concretizate în dorința de a investi într‐o afacere din economisirile
anterioare și de a‐și asuma riscurile aferente.
Prin această abordare se intenționa reproducerea modalității de
formare a capitalului în țările dezvoltate din vestul Europei, cu
diferența esențială că, în aceste state, capitalul s‐a acumulat în timpul
câtorva secole, ceea ce nu era posibil în România atât din perspectivă
istorică, cât și în contextul internațional dominat de mantra globalizării,
care presupunea formarea accelerată în țările foste comuniste a
proprietății private și a economiei de piață, pe fondul extinderii rapide a
comerțului internațional. În consecință, în România postcomunistă s‐au
ars etape importante ale procesului clasic de formare a capitalului
privat ca nucleu al economiei concurențiale și al democrației,
acumularea acestuia efectuându‐se într‐un interval de două decenii și
jumătate, perioadă extrem de scurtă la scara istoriei. În fapt,
capitalismul postcomunist românesc a debutat într‐o ordine inversă
față de cel din țările occidentale dezvoltate, din punctul de vedere al
modalităților de formare și dezvoltare a capitalului, respectiv al
raportului dintre muncă, economisire și acumulare, pe de o parte, și de
redistribuire a resurselor publice și private existente în societate, pe de
altă parte, așa cum se va arăta în continuare.

1 Sava I.N. (2001), Prefață la Eyal G., Szelényi I., Townsley E. (2001) [1998], Capitalism
fără capitaliști: noua elită conducătoare din Europa de Est, Editura Omega,
București.
24
1.3.1. Construirea capitalismului în Europa Centrală și de Est
Paradoxul principal al marii transformării din țările Europei Centrale

și de Est2 îl reprezintă crearea unei societăți capitaliste în lipsa unei
burghezii proprietare, așa cum arată economiștii americani Eyal, Szelényi
și Townsley (1998). Autorii susțin că tranziția de la socialism la capitalism
a fost „orchestrată și condusă de o burghezie culturală, în compunerea
căreia intră cei mai neașteptați aliați – foștii dizidenți intelectuali și fosta
elită tehnocrat‐managerială comunistă”. Eyal et al. definesc burghezia
culturală drept o coaliție a grupurilor și fracțiunilor sociale, a cărei putere
și ale cărei privilegii se bazează pe posesia unui capital cultural care are ca
obiectiv să civilizeze propriile societăți și să creeze instituțiile de piață.
Autorii compară „prima Bildungsbürgertum”,3 formată din „clasele de
mijloc educate” ale secolului al XIX‐lea, cu „cea de‐a doua
Bildungsbürgertum”, alcătuită dintr‐o coaliție postcomunistă de
intelectuali disidenți, tehnocrați și manageri.
În acest context, apreciem utilitatea conceptelor lui Bourdieu
(1977) privind formele de manifestare a capitalului, deoarece analiza
acestora permite înțelegerea modului de efectuare a schimbării
structurii sociale după anul 1989 în țările foste comuniste. Autorul
definește trei tipuri de capital, respectiv capital economic, cultural și
social, care au următoarele caracteristici: i) capitalul economic poate fi
măsurat prin intermediul proprietății deținute; ii) capitalul cultural,
prin atestatele educaționale; iar iii) capitalul social, prin dimensiunea
rețelelor și poziția ocupată în cadrul acestora. Bourdieu afirmă că, în
contrast cu societățile capitaliste, în cele comuniste, unde rolul statului
a fost preponderent, capitalul economic a avut o importanță minimă. În
schimb, capitalul social, care a fost puternic instituționalizat sub forma

2 Aslund (2007) consideră că spațiul Europei Centrale cuprinde Polonia, Cehia,
Slovacia și Ungaria; România și Bulgaria aparțin Europei de Sud‐Est; Estonia,
Letonia și Lituania reprezintă statele baltice. Aceste subregiuni sunt denumite de
autor Europa Centrală și de Est.
3 Burghezia culturală, care a reprezentat o pătură foarte importantă în secolul al XIX‐lea,
era formată din persoanele care trăiau din munca intelectuală și care, după
încheierea studiilor academice, deveneau independente din punct de vedere
financiar, ocupând posturi de funcționar public sau practicând meserii libere, cum
ar fi cele de avocat, medic, profesor etc.
25
apartenenței la diferite structuri ale partidului comunist și ale unor

organisme de forță ale statului, a fost dominant. În acest context, Eyal et
al. (1998) nuanțează noțiunea de capital social prin diferențierea în
cadrul acesteia a conceptului de capital politic. Autorii arată că
deținerea unei funcții oficiale permitea legături formale și informale
care erau extrem de productive în condițiile socialismului și care s‐au
reprodus sub diferite forme și în postcomunism.
Primii exegeți ai originii capitalismului (Smith, Marx și, până la un
punct, chiar Max Weber) s‐au concentrat aproape exclusiv asupra
Europei de Vest și în special asupra Angliei și Franței. Toți au presupus
și, până la un anumit nivel, au și demonstrat că primul pas necesar în
tranziția către capitalism a fost apariția unei burghezii proprietare.
Pentru toți acești gânditori era evident că acumularea capitalului în
mâini private a avut loc înainte de apariția capitalismului de piață. Deși
exista un dezacord cu privire la sursele și mecanismele prin care s‐a
realizat acumularea de capital, teoreticienii respectivi au considerat
acest proces drept punctul de pornire pentru analizele lor. În acest
context, s‐a format teza existenței capitaliștilor înainte de capitalism,
respectiv a unor persoane care erau deținătoare de proprietăți încă
înainte de dispariția feudalismului (Eyal et al., 1998). La rândul său,
Kocka (1987) apreciază că sistemul capitalist nu se poate dezvolta fără
capitaliști, respectiv burghezia culturală din țările foste comuniste
poate avea succes numai cu sprijinul unei clase proprietare, chiar dacă
este una mai slabă.
Eyal et al. (1998) observă că, în timpul tranziției din Europa
Centrală și de Est de la socialism la capitalism, s‐a creat o situație
istorică fără precedent. Pe de o parte, instituțiile de piață s‐au constituit
în ritm accelerat, după modelul capitalismului occidental. Pe de altă
parte, dezvoltarea unei burghezii autohtone proprietare a fost relativ
lentă, iar proiectul transformării capitaliste a fost condus de foștii
tehnocrați și manageri comuniști în cooperare cu foștii disidenți
intelectuali, care, împreună, controlau instituțiile de stat și capitalul
productiv. În acest context, autorii conturează două situații care nu au
coexistat niciodată înainte, respectiv „capitalism înainte de capitaliști”
și „capitalism după capitaliști”, care caracterizează realitatea
postcomunistă din țările Europei Centrale și de Est, conceptualizând
acest sistem drept „capitalism fără capitaliști”. Se concluzionează că se
26
poate construi un capitalism care să și funcționeze, fără a exista o

burghezie proprietară, postcomunismul dispunând de un nivel înalt al
acumulării de capital, proces realizat în perioada socialistă.
Din anii 1970, îndeosebi în Iugoslavia, Ungaria și Polonia,
capitalismul era în curs de formare (Eyal et al., 1998). Această reformă
nu era planificată, ci era una derulată pe cale naturală. Era „capitalism
de jos în sus”. Autorii arată că, în agricultură, în sectorul serviciilor, în
construcții și chiar în unele ramuri industriale, micii producători au
început să fabrice bunuri și să ofere servicii, pe baza legii cererii și
ofertei specifice pieței, acționând ca noi „antreprenori socialiști”. După
1989, accentul managerilor pe privatizare și dorința intelectualilor de
a‐i purifica și a‐i reeduca pe oamenii care au trăit în comunism s‐au
combinat pentru a genera „capitalismul de sus în jos”. Teama comună a
acestor două categorii sociale față de „capitalismul de jos în sus”
construit de mica burghezie de pe vremea socialismului a întărit alianța
dintre manageri și intelectuali (Eyal et al., 1998). Autorii afirmă că
aceștia nu vedeau rostul „capitalismului de jos în sus”, care nu creează
condițiile unei economii pe scară largă, micii producători nedispunând
de resursele necesare pentru a concura pe piața mondială, iar afacerile
lor, de dimensiuni reduse, fiind prea riscante pentru investiții și
împrumuturi. Alte argumente în favoarea „capitalismului de sus în jos”
erau că: i) managerii considerau „capitalismul de jos în sus” un
competitor pentru politicile de stat ale „capitalismului de sus în jos”
susținut de aceștia; ii) resursele existente trebuiau orientate fie către
privatizarea societăților de stat, fie către sprijinirea micilor
întreprinzători pentru a deschide noi afaceri, opțiunea noilor elite
decidente fiind pentru prima variantă; iii) din punctul de vedere al
intelectualilor, „capitalismul de jos în sus” era o formă de populism, în
condițiile în care mica burghezie, pe care o considerau mare
consumatoare de bani, putea fi o potențială bază politică pentru
partidele populiste (Eyal et al., 1998).
Ca efect, a apărut „capitalismul fără capitaliști”, care reprezintă o
strategie de a crea „capitalismul de sus în jos”, inventat și aplicat de elita
tehnocrat‐managerială și a intelectualilor lideri de opinie; în pofida
unor substanțiale costuri sociale, această strategie a reușit să realizeze
restructurarea economică și a așezat bazele instituțiilor principale ale
economiei de piață și ale democrației parlamentare în țările Europei
27
Centrale și de Est (Eyal et al., 1998). Unii analiști consideră că, în

definitiv, nu sunt esențiale diferențele dintre capitalismul postcomunist
și alte forme de capitalism, ei întrebându‐se retoric, în termenii lui
Walter Mondale4, „cui îi pasă cine construiește capitalismul atâta vreme
cât este construit?” (Eyal et al., 1998). Pe de altă parte, în Rusia,
acumularea bogăției în forme private a avansat mult mai rapid în
comparație cu înființarea instituțiilor pieței. În acest caz, Eyal et al.
(1998) afirmă că, spre deosebire de „capitalismul fără capitaliști” din
Europa Centrală și de Est, Rusia poate fi considerată ca fiind un caz de
„capitaliști fără capitalism”. O situație specială o reprezintă China, care,
după 1977, prin reformele aplicate, încearcă să găsească o cale de ieșire
din socialism prin construirea unui „capitalism de jos în sus”.
Din examinarea opiniilor formulate de autorii menționați anterior,
observăm ca particularitate faptul că, atunci când se referă la societatea
postcomunistă, aceștia vorbesc despre construirea capitalismului în
mod accelerat, de către grupuri sociale restrânse, dar relevante sub
aspectul poziției și discursului public, care dețineau funcții privilegiate
și în socialism. Spre deosebire de această situație a capitalismului
postcomunist, capitalismul în forma sa clasică s‐a format într‐un timp
îndelungat, printr‐un proces natural de creștere organică, pe baza
acumulării de capital, având ca fundament munca și economisirea.
Referitor la această caracteristică specială a capitalismului
postcomunist care a fost construit „în mod planificat”, de sus în jos, de
factori subiectivi, și nu format în mod obiectiv, de forțele pieței, de jos în
sus, Eyal et al. (1998) arată că, spre exemplu, în Anglia, constituirea
clasei capitaliste a fost legată de procesul de acumulare, iar actorii
economici nu au cerut statului decât să ridice restricțiile de ordin
juridic, astfel încât să‐și poată extinde capitalul; prin contrast, în Europa
Centrală și de Est, obiectivul principal era privatizarea, nu acumularea,
care se produsese deja, în mod substanțial, în timpul socialismului,
sarcina capitalismului postcomunist fiind numai aceea de a o trece în
proprietate privată. În acest context, Stark (1990) afirmă că statele din
Europa Centrală și de Est nu au urmat calea de la redistribuție la piață,
ci, mai degrabă, se înregistrează „o schimbare de la plan la clan”, în

4 Politican american, vicepreședinte al Statelor Unite ale Americii între anii 1977 și
1981.
28
sensul că vechea structură a puterii s‐a reprodus în noile condiții;

autorul susține că „suspecții de serviciu”, vechii comuniști, și‐au păstrat
puterea și privilegiile în timpul transformării postcomuniste; Stark
subliniază că acest punct de vedere este confirmat de analize care arată
că beneficiarii principali ai privatizării au fost mai degrabă fostele cadre
de partid și mai puțin antreprenorii capitaliști.
În condițiile descrise mai sus, Eyal et al. (1998) conturează
structura noii clase de proprietari ca fiind formată din: i) elita
tehnocrat‐managerială, ii) investitorii străini în alianță cu elita locală
compradoare5, precum și iii) noii antreprenori care au pornit cu afaceri
mici și au speranța că vor crește. Referitor la structura instituțională,
Stark (1996) arată că societățile postcomuniste sunt caracterizate ca
dispunând de un stat extins, însă slab („statul non‐dezvoltării
postcomuniste”).
Analizând transformările politico‐economice din România,
considerăm că societatea capitalistă postcomunistă din țara noastră se
înscrie în cadrul traiectoriei și al caracteristicilor regăsite în fostele țări
socialiste din Europa Centrală și de Est prin următoarele:
• capitalismul a fost construit de sus în jos și nu s‐a format în mod
natural, organic, de jos în sus, așa cum s‐a întâmplat cu
capitalismul postfeudalism;
• acest sistem a fost construit de grupuri sociale restrânse, care
eșuaseră în construirea comunismului;
• capitalismul nu a avut la bază acumularea individuală de capital
pe parcursul unei perioade lungi de timp, cum s‐a întâmplat în
țările Europei Occidentale, ci s‐a realizat în mod preponderent
prin redistribuirea proprietății de stat aparținând tuturor
cetățenilor către un număr redus de persoane, pe baza unor
criterii, în multe cazuri, arbitrare și netransparente, la prețuri
subevaluate în raport cu cele ale pieței, într‐o perioadă relativ
scurtă de timp, de circa două decenii și jumătate;
• având în vedere trăsăturile noii societăți românești, menționate
mai sus, generate de reformele adoptate și aplicarea acestora în

5 Comprador – agent autohton de afaceri al unei companii străine în China, cu
semnificația de agent al capitalismului comercial (conform Oxford English
Dictionary, Oxford University Press, 1996).
29
ultimii douăzeci și cinci de ani, rezultă că, examinat din multiple

unghiuri, capitalismul românesc este atipic, hibrid.
Referindu‐se la schimbările economico‐sociale din țara noastră,
Dâncu (2018) afirmă că românii au trăit paradoxul unei „treceri planificate
spre capitalism și economie de piață”, unde cea mai mare parte a rețetei a
fost realizată în afara sistemului politic și social intern, prin organizații
internaționale (FMI, Banca Mondială, UE sau NATO) și fundații. În acest
sens, autorul afirmă că, în est, capitalismul nu s‐a format în urma unei
confruntări cu puterea, cu establishmentul, ci prin contribuția
establishmentului, care și‐a schimbat direcția de acțiune de la păstrarea
puterii la construcția unei noi relații de putere în care și‐a conservat rolul.
În acest context, pornind de la ideea constructivismului invers (Coșea,
1995), care aduce în discuție celebra teorie a lui Bukharin6, conform căreia
„Capitalismul s‐a construit singur, socialismul trebuie să fie construit de
noi”, apreciem că putem adăuga, pe baza realității, ideea că, eșuând în
construirea socialismului, establishmentul a trecut, după 1989, la
construirea noului capitalism românesc. Ca efect al condițiilor particulare
în care s‐a construit economia de piață din România, în opinia lui Dâncu
(2018), capitaliștii români nu au avut și nu au nici acum o ideologie
proprie și, astfel, nu avem un capitalism românesc racordat la circulația
mondială a capitalului.
În continuare, vom examina modalitățile concrete de formare a
capitalului și de constituire a cadrului juridic și instituțional al
capitalismului în România. Imediat după revoluție, în cadrul nișelor de
piață apărute ca urmare a liberalizării comerțului și prețurilor, au
apărut numeroși capitaliști români dornici de a‐și manifesta inițiativa și
abilitățile antreprenoriale într‐o gamă extinsă de domenii ale afacerilor.
Capitalul primilor întreprinzători privați provenea din acumulările
realizate în timpul comunismului, sistem care, în pofida faptului că
aplica o politică egalitaristă în materie de venituri, sursa exclusivă a
acestora fiind salariul pentru majoritatea covârșitoare a cetățenilor, nu
a putut elimina o variată economie subterană. Produsele de bază ale
contrabandei și comerțului ilicit raportat la normele legale ale acelor
vremuri erau reprezentate de mărfurile provenite din import, precum și

6 Nikolai Bukharin (1888–1938) – intelectual rus, revoluționar bolșevic și important
om politic în URSS.
30
de cele indigene deficitare pe piața controlată de stat, respectiv

alimente, îmbrăcăminte, încălțăminte, autoturisme etc.
În primii ani după revoluție, economia românească a constat, în
principal, într‐un sistem dual, respectiv o producție industrială de tip
socialist aflată în proprietatea statului și un sistem privat nou apărut,
format din numeroase firme care au intermediat procurarea materiilor
prime și desfacerea mărfurilor fostelor întreprinderi socialiste. Putem
considera că aceste entități au avut funcția de a asigura o acumulare
primară (uneori chiar primitivă) de capital, într‐un timp scurt și pe scară
largă. Astfel, principala particularitate a noului capitalism din România a
constat în faptul că formarea capitalului s‐a efectuat, în prima fază, prin
apariția unei extinse rețele de firme private, dintre care multe se ocupau
cu aprovizionarea și, respectiv, cu vânzarea producției realizate de
societățile comerciale de stat, practicând prețuri prin care se realiza
transferul de capital de la stat către întreprinzătorii privați (prețuri
supradimensionate de aprovizionare și subevaluate la vânzarea
mărfurilor), fenomen urmat de privatizarea proprietății socialiste de stat.
Tot în primii ani după 1989 a apărut o nouă trăsătură importantă
în cultura postdecembristă, construită pe evidențele experienței
cotidiene, și anume separarea bogăției de muncă, în sensul că bogăția în
postcomunism nu provine din rezultatele muncii, ci din redistribuiri
efectuate pe orice cale (Pasti, 2006). Această abordare privind rolul
precumpănitor al redistribuirii stocului averii de stat în raport cu
crearea de producție cu valoare adăugată ridicată ca bază de acumulare
a capitalului s‐a dovedit a fi fost, în timp, negativă din punctul de vedere
al rezultatelor transformării structurale a economiei românești, al
legitimității capitalului nou format, precum și raportat la asigurarea
unui climat social pașnic.
Caracterul imoral și deseori ilegal al redistribuirii ca modalitate de
formare a noului capital a constat în faptul că aceasta s‐a concretizat în
reîmpărțirea după criterii arbitrare atât a avuției materiale a statului,
cât și a fondurilor publice, proces de îmbogățire la care marea
majoritate a populației nu a avut acces. Redistribuirea resurselor
publice s‐a efectuat prin privatizarea, în numeroase cazuri
netransparentă și ineficientă din perspectiva intereselor
31
economico‐sociale generale ale societății, a proprietății de stat, precum

și prin accesul privilegiat al unor grupuri de interese la banii publici.
Noii oameni de afaceri au profitat, pe lângă liberalizarea pieței, de
„prăbușirea autorității statului și a oricăror instituții de control, încât, în
primele luni, ca și în primii ani după revoluție, fiecare făcea cam ce voia”
(Pasti, 2006). De asemenea, Coșea (1995) arată că „liberalizarea
galopantă din prima perioadă, precum și impactul distrugerii violente a
vechilor structuri legale și administrative au determinat în rândul
populației o stare de detașare față de obligațiile și normele civice,
antrenând un comportament pe care l‐am putea numi de «libertinaj
economic». O expresie a acestei stări este și criza de autoritate existentă
în societatea noastră, manifestată, practic, la toate nivelurile de relații
interumane”. În noile condiții, proprietatea tuturor de până ieri a
devenit imediat proprietatea nimănui, odată cu schimbarea elementului
de ordine represivă; normele de drept erau și ele trecute în rândul celor
care aveau să iasă din scenă (Dinu și Brateș, 2014). A existat, în fapt, un
vid legislativ timp de câțiva ani buni, respectiv între începutul anului
1990, când s‐a declanșat anularea vechilor reglementări juridice ale
economiei socialiste, și momentele de introducere treptată a noii
legislații specifice economiei de piață, perioadă în care noii
întreprinzători au valorificat la cote foarte ridicate excepționala
disponibilitate de consum a populației, descătușată după lipsurile acute
de mărfuri și servicii suportate în comunism, precum și veniturile
suplimentare de care au beneficiat cetățenii ca urmare a măsurilor
adoptate de autorități în anul 1990.
Pe lângă redistribuirea resurselor publice, a avut loc și
redistribuirea resurselor private aparținând cetățenilor, care s‐a
realizat, înainte de crearea unei piețe de capital și bancare reglementate
de legi și instituții specifice, prin utilizarea a numeroase „speculații și
inginerii financiare” ad‐hoc.
1.3.2. Asimetria raportului dintre libertate și răspundere,

precum și a celui dintre drepturi și obligații – factorii determinanți
ai capitalismului de redistribuire
Principalul instrument al formării, după anul 1989, a

capitalismului de redistribuire în România l‐a constituit adoptarea unei
legislații cu numeroase asimetrii între libertăți și răspunderi, precum și
32
între drepturi și obligații cuprinse de noul cadru juridic (Georgescu,

2014). Legile care au stat la baza reformelor economice, prin asimetria
lor, au creat avantaje economice substanțiale unor grupuri restrânse de
cetățeni, dar, totodată, s‐au reflectat negativ în standardul de viață al
marii majorități a populației, care și‐a exprimat prin vot nemulțumirile
privind rezultatele transformărilor efectuate, sancționând decidenții la
fiecare ciclu electoral în perioada 1990–2004. Astfel, în baza unor
principii general acceptate, cum sunt democrația, statul de drept,
economia de piață, apărarea și garantarea proprietății, grupuri
influente de interese au susținut introducerea în legi, cu precădere, a
drepturilor beneficiarilor noilor acte normative și cu mult mai puțin a
obligațiilor celor vizați de legislația în cauză, prin aceasta, cadrul juridic
adoptat având abateri semnificative față de cel din statele dezvoltate,
invocat ca referință în momentele aprobării legilor, țări spre care ne
doream convergența instituțională și a nivelului bunăstării. Practic, au
fost preluate drepturi fără a se transpune, în contrapartidă, în mod
echilibrat, onest și coerent, obligațiile aferente drepturilor respective,
prevăzute în legislația străină. Altfel spus, în numele libertății, s‐au
preluat în mod selectiv și s‐au introdus în noul cadru juridic drepturi
maximale pentru utilizatorii acestuia, în contrapartidă cu obligații
minimale, ceea ce a corespuns unei răspunderi minime din partea
beneficiarilor legilor în cauză. Acest decalaj (gap) dintre excedentul de
libertate conferit unor grupuri restrânse de cetățeni prin cadrul juridic
al noii economii de piață românești, pe de o parte, și deficitul de
răspundere al acelorași grupuri sociale statuat prin legislația respectivă,
pe de altă parte, a constituit motorul acumulării de capital de către
categorii restrânse de persoane privilegiate, pe seama decapitalizării
(sărăcirii) marii majorități a populației care nu a „beneficiat” decât
de costurile reformelor aprobate prin noile legi. Asimetriile legislative
care au permis formarea capitalismului de redistribuire în România
s‐au manifestat în numeroase domenii ale economiei românești
(Georgescu, 2014).
Astfel, în cazul reglementărilor comerciale, prin Legea nr. 15/1990
privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și
societăți comerciale și Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale,
s‐au acordat drepturi extinse de decizie conducerilor de întreprinderi,
fără a se stabili, în contrapondere, obligații adecvate privind
performanța economico‐financiară. Astfel, s‐au eliminat normele de
33
consum la materii prime și materiale, normele de muncă, controlul

intern sub toate formele (de gestiune, financiar‐preventiv și ierarhic
operativ) etc., aceste măsuri fiind adoptate în numele libertății
individuale câștigate la revoluție, dar cu ignorarea de către decidenții
din perioada respectivă a faptului că libertatea individuală are în mod
organic, în contrapartidă, răspunderea individuală, în cazul societăților
comerciale de stat fiind vorba de responsabilități pentru obținerea de
venituri mai mari decât costurile, implicit realizarea profitului ca
obiectiv al funcționării întreprinderii respective. Acționarii erau
decorativi și fără autoritate legală (mai întâi reprezentanții Ministerului
Finanțelor, apoi cei ai Fondului Proprietății de Stat), ceea ce a permis ca,
în condițiile acestui cadru juridic lax, să se efectueze transferarea unor
valori extrem de ridicate de la stat în proprietatea particulară,
conturându‐se astfel primele capitaluri private.
La rândul ei, legislația aprobată în anul 2005 pentru reconstituirea
fostelor proprietăți pe principiul restitutio in integrum a stabilit ca bază
pentru refacerea proprietății numai actul de proprietate a activului, fără
a se fi luat în calcul și obligațiile (pasivele) fostului deținător al
proprietății, constând, în multe cazuri, în datorii neonorate la fisc și/sau
credite nerambursate la bănci naționalizate. De asemenea, multe dintre
întreprinderile naționalizate în 1948, pentru care s‐au plătit importante
despăgubiri în baza legislației menționate, raportau la finele anului
respectiv importante pierderi bilanțiere, cu care nu a fost corectată
valoarea activului restituit. Aplicarea principiului restitutio in integrum,
care conține măsura perfect justificată a reparațiilor materiale și morale
acordate persoanelor păgubite, nu a ținut seama nici de situația
economico‐socială precară a României din anul 2005 și nici de
recomandarea venită anterior, respectiv în anul 1999, într‐un context
asemănător, din partea Germaniei, care se confruntase cu o situație
similară cu prilejul unificării cu Germania de Est, aceasta sugerând
autorităților române să corecteze valoarea despăgubirilor acordate cu
datoriile aferente, pentru că „statul răspunde și de bunăstarea socială
prezentă, nu numai de restitutio in integrum”.
Concomitent, caracterul lax al legislației comerciale, fiscale și
contabile a permis instituirea unui alt mecanism imoral de formare a
capitalului privat, respectiv cel al raportării anuale de către un număr
ridicat de firme particulare a unor pierderi financiare substanțiale. Prin
34
instrumentul pierderilor, antreprenorii au transferat din firme în

proprietatea privată personală importante sume de bani, reducând
implicit capitalul firmei, iar la nivel macroeconomic, diminuând
valoarea adăugată brută creată în economie, inclusiv PIB efectiv
și potențial, provocând un volum ridicat de arierate, distorsiuni
în alocarea resurselor, presiuni inflaționiste și privind deprecierea
cursului de schimb. La înregistrarea pierderilor societăților comerciale
a contribuit subevaluarea veniturilor concomitent cu supradimensionarea
costurilor, în cadrul cărora a fost frecvent inclusă, în mod subiectiv, o
gamă largă de cheltuieli personale ale acționarilor și administratorilor.
La aceste practici imorale s‐a adăugat și mecanismul prețurilor de
transfer la care au recurs cu precădere firmele cu capital străin.
Referitor la funcționarea sistemului ad‐hoc al plăților restante, este
de subliniat că acesta era moștenit din comunism (ca efect al decalajului
dintre obiectivele planificate în mod nerealist de acele autorități și
sursele bănești alocate pentru realizarea acestora), dar, în societatea
respectivă, arieratele se înregistrau numai între entități de stat
(întreprinderi, buget, bănci), nefiind posibil astfel transferul de valoare
către persoane private și, implicit, capitalizarea unor cetățeni pe seama
statului. După anul 1990, menținerea și amplificarea volumului plăților
restante în economia românească au fost posibile prin încălcarea, cu
încuviințarea statului, a regulii fundamentale a economiei capitaliste,
cea privind plata, ceea ce a echivalat cu anularea virtuților pieței de
disciplinare a agenților economici, permițându‐se astfel prelevarea
forțată de capital în favoarea rău‐platnicilor.
Rolul statului în economia liberă este de a asigura cadrul legal prin
care să‐i oblige pe beneficiari să plătească produsele și serviciile
achiziționate. De altfel, atribuțiile noului stat capitalist român erau de a
înlocui, prin legi și instituții adecvate, disciplina de plan din timpul
comunismului cu disciplina de plată a pieței. Fiind orientat în mod
declarativ pentru susținerea sectorului privat, statul, deținător până în
anul 2004 al monopolului energiei, gazelor naturale, petrolului,
cărbunelui etc., nu a impus din motive politice plata datoriilor pentru
produsele și serviciile furnizate de el însuși către sectorul privat, pentru
că altfel ar fi refăcut repede proprietatea de stat asupra economiei,
pentru desființarea căreia optase tot politic (Pasti, 2006).
35
Astfel, statul s‐a aflat după anul 1989 într‐o poziție permanent
contradictorie, deoarece, pe de o parte, se declara apărătorul ferm al
principiilor economiei de piață care are la bază disciplina de plată, iar
pe de altă parte, a acceptat în mod constant arierate față de propriul
buget și de regiile sale autonome din rațiuni exclusiv politice, deoarece
se angajase să promoveze în mod accelerat economia de piață bazată pe
capitalul privat. Deși, pe lângă obiectivul supraviețuirii unor societăți
comerciale de stat și private neviabile în condițiile pieței, arieratele au
constituit și o soluție pentru prevenirea unor crize sociale, acestea
conțin în substanța lor o vulnerabilitate majoră, în sensul că înlocuiesc
finanțarea prin intermediul sistemului bancar cu finanțarea, în final, de
la bugetul statului, ceea ce a reprezentat un pas înapoi chiar față de
economia socialistă. La rândul său, Dăianu (1996) susține că principala
sursă a arieratelor este încordarea care poate fi legată de structura
economiei și de dimensiunea alocării greșite a resurselor; arieratele
slăbesc piețele și influențează sistemul astfel: i) par a funcționa ca un
mecanism de autoapărare împotriva presiunii de schimbare (împotriva
nevoii de a proceda la reforme fundamentale și rapide); ii) pot încetini
periculos de mult viteza restructurării și a ajustării, prin relaxarea
disciplinei financiare, perpetuând sindromul de buget „moale”.
De subliniat că în comunism se recurgea frecvent, îndeosebi după
anul 1985, la operațiunea compensărilor globale, prin care
întreprinderile debitoare primeau împrumuturi bancare purtătoare de
dobânzi penalizatoare, deci nu subvenții bugetare, pe care erau obligate
să le ramburseze către instituțiile de credit din lichiditățile
suplimentare prevăzute a fi obținute pe baza îmbunătățirii activității
economice ca efect al elaborării unor „planuri de măsuri și grafice de
aplicare a acestora”. Este adevărat că planurile și graficele respective nu
se realizau în realitate, iar compensarea globală se repeta în anul
următor, reflectând practic ineficiența sistemului economic socialist,
care a condus în final la prăbușirea acestuia în decembrie 1989. Dar
perpetuarea plăților restante și creșterea nivelului acestora de la un an
la altul în proaspăta economie de piață capitalistă a României, la care se
asociază volumul foarte ridicat de pierderi ale sectorului privat,
reprezintă caracteristici atipice unui mediu concurențial corect și
dovedesc caracterul distorsionat și parțial nefuncțional al noii
construcții economice postcomuniste autohtone.
36
Un alt mecanism de redistribuire în vederea formării și acumulării

capitalului privat a fost reprezentat de firmele‐parazit, aflate cu
preponderență în proprietatea antreprenorilor particulari autohtoni. În
relația dintre firmele‐parazit și sectorul public – administrația centrală
și locală, precum și companiile de stat – regula nu a fost non‐plata, ci o
regulă total distorsionată și arbitrară, respectiv cea a unei piețe în care
doar unele plăți nu se fac; iar acele plăți care nu se făceau trebuiau
selectate cu grijă, astfel încât să se asigure un transfer de resurse
dinspre stat și economia fostă socialistă către noul sector privat și noii
capitaliști români (Pasti, 2006). Practic, statul efectua plățile către
firmele‐parazit și, concomitent, accepta neplata obligațiilor acestor
societăți comerciale către sectorul public, asigurând astfel capitalizarea
lor pe seama marii majorități a populației, care nu era angrenată sub
nicio formă în acest mecanism atipic și profund imoral raportat la
standardele economiei de piață aflate în construcție.
Rezultă că noul capitalism postcomunist din România are în
permanență nevoie de subsidii de la stat fie prin arierate, tolerarea
pierderilor și a subcapitalizării, contracte preferențiale, scutiri de
impozite, taxe și alte datorii, fie printr‐o politică monetară care să
avantajeze firmele exportatoare – toate acestea reprezentând
mecanisme de transfer al capitalului de la stat și populație către
sectorul privat. Este adevărat că, în perioada postcomunistă, piața
liberă – ale cărei virtuți au fost reliefate de Smith și de teoreticienii
neoliberali –, pe fondul lipsei de capital autohton, genera un proces prea
lent de creare a noilor proprietari particulari după modelul Europei
Occidentale. De aceea, legislația privatizării a fost concepută cu
numeroase asimetrii în favoarea noilor acționari, în scopul stimulării
spiritului antreprenorial și al creării cât mai rapide a capitalului privat.
Piața ar fi putut oferi cumpărători pentru activele statului dacă ar
fi existat capitaliști deja formați, precum în economiile dezvoltate
occidentale. În România, „dacă «țara» vrea să pună bazele
capitalismului, clasa politică este nevoită să redistribuie «proprietatea
întregului popor» moștenită din socialism la mai puțin de 200 mii de
oameni (circa 1% din populație, n.n.) care sunt imposibil de ales atât în
condiții de piață, cât și în condiții de democrație”, așa încât transferul
37
capitalului dinspre stat către o minoritate pentru care nu existau criterii

legitime de alegere a fost făcut prin ceea ce numim acum corupție,
clientelism, nepotism (Pasti, 2006).
În același timp, legislația muncii a fost succesiv modificată în
favoarea capitalului, ceea ce a condus în final nu la flexibilizarea forței
de muncă – obiectiv afișat de decidenți, îndeosebi cu prilejul adoptării
măsurilor postcriză din anul 2010 –, ci la „precarizarea” acesteia (Guga,
2016). Ca efect, a scăzut ponderea remunerării muncii în principalii
indicatori macroeconomici (produs intern brut, venit național net,
valoarea adăugată netă, valoarea adăugată netă ajustată cu venitul mixt
etc.), concomitent cu creșterea remunerării capitalului, ceea ce a
echivalat practic cu capitalizarea antreprenorilor pe seama salariaților
(Georgescu, 2017).
Același efect l‐a avut și ajustarea economică postcriză aplicată în
anii 2009–2011, necesară din punct de vedere cantitativ, dar efectuată
într‐o manieră profund injustă și imorală sub aspect social, în cadrul
căreia remunerarea muncii a suferit o reducere masivă, reprezentând
95% din corecția totală, în timp ce capitalul a contribuit la acest efort de
reechilibrare macroeconomică cu numai 5%. În cadrul acestei ajustări,
pentru a se evita afectarea într‐o mai mare măsură a capitalului, a fost
majorată substanțial cota de TVA (de la 19% la 24%), ceea ce s‐a reflectat
negativ tot asupra puterii de cumpărare a salariaților și pensionarilor,
deoarece TVA are conținutul și caracteristicile unui impozit regresiv, care
este suportat în mai mare măsură de cetățenii cu venituri reduse. Prin
această măsură, s‐a repetat practic rețeta reformei fiscale de la începutul
anului 2000, când a fost relaxată substanțial impozitarea profiturilor,
îndeosebi a celor provenite din exporturi, în contrapartidă, majorându‐se
extrem de puternic TVA (de la 9% și 11% la 19%) la alimente și alte
produse de bază din coșul de consum al populației. În ambele cazuri, este
vorba de capitalizarea prin redistribuire a antreprenorilor și a unor
grupuri restrânse de cetățeni cu venituri mari, având ca sursă
comprimarea puternică a puterii de cumpărare a salariaților, a
pensionarilor și a altor categorii ale populației.
De subliniat faptul că, în paralel cu redistribuirea avuției materiale
a statului și a fondurilor publice în favoarea unor grupuri restrânse de
38
cetățeni, ca efect al unor legi și politici puternic asimetrice, așa cum s‐a
arătat anterior, s‐a desfășurat și redistribuirea banilor privați, respectiv
a economisirii cetățenilor onești către anumiți „întreprinzători
ingenioși”, prin derularea mai multor tipuri de „inginerii financiare”.
Punerea în operă a acestor mecanisme de redistribuire a fost posibilă
tot ca urmare a unei legislații deficitare, în sensul că fie s‐a permis
desfășurarea unor activități nereglementate de lege, fie cadrul juridic
adoptat după 1989 a cuprins numeroase breșe care au fost speculate cu
abilitate de către diverși „oameni de afaceri creativi”. Redăm în
continuare câteva exemple de asemenea redistribuiri care au avut un
impact semnificativ asupra formării în condiții imorale a capitalului
privat în primii anii postrevoluție.
Jocurile piramidale au reprezentat primele construcții financiare
care speculau deviza care‐și făcuse loc în societate privind posibilitatea
dobândirii bogăției fără muncă. În cadrul acestor scheme erau atrași tot
mai mulți participanți cu diferite sume de bani, după posibilitățile
financiare ale fiecărei persoane, în baza promisiunii că, după o perioadă
de timp, vor primi înapoi banii depuși, dar multiplicați de câteva ori.
Distribuirile de sume substanțial majorate față de cele cu care cetățenii
au participat inițial la jocul piramidal s‐au efectuat, dar numai către
depunători selectați pe criterii total netransparente și arbitrare,
concentrați la vârful piramidei, perdanții fiind depunătorii naivi și
dezinformați de la baza piramidei. Cel mai răspândit astfel de joc
piramidal a funcționat la Cluj, sub numele de Caritas, în prima parte a
anilor ’90 și își atrăgea participanții prin afirmația că patronul jocului
deține „o soluție secretă” de înmulțire a depunerilor (în ultimul deceniu
al secolului al XX‐lea!), promițând returnarea banilor multiplicați de opt
ori. După câțiva ani, jocul piramidal a falimentat, patronul a plătit cu
privarea de libertate nu pentru mult timp, iar câteva sute de persoane
„norocoase” au beneficiat de sume semnificative de bani, reprezentând
multiplicarea de opt ori a depunerii inițiale, în detrimentul a zeci de mii
de participanți care au fost păgubiți și și‐au pierdut astfel micile
economii. Această redistribuire a banilor privați care a avut ca efect
capitalizarea fără muncă a unor grupuri restrânse de persoane prin
decapitalizarea unei mase relativ largi de cetățeni a fost posibilă din
cauza lipsei legislației care să interzică funcționarea unor asemenea
jocuri piramidale. În aceste condiții de lipsă a reglementării, au mai
39
funcționat până în anii 2000 și alte „scheme de îmbogățire fără muncă”

similare, în mai multe regiuni ale țării.
Alte „vehicule” de redistribuire a banilor privați ai cetățenilor le‐au
constituit fondurile deschise de investiții private. Astfel, SAFI
(Societatea de Administrare a Fondului Mutual al Oamenilor de Afaceri) a
fost un instrument de acest tip, cu un mare impact financiar. Fondul de
investiții a fost înființat în anul 1993, înainte de apariția legislației
specifice, ca un joc piramidal ceva mai sofisticat, bazat pe înclinația
cultivată de organizatorii noului joc că este posibilă câștigarea de bani
fără muncă. SAFI a falimentat în anul 1996, pulverizând economiile
câtorva sute de mii de mici investitori și generând concentrarea banilor
în favoarea câtorva zeci de persoane „bine informate”.
Tot în anul 1996, chiar în condițiile intrării în funcțiune, în 1995, a
Comisiei Naționale de Valori Mobiliare ca instituție de reglementare și
supraveghere a pieței de capital, a fost înființat un nou fond deschis, sub
numele Fondul Național de Investiții. De asemenea, promovarea
printr‐o campanie publică agresivă a „câștigului fără muncă” a stat la
baza atragerii economiilor bănești a aproximativ 305 mii de cetățeni,
care și‐au pierdut agoniseala însumând circa 300 mil. dolari (Ziarul
Financiar, 2018) tot în favoarea „unor oameni de afaceri inspirați”, pe
fondul unor reglementări legale confuze și al funcționării inadecvate a
instituțiilor specializate ale statului. Nici prin modul în care a fost
construit, nici prin modul în care a fost gestionat, nici prin modul în
care a fost jefuit și nici chiar prin modul în care a dat faliment, FNI nu
s‐a deosebit de SAFI sau de celelalte fonduri de investiții (Pasti, 2006).
Activitatea acestuia a durat până în anul 2000, când a falimentat,
reprezentând „vârful ingineriilor financiare” din perspectiva tranziției
și, în același timp, finalul acestora.
Pe lângă sectorul privat, statul a înființat cinci fonduri deschise de
investiții – Fonduri ale Proprietății Private (FPP), ulterior transformate
în Societăți de Investiții Financiare (SIF). Acestea aveau rolul de a
administra partea de 30% din capitalul de stat distribuită gratuit
populației, pe care cetățenii nu o investeau direct în societăți
comerciale. Practic, SIF au devenit societăți comerciale de natură
financiară aflate în proprietatea privată a milioane de acționari. În
analiza pe care o face noului capitalism românesc, Pasti (2006) afirmă,
referitor la FPP, devenite apoi SIF, următoarele:
40
i) cum milioanele de acționari nu reușeau niciodată să se

organizeze astfel încât să preia efectiv conducerea acestor
societăți financiare (sau măcar să o influențeze), iar pe de altă
parte, SIF primiseră acțiuni la mai toate societățile, inclusiv la
cele puține profitabile, managerii FPP, inițial numiți de către
stat, au devenit repede stăpânii de fapt ai uriașelor fonduri de
care dispuneau SIF;
ii) cel puțin teoretic, ele funcționau cu bani privați, respectiv
drepturile financiare ale milioanelor de acționari asupra
economiei românești; dar, dacă ținem cont de faptul că aceștia
proveneau din redistribuirea avuției naționale, putem să‐i
considerăm (cel puțin parțial) ca fiind de fapt bani publici
alocați populației, dar menținuți în gestiunea unor entități
private, cum sunt SIF;
iii) SIF dețineau astfel avantajosul statut că gestionează bani
privați, ceea ce a făcut ca utilizarea acestora să iasă de sub
controlul și supravegherea pe care instituțiile specializate ale
statului le exercitau asupra utilizării banilor publici.
Un alt aspect privind activitatea SIF se referă la situația din prezent
a acționarilor care dețin așa‐numitele conturi latente (eng. dormant
accounts), fără a avea cunoștință despre această calitate. Alocarea de
acțiuni către cetățeni în afara programului de privatizare în masă, fără
încunoștințarea lor asupra drepturilor și obligațiilor care derivă din
această postură, s‐a efectuat pe baza unor prevederi legislative
asimetrice, respectiv în defavoarea cetățenilor deveniți, fără știința și
voința lor, acționari la aceste fonduri de investiții, utilizându‐se
dividendele realizate de fostele Fonduri ale Proprietății Private și
diferențele favorabile provenite din reevaluarea activelor fixe ale
societăților comerciale la care SIF erau acționare. În această situație se
regăsesc peste 8 mil. de români, a căror foarte mică avuție individuală,
dar semnificativă pe ansamblul SIF este gestionată în mod
netransparent de aceste entități, fără ca milioanele de acționari să‐și
poată exprima opțiunile în calitate de proprietari, conform principiilor
guvernanței corporative, în legătură cu deciziile adoptate de SIF și fără
41
să încaseze dividende, din cauza unui mecanism greoi, practic

inaplicabil, privind distribuția acestora.
La rândul lor, prin băncile private, care au falimentat, precum și
prin două mari bănci de stat, care au necesitat restructurări
substanțiale pe seama banilor publici, au fost redistribuite mari sume
de bani, superioare celor transferate prin intermediul fondurilor
deschise de investiții, tot în favoarea „noilor capitaliști ingenioși”.
Băncile private nou înființate după anul 1990 au avut ca obiectiv nu
numai concentrarea banilor privați ai populației, ci și a celor publici
aparținând societăților comerciale de stat, preferabil de dimensiuni cât
mai mari. O bună parte a băncilor private, precum și anumite segmente
din activitatea Bancorex și a Băncii Agricole, au funcționat asemenea
jocurilor piramidale, respectiv au colectat bani din toate sursele
posibile – populație, firme de stat, întreprinzători privați și resurse
publice –, orientându‐i apoi spre un număr redus de capitaliști, de
regulă autohtoni, dar și străini, pe care i‐au finanțat în condiții de
favoare, de multe ori ilegale. Redistribuirea prin bănci a resurselor
private și publice a constat în utilizarea unui instrumentar rudimentar,
respectiv creditele preferențiale care se caracterizau prin condiții de
acordare minimale și dobânzi foarte reduse prin raportare la cele ale
pieței, fără garanții materiale din partea debitorilor, având ca destinație
firmele proprietarilor și administratorilor de bănci, precum și ale
apropiaților acestora (Georgescu, 2002). Astfel, au fost devalizate și
apoi falimentate instituții de credit private precum: Albina, Bankcoop,
Credit Bank, Banca Internaţională a Religiilor, Columna, Nova Bank,
Dacia Felix, Banca Turco‐Română, Banca Română de Scont, Banca de
Investiţii și Dezvoltare.
De asemenea, restructurarea Bancorex și Băncii Agricole a provocat
costuri financiare ridicate. Pentru aceste două bănci de stat, utilizându‐se
canalul finanțelor publice, au fost aprobate succesiv, cu acordul FMI și
BM, cu care România derula programe de asistență tehnică și finanțare,
numeroase acte normative, îndeosebi cu putere de lege, prin care
Ministerul Finanțelor (MF) a fost abilitat să emită titluri de stat care au
înlocuit împrumuturile neperformante din bilanțurile acestor instituții de
credit (apoi, pe baza titlurilor de stat, cele două bănci au obținut, legal,
42
finanțare de la banca centrală). Astfel, în cazul Bancorex7 s‐au emis, în

perioada 1997‐2000, un număr de 14 Ordonanțe de Urgență ale
Guvernului (OUG), Ordonanțe ale Guvernului (OG) și legi, la care se
adaugă alte 11 acte normative de nivel similar, plus mai multe Hotărâri
de Guvern (HG) pentru detalierea unor aspecte tehnice ale restructurării
Bancorex. De asemenea, în intervalul 2001‐2003, s‐au mai aprobat,
pentru aceeași bancă, alte 10 acte normative complementare. Rezultă că,
în total, aferent Bancorex, au fost aprobate 35 de acte normative în baza
cărora MF a emis titluri de stat generatoare de datorie publică internă în
sumă de 1,8 mld. USD. Totodată, pentru Banca Agricolă8, au fost aprobate
în total 19 acte normative având ca destinație restructurarea
portofoliului de active ale băncii, din care 11 OUG, OG și legi (respectiv 7
în perioada 1997‐2000, una în anul 1996 și 3 între anii 2001‐2003) și 8
reglementări complementare. În baza acestor norme legale, Ministerul
Finanțelor a emis titluri de stat generatoare de datorie publică provocată
de Banca Agricolă în sumă de 0,9 mld. USD. Serviciul datoriei publice
cauzat de titlurile de stat aferente asanării bilanțului acestor două bănci
de stat, corespunzător perioadei 1997‐2000, a însumat 1,6 mld. USD. La
costurile de mai sus, se impune adăugată și suma de 0,6 mld. USD,
reprezentând taxa de 1 cent, aprobată în anul 2000 și aplicată din
anul următor, care a fost introdusă în prețul benzinei și motorinei plătite
de consumatori pentru a se acoperi pagubele de la Bancorex. Din
totalizarea costurilor fiscal‐bugetare suportate de contribuabili pentru
restructurarea celor două bănci de stat, rezultă suma de 4,9 mld. USD, din
care 1,8 mld. USD aferent Bancorex, 0,9 mld. USD Băncii Agricole, 1,6 mld.
USD serviciului datoriei publice și 0,6 mld. USD taxei pe combustibili. De
subliniat faptul că în vederea reducerii datoriei publice interne generate
de asanarea bilanțurilor Bancorex și Băncii Agricole, care atinsese un
nivel foarte ridicat (Georgescu, 2002), în luna aprilie 2000, prin OUG,
urmată de alte acte normative complementare, s‐a aprobat utilizarea
veniturilor obținute din privatizarea proprietății de stat în scopul
răscumpărării titlurilor de stat emise anterior pentru aceste instituții de
credit. Astfel, au fost retrase din circulație titluri de stat în valoare de 1,1
mld. USD, sumă cu care s‐a diminuat datoria publică în anii 2000‐2003.
Caracterul profund redistributiv al deciziei de suportare din banii
publici a restructurării celor două bănci de stat este demonstrat de

7 Sursa: Monitorul Oficial, MFP, calcule proprii
8 Sursa: Monitorul Oficial, MFP, calcule proprii
43
faptul că numai 36% (1,55 mld. USD) din totalul de 4,3 mld. USD
(reprezentând costul asanării financiare de 1,8 mld. USD la Bancorex, de
0,9 mld. USD la Banca Agricolă și contravaloarea serviciului datoriei
publice interne de 1,6 mld. euro) au constituit împrumuturi de care au
beneficiat toți cetățenii, acordate în cadrul programelor
guvernamentale, respectiv cel energetic susținut de Bancorex în
perioada 1992‐1997 și cel pentru finanțarea agriculturii în intervalul
1993‐1996; restul de 64% (2,75 mld. USD) reprezintă credite acordate
de cele două bănci, fără o analiză financiară adecvată și fără constituirea
de garanții materiale, unor persoane fizice și juridice, care, neavând
înscrise în contractele de credit obligații ferme de rambursare, nu au
mai restituit împrumuturile primite (Georgescu, 2002).
Tot după anul 1997, au falimentat zece bănci private, din care opt
astfel de instituții de credit (BIR, Bankcoop, Albina, BTR, BRS, Columna,
Dacia Felix, Creditbank), la care se adaugă Banca Agricolă, aparținând
statului, au provocat pagube financiare pe canalul bancar, respectiv prin
intermediul Fondului de Garantare a Depozitelor Bancare (FGDB) și
băncii centrale. Astfel, prin FGDB, primele șase bănci menționate mai
sus, declarate în faliment, au provocat o pagubă de 140 mil. USD, care
au fost plătiți, în final, de clienții celorlalte bănci sănătoase de pe piață,
atât prin reducerea dobânzilor bonificate de acestea deponenților, cât și
prin creșterea dobânzilor percepute debitorilor, ca efect al aprobării
prin lege a unor contribuții suplimentare ale instituțiilor de credit
plătite către FGDB în condițiile crizei bancare respective (Georgescu,
2002). De menționat că la determinarea pagubei de 140 mil. USD au fost
deduse sumele care s‐au recuperat de la debitorii băncilor falimentare,
reprezentând, în medie, 34% din creanțele FGDB, precum și profiturile
acestei instituții utilizate pentru acoperirea prejudiciului respectiv. Prin
bilanțul băncii centrale, în baza aprobării unor acte normative cu putere
de lege, au fost suportate costuri ale băncilor falimentare (Creditbank și
Dacia Felix) sau restructurate (Banca Agricolă) în sumă de 190 mil.
USD, reducându‐se, astfel, vărsămintele către bugetul statului. Din cele
menționate, rezultă că, prin canalul bancar, au fost absorbite costuri
provocate de băncile cu probleme financiare în valoare de 330 mil.
USD9, care, în final, au fost acoperite, în cea mai mare parte, din

9 Sursa: FGDB, banca centrală, calcule proprii
44
buzunarele clienților băncilor sănătoase de pe piață și, într‐o mai mică

măsură, din cele ale contribuabililor.
Recapitulând costurile asanării sistemului bancar, de stat și privat,
în perioada examinată, rezultă că totalul acestora se situează la 5,23 mld.
USD, respectiv echivalentul a 10,8% din PIB‐ul mediu al intervalului
1998‐2004, când s‐a manifestat cea mai mare parte a costurilor
„curățării” sistemului bancar de creditele prin care au fost capitalizate
câteva zeci de mii de „persoane cu inițiativă” pe seama milioanelor de
contribuabili și clienți bancari onești, așa cum s‐a arătat anterior.
Considerăm că, pentru a contura și mai clar caracterul profund imoral al
redistribuirii banilor prin bănci având ca efect îmbogățirea unor grupuri
restrânse de cetățeni favorizați ai noii economii de piață românești, se
impune subliniat că, în aceeași perioadă, respectiv între anii 1997 și
2000, sute de mine din sectorul extracției de cărbune au fost închise și
zeci de mii de mineri au fost concediați (cu plata unor compensații
modeste), fără ca statul să creeze vreo perspectivă de angajare a acestora
în zonele respective, ci chiar importând cărbune în anii următori (ceea ce
a creat presiuni privind deprecierea cursului leu‐dolar, în lipsa unor
resurse valutare robuste, rezultând un alt cost pentru cetățeni). Această
decizie de reformă de tip șoc a fost adoptată pentru cvasi‐eliminarea
subvențiilor bugetare în sectorul extracției de cărbune, respectiv cu
114 mil. USD (‐82% în anul 2000 față de 1996, adică de la 0,4% din PIB în
acel an, când se înregistra, deja, o diminuare substanțială de la 1,16% din
PIB în 1992, la 0,04% în 2000). Așadar, în patru ani, se tăiau din buget
0,114 mld. USD destinați mineritului în extracția cărbunelui și se
suportau, concomitent, din același buget, miliarde de dolari pentru
acoperirea pagubelor provocate în bănci de capitalizarea pe gratis a unor
cetățeni privilegiați ai tranziției. De subliniat că toate aceste acțiuni și
operațiuni se desfășurau în timpul programelor de finanțare negociate, în
acei ani, de România cu FMI și BIRD, respectiv atât reducerea masivă a
subvențiilor către sectorul minier, cât și suportarea de către cetățeni,
prin mecanismele descrise anterior, a asanării sistemului bancar.
Criza sistemică a sectorului bancar din 1997–2000 își are originile
în: i) nivelul ridicat al creditelor neperformante moștenite și al celor
generate în perioada de tranziție, explicat de căderea puternică atât a
producției, cât și a cererii agregate, în cea mai mare parte a perioadei de
45
reformă, ii) slăbiciuni ale cadrului de reglementare și supraveghere,

iii) guvernanță internă slabă la nivelul băncilor de stat și al celor private
cu capital autohton (Bichi et al., 2003).
Conținutul pronunțat redistributiv imoral al măsurilor adoptate în
anii 1997–2000 este demonstrat și de faptul că Agenția de Valorificare a
Activelor Bancare (AVAB) a realizat un grad foarte redus de recuperare
a creanțelor statului în raport cu debitorii Bancorex și Băncii Agricole
(9,4% până la finele anului 2000); astfel, pe fondul unei legislații
confuze și extrem de permisive aprobate în anii 1998–1999, debitorii
rău‐platnici au răscumpărat, prin terțe persoane fizice sau juridice,
creanțele statului față de aceștia la prețuri puternic subevaluate (situate
deseori între 10% și 20% din nivelul real), diferențele, însumând sute
de milioane de euro, fiind suportate în anii următori, prin buget, de
cetățenii onești ai țării (Georgescu, 2002). Un studiu de specialitate
(PWC, 2001) estimează că gradul final de recuperare a acestor creanțe
se va situa între 19% și 24%.
Examinând rolul celor două mari bănci de stat, Bancorex și Banca
Agricolă, precum și al băncilor private menționate în perioada
1995–2000, rezultă că, în loc ca acestea să fie utilizate pentru creditarea
activităților economice (a societăților comerciale de stat viabile, dar
slab capitalizate) și a populației, care trăia tot mai greu de la un an la
altul (în anul 2000, ponderea creditului către populație era extrem de
redusă, respectiv de numai 0,5% din PIB față de 14,2% în decembrie
2017), în concordanță cu obiectivele unei bănci în capitalism, pe fondul
unei legislații cu numeroase carențe și al unor instituții slabe,
instituțiile de credit în cauză au fost folosite de „românii mai creativi”
pentru acumulare de capital pe seama celorlalți membri ai societății,
acest proces fiind caracteristic acumulării primitive de capital.
Un alt episod al capitalismului de redistribuire din România derulat
prin sistemul financiar îl constituie activitatea „băncilor populare”, care
au apărut după anul 1995. În fapt, aceste instituții nu erau bănci
recunoscute de Banca Națională a României, autoritatea monetară
precizând cu claritate, în mod public, această poziție. Prin modul lor de
organizare și funcționare, băncile populare se asemănau cu „casele de
ajutor reciproc”, entități care funcționaseră și în socialism, aceste
instituții fiind practic un fond de împrumut închis, constituit de un grup
de cetățeni prin contribuții lunare, sumele astfel colectate având ca
46
destinație creditarea cu dobândă foarte redusă a membrilor asociației.

Beneficiind de bunul renume din timpul socialismului, băncile populare,
care funcționau fără nicio reglementare și supraveghere din partea băncii
centrale, au concentrat sume importante din subscripțiile membrilor, pe
care le‐au redistribuit tot în favoarea unor capitaliști autohtoni de
dimensiuni medii, de asemenea, „bine informați”. În anul 2000, băncile
populare au falimentat, costul fiind suportat de zeci de mii de cetățeni
înșelați de aceste instituții, pentru ca apoi și aceste vehicule de
redistribuire să fie interzise prin lege.
Jocurile piramidale, fondurile deschise de investiții, majoritatea
băncilor private și băncile populare au ilustrat și au pus în practică o
rețetă foarte specială a redistribuirii resurselor bănești pentru
formarea capitalului în societatea românească a tranziției; în principiu,
ea a constat în înființarea de instituții financiar‐bancare de tipul celor
menționate, destinate concentrării banilor aflați la populație, și apoi
devalizarea acestora de către conducătorii lor; lecția fundamentală a
acestor redistribuiri era că nicio instituție de acest fel nu poate rezista
voinței acționarilor și conducătorilor săi de a o devaliza (Pasti, 2006).
O altă metodă de acumulare imorală de capital a constituit‐o practica
acordării, între 1997 şi 2000, de către Ministerul Finanțelor și Ministerul
Muncii și Protecției Sociale a unui volum foarte ridicat, însumând zeci de
milioane de dolari, de înlesniri la plata obligaţiilor bugetare (scutiri,
reduceri, amânări şi eşalonări), fără existenţa unor criterii şi norme
precise, neasigurându‐se, astfel, transparenţa şi tratamentul egal, obiectiv,
al agenţilor economici în acest domeniu, ci, din contră, pe fondul unor
reglementări ambigue introduse după anul 1996, s‐au promovat deciziile
arbitrare şi, de multe ori, ilegale (Georgescu, 2002).
Situaţia înlesnirilor fiscale acordate de cele două ministere se
prezintă, sintetic, astfel:
 ponderea acestor facilități faţă de totalul debitelor înregistrate
de contribuabilii persoane juridice către Ministerul Finanţelor a
ajuns la 82,4% în 1999 (comparativ cu numai 10,6% în 1996). Ca
efect al semnalării acestui fenomen antieconomic şi imoral de
către reprezentanţii opoziţiei parlamentare, în trimestrul I al
anului 2000 decidenții au stopat aceste practici abuzive,
47
ponderea valorii înlesnirilor fiscale faţă de totalul debitelor

menţinându‐se, totuşi, foarte ridicată la finele anului respectiv
(59,4%), din cauza facilităţilor acordate anterior, respectiv în
perioada 1997‐ trimestrul I din anul 2000;
 acelaşi fenomen de indisciplină bugetară şi decizii arbitrare s‐a
constatat şi în cazul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, care
a acordat numeroase înlesniri la plata obligaţiilor către bugetul
asigurărilor sociale de stat, volumul acestora atingând 27,7% din
debitele totale la finele anului 1999 (procentul respectiv a
scăzut, în contextul menţionat anterior, la circa 15% la finele
anului 2000). Subliniem că până la 31.12.1996 nu se acordaseră,
în cadrul acestui minister, înlesniri fiscale la plata obligaţiilor
către bugetul asigurărilor sociale de stat.
Fenomenul redat mai sus este încă o dovadă a capitalizării unor
grupuri de interese influente, pe seama contribuabililor oneşti,
deoarece înlesnirile la plată menţionate au reprezentat, în fapt, un
credit fiscal, suportat de ceilalţi cetăţeni, acordat, în numeroase cazuri,
unor agenţi economici care şi‐au încasat ritmic livrările de mărfuri şi
servicii, aceştia neînregistrând dificultăţi financiare pentru a li se fi
aprobat astfel de facilităţi fiscale.
Menționăm numai două dintre categoriile de agenți economici care
au beneficiat de sume substanțiale sub forma acestor înlesniri: unii
operatori din industria băuturilor alcoolice şi răcoritoare, precum şi
unele firme din domeniul mijloacelor de informare în masă. Spre
exemplu, acestea din urmă au primit, pe lângă facilităţile menţionate
anterior, o scutire total abuzivă şi imorală, prin OUG nr. 16/1999, de la
plata taxelor de reclamă şi publicitate, datorate conform Legii nr.
27/1994 privind impozitele şi taxele locale, precum şi a majorărilor de
întârziere acumulate în timp, aferente acestor taxe. Se impune a fi
subliniat faptul că nu au fost acordate înlesniri fiscale unor fabrici
subcapitalizate, care nu erau în măsură să‐şi achite obligaţiile bugetare,
pentru că, la rândul lor, nu‐şi încasau de la diverşi clienţi contravaloarea
mărfurilor livrate. Ordonanţa respectivă s‐a adresat unora dintre marile
trusturi de presă (televiziuni, cotidiane şi posturi de radio, toate
private, care criticau, pe bună dreptate, actele de corupţie și
48
imoralitatea din societate), firme care şi‐au încasat anticipat de la

beneficiarii serviciilor de reclamă şi publicitate tarifele
corespunzătoare, dar au considerat, în mod unilateral, că este
împovărător ca din volumul acestor încasări să vireze 10% sub formă
de taxă locală, conform prevederilor Legii nr. 27/1994, la bugetele
comunităţilor de ale căror servicii au beneficiat.
Costul total al OUG nr. 16/1999 pentru bugetele locale (şi, implicit,
pentru bugetul de stat, în cadrul căruia, în condiţiile unor venituri mai
mari ale bugetelor locale, s‐ar fi diminuat volumul subvenţiilor şi
transferurilor către aceste bugete şi ar fi fost posibil să se aloce mai
mulţi bani pentru educaţie, ocrotirea sănătăţii, protecţie socială etc.) a
însumat 6,5 milioane USD (din care 3,8 milioane USD reprezentând taxe
de reclamă şi publicitate neachitate de mai mulţi ani şi 2,7 milioane USD
majorările de întârziere aferente).
O pârghie extrem de importantă utilizată în procesul de
redistribuire ca metodă de formare a capitalului din România a
constituit‐o privatizarea, prin care imensa acumulare de avuție
națională aparținând tuturor cetățenilor realizată în timpul
socialismului a fost trecută în proprietatea particulară a unor grupuri
restrânse de antreprenori români și străini, prin mecanisme de multe
ori netransparente și arbitrare (detalii în Capitolul 6).
Un alt factor care cauzează situația distorsionată în care se
regăsește în prezent capitalismul românesc vizează cultura
antreprenorială redusă şi voinţa slabă a proprietarilor de firme
pentru asumarea riscurilor şi a răspunderii economico‐juridice faţă
de propriile afaceri. Astfel, 98% dintre societăţile comerciale din
România sunt organizate sub formă de societăţi cu răspundere
limitată (SRL) care, aşa cum arată şi numele, angajează într‐o măsură
foarte redusă responsabilitatea acţionarilor faţă de creditori,
respectiv în limita unui capital minim de 200 lei, echivalentul a 44
euro. Cele mai multe astfel de SRL au o durată de viaţă redusă şi
activează în sectoare care presupun procese tehnologice puţin
complexe. Apetitul scăzut pentru risc al întreprinzătorilor autohtoni
se manifestă în condițiile în care antreprenorii se bucură de libertate
decizională la cote foarte ridicate, care însă, pe fondul unor
49
constrângeri bugetare slabe, nu este însoțită de obligarea acestora

să‐şi asume răspunderea în concordanţă cu amploarea şi riscul
activităților economice desfășurate. Această necorelare între
drepturile și obligațiile individuale ale proprietarilor de firme
provoacă funcționarea în România a unui sistem politico‐economic
hibrid, având ca motor o combinaţie anormală între liberalismul
economic (drepturi individuale neîngrădite) şi un tip de comunism
economic adaptat parţial la cerinţele economiei de piaţă (socializarea
răspunderilor). Această segregare dintre libertate şi răspundere
subminează grav fundaţia economiei de piaţă şi pune în pericol
democraţia tocmai prin marile distorsiuni economice şi profundele
disparităţi sociale pe care le provoacă. Referindu‐se la acest cuplu de
valori sociale, Shaw (1903) afirma că „libertatea înseamnă
răspundere, iar de aceea, majoritatea oamenilor se tem de ea”.
Deosebit de aceste comportamente, de practicile și mecanismele
imorale și deseori ilegale care au permis capitalizarea unor grupuri
restrânse de persoane pe seama marii majorități a cetățenilor onești ai
țării, au existat foarte multe cazuri de întreprinzători autohtoni care,
cu spirit antreprenorial, asumându‐și riscurile aferente liberei
inițiative, au pornit și și‐au dezvoltat organic afacerile, ajungând la
performanțe economico‐financiare remarcabile. Totuși, această
categorie de investitori, practicând fairplay‐ul economic, a fost net
dezavantajată în competiția cu capitalul format prin multiplele
mecanisme injuste de redistribuire descrise anterior. De aceea, în
timp, unii capitaliști români cinstiți au fost nevoiți să se limiteze la
afaceri de dimensiuni mici și mijlocii, cu o complexitate relativ redusă
(ceea ce a afectat potențialul economic al țării), sau unii dintre aceștia
au fost constrânși chiar să iasă treptat de pe piață, neavând forța
economică pentru a rezista unei competiții neloiale și optând să‐și
păstreze onestitatea în raport cu etica afacerilor. În cadrul acestei
ultime categorii de antreprenori sunt cuprinși și acționarii care au
ajuns la performanțe economice robuste, atrăgând astfel atenția
companiilor străine care, anticipând potențialul acestor afaceri, le‐au
achiziționat de la întreprinzătorii autohtoni, reducând astfel sfera de
acțiune și de multiplicare a capitalului românesc.
50
1.3.3. Relația dintre capitalul firmelor și patrimoniul

individual în România
În cadrul doctrinelor economice, de‐a lungul timpului s‐au

cristalizat numeroase teorii și abordări cu privire la geneza și natura
proprietății. În ceea ce privește originea proprietății, Smith (1776)
consideră că aceasta își are izvorul în muncă. La rândul său, Grotius
(1625), în codul de drept internațional ce‐i poartă numele, vedea în
proprietate un rezultat al practicării unei ocupații în cadrul diviziunii
sociale a muncii. Bastiat (1848) a tratat proprietatea ca pe o altă fațetă a
libertății individului, considerând că numai proprietatea individuală stă
la baza libertății muncii și a liberului schimb. În cadrul doctrinei sociale
a bisericii catolice, dreptul de proprietate este considerat ca un drept
natural, de esență divină.
Referitor la geneza marii proprietăți al cărei obiect depășește, ca
dimensiune și complexitate, capacitatea unui individ și a familiei sale de
a o folosi direct, au existat și se mențin puncte de vedere diferite. Unii
teoreticieni au așezat la baza marii proprietăți munca asiduă,
economisirea dusă până la abstinență și cumpătarea producătorilor
individuali talentați. Alți specialiști reprezentativi au considerat
asemenea concepții ca fiind unilaterale, pe unele considerându‐le de‐a
dreptul idilice; aceștia au explicat geneza marii proprietăți prin
exproprierea celor mulți de către un număr relativ restrâns de
producători, în cadrul unei îndelungate lupte de concurență (Dobrotă,
1991). Astfel, referindu‐se la marea proprietate capitalistă, Proudhon
(1840) susținea că aceasta este un furt. În aceeași concepție se înscrie și
gândirea lui Bălcescu (1849), care afirma că „Boierii au uzurpat atât
pământul țăranilor liberi, cât și pe cel al obștii – ager publicus –, folosind
în acest sens interesul, nevoia și sila”.
În ceea ce privește natura proprietății, aceasta este examinată în
literatura de specialitate din perspectivă juridică, economică și filosofică.
Astfel, în sens juridic (Larousse, 1968), proprietatea reprezintă dreptul de
a poseda, a utiliza și a dispune de un bun într‐un mod exclusiv și absolut,
sub rezerva unor limitări precizate de legiuitor. Din perspectivă
economică, la baza proprietății stă relația dintre oameni și socio‐grupuri
în legătură cu însușirea bunurilor existente în societate. Abordarea
51
filosofică asupra naturii proprietății depășește granițele economice și de

eficiență, aducând în prim‐plan realizarea personalității umane în
general. Din această perspectivă, se consideră că, în condițiile în care
societatea își manifestă responsabilitatea față de individ printr‐o serie de
servicii preluate de puterea publică, individul își manifestă, la rândul lui,
responsabilitatea față de societate prin proprietatea pe care o posedă,
integrând‐o social prin folosirea eficientă a acesteia. Proprietatea, în
general, poate fi definită ca reprezentând totalitatea relațiilor dintre
oameni în legătură cu bunurile din societate, aceste raporturi fiind
reglate de norme istoricește determinate pe plan social (Dobrotă, 1991).
Referitor la relația dintre capital și proprietate, considerăm că
ambele noțiuni conțin semnificația unui stoc de avere, cu diferența că,
în timp ce capitalul, așa cum s‐a arătat mai sus, reprezintă investirea
într‐o afacere purtătoare de risc a unor active rezultate din munca și
economisirea anterioare, proprietatea, concretizată în patrimoniul
individual, este constituită din active financiare și nefinanciare care
incumbă riscuri mult mai reduse.
Din evaluările expuse anterior și din analiza efectuată în prezenta
lucrare privind formarea capitalului privat în România, s‐a constatat că,
în mod treptat, prin muncă și prin manifestarea spiritului
antreprenorial, dar de multe ori și prin mecanisme imorale și ilegale, a
avut loc transferul masiv al proprietății de stat către sectorul privat
(Tabelul 1.1), în acest sens, considerând edificatoare următoarele date
(detalii în Capitolul 2):
Tabelul 1.1. Evoluția structurii capitalului firmelor

(procente în total)
An Capital de stat Capital privat, din care: Autohton Străin
1997 55% 45% 36% 9%
2004 30% 70% 40% 30%
2016 12% 88% 40% 48%
Notă: Pentru capital a fost considerată poziţia F5 Participaţii şi acţiuni/unităţi ale
fondurilor de investiţii din Conturile financiare naţionale.
Sursa: BNR, calcule proprii.
52
Rezultă că, în anul 2016 raportat la 1997, a avut loc o creștere cu 43

puncte procentuale (p.p.) a ponderii capitalului privat în totalul
capitalului firmelor, pe seama comprimării în aceeași proporție a
proprietății de stat. În cadrul capitalului privat, se remarcă dinamica mult
mai accelerată a capitalului străin (+39 p.p.) comparativ cu cel românesc
(numai +4 p.p.). Aceeași tendință se manifestă și între anii 2004 și 2016.
Astfel, contribuția relativă a capitalului privat la stocul de capital al
societăților comerciale a sporit cu 18 p.p. (de la 70% în anul 2004 la 88%
în 2016), în timp ce ponderea în total a capitalului de stat s‐a redus în
aceeași măsură (de la 30% la 12% în intervalul de timp analizat). Cel mai
substanțial avans l‐a înregistrat capitalul străin, a cărui pondere în totalul
capitalului s‐a majorat cu 18 p.p. (de la 30% în 2004 la 48% în 2016),
aportul capitalului privat autohton rămânând constant în 2016 față de
2004 (respectiv 40% din capitalul total al companiilor).
Pentru a stabili tipul de comportament al întreprinzătorilor privați
autohtoni, considerăm că este utilă analiza, pentru intervalul
200410–2016, a relației dintre capitalul privat românesc și patrimoniul
cetățenilor rezidenți11, care a evoluat după cum urmează (Tabelul 1.2):
Din datele de mai sus se constată următoarele evoluții:
 volumul capitalului de cea mai bună calitate al firmelor (capital
social, rezerve și prime) a crescut până la 27,2 mld. euro,
respectiv cu 131% (+15,4 mld. euro) în anul 2016 față de 2004.
În acest context, este de menționat că numărul societăților
comerciale care au raportat situațiile financiare la MFP a crescut
cu 32% (139,4 mii de unități), ceea ce explică sporirea
capitalului social într‐un ritm mai accelerat (+143%) decât
capitalul de calitate înaltă (+131%);

10 Din acest an există date de calitate corespunzătoare privind acționariatul firmelor și
patrimoniul privat.
11 Patrimoniul privat, alături de patrimoniul public, este componentă a patrimoniul
național. Patrimoniul privat (deținut de persoanele fizice) exprimat în formă netă

este constituit din: i) active nefinanciare (locuinţe, terenuri, clădiri, maşini,
echipamente, brevete etc.) și ii) active financiare (conturi bancare, obligaţiuni,
acţiuni, plasamente în fonduri de pensii, contracte de asigurări etc.), din care se
scad iii) pasivele financiare (totalitatea datoriilor).
53
 în cadrul capitalului propriu total, elementul cel mai dinamic l‐a

constituit profitul nerepartizat din anul curent și din cei
anteriori, care a crescut mult mai rapid (+269%, respectiv cu
18,3 mld. euro) decât capitalul de calitate superioară. Această
evoluție demonstrează, pe de o parte, profitabilitatea bună a
multor agenți economici, iar pe de altă parte, reflectă apetitul
redus pentru asumarea riscului din partea a numeroși
antreprenori români care evită să majoreze capitalul social cu
profiturile realizate, din cauza distorsionării profunde a mediului
concurențial, pe fondul unei indiscipline de plăți cronice;
 îngrijorătoare este evoluția pierderilor înregistrate de societățile
comerciale cu capital privat românesc care, în perioada
analizată, au crescut cu 361% (+20,2 mld. euro), respectiv
într‐un ritm mult superior majorării capitalului propriu, deși
proprietatea privată autohtonă și‐a menținut aceeași pondere de
40% în totalul capitalului firmelor, rezultând o pierdere medie
unitară semnificativ mai ridicată în anul 2016 comparativ cu
anul 2004 la nivelul firmelor private autohtone;
 dinamica mai accelerată a pierderilor raportate la profitul obținut
și nerepartizat de firmele românești a condus la o creștere a
capitalului propriu total (inclusiv provizioane) de 128% (+20 mld.
euro), respectiv într‐o proporție mai redusă decât dinamica
segmentului de capital cu cea mai înaltă calitate (131%);
 în același timp, sectorul privat autohton înregistrează amplificarea
mult mai rapidă a datoriilor, respectiv cu 63,9 mld. euro (+214%),
comparativ cu evoluția capitalului propriu, care prezintă o sporire
de numai 20 mld. euro (+128%), ceea ce reflectă caracterul
accentuat al indisciplinei de plăți din economia românească.
Această evoluție negativă explică înrăutățirea raportului dintre
datorii și capital la nivelul sectorului privat real autohton de la
1,9 în anul 2004 la 2,6 în 2016 (+37%);
 ritmul foarte accelerat de creștere a pierderilor și datoriilor,
precum și nivelul extrem de ridicat al soldului acestora la finele
anului 2016 au provocat decapitalizarea rapidă a societăților
comerciale cu capital privat românesc, astfel încât necesarul
suplimentar de capital pentru respectarea cerințelor legale
55
specifice a crescut în perioada examinată de 5,93 ori (de la 2,7 mld.

euro în anul 2004 la 16,1 mld. euro13 în 2016, respectiv +13,4 mld.
euro). Astfel, se constată că firmele private românești funcționează
în prezent cu numai 69% din capitalul legal, rezultând un necesar
suplimentar de recapitalizare situat la 31% din acesta, ceea ce
reprezintă dublul capitalului lipsă din firme în anul 2004, care se
situa la 15% din stocul legal de capital la acea dată;
 modelul de afaceri defectuos al societăților comerciale cu capital
privat românesc subcapitalizate este demonstrat de faptul că
principala modalitate de finanțare a acestora o constituie
împrumuturile de la acționari și entități afiliate (41% din totalul
bilanțier). Dacă acționarii respectivelor firme și‐ar fi finanțat
propriile societăți comerciale prin aporturi de capital, așa cum
este normal în economia de piață, mai ales în condițiile
neîndeplinirii de către firmele respective a cerinței legale de
capital, și nu prin împrumuturi, necesarul de recapitalizare la
nivelul firmelor private românești s‐ar fi redus semnificativ,
respectiv cu 34%, de la 16,1 mld. euro la 10,5 mld. euro
(‒5,6 mld. euro). Într‐un astfel de scenariu, care ar demonstra
preocuparea proprietarilor de firme pentru sănătatea financiară
a propriilor companii, și nu finanțarea nesustenabilă a acestora
prin împrumuturi pe termen scurt, care sunt retrase frecvent la
scurt timp de acționari, așa cum se întâmplă pe scară largă în
prezent, stocul de capital al firmelor private românești s‐ar
majora la 79% față de stocul de capital legal, comparativ cu 69%,
cât este nivelul curent. Într‐o asemenea ipoteză, numărul
companiilor private cu capital autohton care nu îndeplinesc
norma de capital s‐ar reduce substanțial, respectiv cu 141,5 mii
unități (‒57%), de la 249,1 mii de societăți comerciale la 107,6
mii de firme.
 examinarea evoluției patrimoniului privat autohton ne arată că
acesta a sporit mai rapid (+137%, ceea ce corespunde unei

13 Necesarul de recapitalizare la nivelul întregului sector al firmelor se ridica în anul 2016
la 34,5 mld. euro, diferența localizându‐se la firmele cu capital străin (14,5 mld. euro),
companiile de stat (3,5 mld. euro) și firmele cu acționariat mixt (50% autohton și 50%
străin) sau pentru care nu se cunoaște acționariatul, detalii în Capitolul 2.
56
majorări substanțiale, de 225 mld. euro în anul 2016 față de

2004) comparativ cu capitalul propriu al agenților economici cu
acționariat românesc (+128%, respectiv +20 mld. euro). În
cadrul patrimoniului privat, se remarcă majorarea mai
accelerată a activelor financiare, respectiv cu 293% (+64,2 mld.
euro) față de activele nefinanciare, care au înregistrat o creștere
de 113% (+161,1 mld. euro);
 din aceste date rezultă că, în paralel cu transferul proprietății de
stat în sectorul privat, pe fondul unei legislații comerciale, fiscale
și contabile asimetrice, care înclină avantajele în favoarea
agenților economici indisciplinați financiar, numeroși
întreprinzători autohtoni au procedat la „drenarea” unor
importante sume de bani din capitalul firmelor în patrimoniul
individual, acest comportament total anormal față de exigențele
unei economii de piață funcționale afectând profund potențialul
economic și perspectivele de dezvoltare ale României;
 cu activele financiare de care dispun, unele dintre acestea fiind
dobândite prin mecanismul de „drenare” menționat, antreprenorii
români găsesc că este mai avantajos să‐și împrumute firmele, în
loc de a le majora capitalul, deoarece capitalul reprezintă
investiția cu cel mai înalt grad de imobilizare și de răspundere în
afaceri. În aceste condiții, este de subliniat faptul că, în perioada
201014–2016, creditele acordate de acționarii privați autohtoni
(și entități afiliate) propriilor firme au crescut în mod
substanțial, respectiv cu 4,6 mld. euro (+36%);
 în condițiile în care legislația economico‐financiară și instituțiile
statului din România ar fi promovat principiul constrângerilor
bugetare tari (Kornai, 2011) specific economiei de piață
capitaliste, nu ar fi fost posibilă „drenarea” de către proprietari a
unor sume mari de bani dinspre firme către patrimoniul propriu.
Aplicarea în mod consecvent a acestei reguli economice
fundamentale a pieței libere ar fi plasat, în timp, raportul dintre

14 Nu există informaţii disponibile referitoare la datoriile către acţionari şi entităţile
afiliate anterior anului 2010.
57
capital și patrimoniul privat pe un palier sustenabil, și nu în

continuă înrăutățire, cum s‐a întâmplat în realitate, ceea ce a
afectat profund eficiența funcționării a economiei reale. Astfel,
este de subliniat că raportul dintre capital și patrimoniul privat,
reprezentat de activele financiare, s‐a deteriorat de la 71% în
anul 2004 la numai 41% în 2016. Deteriorarea semnificativă a
acestui raport (–30 p.p.) demonstrează amploarea „optimizării”
pe care a efectuat‐o antreprenorul român între capitalizarea
firmei și a propriei gospodării, în favoarea acesteia din urmă.
Simularea15 volumului capitalului și patrimoniului în ipoteza
situării capitalului firmelor românești la nivelul reglementat de lege, pe
lângă convertirea în capital a împrumuturilor de la acționari și entități
afiliate, așa cum s‐a arătat anterior, respectiv prin utilizarea activelor
financiare nete, conduce, pe baza datelor expuse mai sus, la
următoarele concluzii:
– capitalul de cea mai bună calitate ar fi crescut mai accentuat,
datorită unui aport suplimentar de 16,1 mld. euro (din care 5,6
mld. euro provenind din conversia împrumuturilor de la
acționari și 10,5 mld. euro din activele financiare nete); astfel,
față de anul 2004, majorarea capitalului de cea mai bună calitate
ar fi fost de 31,5 mld. euro față de 15,4 mld. euro, cât s‐a
înregistrat în mod efectiv (+267% comparativ cu +131%);
capitalul total ar fi sporit cu 231% (+36,1 mld. euro) în loc de
128% (respectiv +20 mld. euro), în timp ce datoriile s‐ar fi
majorat mult mai lent, și anume cu 160% (+47,8 mld. euro) față
de 214% (+63,9 mld. euro), cum s‐a întâmplat în realitate;
– în cazul acestui scenariu de funcționare riguroasă a disciplinei de
plăți, creanțele proprietarilor de firme față de propriile companii
s‐ar fi diminuat cu 5,6 mld. euro, iar creanțele acestora către
sectorul bancar (activele financiare individuale16) s‐ar fi redus cu

15 Simularea s‐a efectuat pe baza datelor privind patrimoniul privat la nivel agregat,
deoarece informațiile nu sunt disponibile la nivel analitic, pe deținători de active

financiare, ceea ce nu permite efectuarea corelațiilor dintre avuția financiară
individuală și proprietarii firmelor subcapitalizate.
16 La acestea se pot adăuga, de asemenea, active financiare necuprinse în statisticile
oficiale (numerar, conturi și alte active financiare din străinătate etc.).
58
10,5 mld. euro, ceea ce ar fi condus la acoperirea deficitului de

capital al firmelor cu capital privat românesc. În aceste condiții,
activele financiare ar fi crescut mai lent în anul 2016 comparativ
cu 2004, respectiv cu 245% (53,7 mld. euro) față de 293% (64,2
mld. euro), cât s‐a înregistrat efectiv. În mod implicit,
patrimoniul privat total ar fi sporit cu 131% (214,8 mld. euro), și
nu cu 137% (225,3 mld. euro), cât a fost dinamica efectivă. În
condițiile unui asemenea scenariu dezirabil, s‐ar fi respectat
principiul enunțat de Madgearu (1944), conform căruia
„întreprinderea formează un organism sui generis, care are o
existență proprie, deosebită de gospodăria întreprinzătorului”.
1.4. Remarci finale
Conceptul de capital este deosebit de complex, dând naștere, de‐a

lungul timpului, multor interpretări și controverse. Noțiunea de capital
a evoluat de la înțelesuri mai simple, cum sunt fond, sold de mărfuri
etc., la semnificații mai diversificate, respectiv bogăție, averi bănești,
fonduri cu valoare care sporește, patrimoniu etc. (între secolele al
XII‐lea și al XIV‐lea). Apoi, în secolul al XVIII‐lea, s‐a trecut la sensul
modern al noțiunii de capital, care însemna mai mult decât bani sau
bunuri și așeza capitalul în postura de factor esențial al producerii de
valoare și profit.
Adam Smith consideră că la baza capitalului stau munca și
hărnicia, iar cumpătarea, care generează economisirea, constituie
factorul esențial pentru creșterea capitalului prin acumulare de la o
perioadă la alta. De asemenea, Mill (1848) apreciază că noțiunea de
capital reprezintă stocul acumulat al produsului muncii, utilizat pentru
producerea şi sporirea avuţiei.
Capitalul are un rol determinant ca factor de producție în
obținerea creșterii economice a unei țări, acesta reprezentând
ansamblul bunurilor produse prin muncă și acumulate ca efect al
economisirii, care nu sunt supuse consumului final, ci sunt utilizate de
întreprinderi pentru a fabrica diferite bunuri și a le vinde în scopul
obținerii de profit. Potrivit lui Smith (1776), formele funcţionale ale
capitalului constau în: i) capitalul fix (maşini, echipamente, clădiri,
59
pământuri etc.), a cărui caracteristică este că aduce venit (profit) fără să

circule şi fără să‐şi schimbe proprietarul; respectiv ii) capitalul circulant
(bani, stocuri de materiale, produse finite etc.), al cărui specific este
acela că permite realizarea de venit (profit) doar prin circulaţie sau prin
schimbarea proprietarului.
În ceea ce privește circulația capitalului, acesta îmbracă succesiv
trei forme funcționale: bani, bunuri‐capital și marfă, fiecare dintre
acestea îndeplinind funcțiuni distincte. Reluarea permanentă a
circuitului capitalului reprezintă rotația acestuia, iar timpul necesar
parcurgerii unui circuit economic reprezintă durata de rotație a
capitalului. De aici derivă viteza de rotație a capitalului, care este
influențată de o multitudine de factori, îndeosebi de structura
capitalului productiv, determinată, la rândul său, de specificul ramurilor
economiei în care acesta este utilizat.
Profesor de logică şi de filosofie morală, Smith (1776), care
defineşte interesul personal ca fiind motorul economiei de piaţă,
consideră că atingerea intereselor personale se impune a fi realizată în
contextul unei societăți caracterizate prin norme şi reguli agreate de
membrii săi şi respectate cu rigurozitate de aceştia. În acest sens, Smith
(1759) subliniază importanţa justiţiei sub toate formele sale şi faptul că
aceasta constituie un fundament principal al societăţii capitaliste.
„Societatea poate să subziste fără binefacere, dar prevalenţa injustiţiei o
distruge în totalitate. Justiţia este pilonul principal care susţine întregul
edificiu al societăţii. Dacă este înlăturată, atunci măreaţa, imensa
ţesătură a societăţii umane, acea urzeală a cărei alcătuire şi susţinere
par a fi fost grija specială şi preferată a Naturii, se sfărâmă instantaneu în
atomi”. Aşadar, Smith înţelege funcţionarea „mâinii invizibile” a pieţei şi
realizarea interesului personal în capitalism numai în condiţii de deplină
corectitudine (cinste) şi pe baza aplicării unor norme juridice ferme.
Factorul capital are un rol esențial în funcționarea eficientă a
societăţii. De altfel, potrivit lui Constant (1819), „democraţia actuală,
spre deosebire de cea antică bazată pe sclavie şi războaie perpetue, se
fundamentează pe capital”.
Referitor la termenul de capitalist, sensul actual al acestuia se
referă, potrivit dicționarului Larousse (1993), la „deținătorul de
capitaluri pe care acesta le investește într‐o întreprindere”. De
asemenea, în ceea ce privește capitalismul, acesta este definit ca fiind
60
„sistemul economic și social întemeiat pe proprietatea privată a

mijloacelor de producție și schimb, caracterizat de o continuă căutare a
profitului, de inițiativa individuală și de concurența între agenții
economici” (Larousse, 1993).
Pentru funcționarea sistemului de producție capitalist au fost
necesare două condiții, respectiv existența posesorului de capital care
să organizeze noul sistem de producție și mâna de lucru disponibilă,
adică masa de salariați care să accepte angajarea în întreprinderea
capitalistă, în lipsa altor mijloace de trai. În condiţiile societăţii
capitaliste, investiţia în capital se realizează având trei piloni de
susţinere: proprietatea privată, piaţa liberă pe care se stabilesc
preţurile, precum şi profitul, ca obiectiv al acţiunii umane (Saunders,
1995). În cazul investirii într‐o firmă, interesul proprietarului constă în
obţinerea unui profit mai ridicat decât în alte forme de investire sau
economisire.
Spre deosebire de Europa Occidentală, care a cunoscut (pe fondul
crizei economiei naturale specifice feudalismului) evoluția accelerată a
piețelor naționale și a economiei de schimb monetare proprii sistemului
capitalist, în estul Europei, acumularea capitalistă a fost mai lentă, în
condițiile păstrării unor puternice rămășițe feudale și ale ocupării, din
partea celor mai dezvoltate state occidentale, a unor poziții de monopol
în diviziunea mondială a muncii, respectiv pe piețele de mărfuri și de
capital.
În România, trecerea la capitalism s‐a realizat într‐un mod
particular, deoarece inechitățile din perioada feudală au fost agravate
de dominația marilor imperii vecine (otoman, habsburgic, țarist etc.),
care a dus totodată la prelungirea în timp a orânduirii feudale și la
întârzierea procesului evolutiv al societății românești. De asemenea,
ținând cont că iobăgia a fost abolită abia în anul 1864, în România nu a
existat mână de lucru liberă care să se îndrepte spre orașe, ceea ce a
întârziat apariția economiei capitaliste. Și marea industrie a apărut cu
un decalaj semnificativ de timp în țara noastră (în a doua jumătate a
secolului al XVIII‐lea și începutul secolului al XIX‐lea).
România era considerată, în epocă, printre țările care au o
economie cu caracter predominant agrar (Schlier), fiind caracterizată
drept semicapitalistă (Wagemann) și având o ordine economică
social‐agrară‐țărănească, „dată fiind extensiunea atât de redusă a
61
sectorului capitalist privat” (Madgearu). De altfel, evoluția istorică arată

că țara noastră a generat, în fapt, un volum redus de capital, economia
industrială românească luând naștere în condiții istorice dificile. Pe
acest fond, în economia capitalistă a României și‐au găsit plasamente
profitabile capitalurile străine. Astfel, situația capitalului autohton era
mult mai precară decât în state precum Anglia, Franța, Țările de Jos, în
care producția era dominată de întreprinzătorii locali, care acumulaseră
capitaluri substanțiale pe care le‐au investit în economiile respective.
Începând cu anul 1948, în România, sistemul politic comunist a
desființat capitalul privat, locul său fiind luat de proprietatea de stat.
Apoi, după revoluția din 1989, ideologia dominantă în România, preluată
din teoria neoliberală, legitima drept modalitate de formare a
capitalismului autohton valorificarea calităților speciale ale
întreprinzătorului privat, concretizate în dorința de a investi într‐o
afacere profitabilă o parte din economisirile anterioare și de a‐și asuma
riscurile aferente. Prin această abordare se reproducea procesul de
formare a capitalului din țările dezvoltate din vestul Europei, cu diferența
esențială că, în aceste state, capitalul s‐a acumulat în timpul câtorva
secole, iar în România postcomunistă, într‐un interval de numai două
decenii și jumătate, perioadă extrem de scurtă din perspectivă istorică.
Capitalismul postcomunist românesc a debutat într‐o ordine
inversă față de cel din țările occidentale dezvoltate, din punctul de
vedere al modalităților de formare și dezvoltare a capitalului, respectiv
al raportului normal dintre muncă, economisire și acumulare, pe de o
parte, și de redistribuire, pe de altă parte, aceasta din urmă fiind
preponderentă.
Eyal et al. (1998) consideră că, în timpul tranziției din Europa
Centrală și de Est de la socialism la capitalism, s‐a creat o situație
istorică fără precedent. Pe de o parte, instituțiile de piață s‐au constituit
în ritm accelerat, după modelul capitalismului occidental. Pe de altă
parte, dezvoltarea unei burghezii autohtone proprietare a fost relativ
lentă, iar proiectul transformării capitaliste a fost condus de foștii
tehnocrați și manageri comuniști în cooperare cu foștii disidenți
intelectuali care controlau instituțiile de stat și capitalul productiv. În
acest context, autorii conturează două situații care nu au coexistat
niciodată înainte, respectiv „capitalism înainte de capitaliști” și
62
„capitalism după capitaliști”, care caracterizează realitatea

postcomunistă din țările Europei Centrale și de Est, conceptualizând
acest sistem drept „capitalism fără capitaliști”. Se concluzionează că se
poate construi un capitalism care să și funcționeze, fără a exista o
burghezie proprietară, postcomunismul dispunând de un nivel înalt al
acumulării de capital, proces care a fost realizat în perioada socialistă.
După 1989, accentul managerilor pe privatizare și dorința
intelectualilor de a‐i purifica și a‐i reeduca pe oamenii care au trăit în
comunism s‐au combinat pentru a genera „capitalismul de sus în jos”. În
concluzie, a apărut „capitalismul fără capitaliști”, care reprezintă o
strategie de a crea „capitalismul de sus în jos”, inventat și aplicat de elita
tehnocrat‐managerială și a intelectualilor lideri de opinie; în pofida
unor substanțiale costuri sociale, această strategie a reușit să realizeze
restructurarea economică și a așezat bazele instituțiilor principale ale
economiei de piață și ale democrației parlamentare în țările Europei
Centrale și de Est (Eyal et al., 1998).
Din examinarea opiniilor formulate de autorii menționați anterior,
observăm ca particularitate faptul că, atunci când se referă la societatea
postcomunistă, aceștia vorbesc despre construirea capitalismului în
mod accelerat, de către grupuri sociale restrânse, dar relevante sub
aspectul poziției și discursului public, care dețineau funcții privilegiate
și în socialism. Spre deosebire de această situație a capitalismului
postcomunist, capitalismul în forma sa clasică s‐a format într‐un timp
îndelungat, printr‐un proces natural de creștere organică, pe baza
acumulării de capital, având ca fundament munca și economisirea.
Referitor la această caracteristică specială a capitalismului
postcomunist, care a fost construit „în mod planificat”, de sus în jos, de
factori subiectivi, și nu format în mod obiectiv de forțele pieței, de jos în
sus, Eyal et al. (1998) arată că, spre exemplu, în Anglia, constituirea
clasei capitaliste a fost legată de procesul de acumulare, iar actorii
economici nu au cerut statului decât să ridice restricțiile de ordin
juridic, astfel încât să‐și poată extinde capitalul; prin contrast, în Europa
Centrală și de Est, obiectivul principal era privatizarea, nu acumularea,
care se produsese deja, în mod substanțial, în timpul socialismului,
sarcina prioritară a capitalismului postcomunist fiind aceea de a trece
în proprietate privată averea statului. În acest context, Stark (1990)
afirmă că statele din Europa Centrală și de Est nu au urmat calea de la
63
redistribuție la piață, ci, mai degrabă, se înregistrează „o schimbare de

la plan la clan”, în sensul că vechea structură a puterii s‐a reprodus în
noile condiții; autorul susține că „suspecții de serviciu”, vechii
comuniști, și‐au păstrat puterea și privilegiile în timpul transformării
postcomuniste; Stark subliniază că acest punct de vedere este confirmat
de analize care arată că beneficiarii principali ai privatizării au fost mai
degrabă fostele cadre de partid și mai puțin antreprenorii capitaliști.
Analizând transformările politico‐economice din România, rezultă
că societatea capitalistă postcomunistă din țara noastră se înscrie în
cadrul traiectoriei și caracteristicilor regăsite în fostele țări socialiste
din Europa Centrală și de Est prin următoarele:
• capitalismul a fost construit de sus în jos și nu s‐a format în mod
natural, organic, de jos în sus, așa cum s‐a întâmplat cu
capitalismul postfeudalism;
• acest sistem a fost construit de grupuri sociale restrânse, care
eșuaseră în construirea comunismului;
• capitalismul nu a avut la bază acumularea individuală de capital
pe parcursul unei perioade lungi de timp, cum s‐a întâmplat în
țările Europei Occidentale, ci s‐a realizat în mod preponderent
prin redistribuirea proprietății de stat aparținând tuturor
cetățenilor către un număr redus de persoane, pe baza unor
criterii, în multe cazuri, arbitrare și netransparente, la prețuri
subevaluate în raport cu cele ale pieței, într‐o perioadă relativ
scurtă de timp, de circa două decenii și jumătate;
• având în vedere trăsăturile noii societăți românești, menționate
mai sus, generate de reformele adoptate și aplicarea acestora în
ultimii douăzeci și cinci de ani, rezultă că, examinat din multiple
unghiuri, capitalismul românesc este atipic, hibrid.
Capitalul primilor întreprinzători privați provenea din acumulările
realizate în timpul comunismului. În primii ani după revoluție, economia
românească a constat, în principal, într‐un sistem dual, respectiv o
producție industrială de tip socialist aflată în proprietatea statului și un
sistem privat nou apărut, format din numeroase firme comerciale care au
intermediat procurarea materiilor prime și desfacerea mărfurilor fostelor
întreprinderi socialiste. Aceste societăți au avut funcția de a asigura o
acumulare primară (uneori chiar primitivă) de capital, într‐un timp scurt și
64
pe scară largă. Prin prețurile practicate, se realiza transferul de capital de

la stat către întreprinzătorii privați (prețuri supradimensionate de
aprovizionare și subevaluate la vânzarea mărfurilor).
O nouă trăsătură importantă în cultura postdecembristă se referă
la separarea bogăției de muncă, în sensul că bogăția în postcomunism
nu provine din rezultatele muncii, ci din redistribuiri efectuate pe orice
cale (Pasti, 2006). Caracterul imoral și deseori ilegal al redistribuirii ca
modalitate de formare a noului capital a constat în faptul că aceasta s‐a
concretizat în reîmpărțirea după criterii politice atât a avuției materiale
a statului, cât și a fondurilor publice, la acest proces de îmbogățire
marea majoritate a populației neavând acces. Redistribuirea resurselor
publice s‐a efectuat prin privatizarea, în numeroase cazuri
netransparentă și ineficientă, a proprietății de stat și, concomitent, prin
accesul privilegiat al unor grupuri restrânse de interese la banii publici.
Pe lângă redistribuirea resurselor publice, a avut loc și redistribuirea
resurselor private aparținând cetățenilor, care s‐a realizat prin
utilizarea a numeroase „speculații și inginerii financiare” ad‐hoc.
Aceste evoluții s‐au înregistrat în contextul existenței unui vid
legislativ (între începutul anului 1990, când s‐a declanșat anularea
vechilor reglementări juridice ale economiei socialiste, și momentele de
introducere treptată, uneori după mulți ani, a noii legislații specifice
economiei de piață), precum și al adoptării unui cadru juridic cu
numeroase asimetrii între libertăți și răspundere, precum și între
drepturi și obligații (Georgescu, 2014). Astfel, în baza unor principii
general acceptate, cum sunt democrația, statul de drept, economia de
piață, apărarea și garantarea proprietății, grupuri influente de interese
au susținut introducerea în legislație, cu precădere, a drepturilor
beneficiarilor actelor normative respective și cu mult mai puțin a
obligațiilor celor vizați de legile respective, prin aceasta, cadrul juridic
nou adoptat conținând abateri semnificative față de cel din statele
dezvoltate, invocat ca referință în momentele adoptării legilor, țări spre
care ne doream convergența instituțională și privind nivelul bunăstării.
Transferul capitalului dinspre stat către o minoritate pentru care
nu existau criterii legitime de alegere a fost făcut prin ceea ce numim
acum corupție, clientelism, nepotism (Pasti, 2006).
În condițiile trecerii în ritm accelerat la economia de piață și
democrație, precum și pe fondul constrângerilor financiare provenite
65
din partea creditorilor instituționali internaționali, capitalul privat din

România postcomunistă s‐a format în mod preponderent prin
redistribuire de la stat către sectorul particular. Acest proces, care s‐a
realizat prin numeroase căi și instrumente, multe dintre acestea
situându‐se la limita legii sau chiar dincolo de aceasta, a constat în
desfășurarea a două acțiuni concomitente, respectiv naționalizarea
(socializarea) de către stat a pierderilor, concomitent cu privatizarea,
tot de către acesta, a profiturilor (Georgescu, 2002).
Din perspectivă politică, societatea nou formată a fost numită și
„capitalism de cumetrie, unde un grup de indivizi interesaţi parazitează
finanţele statului, naţionalizând pierderile lor şi reţinând profitul”
(Iliescu, 2002).
Din analiza relației dintre capitalul privat românesc și patrimoniul
individual al cetățenilor rezidenți, rezultă că, în perioada 2004‐2016,
patrimoniul privat a sporit mai rapid (+137%, respectiv +225 mld. euro)
față de capitalul propriu al agenților economici cu acționariat românesc
(+128%, adică +20 mld. euro). În cadrul patrimoniului privat, se remarcă
majorarea mai accelerată a activelor financiare, cu 294% (+64 mld. euro)
comparativ cu activele nefinanciare, care au crescut cu 113% (+161 mld.
euro). În același timp, datoriile sectorului privat autohton au sporit
accelerat (cu 63,9 mld. euro, respectiv +214%), ceea ce reflectă
caracterul accentuat al indisciplinei de plăți din economia românească,
demonstrat și de creșterea de 5,93 ori a necesarului suplimentar de
capital pentru respectarea cerințelor legale specifice de către firmele
private românești (de la 2,7 mld. euro la 16,1 mld. euro, respectiv +13,3
mld. euro). Rezultă că, în paralel cu transferul proprietății de stat în
sectorul privat, pe fondul unei legislații comerciale, fiscale și contabile
asimetrice, care înclină avantajele în favoarea agenților economici
indisciplinați financiar, numeroși întreprinzători autohtoni au procedat
la „drenarea” unor importante sume de bani din capitalul firmelor în
patrimoniul individual, acest comportament total anormal față de
exigențele unei economii de piață funcționale afectând profund
potențialul economic și perspectivele de dezvoltare ale României. Astfel,
este de subliniat că raportul dintre capital și patrimoniul privat,
reprezentat de activele financiare, s‐a deteriorat de la 71% în anul 2004
la numai 41% în 2016. Deteriorarea semnificativă a acestui raport
(–30 p.p.) demonstrează amploarea „optimizării” pe care a efectuat‐o
66
antreprenorul român între capitalizarea firmei și a propriei gospodării, în

favoarea acesteia din urmă.
În condițiile în care legislația economico‐financiară și instituțiile
statului din România ar fi promovat principiul constrângerilor bugetare
tari (Kornai, 2011) specific economiei de piață capitaliste, nu ar fi fost
posibilă „drenarea” de către proprietari a unor sume mari de bani
dinspre firme către patrimoniul propriu, ceea ce ar fi generat un nivel
de capitalizare a firmelor în concordanță cu prevederile legale, dar și o
reducere a avuției financiare personale a acționarilor firmelor cu deficit
de capital. Într‐un asemenea context, s‐ar fi respectat principiul enunțat
de Madgearu (1944), conform căruia „întreprinderea formează un
organism sui generis, care are o existență proprie, deosebită de
gospodăria întreprinzătorului”.
Deosebit de practicile și mecanismele descrise anterior, au existat
foarte multe cazuri de întreprinzători autohtoni care, cu spirit
antreprenorial, asumându‐și riscurile aferente liberei inițiative, au
pornit și și‐au dezvoltat organic afacerile, ajungând la performanțe
economico‐financiare remarcabile. Totuși, această categorie de
investitori a fost net dezavantajată în competiția cu capitalul format
prin multiplele mecanisme imorale și ilegale de redistribuire descrise
anterior. De aceea, în timp, unii capitaliști români onești au fost nevoiți
să se limiteze la afaceri de dimensiuni mici și mijlocii, cu o complexitate
relativ redusă, sau unii dintre aceștia chiar să iasă treptat de pe piață,
inclusiv prin valorificarea afacerilor către companii străine cu o
capacitate financiară superioară, ceea ce a afectat forța capitalului
românesc și contribuția acestuia la dezvoltarea țării.

67

Capitolul 2

CAPITALUL – RESURSĂ FINANCIARĂ
PROPRIE PERMANENTĂ

Cuprins

Capitalul – resursă financiară proprie permanentă ....................................... 72

2.1. Evoluţia capitalului şi modificări structurale ................. 72
2.1.1. Capitalul la nivelul economiei a sporit accelerat
şi a înregistrat mutaţii importante în structură ...... 72
2.1.2. Schimbarea formei de proprietate a firmelor
dinspre stat către sectorul privat nu a fost
suficient valorificată ....................................................... 79
2.2. Economia reală şi vulnerabilitățile acesteia .................... 84
2.3. Capitalizarea firmelor ............................................................... 98
2.3.1. Gradul de capitalizare s‐a deteriorat în timp ....... 98
2.3.2. Comportamentul antreprenorilor
este insuficient orientat spre dezvoltarea
propriilor firme .............................................................. 109
2.4. Rezultatele financiare şi disciplina de plăţi .................. 117
2.4.1. Pierderile au crescut accelerat ................................ 117
2.4.2. Disciplina de plăţi este profund viciată ................ 129
2.5. Caracteristici atipice şi necorelări bilanţiere
în sectorul societăţilor comerciale .................................. 139
2.5.1. Firme fără venituri, dar cu cheltuieli mari
şi pierderi – o anomalie în economia
de piaţă funcțională ..................................................... 139
2.5.2. Pierderile persistente ale societăţilor
comerciale au erodat baza de capital şi au
condus la necorelarea scadenţei activelor
şi pasivelor ....................................................................... 142
2.6. Comportamentul capitalului şi consecinţele
financiare .................................................................................... 150
70
Capitolul 2. Capitalul – resursă financiară proprie permanentă
2.6.1. Finanţarea activităţii firmelor se face

preponderent prin datorii, în detrimentul
aportului de capital ..................................................... 150
2.6.2. Condiţiile legale privind capitalizarea nu sunt
respectate de numeroase societăţi comerciale ...... 164
2.6.3. Pentru recapitalizarea firmelor la nivelul
prevăzut de lege, sunt necesare fonduri
substanţiale de la acţionari ...................................... 169
2.6.4. Pierderile şi subcapitalizarea firmelor
au provocat frecvente insolvenţe ............................ 181
2.6.5. Investitorii străini au urmat conduita
antreprenorilor autohtoni ........................................ 187
2.7. Efecte negative la nivel macroeconomic cauzate
de menținerea firmelor neviabile în activitate .......... 192
2.8. Remarci finale ............................................................................ 197

71

Capitolul 2

CAPITALUL – RESURSĂ FINANCIARĂ
PROPRIE PERMANENTĂ

În acest capitol este analizat capitalul din punctul de vedere al
rolului acestuia ca resursă financiară proprie permanentă (pe partea de
pasiv bilanţier), evidenţiindu‐se formarea capitalului privat în România
îndeosebi prin transferul proprietății dinspre sectorul de stat către cel
privat. Cu precădere, este examinată dinamica la nivelul sectorului
firmelor, cu accent pe evoluţia capitalizării, a gradului de îndatorare, precum
și a comportamentului capitalului, inclusiv a consecințelor financiare,
identificându‐se vulnerabilităţile structurale la nivel microeconomic.
2.1. Evoluţia capitalului şi modificări structurale
2.1.1. Capitalul la nivelul economiei a sporit accelerat

şi a înregistrat mutaţii importante în structură
În termeni generali, capitalul reprezintă suma de bani şi aportul în

natură investite într‐o afacere. Caracteristica principală a capitalului o
constituie faptul că antreprenorul, care îşi transformă o parte din avuţia
sa în capital, adoptă o decizie economică prin care îşi angajează, cu
riscul aferent, resursele pe termenul cel mai îndelungat din punctul de
vedere al exigibilităţii (superior ca scadenţă datoriilor către diverşi
creditori – furnizori, bănci, buget etc.). De aceea, capitalul propriu se
mai numeşte şi resursă financiară permanentă.
Capitalul propriu al unei firme se constituie prin aportul
proprietarilor (capitalul social, respectiv sume puse la dispoziţia firmei în
momentul înfiinţării acesteia, ca aport în numerar şi/sau în natură), prin
reinvestirea profiturilor obţinute sau din surse nerambursabile
72
(subvenţii, donaţii). Capitalul propriu reprezintă dreptul rezidual al

acţionarilor sau asociaţilor faţă de activele societăţii comerciale, după
deducerea tuturor datoriilor sale. De asemenea, acesta reprezintă
garanţia partenerilor firmei asupra solidităţii respectivei societăţi, fiind
destinat finanţării durabile a activului patrimonial. Prin urmare,
corespondentul pe partea de activ bilanţier al capitalului propriu
(reprezentând volumul resurselor proprii permanente) îl constituie
activele fixe (corporale şi necorporale), respectiv resursele reale pe care
antreprenorii le folosesc pentru producerea bunurilor şi serviciilor.
Literatura de specialitate arată că factorul capital este o sursă de
„putere” a unei economii, fiind necesară cunoaşterea modului de
formare şi caracteristicile capitalului, pentru a înţelege în profunzime
capitalismul (Nitzan şi Bichler, 2009).
Pentru a analiza evoluţia capitalului în economia românească,
respectiv la nivelul firmelor, instituţiilor financiare, administraţiei
publice, gospodăriilor populaţiei etc., s‐au utilizat Conturile financiare
naţionale17 (conform Sistemului european de conturi, SEC 2010), care
oferă informaţii referitoare la participaţiile deţinute de entităţile
menţionate la companiile nefinanciare, instituţiile financiare şi
administraţia publică. Reprezentând circa 90% din capital, participaţiile
sunt active financiare care reflectă o creanţă generatoare de dividende
în cazul activităţii rentabile, precum şi o creanţă asupra valorii
reziduale a unei societăţi aflate în faliment sau lichidare, după ce toate
celelalte creanţe au fost soluţionate. Deţinerea în proprietate a unor
participaţii în entităţi juridice este, de obicei, evidenţiată prin acţiuni
(cotate sau necotate), certificate de depozit, titluri de participare etc.18.

17 Conturile financiare naționale sunt parte a contabilităţii naţionale (CN), aceasta fiind un
sistem care permite urmărirea proceselor legate de producţia de bunuri economice, de

formarea şi repartiţia veniturilor în societate, precum şi de consumul şi acumularea de
bunuri economice (pentru creşterea patrimoniului naţional). Activităţile în cadrul CN se
împart în patru mari grupe, respectiv: (1) activităţi care creează venituri prin
producerea de bunuri care satisfac direct sau indirect trebuinţele economice; (2)
activităţi care folosesc veniturile pentru consum; (3) activităţi care utilizează veniturile
pentru creşterea patrimoniului tehnico‐material (acumulare) şi (4) activităţi legate de
acordarea, respectiv de angajarea de credite (Ciucur et al., 2003).
18 Regulamentul UE nr. 549/2013 privind Sistemul european de conturi naţionale şi
regionale din Uniunea Europeană.
73

În perioada 1997–2016, conform informaţiilor din Conturile

financiare naţionale, capitalul din economia românească s‐a multiplicat
de 5,5 ori, de la 22 mld. euro la 120 mld. euro (+98 mld. euro). În
structura acestuia, se constată că sectorul companiilor nefinanciare şi‐a
sporit capitalurile de 4,5 ori, de la 19,2 mld. euro în anul 1997 la 86,2
mld. euro (+67 mld. euro), în timp ce sectorul financiar19 a cunoscut, în
acelaşi interval de timp, un ritm mult mai alert de creştere a capitalului,
respectiv de 10,9 ori (+22,7 mld. euro), de la 2,3 mld. euro la 25 mld.
euro20. Menţionăm că datele pentru anul 1997 includ şi informaţii
privind anumite bănci şi fonduri de investiţii care, în anii 1998–2000, au
intrat în faliment. Prin ieşirea acestora de pe piaţă, situația sistemului
financiar s‐a îmbunătățit. În acelaşi timp, dincolo de pierderile
individuale suferite de diferite grupuri de cetăţeni, firmele şi populaţia
au fost afectate prin reducerea creditului, intermedierea financiară21
contractându‐se de la 14% în 1997 la minimul istoric de 9,2% în anul
2000 (detalii în Capitolul 4).
Pentru sectorul financiar, mai edificatoare este comparaţia cu anul
2000, când baza de pornire a capitalului bancar era semnificativ mai
sănătoasă, crescând în anii următori pe fondul privatizării şi al
restructurării sectorului bancar, precum şi al intrării pe piaţă a băncilor
străine, care au investit sume substanţiale de capital şi au aplicat proiecte
moderne de afaceri. Astfel, în perioada 2000–2016, capitalul sistemului
financiar a sporit într‐un ritm foarte accelerat, respectiv de 17,9 ori
(+23,6 mld. euro), de la 1,4 mld. euro la 25 mld. euro.
În condiţiile acestor evoluţii, ponderea companiilor nefinanciare în
totalul capitalului din economie s‐a redus de la 87% în anul 1997 la
72% în anul 2016 (–15 p.p.). În acelaşi interval, contribuţia relativă a

19 Societăţi care acceptă depozite (exclusiv banca centrală), fonduri de piaţă monetară,
fonduri de investiţii, alţi intermediari financiari, auxiliari financiari, instituţii

financiare captive şi societăţi de asigurare.
20 Diferenţa dintre totalul capitalului din economie (120 mld. euro în anul 2016) şi suma
dintre capitalul companiilor nefinanciare (86,2 mld. euro) şi cel al sectorului financiar
(25 mld. euro) provine din capitalul băncii centrale (3,9 mld. euro), al instituţiilor fără
scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populaţiei (2,5 mld. euro) şi al administraţiilor
publice (2,4 mld. euro). Aceeaşi explicaţie este valabilă şi pentru anii anteriori.
21 Raportul dintre creditul către sectorul privat (neguvernamental) şi PIB.
74
românesc), de la 91% (17,4 mld. euro) în anul 1997 la 52% (45,1 mld.
euro) în anul 2016, din care 40% capital privat şi 12% capital de stat. De
subliniat că ponderea în total a capitalului privat românesc s‐a majorat în
această perioadă de 20 de ani cu numai 4 p.p. (de la 36% în anul 1997 la
40% în 2016) faţă de cea a capitalului străin, care a sporit cu 39 p.p. În
consecinţă, în anul 2016, stocul de capital al firmelor era compus din:
capitalul statului în sumă de 10,3 mld. euro (faţă de 10,6 mld. în 1997,
respectiv o scădere de 3%), capitalul privat românesc totalizând 34,8
mld. euro (creştere de 5,1 ori, de la 6,8 mld. euro) şi capitalul străin în
sumă de 41,1 mld. euro (avans de 23 de ori, de la 1,8 mld. euro).
Ca efect al acestor transformări structurale profunde, s‐au produs
mutaţii semnificative în ceea ce priveşte ponderile deţinute de diferitele
categorii de acţionari în stocul total de capital. Astfel: i) antreprenorii
străini deţineau în anul 1997 numai 9% (1,8 mld. euro) din totalul
capitalului companiilor nefinanciare, pentru ca în anul 2016 să îşi
sporească participaţiile la 48% din total (41,1 mld. euro);
ii) gospodăriile populaţiei deţineau 30% (5,8 mld. euro) în anul 1997,
iar în 2016, acţiunile acestora reprezentau 23% (20 mld. euro);
iii) companiile nefinanciare private româneşti înregistrau o pondere de
3% (0,5 mld. euro) în anul 1997 şi de 13% (10,9 mld. euro) în 2016;
iv) ponderea statului (sectorul administraţie publică) a scăzut
semnificativ, de la 55% (10,6 mld. euro) în anul 1997 la 12% (10,3 mld.
euro) în 2016 şi v) alte sectoare deţineau 2% (0,5 mld. euro) în anul
1997, iar în anul 2016 aveau o pondere de 4% (3,9 mld. euro).
Se constată că, în cazul firmelor, capitalul străin a devenit
majoritar în totalul capitalului privat în anul 2016 (54% comparativ cu
20% în 1997). Mai mult, în timp ce capitalul străin în valoare de 41,1
mld. euro (48% din totalul capitalului companiilor nefinanciare în anul
2016) este în general concentrat, fiind deţinut de firme mari (corporaţii
multinaţionale şi alte companii de dimensiuni mari), capitalul românesc
în sumă de 45,1 mld. euro (52% din total, din care 40% capital privat şi
12% capital de stat) este relativ dispersat, aparţinând atât populaţiei
(44% din capitalul autohton), cât și firmelor (24%), statului (23%) şi
altor sectoare instituţionale (9%).
De subliniat că majorarea capitalului companiilor nefinanciare (de
4,5 ori în perioada 1997–2016) s‐a înregistrat şi pe fondul creşterii
numărului de agenţi economici: de la 380,5 mii de firme în 1997 la
77

634,5 mii de companii în anul 2016 (+254 mii de unităţi, respectiv

+67%). Respectiva evoluţie reflectă avansul considerabil al numărului
de firme private (+257,2 mii de unităţi, respectiv +68%), numărul
companiilor de stat scăzând semnificativ (cu 3,2 mii de unităţi,
respectiv –68%, de la 4,7 mii de companii la 1,5 mii). Reducerea
ponderii firmelor de stat nu s‐a manifestat numai la nivelul capitalului
şi al numărului de agenţi economici, ci şi în ceea ce priveşte aportul
acestora în: i) veniturile totale ale sectorului companiilor nefinanciare,
care s‐au redus de la 41% în 1997 la 4% în 2016; ii) valoarea adăugată,
de la 49% la 7% şi iii) activele totale, de la 60% la 12%.
Şi în sectorul financiar s‐au înregistrat schimbări importante în
ceea ce priveşte deţinătorii de capital. În anul 1997, acţionarii privaţi
deţineau 86% (aproximativ 2 mld. euro) din totalul de 2,3 mld. euro al
capitalului instituţiilor financiare, pentru ca, în 2016, ponderea acestor
acţionari să fie de 94% (23,5 mld. euro) din totalul de 25 mld. euro. În
aceeaşi perioadă de timp, ponderea sectorului de stat în cadrul
sistemului financiar s‐a redus de la 14% (0,3 mld. euro) la 6% (1,5 mld.
euro). În funcţie de originea capitalului, se constată că ponderea
capitalului românesc în totalul capitalului sectorului financiar s‐a redus
de la 86% (2 mld. euro) în anul 1997 la 53% (13 mld. euro) în 2016. În
acelaşi timp, contribuţia relativă a capitalului străin a crescut de la 14%
(0,3 mld. euro) la 47% (11,7 mld. euro).
În cadrul sectorului financiar, există diferenţe majore între
subsectoarele acestuia în ceea ce priveşte originea proprietarilor de
capital. Astfel, în subsectorul bancar, care reprezintă componenta cea
mai activă din punctul de vedere al cotei de piaţă, antreprenorii străini
şi‐au sporit participaţiile de la 30% (0,3 mld. euro din totalul capitalului
bancar, însumând 1 miliard euro) în anul 1997 la 75% în 2016 (7,7 mld.
euro din totalul de 10,3 mld. euro, detalii în Capitolul 4). În cazul
fondurilor de investiţii, acţionarii autohtoni deţin 78% din capital în
anul 2016. Se constată însă, şi în acest subsector, comprimarea
proprietăţii acţionarilor autohtoni de la 100% din total (1,2 mld. euro)
în 1997 la 78% (7 mld. euro din 9 mld. euro) în anul 2016.
În concluzie, după anul 1989, dar cu deosebire după anul 1997,
mutaţiile în structura capitalului din România s‐au produs prin
deplasarea acestuia dinspre sectorul de stat înspre sectorul privat, iar
în cadrul celui din urmă, de la capitalul autohton către capitalul străin.
78

tranziţie prin reformele economice aplicate are o structură insuficient

de eficace pentru a realiza ocuparea la un nivel ridicat a forţei de muncă
disponibile şi a‐i asigura, concomitent, venituri acceptabile.
La finalul anului 2016, în România, rata şomajului22, calculată ca
raport între numărul de şomeri şi populaţia activă, era de 5,9%, în
condiţiile existenţei a 530 mii de persoane fără loc de muncă şi a unei
populaţii active de 9 mil. de persoane. Statistica naţională privind rata
şomajului este mult redusă de cei 3,4 mil. de români plecaţi la muncă în
străinătate, reprezentând 38% din populaţia activă23 autohtonă. Acest
procent foarte ridicat demonstrează că, în România, problema lipsei
locurilor de muncă este acută, iar fenomenul migraţiei are o amploare
semnificativ mai sporită comparativ cu alte ţări din regiune: i) în
Slovacia, numai 12% din forţa de muncă a emigrat până în prezent (342
mii de persoane faţă de 2,8 mil. de persoane populaţie activă în 2016);
ii) în Ungaria, ponderea emigranţilor în populaţia activă este de doar
13% (596 mii de persoane faţă de 4,6 mil.); iii) în Cehia, ponderea
emigranţilor este de 18% din populaţia activă (933 mii din 5,3 mil. de
persoane) şi iv) în Polonia, ponderea este 26% (4,5 mil. de emigranţi
comparativ cu populaţia activă de 17,1 mil. de persoane). În unele dintre
ţările menţionate, rata şomajului este într‐adevăr mai mare decât nivelul
din România (de 5,9% în 2016): Slovacia înregistrează o rată a şomajului
de 9,7%, iar Polonia 6,2%; în Cehia şi Ungaria însă, rata şomajului este
mai redusă decât în ţara noastră (4%, respectiv 5,1%).
În România, migraţia, inclusiv a populaţiei cu studii superioare
(brain drain) a condus la scăderea productivităţii, la încetinirea ritmului
de convergenţă a veniturilor, la comprimarea numărului de salariaţi
calificaţi şi la creşterea poverii fiscale asupra populaţiei rămase în ţară, în
condiţiile înrăutăţirii accentuate a raportului dintre numărul de salariaţi
şi pensionari.

22 Conform definiţiei Biroului Internaţional al Muncii.
23 Populaţia activă cuprinde populaţia ocupată şi şomerii (conform EUROSTAT). În
populaţia ocupată sunt incluse toate persoanele în vârstă de peste 15 ani care au
lucrat cel puţin o oră în săptămâna de referinţă (sau absentează temporar de pe
piaţa muncii). Şomerii sunt definiţi ca persoane fără loc de muncă în perioada de
referinţă, dar care au căutat activ un loc de muncă în patru săptămâni anterioare şi
sunt disponibile să înceapă munca imediat sau în decurs de două săptămâni.
80
În perioada de după declanşarea crizei, ajustarea numărului de

salariaţi a fost mult mai puternică în cazul firmelor private, numărul
angajaţilor diminuându‐se cu 13% în 2009 faţă de 2008 (–540 mii de
persoane, de la 4,07 mil. la 3,53 mil.), comparativ cu scăderea de 5%
(–21 mii de salariaţi, de la 389 mii la 368 mii24) pentru firmele de stat,
ceea ce evidenţiază vulnerabilitatea la şocuri a forţei de muncă din
mediul privat. Rezultă, de asemenea, necesitatea îmbunătăţirii
structurii economice astfel încât să se asigure locuri de muncă mai
stabile în industrii productive, competitive şi mai uşor adaptabile
schimbărilor din mediul de afaceri. Pe de altă parte, această evoluţie
negativă, nesustenabilă din punct de vedere social demonstrează
oportunitatea asigurării unui raport mai echilibrat între drepturile
salariaţilor şi cele ale angajatorilor, având în vedere că suportarea
consecinţelor crizei în România s‐a localizat aproape în exclusivitate la
nivelul angajaţilor (aşa cum vom arăta în Capitolul 5).
Pe baza analizei la nivelul firmelor25, se constată că schimbarea
structurii formei de proprietate nu a generat sporirea profitabilităţii
economiei comparativ cu situaţia de la începutul anilor ’90. Aceasta,
deoarece mutaţiile structurale în domeniul proprietăţii, care s‐au
accentuat începând cu anul 2000, au condus la un factor subunitar de
multiplicare a profitului, calculat ca raport între modificarea ponderii
sectorului privat în volumul profitului şi schimbarea ponderii acestui
sector în veniturile totale din economie. În perioada 2000–2016,
multiplicarea profitului a fost de 0,72. Aşadar, firmele private cu profit
şi‐au majorat ponderea în volumul profitului total cu doar 11,9 p.p. (de
la 81,5% în anul 2000 la 93,4% în 2016, Graficul 2.4), deşi contribuţia
companiilor private la totalul veniturilor a crescut cu 16,4 p.p. (de la
79,9% la 96,3%).
Factorul de multiplicare a pierderilor, reprezentând raportul
dintre modificarea ponderii sectorului privat în volumul total al
pierderilor şi schimbarea ponderii acestui sector în cheltuielile de

24 Pornind de la informațiile la nivel de firmă, pe baza bilanțurilor anuale depuse la
Ministerul Finanțelor Publice.

25 Analiză efectuată pe baza datelor la nivel microeconomic, pornind de la bilanţurile
contabile ale tuturor companiilor din România. În anul 2016, diferenţa dintre
nivelul capitalurilor proprii ale firmelor, conform Conturilor financiare naţionale, şi
sumele obţinute prin însumarea bilanţurilor individuale este de 0,1%.
81

de alertă privind profitabilitatea scăzută a sectorului privat, cu capital

autohton şi străin, din economia românească. O astfel de analiză,
esenţială pentru evaluarea efectelor produse de mutaţiile în structura
capitalului din România, a fost efectuată pentru prima dată în România
de Georgescu (2015a).
Constatările de mai sus demonstrează că, în ţara noastră,
schimbarea, după anul 1989, a formei de proprietate dinspre sectorul
de stat către cel privat nu s‐a reflectat, aşa cum prevede teoria
economiei capitaliste, în creşterea profitabilităţii firmelor, pe baza unei
mai eficiente alocări şi utilizări a resurselor în economie, având ca
motor interesul acţionarului privat.
2.2. Economia reală și vulnerabilitățile acesteia
Structura economică a României se confruntă cu mai multe

realităţi negative, pe care le expunem în continuare.
În primul rând, sectorul firmelor din țara noastră este
subdimensionat raportat la mărimea pieţei autohtone şi comparativ cu
celelalte state europene. În anul 2015, România înregistra cel mai mic
număr de IMM la suta de locuitori din rândul țărilor membre UE,
respectiv 2,2 unităţi/100 de locuitori, nivel situat la jumătate
comparativ cu media UE (4,5 firme) şi semnificativ sub state din
regiune, precum Cehia (9,4 unităţi), Slovacia (7,5), Slovenia (6,4),
Lituania (5,4), Ungaria (5,3) sau Polonia (4,1). Această situaţie este
îngrijorătoare, având în vedere că firmele reprezintă principala sursă de
creare a valorii adăugate brute (VAB) şi a PIB într‐o economie.
În al doilea rând, pe fondul unei culturi antreprenoriale reduse şi al
unei voinţe slabe a proprietarilor de firme pentru asumarea riscurilor şi a
răspunderii economico‐juridice faţă de propriile afaceri, 98% dintre
societăţile comerciale din România sunt organizate sub formă de societăţi
cu răspundere limitată (SRL) care, aşa cum arată şi numele, angajează
într‐o măsură foarte redusă responsabilitatea acţionarilor faţă de creditori,
respectiv în limita unui capital minim de 200 lei, echivalentul a 44 euro.
Cele mai multe astfel de SRL au o durată de viaţă redusă şi activează în
sectoare care presupun procese tehnologice puţin complexe.
84
Conform prevederilor Legii nr. 31/1990 privind societăţile

comerciale, aceste entități se pot constitui în una dintre următoarele
forme: (1) societate în nume colectiv (SNC); (2) societate în comandită
simplă (SCS); (3) societate pe acţiuni (SA); (4) societate în comandită pe
acţiuni (SCA) şi (5) societate cu răspundere limitată (SRL). În primele
patru cazuri, potrivit acestei legi, asociaţii/acţionarii „răspund nelimitat
şi solidar pentru obligaţiile sociale”, iar creditorii firmei „se vor
îndrepta mai întâi împotriva acesteia pentru obligaţiile ei şi numai dacă
societatea nu le plăteşte în termen de cel mult 15 zile de la data punerii
în întârziere se vor putea îndrepta împotriva acestor asociaţi”. În
schimb, în cazul SRL, asociaţii „răspund numai până la concurenţa
capitalului social subscris”.
Prin Legea nr. 31/1990, s‐a stabilit inițial un nivel scăzut al
aportului de capital social al firmelor, pentru a încuraja antreprenorii
români şi străini să iniţieze afaceri în scopul creării unor noi locuri de
muncă, al sporirii valorii adăugate şi a veniturilor bugetare. Prin
urmare, pentru ca un antreprenor să pornească o afacere sub formă de
SRL, are nevoie în ţara noastră de doar 4426 euro (200 lei), capitalul
minim necesar fiind relativ redus şi în cazul societăţilor pe acţiuni (SA),
respectiv de 19.608 euro (90.000 lei). Comparativ, pentru înfiinţarea
unui SRL în Ungaria, legislaţia prevede un aport minim de capital
însumând 9.600 euro, în Polonia 1.250 euro, iar în Cehia 5.000 euro. În
cazul în care se optează pentru forma de organizare SA, acţionarii
trebuie să subscrie un capital de minimum 80.000 euro în Ungaria,
24.000 euro în Polonia şi 50.000 euro în Cehia.
Având în vedere că nivelul veniturilor cetăţenilor în România este
semnificativ mai scăzut decât în ţările menţionate (în anul 2016, costurile
orare cu forţa de muncă au fost cu 50% mai mici faţă de Ungaria, cu 56%
mai reduse comparativ cu Polonia, respectiv cu 85% raportat la Cehia),
apreciem că se justifică înregistrarea unor diferenţe între România şi
statele menţionate în ceea ce priveşte stabilirea nivelului minim al
capitalului pentru înfiinţarea societăţilor comerciale pe acţiuni (SA). Dar
decalajul nu mai este fundamentat în cazul SRL, pentru care capitalul
minim reglementat în România este substanţial mai redus (între 28 şi 218

26 Conform articolelor 10, în cazul SA, şi 11, în cazul SRL, din Legea nr. 31/1990.
Transformarea în euro s‐a făcut pe baza cursului mediu euro/RON din luna
octombrie 2017.
85

ori) decât în celelalte state analizate, mai ales că, în ţara noastră, acest tip
de companii reprezintă categoria predominantă.
Rezultă că, prin comportamentul lor, antreprenorii din România
manifestă preferinţă pentru limitarea răspunderii faţă de propriile firme,
această realitate fiind demonstrată de predominanţa covârşitoare a
societăţilor comerciale constituite sub formă de SRL. În anul 2016, acest
tip de firme generau 75% din cifra de afaceri şi 72% din VAB total, ceea ce
reprezintă creşteri semnificative comparativ cu anul 2000, când ponderile
erau de 50%, respectiv de 38%. De asemenea, în firmele de tip SRL este
angajată 79% (3 mil. de salariaţi) din forţa de muncă din companiile
nefinanciare (mai mult decât dublu faţă de 37% în anul 2000).
La nivelul SRL este generat aproape 77% din profitul aferent firmelor
rentabile (14,3 mld. euro din totalul de 18,6 mld. euro), respectiv 71% din
pierderea totală (5,2 mld. euro din 7,3 mld. euro). De subliniat faptul că,
raportat la anul 2000, ponderea firmelor organizate ca SRL a crescut mult
mai alert în structura pierderilor totale comparativ cu majorarea rolului
acestor firme în generarea de profit (Graficul 2.6). Astfel, dacă în anul 2000
SRL provocau numai 23% din pierderea sectorului companiilor
nefinanciare (0,8 mld. euro din 3,5 mld. euro), în anul 2016, această
pondere a crescut la 71% (+48 p.p.).
În schimb, rolul SRL în generarea de profit a crescut mult mai lent
în intervalul 2000–2016, de la 47% din total la 77% (cu numai 30 p.p.).
Accelerarea pierderilor la nivelul SRL s‐a înregistrat cu precădere
începând cu anul 2007 (când ponderea SRL în pierderea agregată s‐a
majorat de la 48% în 2006 la 67%), în ultimii ani, acestea reprezentând
în medie aproape 70% din rezultatele negative ale firmelor. Respectiva
situaţie demonstrează că asumarea răspunderilor limitate de către
acţionari, prin forma de organizare a firmelor preponderent ca SRL, a
condus la un comportament cvasigeneralizat de indisciplină financiară în
economie şi la eforturi minime din partea majorităţii antreprenorilor
pentru asigurarea viabilităţii pe termen lung a companiilor la care sunt
proprietari. Aceştia şi‐au lăsat propriile firme să înregistreze an de an
pierderi, care le‐au erodat capitalul, iar în loc de aport de capital nou
pentru redresarea situaţiei financiare a societăţilor, au preferat, pentru a le
folosi pe intervale relativ scurte de timp, să le acorde împrumuturi din
fondurile proprii (credite de la acţionari sau entităţi afiliate), aşa cum vom
arăta pe parcursul acestui capitol.
86
În al patrulea rând, modelul de afaceri al firmelor private cu capital

autohton se caracterizează printr‐un grad tehnologic şi de cunoaştere
scăzute, cu o productivitate redusă, aspect demonstrat de faptul că, deşi
companiile româneşti reprezintă cea mai numeroasă categorie de firme
(91,5% din total) şi angajează 65% din forţa de muncă, generează doar
48% din VAB (Tabelul 2.1). Această realitate negativă este înregistrată
în contextul în care 98,4% dintre firmele româneşti sunt constituite ca
SRL, dintre acestea 34% având ca obiect de activitate comerţul, 42%
serviciile (majoritatea cu nivel scăzut de calificare) şi utilităţile, iar 12%
construcţiile şi imobiliarele. Activităţile menţionate, prin natura lor,
presupun un stadiu tehnologic relativ redus şi o capacitate scăzută de
generare a valorii adăugate în economie.
Așadar, capitalul privat românesc şi‐a pierdut din substanţa pe
care o avea, mai ales în zona productivă, ca urmare a măsurilor de
privatizare şi de restructurare, astfel că, în prezent, firmele cu
acționariat autohton sunt predominante în construcții, industria
alimentară, transport, agricultură și sănătate, în timp ce companiile
străine domină industria, acest lucru fiind evidențiat și în alte studii de
specialitate (Patronatul Investitorilor Autohtoni – PIAROM, 2018). Mai
mult, dintre cele 12 companii cu capital românesc având vânzări de
peste un miliard de lei în anul 2016, numai una provine din industrie,
respectiv din ramura fabricării de mobilă (activitate cu un nivel
tehnologic redus), restul activând în comerț (nouă unități) și în
servicii – telecomunicații și transporturi aeriene (Ziarul financiar, 2018). În
alte țări foste socialiste, firmele autohtone au fost și sunt susţinute de stat
să realizeze produse cu valoare adăugată mai ridicată, fără încălcarea
normelor europene (de exemplu, prin practica solicitării de către
autoritățile publice ca bunurile achiziționate de către acestea, bunuri cu un
nivel tehnologic ridicat, să fie cel puțin parțial produse pe plan local).
Firmele cu capital străin, în pofida faptului că sunt mult mai puţin
numeroase, concentrează o parte semnificativă a activităţii din România
(Tabelul 2.1), acestea generând VAB mai ridicat față de societăţile
comerciale cu capital românesc, indiferent de forma de constituire: SRL
străine (7% din numărul total de astfel de firme) creează 43% din VAB
realizat de SRL, deşi angajează numai 27% din numărul de salariaţi;
societăţile pe acţiuni cu capital străin (14% din numărul acestor
companii) generează 59% din VAB aferent SA, cu doar 38% dintre
89

angajaţi. În cadrul industriei, rolul acestor companii este şi mai evident:

cele 10% dintre SRL care activează în industrie şi au capital străin
generează 63% din VAB creat de sectorul SRL, iar 19% dintre firmele
SA ale acestui sector produc 65% din VAB format de segmentul SA.
Companiile având capital străin concentrează, prin urmare, cea mai
mare pondere a activităţii industriale (5700 de firme străine, respectiv
10% din numărul de agenţi economici din industria prelucrătoare
creează în total 64% din VAB aferent acestei subramuri).
Tabelul 2.1. Activitatea economică din România, după forma de

proprietate şi originea capitalului, 201628
Sector privat, din care:
Sector de
Indicator Total firme firme stat
româneşti străine
Capital propriu29 100% 40% 42% 15%
Cifra de afaceri 100% 51% 44% 4%
VAB 100% 48% 44% 7%
Număr de salariaţi 100% 65% 27% 7%
Număr de firme 100% 91,5% 7,2% 0,2%
Sursa: MFP, ONRC, calcule proprii.
Mai mult, activitatea în sectoarele industriei cu grad tehnologic

mediu‐ridicat şi ridicat30 este concentrată la nivelul firmelor cu capital

28 Componentele nu însumează 100% deoarece există un segment (redus) de firme
private cu acţionariat mixt (50% românesc, 50% străin) sau pentru care nu se
cunoaşte acţionariatul.
29 Diferențele în structura capitalului firmelor față de situația din Conturile financiare
naționale sunt explicate, în principal, de faptul că SEC 2010 prevede reclasificarea

anumitor entităţi din sectorul Societăţi nefinanciare (S.11) în sectoarele
Administraţia centrală (S.1311) şi, respectiv, Administraţiile locale (S.1313). Datele
la nivel microeconomic permit însă analiza mai în detaliu a gradului mediu de
capitalizare la nivelul firmei, precum și identificarea asimetriilor și tendințelor
divergente între diferite categorii de societăți comerciale, situații ecranate de
analiza numai a indicatorilor agregați.
30 Clasificarea industriei prelucrătoare şi a serviciilor în funcţie de gradul
tehnologic/cunoaştere s‐a realizat conform grupării EUROSTAT (Indicators on

High‐tech Industry and Knowledge – intensive services).
90

Situaţia menţionată se înregistrează în contextul în care

numeroase firme au un rol modest în activitatea economică. În
economia românească există un număr ridicat şi în creştere de firme:
i) cu venituri zero (deci care nu raportează nicio activitate, dar continuă
să existe pe piaţă), respectiv 26% din numărul total de companii în anul
2016 (164 mii de unităţi); ii) care nu au salariaţi (41,6% din numărul de
firme din economie, respectiv 264 mii de unităţi); iii) având capitaluri
proprii negative (42,3% din total, respectiv 268,5 mii de firme) şi iv)
care îndeplinesc simultan situaţiile anormale de mai sus (100 mii de
unităţi, respectiv 16% din total) (Neagu et al., 2016).
După dimensiunea firmei, corporaţiile32, în număr de aproximativ
1700 (0,27% din numărul total de companii din economie), generează
circa 44% din valoarea adăugată brută a României în anul 2016. Însă, în
funcţie de provenienţa capitalului, se remarcă faptul că rolul predominant
revine corporaţiilor cu capital străin (772 de unităţi), care realizează 28%
din VAB total al ţării, în timp ce corporaţiile private autohtone (736 de
unităţi) au un aport de numai 10%, iar cele cu capital de stat (149 de
unităţi) de 6%. Similar, corporaţiile străine generează 30% din cifra de
afaceri din economie, în timp ce corporaţiile private autohtone produc
numai 12%, iar corporaţiile cu capital de stat contribuie cu doar 3% la
cifra de afaceri totală. Aceste constatări reliefează lipsa de vigoare a
capitalului autohton şi concentrarea activităţii economice din România în
general, a celei mai avansate tehnologic în special la nivelul companiilor cu
capital majoritar străin (Georgescu, 2017).
Rolul important al firmelor străine în economia autohtonă revine
unui număr scăzut de asemenea societăţi comerciale: primele 1%33 dintre
companiile cu capital majoritar străin (doar 456 de firme, reprezentând
0,1% din numărul total de firme din economie) generează peste 60% din
VAB creat de această categorie de companii (şi 27% din totalul VAB din
economie, Graficul 2.11), angajând 57% dintre salariaţii firmelor străine
(596 mii de persoane, respectiv 15% din numărul de angajaţi din
economie).

32 Întreprinderi cu cifră de afaceri de peste 50 mil. euro sau active totale mai mari de
43 mil. euro şi număr de angajaţi de peste 250.

33 Ordonate descrescător în funcție de ponderea în fiecare indicator analizat la nivelul
economiei reale.
94

În acest context, firmele străine: i) raportează pierderi medii

semnificativ mai ridicate faţă de agenţii economici cu capital majoritar
autohton (155 mii euro pe unitate în anul 2016, comparativ cu 17 mii
euro pentru societăţile comerciale private cu capital românesc, detalii
în Secţiunea 2.4.1), ii) prezintă un deficit mediu de capitalizare de 10 ori
mai mare raportat la agenţii economici privaţi cu capital românesc (626
mii euro pe firmă faţă de 64 mii euro, a se vedea Secţiunea 2.6.3) şi iii)
provoacă arierate substanţiale, nivelul mediu al plăţilor restante în
cazul firmelor străine fiind de aproape 4 ori mai ridicat comparativ cu
firmele private cu capital majoritar autohton (590 mii euro pe unitate
faţă de 149 mii euro în anul 2016).
Indicatorii prezentaţi mai sus reliefează indisciplina financiară
accentuată a firmelor străine, care are un impact negativ substanţial
asupra funcționării eficiente a economiei autohtone. Mai mult, în
clasamentul firmelor din România cu cele mai mari pierderi se regăsesc
numeroase filiale ale companiilor multinaţionale. Analizând
profitabilitatea filialelor respectivelor corporaţii internaţionale în alte
state (inclusiv din Europa Centrală şi de Est), se constată o realitate
foarte îngrijorătoare, în sensul că aceleaşi multinaţionale care în ţara
noastră raportează pierderi masive, în alte state din regiune, au o
situaţie financiară mai favorabilă, generând, în multe cazuri, rezultate
pozitive (Cazacu, 2017a).
Constatările anterioare sugerează că destul de multe firme străine
din România nu au intenţia de a efectua investiţii durabile, cu efecte
benefice asupra dezvoltării economice a ţării. În fapt, companiile la care
facem referire dezinvestesc masiv prin pierderi nejustificate, ţinând
seama de profiturile obținute în alte state foste socialiste, în condiţiile în
care, în România, companiile străine respective beneficiază atât de forţă
de muncă şi materii prime mai ieftine, cât şi de o concurenţă slabă din
partea societăţilor comerciale cu capital autohton. Aceste realităţi susţin
concluzia că în România există numeroase cazuri de mutare a profiturilor
în ţara de origine a companiei‐mamă sau în alte ţări cu regim de taxe mai
avantajos, operaţiuni efectuate prin intermediul preţurilor de transfer
care constau, în esenţă, în subfacturarea exporturilor şi/sau
suprafacturarea importurilor. Pentru a se asigura un rol pe deplin benefic
al prezenţei investitorilor străini în economia autohtonă, este necesară
întărirea cadrului legislativ şi instituţional pentru promovarea
96
responsabilităţii sociale a corporaţiilor multinaţionale (corporate social

responsibility34), precum şi pentru identificarea şi sancţionarea fermă a
„optimizărilor fiscale” care exced cadrului legal.
Performanţele financiare la nivel microeconomic prezintă
asimetrii pronunțate, în sensul coexistenței segmentului firmelor cu
performanţe foarte bune din punctul de vedere al profitabilităţii,
productivităţii sau capitalizării cu categoria societăţilor comerciale
(mult mai numeroasă) care prezintă indicatori economici precari
(respectiv cu pierderi persistente, deficit de capitalizare, fără venituri
sau salariaţi, detalii în Secţiunea 2.5). Decalajul între performanţele
celor două categorii opuse de companii înregistrează în România unul
dintre cele mai ridicate niveluri din regiune35 (Cazacu, 2017a).
De altfel, analizând situaţia profitabilităţii, se constată că
diferenţele majore între firmele cu rezultat net pozitiv şi companiile cu
pierderi s‐au accentuat în ultimii ani, în principal în cazul proprietăţii
private. Decalajul sporit între categoria firmelor nerentabile şi
societăţile comerciale profitabile s‐a manifestat atât în cazul firmelor
având capital majoritar autohton, cât şi al celor străine (Graficul 2.12).
Mai mult, se poate observa că firmele private cu capital românesc şi cele
cu capital străin „merg în tandem”36, înregistrând evoluţii similare atât
în ceea ce priveşte dinamica profitului, cât, mai ales, a pierderii.
Decalajul dintre performanţele companiilor de stat s‐a redus uşor în
perioada analizată (Graficul 2.13).
Rezultatele economiei românești depind, în concluzie, într‐o
proporţie semnificativă, de un număr foarte redus de societăţi comerciale
profitabile (în special corporaţii, inclusiv cu capital străin). Șansele de a
îmbunătăți substanțial calitatea mediului de afaceri, prin creșterea
rentabilității și întărirea disciplinei de plăţi, sunt condiționate de
eliminarea, prin mecanismele pieței, a numeroaselor firme cu performanţe
financiare slabe care, în cele mai multe cazuri, au un rol modest în crearea

34 Acest concept se referă la faptul că o organizaţie este responsabilă pentru felul în
care comportamentul propriu afectează societatea şi mediul, având drept piloni

principii fundamentale ca sustenabilitatea, responsabilitatea şi transparenţa
(Crowther şi Aras, 2008), precum şi respectarea spiritului legilor, a standardelor
etice şi a reglementărilor naţionale şi internaţionale.
35 Analiză comparativă cu Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia,
Slovenia şi Ungaria.
36 Nu sunt disponibile informații referitoare la acţionariatul firmelor anterior anului 2003.
97
firmelor (în valoare absolută), gradul de capitalizare a companiilor din

România s‐a degradat în ultimii ani. Apetitul redus pentru risc al
acţionarilor atât români, cât şi străini, precum şi preferinţa acestora
pentru limitarea răspunderii faţă de propriile firme au condus la
creşterea capitalurilor proprii ale societăţilor comerciale din România
semnificativ mai lentă comparativ cu datoriile acestora.
Astfel, în condiţiile sporirii de 6 ori a veniturilor firmelor în
perioada 1994–2016 (+220 mld. euro, de la 43 mld. euro la 263 mld.
euro), capitalurile proprii38 au crescut cu numai 30% (+22 mld. euro, de
la 73 mld. euro la 95 mld. euro), în timp ce datoriile totale ale
societăţilor comerciale s‐au multiplicat accelerat, respectiv de peste 10
ori (+177 mld. euro, de la 19 mld. euro în 1994 la 196 mld. euro în anul
2016). Se poate constata astfel că economia capitalistă actuală din
România este bazată în principal pe datorii, și nu pe capital.
Astfel, extinzând analiza evoluţiei capitalurilor proprii ale firmelor
pentru perioada 1994–2016, rezultă că raportul dintre aceste surse
permanente de finanţare şi totalul pasivelor s‐a comprimat de la 80% în
anul 1994 la 39% în 2000 şi a ajuns la numai 33% în 2016, ceea ce
reprezintă unul dintre cele mai reduse niveluri înregistrate în statele
membre ale Uniunii Europene (UE). Gradul scăzut de capitalizare
corespunde unui raport dintre datorii şi capitalul propriu (debt‐to‐equity
ratio) de 2,1 în anul 2016 față de 0,3 în 1994 (Graficul 2.14).
Dincolo de aceste modificări cantitative, considerăm necesar să
subliniem mutațiile structurale semnificative înregistrate în

evaluarea anumitor instrumente financiare (la valoare de piaţă pe baza indicilor
bursieri sau valoare bilanţieră); ii) faptul că SEC 2010 prevede reclasificarea anumitor
entităţi din sectorul Societăţi nefinanciare (S.11) în sectoarele Administraţia centrală
(S.1311) şi, respectiv, Administraţiile locale (S.1313); aceasta este realizată pe baza unor
indicatori privind gradul de control al statului asupra entităţii respective. În anul 2016,
diferenţa dintre nivelul capitalurilor proprii ale companiilor nefinanciare, conform
Conturilor financiare naţionale, şi sumele obţinute prin însumarea bilanţurilor
individuale este de 0,1%: 86,2 mld. euro (din Conturile financiare) comparativ cu 87
mld. euro (din însumarea informaţiilor individuale).
38 Capitalurile proprii includ şi provizioanele. Acestea sunt asimilate capitalurilor,
întrucât reprezintă surse de finanţare proprii, rezultate din aplicarea principiului

prudenţei în contabilitate, având ca obiect acoperirea unor riscuri şi cheltuieli
incerte (a se vedea şi Pop et al., 2009). Această abordare este folosită și de Banca
Națională a României.
99

componența capitalului după anul 1989, care explică în mare parte

evoluțiile menționate. Ponderea foarte ridicată a capitalului în total
resurse și, respectiv, active din 1994 este generată nu de abundența
fondurilor lichide, ci de preponderența capitalului fix. Dacă s‐ar fi
înregistrat situația inversă, nu existau motive ca economia socialistă să
înregistreze un grad ridicat de ineficiență, imobilizări substanțiale de
mijloace circulante, un blocaj financiar permanent și în creștere de la un
an la altul. În fapt, situația din anul 1994 reprezintă o reproducere a
structurii fondurilor proprii din perioada socialistă, caracterizată, în
condițiile unei industrii dezvoltate extensiv, printr‐un volum foarte
ridicat al activelor fixe (care aveau drept contrapondere valorică în
pasiv „fondul mijloacelor fixe”) și un cuantum scăzut al fondurilor
circulante proprii. Fondurile circulante erau completate, înainte de
1989, cu credite bancare asigurate prin plan, care permiteau „controlul
prin leu” al activității întreprinderilor socialiste. Dar, în condițiile
tensiunilor interne ale planului, nici volumul creditelor nu era suficient
pentru a se respecta durata prevăzută a ciclului de producție, ceea ce
provoca frecvente și semnificative imobilizări de mijloace circulante.
Potrivit contabilității socialiste, activele fixe și cele circulante aveau în
contrapartidă, pe partea de pasiv bilanțier, o reflectare separată a
finanțării mijloacelor fixe și a mijloacelor circulante prin fondul
mijloacelor fixe și, respectiv, al mijloacelor circulante. Noua
metodologie contabilă introdusă în anul 1994 a unificat fondul
mijloacelor fixe cu cel al mijloacelor circulante în cadrul poziției capital,
ceea ce crea impresia unei capitalizări foarte bune a companiilor de stat
foste socialiste în raport cu datoriile acestora. Era numai o aparență,
deoarece esența problemei rămânea aceeași, și anume prea puțin
capital circulant raportat la volumul capitalului fix, ceea ce făcea
necesară restructurarea și capitalizarea firmelor, concomitent cu
privatizarea acestora pe baza unei strategii naționale coerente. Din anul
1997 s‐a optat pentru privatizarea societăților comerciale de stat fără
limită de preț, urmând ca sarcina capitalizării să revină noului
proprietar, potrivit deciziei acestuia referitoare la activitatea viitoare a
firmei, ceea ce a generat concomitent două fenomene: i) „au ieșit din
scenă” masivele întreprinderi socialiste (dintre care mulți „mastodonți”,
așa cum erau numite în acei ani marile uzine socialiste) supradotate cu
capital fix și subfinanțate cu capital circulant și ii) „au intrat în scenă”
100
noi societăți comerciale private, cărora li s‐au impus, potrivit legislației,

cerințe de capital foarte reduse, evoluție care se observă din
următoarele date (Tabelul 2.2):
Tabelul 2.2. Evoluția proprietății și a raportului datorii–capital

Ponderea Ponderea Ponderea Raport
An proprietății de capitalului în datoriilor în datorii pe
stat în total total pasive total pasive capital
1994 94% 80% 20% 0,3
2000 60% 39% 61% 1,6
2008 22% 34% 66% 2,0
2016 15% 33% 67% 2,1
Sursa: MFP, calcule proprii.
Din informațiile de mai sus se constată că fenomenul descris

anterior este confirmat de cifre, astfel:
 în anul 1994, când ponderea acționariatului de stat în totalul
proprietății era de 94%, contribuția relativă a capitalului în
totalul bilanțier al firmelor era de 80% (localizat preponderent
pentru finanțarea capitalului fix, în condițiile unui capital
circulant redus), rezultând un raport datorii pe capital de 0,3,
nivel numai aparent foarte bun, care conținea însă serioase vicii
structurale;
 în anul 2000, când ponderea statului în capitalul societăților
comerciale se diminuase la 60%, pe fondul înființării multor
firme private (numărul firmelor private s‐a majorat cu 40% în
intervalul 1994–2000), se constată că raportul dintre datorii și
capitalurile proprii ale economiei reale s‐a degradat semnificativ
(majorându‐se de peste 5 ori, la 1,6 în anul 2000, de la 0,3 în
1994), în condițiile în care capitalul a ajuns să reprezinte numai
39% din pasive (–41 p.p. față de 1994), iar datoriile și‐au triplat
ponderea, urcând la 61% (+41 p.p. comparativ cu 1994);
 în anul 2008, care a marcat în mod accentuat tendința de scădere
a rolului sectorului de stat în economie, ponderea acestuia
reducându‐se la numai 22%, în timp ce sectorul privat a cunoscut
o expansiune importantă până la 78% din totalul proprietății
101

(numărul de societăți comerciale private s‐a majorat cu 60% față

de anul 2000), deteriorarea raportului dintre capitalurile proprii
ale firmelor și datoriile acestora a continuat. Astfel, în condițiile în
care ponderea capitalurilor în totalul pasivelor s‐a redus la 34%
(–5 p.p. față de 2000), a sporit ponderea datoriilor la 66% (+5 p.p.
față de 2000), ceea ce a determinat înrăutățirea indicatorului
datorii pe capital la 2 (de la 1,6 în 2000);
 în 2016, continuându‐se comprimarea rolului proprietății de stat
în economia reală (la 15%), raportul datorii pe capitaluri
s‐a majorat până la 2,1, ceea ce corespunde unui raport
capital–datorii de 33%–67%;
 din evoluțiile prezentate, se constată că, în condițiile unei
legislații comerciale, fiscale și contabile laxe, nu s‐au creat
premisele pentru ca disciplina de plan din vremea comunismului
să fie înlocuită cu disciplina de plată specifică unei economii de
piață funcționale (constrângeri bugetare ferme – tight budgetary
constraints), ci, din contră, sporirea ponderii proprietății private
a condus, contrar principiilor teoriei economice, la creșterea
indisciplinei financiare și de plăți, ceea ce arată caracterul parțial
nefuncțional al economiei de piață românești;
 dincolo de cauzele ținând de comportamentul inadecvat al
firmelor descris mai sus, schimbarea structurii dintre capital și
datorii a fost generată și de faptul că, în timp ce dispăreau din
peisajul economic fostele fabrici comuniste din industrie,
societățile comerciale private nou înființate au fost localizate
preponderent în domeniul serviciilor și al sectoarelor economice
cu un grad de complexitate relativ scăzut, caracterizate printr‐un
nivel redus al capitalului fix. Această situație este demonstrată
de faptul că, în timp ce ponderea industriei în VAB a scăzut de la
32% în anul 1995 la 27% în 2016, contribuția relativă a
sectorului servicii a crescut de la 42% la 62%.
În acest context, România înregistrează un decalaj major al
ponderii capitalului în resursele (pasivele) firmelor comparativ cu
economiile europene avansate. Nivelul indicatorului datorii pe capital
este de două ori mai mare în România decât valoarea mediană aferentă
eşantionului analizat de zece state membre ale UE, situată la nivelul
valorii paritare (respectiv pasivele firmelor europene sunt formate
într‐o proporţie egală din capitaluri şi datorii), Tabelul 2.3.
102

de finanţare a companiilor este semnificativ mai sustenabilă,

componenta majoritară fiind sursele proprii ale firmelor; în Germania,
ponderea capitalurilor proprii în active este de 54% (cu 21 p.p. mai
mult comparativ cu România), în Polonia ponderea este de 51% (cu 18 p.p.
superioară României), în timp ce în Cehia capitalurile proprii reprezintă
46% din active (cu 13 p.p. mai mult față de România).
Tabelul 2.3. Analiză comparativă a gradului de îndatorare a

companiilor nefinanciare, 2016
Datorii/ Active totale/
capitaluri proprii capitaluri proprii
Austria 1,06 2,06
Belgia* 0,72 1,72
Franţa 0,90 1,90
Germania 0,84 1,84
Grecia 1,16 2,16
Italia 1,16 2,16
Lituania* 0,79 1,79
Polonia 0,98 1,98
Portugalia* 1,51 2,51
Cehia 1,18 2,18
Spania 1,02 2,02
Mediana 1,00 2,00
România 2,06 3,06
Statele Unite 0,55 1,55
*Date la T3/2016.
Sursa: FMI, MFP, BACH.
Gradul ridicat de îndatorare a firmelor autohtone este confirmat şi

prin analiza unui alt indicator specific acestui domeniu, respectiv
raportul dintre activele totale şi capitalurile proprii. Acesta arată cât din
finanţarea activelor este realizată prin datorii, o valoare mai ridicată
semnalând un risc mai mare ca firma să întâmpine dificultăţi financiare
şi probleme de solvabilitate, având în vedere echilibrul precar dintre
capitalurile proprii (reduse) şi sursele împrumutate (preponderente) în
finanţarea activităţii. În România, activele sunt de peste 3 ori mai mari
104
faţă de capitalurile proprii, unul dintre cele mai ridicate niveluri pentru
ţările examinate. Spre exemplu, în Lituania, indicatorul este de 1,8, în
timp ce în Polonia este de 2. În state dezvoltate precum Belgia şi SUA,
raportul dintre activele totale ale firmelor şi capitalurile proprii se
situează puţin peste jumătatea nivelului din ţara noastră (1,7, respectiv
1,55, Tabelul 2.3).
Analizând structura surselor stabile de finanţare aflate la
dispoziţia firmelor (capitaluri proprii, provizioane şi datorii pe termen
mediu şi lung), se constată că numai 62,5% dintre acestea (95,2 mld.
euro din 152,4 mld. euro) sunt reprezentate de surse proprii ale
societăţilor comerciale – capitalurile proprii cumulează 87 mld. euro
(respectiv 57% din totalul surselor stabile de finanţare), iar
provizioanele constituite se ridică la 8,2 mld. euro (5%). Restul de
37,5% (57,2 mld. euro din 152,4 mld. euro) îl reprezintă împrumuturile
pe termen mediu şi lung40. Practic, din sursele de finanţare cele mai
stabile, care reprezintă cel mai bun amortizor în faţa şocurilor, în
România, datoriile reprezintă 37,5%, procent semnificativ mai ridicat
faţă de situaţia din Polonia şi Germania, unde companiile împrumută
doar 23% din sursele de finanţare stabile. În aceste cazuri, diferenţa de
77% din sursele stabile de finanţare este reprezentată de capitalurile
aduse de acţionari sau consolidate prin reinvestirea profitului net sau
prin alte modalităţi (provizioane, profituri reportate etc.). Rezultă că
societăţile comerciale din România nu au suficient capital propriu
pentru asigurarea unui model de afaceri viabil, favorabil unor activităţi
cu un grad ridicat de complexitate, de natură să genereze un VAB mai
ridicat, care, la rândul său, să susţină salarii mai mari şi profituri mai
consistente, ca sursă de dezvoltare ulterioară a firmei (detalii în
Capitolul 3). Mai mult, un nivel ridicat al gradului de îndatorare a
companiilor din România creează motive de îngrijorare și din
perspectiva efectelor negative potențiale asupra creditorilor, inclusiv a
băncilor, în condițiile înrăutățirii mediului economic. De altfel,
bilanțurile instituțiilor de credit sunt afectate și în prezent de firmele

40
Astfel, raportul dintre sursele stabile împrumutate (37,5%) şi capitalurile
proprii ale firmelor (62,5%) din România este de 60% în anul 2016. Comparativ, acest
raport (care se numește coeficientul de îndatorare la termen sau coeficientul
financiar – Stroe și Armeanu, 2014) este de circa 30% în Polonia sau Germania (23%
surse împrumutate raportate la 77% surse proprii).
105
media din statele UE analizate). Cu alte cuvinte, ajustarea insuficientă a

sectorului privat după criza din 2008 a condus la înregistrarea unui
grad de îndatorare de două ori mai ridicat la firmele private comparativ
cu cele din sectorul de stat.
Examinând situaţia capitalizării după criteriul referitor la
dimensiunea societăţilor comerciale, se constată că gradul modest de
finanţare cu fonduri proprii este cauzat în principal de situaţia
microîntreprinderilor41, cu o poziţie dominantă în economia
românească (91% din numărul total de companii în 2016). Această
categorie de firme a cunoscut o creştere continuă a raportului dintre
datorii şi capitaluri, cu o intensitate din ce în ce mai acută după
declanşarea crizei (Graficul 2.16).
Începând cu anul 2011, datoriile microîntreprinderilor au ajuns să
fie de 30 de ori mai mari în raport cu capitalurile proprii ale acestora.
Pe fondul diminuării bazei de resurse financiare proprii şi al creşterii
numărului de firme care nu respectă cerinţele legale privind
capitalizarea, indicatorul debt‐to‐equity pentru microîntreprinderi s‐a
menţinut la cote alarmant de ridicate din 2012 până în prezent, în anul
2016 ajungând la un maxim istoric de 42.
Pe de altă parte, corporaţiile îşi menţin o structură bilanţieră mai
prudentă, în condiţiile egalităţii dintre datorii şi capitaluri (indicator
debt‐to‐equity de 1 în anul 2016). Şi întreprinderile mici şi cele mijlocii
au un grad de îndatorare ridicat, de 2 şi, respectiv, de 1,7 în anul 2016.
Constatările menţionate evidenţiază că funcționarea economiei de
piaţă din România se bazează pe preponderența sectorului privat, care
este însă puternic supraîndatorat și dominat de numeroase întreprinderi
de mici dimensiuni, cu probleme serioase privind capitalizarea. Această

41 Încadrarea în funcţie de dimensiune s‐a realizat conform definiţiei
Comisiei Europene (Recomandarea CE nr. 361/2003). Firmele se clasifică în categoria:
i) microîntreprinderi, dacă au mai puţin de zece angajaţi şi cifra de afaceri sau activul
total mai mic de 2 mil. euro; ii) întreprinderi mici dacă au între 10 şi 50 de angajaţi
şi cifra de afaceri sau activul mai mic de 10 mil. euro; iii) întreprinderi mijlocii, dacă
au între 50 şi 250 de angajaţi şi cifra de afaceri sub 50 mil. euro sau activul sub 43
mil. euro. O categorie de IMM nu poate fi încadrată în niciuna dintre aceste categorii
(ex.: IMM cu număr de salariaţi sub zece, dar cu cifră de afaceri şi active totale peste
2 mil. euro). Pe parcursul lucrării, această din urmă categorie a fost asimilată, în
general, segmentului microîntreprinderilor.
107
2.3.2. Comportamentul antreprenorilor este insuficient orientat spre

dezvoltarea propriilor firme
Gradul scăzut al capitalizării firmelor este înregistrat în contextul

unui comportament inadecvat al antreprenorilor, orientat către
maximizarea profiturilor personale pe termen scurt, şi nu spre dezvoltarea
şi asigurarea solidităţii financiare a propriilor companii pe termen lung.
Această înclinaţie contrară principiilor de funcționare a economiei de piață
este evidenţiată de faptul că, după ce capitalul total al societăţilor
comerciale din economia României s‐a majorat accelerat în perioada
anterioară crizei, în ultimii ani, dinamica acestuia a încetinit semnificativ,
din 2009 până în prezent înregistrându‐se o acumulare foarte modestă a
surselor proprii de finanţare. Principalul factor al acestei evoluţii
nefavorabile îl constituie structura fragilă a capitalurilor proprii de calitate
înaltă, care nu au înregistrat o acumulare suficientă nici anterior crizei,
ceea ce a determinat un grad ridicat de volatilitate a stocului de capital.
Din analiza modificării capitalului societăţilor comerciale
nefinanciare în perioada 2000–2016, când s‐au accentuat mutaţiile în
stocul şi structura acestuia, au rezultat următoarele (Graficul 2.17):
 capitalul s‐a dublat de la 18 mld. euro în anul 2000 la 36 mld.
euro în 2004 (+18 mld. euro);
 ritmul anual de creştere a capitalului s‐a menţinut la cote înalte
până în anul 2008, îndeosebi după anii 2003–2004 care au
marcat intrarea în NATO şi încheierea negocierilor de aderare la
Uniunea Europeană, când stocul acestuia a ajuns la 85 mld. euro
(+136% faţă de anul 2004, respectiv +49 mld. euro);
 odată cu declanşarea crizei, stocul de capital din anul 2009 s‐a
redus cu 9% (8 mld. euro) faţă de 2008, de la 85 mld. euro la
nivelul de 77 mld. euro;
 diminuări ale soldului capitalului din economie s‐au înregistrat şi
în anii 2010 şi 2011, astfel că resursele proprii ale firmelor au
ajuns la numai 73 mld. euro în anul 2011 (–14%, respectiv
–11 mld. euro faţă de 2008);
 în următorii doi ani, capitalul societăţilor comerciale a cunoscut
dinamici modeste (+1% pe an), soldul acestuia ajungând la 75
mld. în 2013;
109
Examinând stocul de capital existent la finele anului 2016, rezultă

că statul mai deţine aproximativ 15% (12,7 mld. euro), în timp ce 40%
(34,5 mld. euro) reprezintă capitalul propriu al societăţilor comerciale
private cu acționariat românesc (în număr de 580,4 mii de unități), iar
42%42 (36,7 mld. euro) însumează capitalul firmelor străine (în număr
de 45,5 mii de unități). Rezultă că societăţile comerciale private
româneşti au o capitalizare medie de aproape 14 ori mai mică faţă de
companiile străine (59,5 mii euro pe firmă privată românească,
comparativ cu 805,4 mii euro pe societate comercială străină).
Vulnerabilitatea ridicată a capitalurilor proprii ale companiilor
nefinanciare la evoluţiile economice nefavorabile, evidenţiată în perioada
de criză, precum şi revenirea lentă a acestora, în pofida revigorării
activităţii economice, la ritmuri accelerate de creştere sunt determinate
în principal de faptul că avansul capitalurilor proprii în perioada
premergătoare crizei s‐a bazat pe surse ciclice (dependente de evoluţia
valorii activelor firmelor, care au fost supraestimate în perioada de
supraîncălzire a economiei) şi mai puţin pe aportul de capital social din
partea acţionarilor. Acesta din urmă a reprezentat în medie doar 10% din
creşterile de capital ale perioadei 2001–2008 faţă de 19%, cât au fost
majorările de capital ca urmare a înregistrării în contabilitatea firmelor a
diferenţelor favorabile din reevaluarea activelor fixe. La rândul lor,
profiturile realizate și nerepartizate de societăţile comerciale au cumulat
în medie circa 50% din creşterile de capital, restul reflectând sporirea
primelor şi rezervelor la dispoziţia companiilor.
Nici după criză nu s‐a înregistrat un avans consistent al aportului
de capital social din partea acţionarilor, astfel că principalul factor de
creştere a capitalului propriu a rămas profitul obţinut și nerepartizat
de firme (care a reprezentat în medie aproximativ 70% din sursa de
majorare a capitalului propriu din perioada 2009–2016, cu mențiunea
că aceste fonduri se caracterizează printr‐un grad ridicat de
volatilitate, deoarece, nefiind introduse în capitalul social sau în
rezerve, profiturile respective pot fi externalizate oricând din
gestiunea societății comerciale prin plăți de dividende, așa cum se va
arăta în continuarea analizei).

42 Diferenţa de 3 p.p. până la 100% este dată de firmele private cu acţionariat mixt
(50% românesc, 50% străin) sau pentru care nu se cunoaşte acţionariatul.
111

În schimb, se constată menţinerea la niveluri înalte a pierderilor

înregistrate an de an de societăţile comerciale (cu o medie de circa 10
mld. euro în intervalul 2009–2014, în 2016 acestea fiind de 7,3 mld.
euro), care, din punct de vedere economic, reprezintă un proces de
dezinvestire, respectiv o reducere a capitalului propriu.
Totodată, în anul 2016, foarte multe firme nu au optat pentru
creşterea capitalurilor proprii, ci au preferat să distribuie dividende43
substanţiale, odată cu diminuarea cotei de impozitare a acestora.
Distribuirea dividendelor către acţionari s‐a dublat în anul 2016
comparativ cu 2015, de la 5 mld. euro la aproximativ 10 mld. euro, în
timp ce aporturile noi de capital au cumulat numai 2 mld. euro. Alte
studii în domeniu (Guda, 2017b) arată că volumul dividendelor
distribuite în anul 2016, de 10 mld. euro, se situează la nivelul totalului
dividendelor distribuite de firme în șapte ani anteriori, respectiv în
perioada 2009–2015. Deci, în loc ca prin politica fiscală să se încurajeze
comportamentul sănătos al investirii, modificările legislative aplicate
(reducerea impozitului pe dividende de la 16% la 5% începând cu
1 ianuarie 2016 şi la 0% de la 1 ianuarie 2018 – măsură amânată) au
stimulat dezinvestirea în sectorul firmelor şi, implicit, sporirea consumului
privat, cu consecinţe negative asupra perspectivelor de dezvoltare a
societăţilor comerciale şi a sustenabilității echilibrelor economice.
Acest comportament s‐a manifestat cu precădere la nivelul
sectorului privat, iar în cadrul acestuia, cu preponderenţă în cazul
firmelor cu capital românesc, pentru care dividendele distribuite s‐au
majorat de peste 4 ori, respectiv de la 2 mld. euro în anul 2015 la 8 mld.
euro în 2016 (Graficul 2.18).
O eventuală măsură privind eliminarea impozitului pe dividende
trebuie să ţină cont că încurajarea antreprenorilor este benefică
numai în măsura în care stimularea interesului individual al acestora
este în concordanță cu cel al firmei, care constă în creşterea valorii
întreprinderii şi asigurarea unui model de afaceri sustenabil.
Constatările menţionate nu susţin însă că acest obiectiv se realizează
în România, unde se observă că investitorii urmăresc câştiguri pe

43 Dividendele distribuite au fost calculate ca sumă dintre profitul net la începutul
exerciţiului şi modificarea rezultatului reportat, ţinându‐se cont şi de distribuirea

profitului, reflectată în creşterea rezervelor legale.
112

(26 mld. euro) diferenţe favorabile în urma reevaluării activelor fixe;

iii) 17,4% (27 mld. euro) rezerve şi prime de capital; iv) 12,2% (19 mld.
euro) profitul obţinut în anul 2016 şi v) 21,3% (33 mld. euro) profitul
nerepartizat din anii anteriori. Structura sumei de 68 mld. euro
aferente procesului de dezinvestire este următoarea: i) 84% (57 mld.
euro) pierderea neacoperită din anii anteriori; ii) 10% (7 mld. euro)
pierderea anului 2016 şi iii) 6% (4 mld. euro) alte elemente de
capital44.
În funcţie de provenienţa capitalului firmelor private, se constată
că, pe parcursul perioadei 2003–2016, categoria societăţilor comerciale
având capital românesc şi cea a firmelor cu capital străin au avut, în
general, evoluţii similare, concretizate în faptul că:
 acumularea de capital în perioada premergătoare crizei s‐a bazat
pe surse mai puţin stabile;
 decalajul între grupul firmelor profitabile şi al celor cu pierderi
s‐a menţinut la cote ridicate;
 pierderile şi reportarea acestora de la un an la altul au provocat
erodarea accentuată a capitalurilor proprii, la care s‐a adăugat
distribuirea constantă şi în creştere de dividende către acţionari.
Astfel, stocul de capital propriu al firmelor private cu capital
românesc, în sumă de 34,5 mld. euro la finele anului 2016, are
următoarea structură:
 61,8 mld. euro – sumă aferentă procesului de investire;
 27,3 mld. euro (44% din sumele investite) – sumă specifică
procesului de dezinvestire.
Sumele investite în cazul societăţilor comerciale private având
capital autohton (61,8 mld. euro) sunt compuse din: i) 24% (15 mld.
euro) capital social; ii) 15% (9,5 mld. euro) diferenţe favorabile în urma
reevaluării activelor fixe; iii) 20% (12,2 mld. euro) rezerve şi prime de
capital; iv) 17% (10,4 mld. euro) profitul obţinut în anul 2016 şi v) 24%
(14,7 mld. euro) profitul nerepartizat din anii anteriori. Structura sumei
de 27,3 mld. euro aferente procesului de dezinvestire este următoarea:
i) 83% (22,5 mld. euro) pierderea neacoperită din anii anteriori;

44 Alte elemente de capital se referă la poziţii precum: acţiuni proprii, câştiguri
sau pierderi legate de instrumentele de capitaluri proprii sau diferenţe provenite din
estimarea dividendelor.
114
Comportamentele expuse mai sus arată că firmele străine „s‐au

adaptat” la indisciplina financiară cvasigeneralizată din economia
autohtonă, favorizată de un cadru juridic lax, caracterizat prin multe
breşe în legislaţie. Antreprenorii străini au manifestat o înclinaţie spre
dezinvestire similară firmelor cu capital românesc, având totuşi un
aport mai mare al capitalului social în structura sumelor investite (40%
faţă de 24%). Profitul nerepartizat din anii anteriori este o componentă
principală în structura capitalurilor pentru ambele categorii de
companii (24% în cazul firmelor private cu capital autohton şi 21% în
cazul firmelor străine). La polul opus, pierderea neacoperită din
exerciţiile anterioare diminuează substanţial stocul de capital al
societăţilor comerciale, indiferent de originea acţionarilor acestora.
2.4. Rezultatele financiare şi disciplina de plăţi
2.4.1. Pierderile au crescut accelerat
Capitalizarea scăzută a sectorului companiilor (respectiv nivelul

ridicat al gradului de îndatorare) este cauzată de menţinerea pe piaţă a
numeroase firme neviabile, care dispun de resurse financiare proprii la
niveluri modeste sau, în unele cazuri, chiar erodează baza de capital din
economie, înregistrând valori negative ale capitalurilor proprii
(respectiv datoriile au depăşit volumul activelor).
Dintre cele 808,9 mii de persoane juridice active în anul 2016, doar
78% (634,5 mii de companii) au depus bilanţul la Ministerul Finanţelor
Publice, existând deci numeroase firme care nu respectă obligaţia legală
privind raportările financiare (peste 174 mii de unităţi, Graficul 2.21). Mai
mult, dintre cele 634,5 mii de companii care depun bilanţul la MFP, o
proporţie ridicată sunt neprofitabile (34% din total, respectiv 217,4 mii de
firme cu pierdere în 2016), în condiţiile în care numeroase societăţi
comerciale înregistrează consumuri intermediare (cheltuieli cu materii
prime, materiale, utilităţi, mărfuri şi alte costuri materiale) mult mai
ridicate ca pondere în producţie decât în ţările cu economii performante.
Această situaţie nefavorabilă este cauzată inclusiv de înregistrarea drept
117

costuri de producţie a unor cheltuieli subiective ale firmelor45, fără ca

acestea să aibă legătură directă cu veniturile realizate, aşa cum prevede
legea (detalii în Capitolul 3). Mai mult, în anul 2016, o mare parte dintre
companiile fără nicio activitate efectivă (care nu au venituri) înregistrează
cheltuieli ridicate şi provoacă, în consecință, pierderi (72 mii de unităţi,
respectiv 11% din numărul total de firme).
Fenomenul pierderilor sistematice în rândul societăţilor
comerciale din România a fost pentru prima oară pus în evidenţă şi
examinat, atât din perspectiva cauzelor, cât şi a efectelor sale nocive
asupra dezvoltării economico‐sociale a ţării, de Georgescu (2012). Mai
mult, dorim să subliniem că analiza pe bază de bilanț a economiei reale,
care se efectua de zeci de ani în România, a fost reintrodusă în anul
2012, după o întrerupere, aparent inexplicabilă, de mai mulți ani. Din
poziția de demnitate publică ocupată în anul respectiv, am procedat la
reluarea centralizării bilanțurilor depuse de societățile comerciale la
MFP și la analiza evoluției cantitative și structurale a indicatorilor
aferenți companiilor la nivel microeconomic. Aceasta, deoarece din
examinarea informațiilor respective puteau fi desprinse concluzii
deosebit de utile privind comportamentul firmelor în derularea
activității economice și impactul situației economiei reale asupra
stabilității macroeconomice. De subliniat că și în prezent instituțiile
specializate folosesc într‐o măsură limitată acest tip de analiză a
economiei reale.
În condiţiile în care o firmă din trei este neprofitabilă, pierderile
totale ale companiilor nefinanciare erodează baza de capital din
economie şi anulează 39% din rezultatul pozitiv al firmelor
performante (profitul aferent companiilor cu rezultat financiar pozitiv
era de 18,6 mld. euro în anul 2016, în timp ce pierderea companiilor
nerentabile a fost de 7,3 mld. euro). Mai mult, dacă excludem din calcul
primele 100 cele mai rentabile firme din economie (care cumulează
24% din totalul profitului aferent acestor companii, respectiv 4,6 mld.
euro), valoarea profitului s‐ar reduce la 14 mld. euro. În această situaţie,
rezultatul net pozitiv agregat din economie ar fi comprimat cu 40%, de
la 11,3 mld. euro în prezent (obţinut prin diminuarea profitului de 18,6
mld. cu pierderea de 7,3 mld. euro) la 6,7 mld. euro în anul 2016

45 Consumurile intermediare sunt o modalitate de a oferi un supliment important de
nivel de viaţă managerilor şi acţionarilor (Piketty, 2013).
118
este de 1,7% faţă de 7,5% în Polonia sau 6,7% în Germania), (BACH,

2015); ii) desele opţiuni ale acţionarilor pentru încasarea dividendelor,
şi nu pentru reinvestirea profitului net realizat; iii) frecvente raportări
de rezultate financiare negative de către numeroase societăţi
comerciale, pierderile diminuând capitalul unităţilor respective.
Existenţa pe piaţă a numeroase firme neprofitabile conduce la
deteriorarea disciplinei de plăți, pe fondul unor resurse financiare
proprii de valoare modestă la nivelul companiilor. Aceste societăți
comerciale erodează baza de capital din economie, deoarece multe
dintre ele înregistrează niveluri negative ale capitalurilor proprii
(respectiv datoriile au depăşit volumul activelor, în condiţiile în care
pierderile au consumat, în timp, în totalitate capitalul propriu).
Firmele cu pierdere au un rol semnificativ în menţinerea unei baze
reduse de capital în economie, în condiţiile persistenţei, în cele mai
multe cazuri, a rezultatelor financiare negative pe o perioadă
îndelungată de timp. Pierderea, atât cea reportată, cât şi cea înregistrată
în exerciţiul curent, se reflectă direct în nivelul capitalurilor proprii,
diminuând averea firmei (Madgearu, 1916). Această situație rezultă din
cele prezentate în continuare (Tabelul 2.4).
În cazul în care o firmă încheie anul cu pierdere, acţionarii sau
asociaţii pot decide reportarea pierderii pentru exerciţiile financiare
următoare, urmând ca aceasta să fie acoperită, conform legii, din
profitul anilor viitori. În acest mod, înregistrarea de pierderi contribuie
şi la diminuarea bazei impozabile din anii următori, având în vedere că
acestea pot fi recuperate din profiturile obţinute în următorii şapte ani.
Altă sursă care poate fi utilizată pentru acoperirea pierderilor o
constituie rezervele proprii ale firmelor (formate din profiturile
repartizate cu această destinaţie în anii precedenţi) şi, în ultimă
instanţă, capitalul social (dacă pierderile sunt prea ridicate pentru a
putea fi absorbite de rezultatele exerciţiilor viitoare și de rezervele
statutare). Principial, pornind de la prevederile legale, firma ar trebui să
îşi reîntregească ulterior nivelul capitalului, îndeosebi prin aport
suplimentar de capital din partea acţionarilor.
Aşa cum vom arăta în continuare, această procedură nu se realizează
în cazul firmelor din România, în condiţiile în care o mare parte dintre
societăţile comerciale cu pierderi ajung să înregistreze capitaluri sub limita
legală (50% din capitalul social) sau chiar niveluri negative ale
121

capitalurilor proprii (volumul datoriilor depășind pe cel al activelor). Este

evident, aşadar, că pierderile cronicizate erodează sursele proprii de
finanţare a firmelor, activele lor ajungând să fie finanţate din datorii în
creştere faţă de partenerii comerciali, bugetul de stat, bănci sau alţi
creditori. Situaţia este cu atât mai acută cu cât activele imobilizate
(resursele materiale care servesc ca factori de producţie) ajung să fie
finanţate din datorii pe termen scurt, vulnerabilitatea respectivă
conducând la limitarea posibilităţilor de investire a firmelor, ceea ce
determină menţinerea volumului activelor fixe la niveluri modeste şi de o
complexitate scăzută (detalii în Capitolul 3). Firmele cu pierderi provoacă,
prin urmare, subcapitalizarea economiei româneşti şi supraîndatorarea
companiilor, ceea ce are un impact negativ asupra eficienţei economice şi
cauzează alocarea suboptimală a factorilor de producţie (muncă şi capital),
(Banca Reglementelor Internaționale, 2017).
Tabelul 2.4. Bilanţul şi impactul pierderilor asupra capitalurilor

proprii ale firmelor
Activ Pasiv
Active imobilizate Capitaluri proprii
 Corporale Capital social
 Necorporale + Prime de capital
 Financiare + Rezerve din reevaluare
+ Rezerve
Active circulante + Profitul reportat/
 Stocuri – Pierderea reportată
 Casa şi conturi la bănci + Profitul exerciţiului/
 Creanţe – Pierderea exerciţiului curent
 Investiţii financiare pe termen
scurt Datorii cu scadenţa > 1 an

Cheltuieli înregistrate în avans Datorii cu scadenţa < 1 an
 Furnizori
 Datorii fiscale şi sociale
 Sume datorate instituţiilor de credit
Venituri înregistrate în avans
Total Activ Total Pasiv
Sursa: Planul de conturi, prelucrare proprie.
122

3,9% din PIB). Companiile de stat cu pierderi (509 unităţi) au înregistrat

0,7 mld. euro pierderi (10% din total, respectiv 0,4% din PIB). Ca şi în
cazul evoluţiei plăţilor restante, analiza profitabilităţii arată că, în locul
eficientizării activităţii, aşa cum ar fi fost normal într‐o economie de piaţă
funcţională46, în România, transferul proprietăţii de la sectorul de stat
către cel privat a condus în realitate la înrăutățirea eficienței alocării
resurselor şi la cvasigeneralizarea indisciplinei de plăţi. Raportat la aceste
constatări, se observă că funcționalitatea economiei de piață autohtone
este numai parțial asigurată, deoarece, dintre condițiile unui asemenea tip
de economie, criterii foarte importante, cum sunt cele referitoare la
respectarea prevederilor contractuale privind plata mărfurilor și
serviciilor, eficiența aplicării Legii nr. 31/1990 privind societățile
comerciale și a procedurii falimentului (așa cum se va arăta în continuare),
prezintă serioase carențe.
Acest fapt este demonstrat de creșterea substanțială a pierderilor la
nivelul firmelor private, acestea ajungând de la o medie de 0,3 mld. euro în
intervalul 1994–1995 la 1,5 mld. euro în perioada 1996–2000 şi, ulterior,
la 2,5 mld. euro (valori medii în perioada 2001–2004). În anul de criză
2008, pierderile firmelor private au crescut accelerat (de la 5,2 mld. euro la
9,3 mld. euro), înregistrând maximul istoric de 10,1 mld. euro în anul 2009
(ceea ce a determinat în proporţie covârşitoare ca pierderea agregată din
economie să atingă nivelul record de 11,4 mld. euro). Chiar şi după ce
economia şi‐a reluat ritmul ascendent, rezultatele negative ale societăţilor
comerciale private au înregistrat valori de circa 9 mld. euro (medie în
perioada 2010–2014). Astfel, reducerea ponderii în PIB a pierderilor
raportate de firmele private înregistrată ulterior crizei s‐a datorat
avansului accelerat al PIB, şi nu, aşa cum ar fi fost normal în condițiile
revigorării creșterii economice, îmbunătățirii performanţelor financiare
ale societăţilor comerciale.

46 Economia de piață funcțională este caracterizată, potrivit standardelor Comisiei
Europene (2018), prin: i) existența unui larg consens asupra caracteristicilor de
bază ale politicii economice; ii) stabilitatea macroeconomică, inclusiv stabilitatea
prețurilor, sustenabilitatea finanțelor publice și a echilibrelor externe; iii) interacțiunea
liberă a forțelor pieței, inclusiv a prețurilor liberalizate și a comerțului; iv) libera
intrare și ieșire pe și de pe piață, inclusiv aspecte legate de înființarea și falimentul
firmelor; v) un sistem juridic adecvat, inclusiv privind drepturile de proprietate,
aplicabilitatea legilor, a contractelor, precum și un sector financiar suficient de
dezvoltat.
126

În cadrul proprietăţii private, firmele având capital majoritar străin şi

cele cu capital majoritar românesc înregistrează un nivel similar al
pierderilor (circa 3,3 mld. euro, Graficul 2.27), cu sublinierea că societăţile
comerciale străine sunt mult mai puţin numeroase (12% din numărul de
firme private cu pierdere). Companiile străine raportează astfel pierderi
medii unitare mult mai ridicate comparativ cu firmele private cu capital
autohton (respectiv de 9 ori mai mari, pierderea medie pentru firmele
străine în anul 2016 fiind de 155 mii euro faţă de 17 mii euro pentru
societăţile comerciale cu capital românesc). De altfel, pe parcursul întregii
perioade 2003–2016, companiile străine au avut o pierdere medie
semnificativ mai mare comparativ cu firmele private cu capital românesc.
Se constată un tipar nefavorabil în cazul companiilor private cu
capital majoritar străin: pe întreaga perioadă analizată, o proporţie
semnificativă a acestora a raportat rezultat financiar negativ (media în
intervalul 2000–2016 a fost de 50% din numărul total al acestor firme, cu
un maxim de 65% în anul 2009, cu peste 10 p.p. mai mult faţă de media în
cazul agenţilor economici cu capital privat autohton).
În anul 2016, circa 46% din totalul firmelor private străine care
activează în România au înregistrat pierderi (Graficul 2.28).
Spre comparaţie, 33% dintre firmele private cu capital românesc
au fost neprofitabile. În cazul firmelor de stat, se constată o diminuare
semnificativă a ponderii firmelor nerentabile în perioada 2000–2016,
ca efect al reformelor structurale aplicate în acest sector (incomplete
însă), inclusiv pe baza acordurilor cu instituţiile financiare
internaţionale. Astfel, în anul 2016, ponderea firmelor de stat cu pierdere
netă în totalul numărului de companii de stat s‐a redus cu 23 p.p.
(la 34%), de la o medie de 57% în perioada 2000–2003.
Sintetizând, pierderea agregată se menţine la cote nejustificat de
înalte în contextul creşterii economice şi este provocată în proporţie
covârşitoare (90%) de firmele private. În aceste condiții, în România,
fenomenul pierderilor a devenit unul foarte prezent, cu precădere la
nivelul sectorului privat, iar în cadrul acestuia, cu o frecvenţă şi cu o
valoare medie mai ridicate în cazul societăţilor comerciale având
capital străin.
128

dintre companii îşi onorează la timp plăţile către partenerii comerciali.

Media europeană în anul 2015 era de 38%, cu 12 p.p. peste procentajul
de firme disciplinate din România. De asemenea, în ţări precum
Danemarca sau Germania, un pilon esenţial al eficienţei economice este
reprezentat de corectitudinea şi punctualitatea firmelor în efectuarea
plăţilor către furnizori, având în vedere că 87% dintre companiile din
Danemarca, respectiv 72% dintre firmele germane şi‐au onorat la timp
aceste obligaţii (valori triple faţă de România). În Statele Unite, 54%
dintre firme respectă termenele de plată faţă de furnizori, pondere
dublă comparativ cu România.
Existenţa unor disfuncţionalităţi majore în respectarea disciplinei
de plăţi este demonstrată şi de evoluţia duratei de încasare a creanţelor,
care a crescut semnificativ după anul 2009. În perioada 2004–2006, acest
indicator era de 78 de zile, ajungând în anul 2009 la 96 de zile (+23%,
respectiv +18 zile faţă de media anilor 2004–2006). Între 2010–2014,
durata de încasare a creanţelor a atins cote maxime istorice, respectiv
peste 100 de zile, nivel similar anului 1991 (Georgescu, 1992), ceea ce
reflectă acutizarea fenomenului de indisciplină la plată manifestată de un
număr tot mai mare de societăţi comerciale. În anul 2016, indicatorul a
ajuns la 92 de zile, menţinându‐se mai ridicat cu 17% faţă de media anilor
2004–2006 (Graficul 2.29), ceea ce arată o dată în plus cronicizarea
indisciplinei de plăţi, comportament care nu‐şi găseşte nicio justificare,
mai ales în contextul creșterii accelerate a economiei. Spre comparaţie, în
Polonia, durata de recuperare a creanţelor este de 56 de zile (interval cu
39% mai redus decât în România), iar în Germania, nivelul indicatorului
se situează la 24 de zile (de aproape 4 ori mai scăzut faţă de România).
Capacitatea redusă de încasare a creanțelor comerciale ale firmelor
din România este localizată în special la nivelul microîntreprinderilor,
care au o putere redusă de negociere (în condițiile în care, deși
reprezintă 91% din numărul de firme din țara noastră, concentrează
numai 14% din cifra de afaceri). Astfel, în anul 2016,
microîntreprinderile reușesc, în medie, să‐și încaseze creanțele într‐un
termen de aproximativ șase luni (177 de zile), respectiv de 2,5 ori mai
extins față de corporații (inclusiv străine), care își încasează creanțele de
la partenerii comerciali în puțin peste două luni (69 de zile). Mai mult,
capacitatea de încasare a sumelor cuvenite de la partenerii comerciali s‐a
deteriorat semnificativ în ultimii ani în cazul microîntreprinderilor (de la
102 zile în anul 2004 la maximul istoric de 188 de zile în 2013, respectiv
130
definite, actul normativ în cauză reglementând mai degrabă drepturile,

comparativ cu obligaţiile autorităţilor respective: de exemplu, art. 19
prevede că organizaţiile patronale reprezentative au dreptul „de a
elabora, singure sau în colaborare cu instituţii publice” (fără a se
specifica exact entitățile abilitate) „coduri de promovare a disciplinei
contractuale, de dezvoltare a uzanţei plăţii la termen”. Astfel de
standarde de bune practici în materie de disciplină a plăţilor ar trebui
să constituie o obligaţie (nu o opţiune) pentru buna funcţionare a
economiei reale, având în vedere că, în prezent, asistăm la un număr
foarte ridicat de firme care au un comportament profund viciat în ceea
ce priveşte respectarea disciplinei de plată.
Conform Legii nr. 72/2013, în cazul în care societatea comercială
debitoare nu îşi onorează la timp obligaţiile contractuale, creditorul
„poate obţine un titlu executoriu prin procedura ordonanţei de plată”
(art. 16), proces care se poate prelungi în contextul în care sunt permise
mai multe modalităţi de atac din partea debitorului (contestarea
creanţei, cererea în anulare etc. potrivit Legii nr. 134/2010 privind Codul
de procedură civilă). Chiar şi în lipsa unei contestaţii din partea
debitorului, durata procedurii de recuperare a creanţelor de către
creditor este ridicată: „ordonanţa de plată va fi emisă în termen de cel
mult 45 de zile de la introducerea cererii” (art. 1022 din Legea nr.
134/2010), iar „termenul efectiv de plată poate varia între 10 şi 30 de
zile de la data comunicării ordonanţei” (art. 1021, alin. 3 din Legea nr.
134/2010). Mai mult, nu există o delimitare clară a perioadei în care
fiecărei părţi i se va comunica ordonanţa de plată. Ţinând cont de aceste
carenţe majore ale cadrului legal în materie, se impune îmbunătățirea
semnificativă a acestuia prin: i) simplificarea procedurii de recuperare
a creanţelor cuvenite creditorilor, în scopul reducerii duratei acesteia la
termenele stabilite prin lege, ii) întărirea sancţiunilor pentru
nerespectarea obligaţiilor contractuale, precum şi iii) stipularea clară a
instituţiilor statului cu atribuţii în supravegherea disciplinei de plăți.
Spre deosebire de cazul României, se constată că, în alte state,
cerinţele legale privind combaterea întârzierii în efectuarea plăţilor ca
efect al tranzacţiilor comerciale (Directiva 2011/7/UE, care a fost
transpusă în ţara noastră prin Legea nr. 72/2013, însă cu deficienţele
subliniate anterior) sunt asumate de societăţile comerciale cu un grad
foarte ridicat de responsabilitate, reflectat de durata de plată mult mai
redusă a obligaţiilor contractuale în aceste ţări.
133
În perioada 1996–2000, atât plăţile restante ale firmelor, cât şi

volumul pierderilor s‐au majorat semnificativ. Astfel, arieratele firmelor
s‐au situat între 33% şi 39% din PIB, în timp ce pierderile au oscilat
între 7% şi 11% din PIB în intervalul de timp menționat. În prima parte
a perioadei, respectiv în anii 1996–1998, restanţele la plată către
bugetul statului au ajuns să reprezinte în medie 9,3% din PIB (de la
circa 5% în anii 1994 şi 1995), în timp ce plăţile restante către alţi
creditori s‐au majorat la 5,7% din PIB (de la aproximativ 3% în 1994 şi
1995). Plăţile restante către furnizori s‐au stabilizat la 15% din PIB în
intervalul 1996–1998, crescând în următorii doi ani (1999–2000) la
aproape 17% din PIB. De altfel, în anii 1999 şi 2000, arieratele firmelor
au ajuns să reprezinte circa 39% din PIB, pe fondul creşterii plăţilor
restante la toate categoriile: către bugetele statului, acestea s‐au
majorat cu aproape 3 p.p. din PIB în doar doi ani (în 2000 ajunseseră la
11,9%, de la 9% în 1998), iar ponderea plăţilor restante către alţi
creditori în PIB a crescut cu 2 p.p. (de la 5,6% în 1998 la 7,5% în anul
2000). Creditele restante la bănci au crescut, de asemenea, de la 2% din
PIB în anii 1994–1995 la peste 4% în 1999. În acelaşi timp, volumul
pierderilor din economie s‐a majorat semnificativ, la o medie de 7,6%
din PIB (2 mld. euro) în intervalul 1996–1998 (nivel cu 3,1 p.p. mai
mare faţă de media perioadei 1994–1995), iar ulterior, la o medie de
11% din PIB (3,5 mld. euro) în intervalul 1999–2000.
În perioada 2001–2004, atât plăţile restante, cât şi volumul
pierderilor au avut o traiectorie descrescătoare, cu excepţia anului 2002.
În anul 2004, pe fondul accelerării privatizării societăţilor cu capital de stat
începând cu 2001, sumele restante la plată s‐au redus cu 9,5 p.p. din PIB
faţă de anul 2001 (de la 34,1% la 24,6% din PIB), factorii principali fiind
diminuarea arieratelor către furnizori şi către bugetul statului (cu câte
4 p.p. din PIB, la 11,7%, respectiv 7,1% din PIB). În acelaşi timp, rezultatul
financiar negativ la nivelul firmelor s‐a redus de la 8,4% din PIB în anul
2001 la 4,6% din PIB în 2004.
Evoluţia descrescătoare a arieratelor şi pierderilor nu a fost
consolidată în perioada următoare. În intervalul 2005–2010, atât plăţile
restante, cât şi rezultatele financiare negative s‐au majorat substanţial,
ajungând la 17,9% din PIB, respectiv 8,2% din PIB în 2010, în pofida
încheierii, practic, a privatizării şi a modernizării legislativ‐instituţionale,
în contextul aderării la Uniunea Europeană.
135

În perioada 2011–2016, deși redresarea economică impunea

diminuarea plăților restante şi a pierderilor la nivelul firmelor, acestea
au continuat să se menţină la cote ridicate. Astfel, în anul 2016, plăţile
restante aferente sectorului companiilor nefinanciare reprezentau
13,7% din PIB, din care 6,1% din PIB erau restanţele la plată către
furnizori, 3,4% din PIB către bugetul general consolidat şi 2,6% față de
alţi creditori. Împrumuturile restante la bănci au o pondere de 1,5%.
Pierderea agregată a companiilor cu rezultat financiar negativ se
situează la 4,3% din PIB (nivel similar anului 1995).
Mai mult, față de anul 1994, se constată că valoarea medie unitară a
arieratelor47 companiilor nefinanciare s‐a triplat, de la 64,1 mii euro pe
firmă în anul 1994 (aferent unui număr de 86,8 mii de companii) ‒ când
raportul dintre proprietatea de stat și cea privată era de 94%‒6%48 ‒ la
192,4 mii euro pe firmă în 2016 (în condițiile în care 119 mii de societăți
comerciale înregistrează restanțe la plată), când se atinge maximul istoric,
iar raportul dintre proprietatea de stat și cea privată este de 12%‒88%49.
De asemenea, în aceeași perioadă, pierderea medie unitară50 a sporit de
1,8 ori, de la 18,3 mii euro pe firmă (aferente unui număr de 59,5 mii de
companii nerentabile) la 33,5 mii euro pe firmă (provocate de 217,4 mii de
societăți comerciale). Nivelul maxim a fost înregistrat în anul 2011,
respectiv 40,2 mii euro pe unitate (corespunzător unui număr de 260,9 mii
de firme), reprezentând o majorare de 2,2 ori față de 1994.
Impactul negativ al plăților restante asupra echilibrelor
macroeconomice este unul ridicat. În ipoteza reducerii într‐un an a
ponderii arieratelor în PIB cu 1 p.p. s‐ar înregistra o majorare a ratei de
creștere economică cu 0,5 p.p., precum și o reducere de amplitudine
similară (0,5 p.p.) a ratei anuale a inflației51. Mai mult, aceeași
diminuare cu 1 p.p. a ponderii arieratelor în PIB ar conduce la avansul

47 Calculată prin raportul dintre volumul total al plăților restante generate de firme și
numărul de companii care înregistrează plăți restante.

48 Conform informațiilor la nivel de firmă pe baza bilanțurilor depuse la Ministerul
Finanțelor Publice.
49 Conform conturilor naționale.
50 Calculată prin raportul dintre volumul total al pierderilor generate de sectorul
firmelor și numărul de firme care înregistrează rezultate financiare negative.
51 Analiză efectuată de Direcția Modelare și Prognoze Macroeconomice a BNR, pe baza
unor modele cu vectori autoregresivi, estimate folosind tehnici bayesiene, precum

și tehnici de tip panel, pornind de la date la nivel de firmă și luându‐se în calcul
volumul total al plăților restante, cu excepția celor către sectorul financiar.
136
cu circa 0,2 p.p. al ratei de creștere a PIB potențial. De asemenea,

arieratele au un efect negativ asupra VAB, deoarece creșterea plăților
restante ale clienților față de o companie are un impact nefavorabil
asupra evoluției VAB generat de aceasta, care depășește ca magnitudine
impactul pozitiv, foarte redus, asupra variației VAB pe care îl are
creșterea arieratelor aceleiași companii față de furnizori, buget și alți
creditori. Aceste evoluții demonstrează cât de importantă este
asigurarea unei capacități de plată ritmice a societăților comerciale
pentru onorarea obligațiilor în raport cu terții. Prin condițiile arătate în
continuare (Secțiunile 2.5 și 2.6) ale lipsei de capital din firme în raport
cu normele legale, rezultă urgența și necesitatea recapitalizării
companiilor care vor să‐și continue activitatea, cu respectarea
disciplinei de plăți specifice economiei de piață funcționale autentice.
Prin această măsură s‐ar obține, așa cum rezultă din datele prezentate
mai sus, o îmbunătățire substanțială a patru parametri macroeconomici
esențiali, respectiv VAB, PIB potențial, PIB efectiv și rata inflației, ca
efect al activării unui singur factor de producție – capitalul. Acest capital
se obține însă prin transformarea în mod voluntar a activelor financiare
sau nefinanciare ale antreprenorului interesat să investească în
afacerea sa, pentru a respecta reglementările privind capitalizarea și a
obține profit. Experiența ultimilor 26 de ani ne arată însă că acest
comportament se realizează în mică măsură, ceea ce necesită acțiunea
fermă a statului în sensul îmbunătățirii consistente a legislației comerciale.
De subliniat faptul că firmele cu pierderi au un rol semnificativ
în menţinerea plăţilor restante la volume ridicate în economia
românească. Din totalul plăţilor restante aferente sectorului
companiilor în anul 2016 (22,9 mld. euro), o proporţie de 65% (15,1
mld. euro) era cauzată de companiile nerentabile, care generau 57%
din arieratele către furnizori (5,9 mld. euro), 75% din restanţele la
plată către bugetul de stat (4,3 mld. euro) şi 70% din sumele restante
către alţi creditori (3 mld. euro).
În anul 2016 comparativ cu anul de criză 2009, volumul arieratelor
generate de sectorul firmelor s‐a menţinut relativ constant în termeni
absoluţi (22,9 mld. euro faţă de 22,8 mld. euro în 2009, Graficul 2.33), în
pofida redresării economice a ţării (PIB a crescut cu 17% în termeni
reali în perioada 2009–2016). De altfel, nivelul plăţilor restante în anul
2016 este, în termeni absoluţi, de 4 ori mai ridicat decât la începutul
anilor ’90 (media anilor 1994–1995 fiind de 5,6 mld. euro) şi cu 50%
137
punctul de vedere al profitabilităţii şi eficienţei alocării resurselor,

dar nu a reuşit să asigure nici întărirea disciplinei de plată în
economie. Firmele private reprezintă cea mai indisciplinată categorie
de companii, ele provocând arierate în sumă de 17,9 mld. euro
(respectiv 80% din totalul acestora, ceea ce reprezintă aproximativ
11% din PIB în anul 2016).
Problemele de la începutul anilor ’90, generate de arieratele unui
număr relativ redus de companii de stat cu dificultăţi financiare
moştenite din comunism şi agravate după anul 1989 de comportamentul
antieconomic al managerilor şi de atitudinea permisivă a instituţiilor
statului cu atribuţii în supravegherea administrării societăților
comerciale s‐au transformat, după privatizarea şi restructurarea
sectorului de stat, într‐o atitudine cvasigeneralizată de indisciplină de
plată, îndeosebi la nivelul societăţilor comerciale cu capital privat.
2.5. Caracteristici atipice şi necorelări bilanţiere în sectorul

societăţilor comerciale
2.5.1. Firme fără venituri, dar cu cheltuieli mari

şi pierderi – o anomalie în economia de piaţă funcțională
Firmele cu venituri zero (care, deşi nu au nicio activitate, continuă

să existe pe piaţă) reprezintă o altă categorie semnificativă de societăți
comerciale care contribuie la menţinerea unui nivel scăzut al
capitalizării economiei autohtone, acestea înregistrând pierderi ridicate.
Numărul de companii cu venituri zero s‐a majorat semnificativ în
ultimii ani, de la 109 mii de unități (27% din numărul total de firme) în
2000 la 164 mii de unităţi (26%).
În structură, din punct de vedere numeric, firmele private cu
capital majoritar autohton sunt principala categorie de unităţi fără
activitate (88% din total, respectiv 144 mii de unităţi în anul 2016), în
timp ce companiile străine care raportează venituri nule sunt mult mai
puțin numeroase (circa 10% din numărul societăților comerciale
inactive, respectiv 17 mii de unități). Această situaţie este apropiată de
structura numărului de firme din economie, care este dominată în
139
respectiv 144 mii de unități din 580 mii de astfel de entități. Pe întreaga
perioadă 2003–2016, proporția firmelor inactive străine în totalul
categoriei (cu un maxim de 40%) a fost semnificativ mai ridicată
comparativ cu ponderea firmelor fără venituri cu capital privat
autohton în totalul acestui tip de companii (pentru care cel mai înalt
nivel a fost de 27%).
Companiile fără venituri înregistrează, pe ansamblu, o pierdere de
circa 1 mld. euro în anul 2016, majoritatea covârşitoare a acestor firme
raportând rezultat negativ (44% dintre firmele fără activitate, respectiv
72 mii de unităţi) sau rezultat nul (53%, respectiv 88 mii de firme).
În acest context, firmele fără venituri au erodat baza de capital a
sectorului companiilor începând cu perioada de după declanşarea crizei
economice, în anul 2009. De la un nivel infim al capitalurilor proprii ale
acestor firme, dar în general pozitiv în perioada 2000–2009, în anul 2016,
firmele fără activitate au ajuns să diminueze stocul de capital din
economie, ca efect al înregistrării de pierderi repetate an de an, cu 7 mld.
euro, valoarea crescând abrupt începând cu anul 2010 (când capitalurile
proprii ale firmelor inactive însumau –0,2 mld. euro, Graficul 2.35).
Valoarea negativă a capitalurilor proprii ale firmelor fără activitate
este localizată atât la firmele private cu capital majoritar autohton
(–3 mld. euro în anul 2016, valoare aferentă unui număr de 144 mii de
unităţi), cât şi la firmele străine (capitaluri proprii de –2 mld. euro
pentru 17 mii de unităţi fără venituri). Nivelul mediu al subcapitalizării
este însă de 6 ori mai mare în cazul firmelor străine fără venituri
comparativ cu cel al societăţilor comerciale private cu capital autohton
(respectiv –129 mii euro faţă de –22 mii euro în anul 2016).
Menţinerea pe piaţă a firmelor fără activitate reală este încă un
indiciu că, în multe cazuri, antreprenorii din mediul privat înfiinţează
firme fie pentru maximizarea unui interes pe termen scurt (şi nu cu
scopul unei investiţii productive cu perspective durabile), fie strict
pentru scopuri de optimizare fiscală ori pentru însuşirea de active prin
angajarea de datorii şi, ulterior, abandonarea societăţii în insolvenţă şi
faliment. În economia românească, de altfel, un sfert dintre companii au
venituri nule (164 mii de unităţi în anul 2016), iar acestea raportează
an de an pierderi şi capitaluri negative. Firmele cu venituri nule nu
numai că nu aduc plusvaloare în economie, dar deteriorează stocul de
141
Situaţia este cu atât mai acută cu cât 42% din numărul de companii
din economie (268,5 mii de unități) înregistrează capital negativ în
2016, având datoriile mai mari decât activele. Respectivele firme
înregistrează un nivel cumulat al capitalurilor proprii de –30,3 mld.
euro în anul 2016. Acest lucru este deosebit de îngrijorător, având în
vedere că o valoare pozitivă a capitalului propriu este garanţia că firma
are posibilitatea să îşi onoreze obligaţiile faţă de creditori pe parcursul
desfăşurării activităţii sale.
În economia autohtonă însă, în perioada 2000–2016, baza de
capital a firmelor s‐a deteriorat continuu, în contextul unui număr în
creştere de companii care nu respectă cerinţele legale privind nivelul
minim al capitalului social (potrivit prevederilor Legii nr. 31/1990
privind societățile comerciale, acest nivel este de 50% din capitalul
social). În anul 2000 existau 144 mii de firme într‐o asemenea situaţie,
reprezentând 35% din numărul total de companii din economie. În anul
2008, numărul de societăţi comerciale subcapitalizate se dublase,
ajungând la 289 mii de unităţi (44% din totalul firmelor), iar în
perioada 2010–2013, s‐a stabilizat la peste 300 mii de firme. Ca efect al
acestor evoluţii negative, în prezent, subcapitalizarea reprezintă un
fenomen deosebit de riscant pentru performanţele economice şi
stabilitatea financiară a economiei reale românești.
Analizând, pentru perioada 2000–2016, rezultatele financiare
ale firmelor care nu respectă în prezent nivelul minim al capitalizării,
se constată că, în cazul majorității acestor societăți comerciale, cauza
principală a subcapitalizării o reprezintă înregistrarea de pierderi pe o
perioadă îndelungată (Tabelul 2.5). Aşa se face că peste 70% dintre
companiile subcapitalizate în anul 2016 au raportat pierderi în cel
puţin trei din ultimii 16 ani (196 mii de unităţi), în timp ce 49%
dintre firmele subcapitalizate (136,4 mii de unităţi) au raportat
pierderi în cel puţin cinci ani în intervalul 2000–2016. Există un
număr îngrijorător de ridicat de firme (12% din numărul de
companii subcapitalizate, respectiv 33,2 mii de unităţi) care au
funcţionat pe pierdere cel puţin zece ani în perioada 2000–2016. De
altfel, perioada medie de funcţionare pe pierdere a firmelor care au
ajuns să fie subcapitalizate în anul 2016 este de cinci ani, în condiţiile
unei perioade medii de raportare bilanţieră de nouă ani.
143

Tabelul 2.5. Structura numărului de firme subcapitalizate în

anul 2016, după situaţia profitabilităţii în perioada 2000–2016
Număr % număr de firme
Categorie
(mii de firme) subcapitalizate
Firme care nu respectă cerinţele privind
276,5 100%
capitalizarea în anul 2016, din care:
Firme care au înregistrat pierderi în cel puţin 3
196,0 71%
ani în perioada 2000–2016
Firme care au înregistrat pierderi în cel puţin 5
136,4 49%
ani în perioada 2000–2016
Firme care au înregistrat pierderi în cel puţin
33,2 12%
10 ani în perioada 2000–2016
Firme care au înregistrat pierderi în cel puţin
2,7 1%
15 ani în perioada 2000–2016
În acest context, se constată că subcapitalizarea firmelor din

România este cronică, 77% dintre companiile având capitaluri sub
limita reglementată în 2016 (respectiv 212,5 mii de unităţi) regăsindu‐se
într‐o astfel de situaţie în cel puţin trei ani în perioada 2000–2016, în
timp ce 61% (167,5 mii de firme) au avut capitaluri sub limita legală în
cinci sau mai mulţi ani în acelaşi interval de timp (Tabelul 2.6).

Tabelul 2.6. Structura numărului de firme subcapitalizate în
anul 2016, după situaţia capitalizării în perioada 2000–2016
Categorie
Total firme care nu respectă cerinţele
privind capitalizarea în anul 2016, 276,5 100%
din care:
Firme care au înregistrat capitaluri sub limita
212,5 77%
legală în cel puţin 3 ani în perioada 2000–2016
167,5 61%
66,7 24%
13,2 5%
144
Marea majoritate a firmelor care nu respectă prevederile legale

privind capitalizarea înregistrează şi niveluri negative ale capitalurilor
proprii, având active mai mici faţă de datoriile totale. La finalul anului
2016 au raportat niveluri negative ale capitalurilor în cel puţin cinci ani
în intervalul analizat 59% dintre companiile subcapitalizate (163,6 mii
de firme), în timp ce 23% au prezentat capitaluri negative în cel puţin
zece ani (63,5 mii de firme, Tabelul 2.7).
Tabelul 2.7. Structura numărului de firme subcapitalizate în anul

2016, în funcţie de perioada în care au înregistrat capitaluri
negative în 2000–2016
Categorie
276,5 100%
privind capitalizarea în anul 2016, din care:
Firme care au înregistrat capitaluri negative în
208,8 76%
cel puţin 3 ani în perioada 2000–2016
163,6 59%
63,5 23%
12,0 4%
Valoarea negativă a capitalurilor proprii, care, în fapt, reprezintă

averea netă a acţionarilor (activul net), reflectă faptul că firmele aflate în
această poziţie financiară au o gestiune economică profund dezechilibrată.
Depăşirea activului total al firmelor de către suma datoriilor a condus la un
activ net negativ, ceea ce reflectă sărăcirea firmei, respectiv o micşorare
profundă a capitalurilor proprii (Stancu et al., 2015). Situaţia menţionată
este consecinţa funcţionării persistente cu rezultate financiare negative a
unui segment substanţial de firme, pierderile consumând integral
capitalurile proprii, partea neacoperită de resursele antreprenorilor fiind
finanţată, fără consimţământul acestora, de creditori. Valoarea negativă a
activului net reflectă practic faptul că datoriile contractate de firmele aflate
într‐o asemenea situaţie nu au decât parțial acoperire materială. Prin
această anomalie gestionar‐contabilă se încetineşte fluxul de plăţi în
economie şi, implicit, se diminuează potenţialul de progres al firmelor cu
activitate eficientă şi comportament corect.
145
România arată că gradul de corespondenţă a scadenţei activelor şi

pasivelor nu este adecvat.
În speţă, fondul de rulment52, care reprezintă surplusul de resurse
permanente degajat de ciclul economic al firmelor şi care poate fi
utilizat pentru reînnoirea activelor circulante nete (stocuri, creanţe şi
lichidităţi), este negativ (respectiv –6,6 mld. euro, Tabelul 2.9). Astfel, în
anul 2016, resursele permanente din economie (reflectate de
capitalurile proprii şi împrumuturile pe termen mai mare de un an),
care totalizează 152,4 mld. euro, sunt mai mici decât activele fixe ale
sectorului companiilor nefinanciare (159 mld. euro) cu 6,6 mld. euro,
respectiv 2% din totalul bilanţier al firmelor. Situaţia la nivel agregat
este cauzată de companiile cu pierdere netă pentru care decalajul dintre
sursele de finanţare pe termen lung, mai reduse, şi activele fixe, mai
mari, este de –21,1 mld. euro (–27% din activ). Această situaţie
economică negativă arată faptul că numeroase firme îşi finanţează în
mod imprudent activele fixe, respectiv utilizând o parte din datoriile
curente, ceea ce nu le permite să dispună de o marjă de siguranţă a
finanţării pe termen lung (Stancu et al., 2015). O asemenea realitate
negativă se menține în economia autohtonă de o perioadă îndelungată
de timp, lipsa de resurse, concretizată în valori subdimensionate ale
fondului de rulment, reprezentând o caracteristică a societăților
comerciale din România și la începutul anilor 1990 (Georgescu, 1992).
Firmele cu profit înregistrează o valoare pozitivă a fondului de
rulment (16,9 mld. euro, respectiv 8% din activ), având deci o rezervă
de surse permanente care poate fi folosită pentru finanţarea activelor
circulante nete53 destinate dezvoltării activităţii (respectiv materii
prime, materiale, creanţe, disponibilităţi băneşti etc.).
Activele circulante nete reprezintă, în fapt, „sistemul circulator” al
activităţii de exploatare care transportă „oxigenul pe care trebuie să îl
respire” ciclul de afaceri (Stancu et al., 2015). Caracterul continuu
reînnoibil al activelor circulante le conferă acestora un statut de active
(cvasi)permanente, care au deci nevoie de o sursă de finanţare
constantă, respectiv fondul de rulment.

52 Calculat ca sumă dintre capitalurile proprii şi datoriile pe termen mediu și lung
(peste un an), din care se scade valoarea activelor imobilizate.

53 Diferenţa dintre activele circulante şi datoriile pe termen scurt (cu scadența mai
mică de un an).
147
În alte ţări din regiune şi în statele dezvoltate economic, situaţia

este mult mai favorabilă în ceea ce priveşte corelaţia dintre maturităţile
activelor şi pasivelor firmelor, acestea asigurându‐şi echilibrul financiar
pe termen lung printr‐un fond de rulment pozitiv. De exemplu, în anul
2015, în Polonia (Central Statistical Office Poland, 2016), fondul de
rulment reprezenta +7,4% din totalul activelor societăţilor comerciale,
respectiv resursele permanente ale firmelor erau mai mari decât
activele fixe, existând şi o rezervă suplimentară de resurse financiare
stabile, utilizabile pentru finanţarea activelor circulante nete. În
Germania (Bundesbank, 2016), fondul de rulment este şi mai robust,
reprezentând 35% din totalul activelor companiilor, ceea ce
demonstrează o autonomie financiară foarte ridicată a firmelor.
În România, sursele proprii de finanţare reprezintă numai 62,5% din
sursele stabile de finanţare (capitalul propriu şi provizioanele însumează
95,2 mld. euro din totalul de 152,4 mld. euro surse permanente, detalii în
Secţiunea 2.3.1). Astfel, nu numai că firmele autohtone au un nivel al
surselor de finanţare permanente insuficient pentru acoperirea activelor
fixe, dar, în cadrul acestora, o pondere de 37,5% este reprezentată de
sursele împrumutate (57,2 mld. euro din 152,4 mld. euro), semnificativ
mai mult decât în alte ţări analizate. Atât în Polonia, cât şi în Germania,
capitalul propriu (inclusiv provizioanele) are o pondere de aproximativ
77% din totalul surselor de finanţare permanente (cu 15 p.p. mai mult
decât în ţara noastră), în timp ce sursele împrumutate reprezintă numai
23% din totalul acestor finanţări.
În concluzie, putem afirma, pe baza datelor expuse anterior, că
pierderile persistente ale foarte multor firme şi menţinerea pe piaţă a
acestora pentru o perioadă îndelungată sunt principalele cauze ale
existenţei în România a unui număr îngrijorător de mare al societăților
comerciale subcapitalizate în raport cu reglementările legale. Mai mult,
subcapitalizarea este o situaţie cronică pentru un număr ridicat de
firme care nu numai că nu respectă cerinţele în domeniu, dar
înregistrează chiar activ net negativ (respectiv ajung ca datoriile să fie mai
mari decât totalul activelor). Corelaţia inadecvată la nivelul societăților
comerciale dintre utilizări şi resurse în funcţie de maturitatea acestora
confirmă structura bilanţieră profund anormală şi neviabilă din punct
de vedere financiar a multor companii din economia autohtonă (în
speţă a celor cu pierderi), care îşi finanţează activele fixe prin datorii pe
149

termen scurt, scadente într‐o perioadă mai mică de un an. În acest

context, este evident că nu pot fi finanţate investiţii semnificative în
dotări tehnice performante (utilaje, echipamente etc.) care să asigure o
creştere durabilă a firmelor, cu efecte benefice asupra potențialului
economic al țării. Mai mult, valorile negative ale fondului de rulment
ridică serioase probleme privind capacitatea firmelor de a gestiona
riscurile pe termen scurt și periclitează solvabilitatea companiilor.
2.6. Comportamentul capitalului şi consecinţele financiare
2.6.1. Finanţarea activităţii firmelor se face preponderent prin datorii,

în detrimentul aportului de capital
Analiza situației structurii de finanțare a firmelor din România

arată, așa cum s‐a menționat mai sus, că sursele proprii ale acestora
reprezintă 33% din pasiv, în timp ce datoriile se ridică la 67% din bilanț.
În cadrul surselor împrumutate, creditul comercial pe seama furnizorilor,
precum și finanţarea de la alţi creditori reprezintă câte aproximativ 19%
din pasivele firmelor. Creditele contractate de la bănci şi IFN autohtone
cumulează numai 8,3% din totalul resurselor reflectate în pasivul
bilanţier al companiilor, nivel semnificativ mai redus față de celelalte
categorii de datorii, inclusiv comparativ cu împrumuturile de la acţionari
şi entităţi afiliate, care reprezintă 12,6% din pasivul firmelor. Față de
anul 2010, se constată că: i) ponderea creditării de la instituții
financiare autohtone în totalul bilanțier al companiilor s‐a redus cu
1,6 p.p. (de la 9,8% în 2010 la 8,3% în 2016); ii) o scădere de 2,3 p.p. s‐a
înregistrat și la nivelul datoriei de la instituții financiare din străinătate
(de la 6,1% la 3,8%); iii) creditele de la furnizori s‐au diminuat și ele ca
pondere în bilanț cu 1,7 p.p., dar se mențin la un nivel ridicat (18,8% în
2016, de la 20,5% în 2010); iv) în schimb, ponderea datoriilor firmelor
către stat s‐a majorat cu 0,7 p.p. (de la 3,9% din bilanț în 2010 la 4,6%
în 2016); iv) de asemenea, creditele de la acționari și entități afiliate
și‐au sporit importanța în cadrul sumelor împrumutate, ponderea
acestora crescând cu 2,3 p.p. (respectiv de la 10,3% din bilanț la
12,6%); v) datoriile către alți creditori (diverse persoane fizice sau
150
juridice, cum ar fi, de exemplu, faţă de salariaţi, creditori pentru

dobânzi de încasat etc.) s‐au majorat cel mai accentuat în intervalul de
analiză, cu 2,5 p.p. (de la 16,7% la 19,2%).
Sporirea ponderii în totalul bilanțier al împrumuturilor acordate de
acţionari propriilor firme s‐a înregistrat în contextul în care soldul
acestor credite a crescut accelerat, respectiv cu 37% (+9,9 mld. euro),
de la 26,7 mld. euro în 2010 la 36,6 mld. euro în anul 2016. Spre
comparaţie, capitalurile proprii ale firmelor s‐au majorat în aceeaşi
perioadă cu numai 12% (+10 mld. euro).
În aceste condiţii, raportul dintre împrumuturile de la acţionari şi
baza de capital din economie s‐a majorat de la 31% în anul 2010 la 38%
în 2016 (cu un maxim istoric de 44% în 2013), ceea ce demonstrează
înclinaţia tot mai accentuată a antreprenorilor de a‐şi finanţa firmele
prin acordarea de împrumuturi, şi nu prin aporturi de capital, aşa cum
este normal într‐o economie de piață funcțională.
Presupunând că acționarii și‐ar fi consolidat propriile firme prin
aport de capital și nu le‐ar fi finanțat prin împrumuturi, la finalul anului
2016, stocul de capital propriu din economie, inclusiv provizioanele,
s‐ar fi majorat cu 38% (de la 95,2 mld. euro la 131,8 mld. euro), iar
datoriile sectorului firmelor s‐ar fi comprimat cu 19% (de la 196,3 mld.
euro la 159,7 mld. euro). Într‐o asemenea ipoteză, raportul dintre
datoriile și capitalurile proprii ale societăților comerciale din România
s‐ar fi redus de la 2,1 la un nivel comparabil cu cel din țările europene
analizate, respectiv 1,2 (ușor peste mediana statelor examinate, de 1).
Rezultă că acționarii din România dispun, în fapt, de sumele
necesare pentru a asigura o capitalizare adecvată a firmelor, dar, pe
fondul reglementărilor imprecise privind obligația întreprinzătorilor de
a completa, atunci când este cazul, capitalul propriu al companiilor,
precum și al lipsei voinței și disciplinei necesare din partea
antreprenorilor, acest obiectiv nu se realizează.
Am considerat ca fiind utilă analiza structurii de finanțare a
societăților comerciale pe categorii de firme în raport cu
profitabilitatea, forma de proprietate, originea capitalului, dimensiunea
și domeniul de activitate, deoarece am constatat că examinarea acestor
aspecte pe ansamblul economiei nu permite punerea în evidență a
eterogenității considerabile la nivelul structurii de finanţare a
diferitelor grupuri de companii.
151

Structura de finanţare a firmelor în funcţie de profitabilitate

În primul rând, analizând tiparul de finanțare a firmelor în funcție
de profitabilitate, se constată că în economia autohtonă se manifestă un
paradox inedit, respectiv un volum ridicat al creditelor acordate de
acţionari propriilor firme, în paralel cu înregistrarea de pierderi în
creștere ale acestor societăți comerciale.
Astfel, cele mai mari categorii de obligaţii de plată ale companiilor
nerentabile sunt reprezentate în anul 2016 de: i) sumele datorate faţă de
acţionari şi faţă de entităţile afiliate (24% din totalul pasivului bilanţier
comparativ cu 12,6% la nivelul întregii economii); ii) datoriile comerciale
(23,2%) şi iii) datoriile către stat (8,9%). Companiile cu pierdere au
început, de altfel, să îşi finanţeze activitatea într‐o măsură tot mai mare
prin credite de la acţionari şi entităţi afiliate în ultimii ani (acest tip de
finanţare majorându‐se de la 18% din totalul pasivelor în 201054 la 24% în
anul 2016), respectiv pe seama bugetului statului (creştere de la 7% din
totalul bilanţier la 8,9%). Pe de altă parte, împrumuturile de la băncile
autohtone s‐au redus de la 11% din totalul bilanţier al firmelor cu pierderi
în 2010 la 8,6% la finalul anului 2016, iar datoria externă de la instituţii
financiare s‐a diminuat de la 10% la 6,2%. Apelarea la alte datorii (către
diverse persoane fizice sau juridice, cum ar fi, de exemplu, faţă de salariaţi,
creditori pentru dobânzi de încasat etc.), reprezintă, de asemenea, o
practică frecventă în rândul firmelor nerentabile, acest tip de finanţare
crescând de la 24% la 33% din totalul pasivelor în perioada 2010–2016. În
schimb, sursele proprii de finanţare (capitalurile proprii) s‐au redus de la
9% din pasiv în 2010 la valori negative în 2016 (respectiv datoriile au
depăşit activele totale, Tabelul 2.10).
În aceste condiții, raportul dintre sumele datorate acţionarilor plus
entităţilor afiliate şi capitalul propriu al firmelor cu pierdere a fost
puternic supraunitar în perioada de timp analizată, pentru ca, în 2016,
acesta să ia valori negative (activul net al acestor companii fiind mai
mic ca zero). Astfel, dacă în anul 2010 împrumuturile de la acţionari
erau de două ori mai mari decât capitalurile proprii ale firmelor cu
pierderi (17,9 mld. euro faţă de 8,6 mld. euro), în anul 2011, creditele
de la proprietari ajunseseră de 12 ori mai mari faţă de baza de capital,

54 Nu există informaţii disponibile referitoare la datoriile către acţionari şi entităţile
afiliate anterior anului 2010.
152
în contextul în care aceasta a fost erodată de pierderile ridicate

(capitalul propriu al firmelor nerentabile a scăzut cu 81% în 2011 faţă
de 2010, ajungând la 1,7 mld. euro, în timp ce datoriile faţă de acţionari
au crescut cu 8%, la 19,3 mld. euro). Pe fondul persistenţei rezultatelor
negative, raportul dintre împrumuturile de la acţionari şi capitalul
propriu al firmelor cu pierderi a avut o valoare negativă în anul 2016,
situaţie explicată matematic de nivelul mai mic decât zero al
numitorului, dar, din punct de vedere economic, reprezintă o stare total
atipică a firmelor într‐o economie de piaţă funcțională.
Tabelul 2.10. Structura pasivului firmelor în funcţie

de profitabilitate, 2016
Total economie Firme cu pierdere Firme cu profit
2016 mld. % total mld. % total mld. % total
euro bilanţ euro bilanţ euro bilanţ
Total activ 291,5 100% 77,9 100% 210,0 100%
Capitaluri* 95,2 32,7% ‐2,9 ‐3,7% 98,8 47,0%
Datorii totale** 196,3 67,3% 80,8 103,7% 111,2 53,0%
– Datorie externă de
la instituţii 11,2 3,8% 4,8 6,2% 6,3 3,0%
financiare***
– Credite interne
24,2 8,3% 6,7 8,6% 17,4 8,3%
(bănci şi IFN)
– Datorii comerciale 54,8 18,8% 18,1 23,2% 36,1 17,2%
– Datorii către stat 13,5 4,6% 6,9 8,9% 6,3 3,0%
– Datorii faţă de
acţionari şi faţă de 36,6 12,6% 18,7 24,0% 17,2 8,2%
entităţile afiliate
– Alte datorii 56,0 19,2% 25,6 33,0% 27,9 13,3%
Notă: *Capitalurile includ provizioanele; **Datoriile totale includ veniturile în avans
(asimilate datoriilor pe termen scurt); ***Datoria externă pe termen scurt este
disponibilă pentru septembrie 2016.
Ţinând cont de degradarea continuă a solvabilităţii firmelor cu

pierderi şi de persistenţa problemelor de profitabilitate, rezultă că
sumele împrumutate de creditori acestor agenţi economici sunt expuse
la un risc ridicat de nerambursare. Cea mai îngrijorătoare situaţie se
153

manifestă în cazul SRL cu pierderi, pentru care împrumuturile de la

acţionari au ajuns să reprezinte 31% din bilanţ.
În aceste condiţii, rolul sectorului real în asigurarea ocupării forţei
de muncă la un nivel adecvat (evoluţie care ar fi normală raportată la
creşterea economică înregistrată în ultima perioadă) este insuficient,
având în vedere că 91% dintre firmele autohtone aveau mai puţin de
zece salariaţi, iar firmele care depăşesc pragul de zece angajaţi nu au
contribuit într‐o măsură satisfăcătoare la majorarea numărului locurilor
de muncă din economie. De altfel, România s‐a situat pe penultimul loc
din UE în ceea ce priveşte ponderea firmelor cu peste zece salariaţi care
pot fi încadrate în categoria companiilor cu rată de creştere ridicată a
ocupării55 (high‐growth enterprises), respectiv doar 2,3%, semnificativ
sub media europeană de 9,9% şi la un nivel mult inferior faţă de situaţia
din Ungaria (12,5%), Slovacia, Letonia (fiecare cu 12,2%) etc. Se
demonstrează că, în România, relaţia dintre creşterea economică,
numărul de firme performante şi locurile de muncă nou create este slabă,
doar o mică parte dintre companii majorând semnificativ numărul de
angajaţi în ultimii trei ani, deşi în perioada 2012–2016 s‐a înregistrat un
spor constant şi în creştere al PIB de la un an la altul.
În cazul companiilor cu profit, există un echilibru mai mare în
finanţarea activităţii prin surse proprii (47% din pasive în anul 2016),
respectiv datorii (53%, Graficul 2.36). În cadrul sumelor împrumutate,
cea mai extinsă categorie de datorii este reprezentată de creditul
comercial (17% din total pasiv), această sursă de finanţare
reducându‐şi ponderea în totalul bilanţier cu 4 p.p. faţă de anul 2010
(de la 21%). Împrumuturile primite de la acţionari au crescut în
importanţă şi pentru categoria firmelor profitabile, aceste surse
ajungând să reprezinte 8% din totalul bilanţier în anul 2016 (faţă de 5%
în anul 2010), cu mențiunea că ponderea este de 3 ori mai redusă
comparativ cu cea înregistrată în cazul agenţilor economici nerentabili.
Creditele de la băncile autohtone reprezintă și în cazul companiilor care
înregistrează profit o sursă de finanţare puțin utilizată (respectiv numai
8% din totalul bilanţier).

55 Firme cu o rată medie anualizată a creşterii numărului de salariaţi de peste 10% pe
o perioadă de trei ani (clasificare conform EUROSTAT).
154

credite bancare (BNR, 2017a), cea mai mare parte a societăţilor

comerciale din această categorie fiind nebancabile, din cauza
problemelor financiare acute cu care se confruntă.
Structura de finanţare a firmelor în funcţie de forma de proprietate şi

provenienţa capitalului
În funcţie de forma de proprietate şi provenienţa capitalului firmei,

se remarcă faptul că societăţile comerciale de stat au o situaţie a
solvabilităţii mult mai favorabilă comparativ cu firmele private (aşa
cum s‐a arătat şi în Secţiunea 2.3.1), capitalul propriu reprezentând
47% din pasiv pentru companiile de stat faţă de 28% în cazul agenţilor
economici privaţi autohtoni, respectiv 33% din totalul bilanţier al
firmelor private străine.
Companiile de stat au datorii către furnizori reprezentând 11% din
pasiv, în timp ce datoriile către bugetul statului se ridică la 10%, sursele
împrumutate fiind dominate de sumele datorate către creditori diverşi
(28% din totalul bilanţier).
În cazul sectorului privat, se constată o apetenţă uşor mai ridicată
a firmelor cu capital străin pentru finanţarea prin datorii către propriii
acţionari, aceste surse ridicându‐se la 15% din pasivele totale (în
creştere cu 2 p.p. faţă de 2010, Graficul 2.37). Comparativ, pentru
firmele private cu capital românesc, respectivele datorii reprezintă 13%
din total (+1 p.p. faţă de 2010). Creditul furnizor şi datoriile către
diverşi creditori reprezintă însă principalele surse de finanţare ale
ambelor categorii de firme private. Astfel, în structura de finanţare a
societăţilor private autohtone, datoriile faţă de partenerii comerciali
reprezintă 22% din pasiv, iar categoria altor datorii, 18% din totalul
bilanţier. În cazul firmelor străine, datoriile comerciale se ridică la 17%
din pasiv, iar împrumuturile de la creditori diverşi înregistrează un
nivel de 18%.
În ceea ce priveşte finanţarea de la instituţiile financiare, se
observă însă un comportament diferit al firmelor private, în sensul că
agenţii economici cu capital majoritar autohton se împrumută cu
precădere de la bănci şi IFN româneşti (12% din pasiv, dublu faţă de
ponderea acestor surse în pasivul companiilor străine), în timp ce
156
O situaţie mai echilibrată dintre finanţarea prin împrumuturi de la

acţionari şi prin capital propriu se înregistrează pentru firmele din
industrie, care au un raport al celor două surse de finanţare de 21%,
respectiv cu 18 p.p. sub media pe economie (39%).
Sintetizând concluziile formulate pe baza datelor expuse anterior,
se constată că, deşi există anumite diferenţe în structura de finanţare a
firmelor în funcţie de forma de proprietate, originea capitalului, sectorul
de activitate și dimensiunea societăților comerciale, comportamentele cele
mai frecvente constau în:
 implicare minimă prin injecţii de capital ale acţionarilor în
propriile firme;
 finanţarea activităţii pe seama creditorilor (furnizori, bugetul
statului, bănci, salariaţi şi alţii);
 opțiunea antreprenorilor, când vor să asigure continuarea
activităţii firmei, este de a furniza fonduri sub formă de
împrumuturi (și nu de capital), fapt ce demonstrează o dată în
plus că aceştia nu doresc să îşi asume riscul în afaceri, normal
pentru orice antreprenor, ci să beneficieze de drepturi în calitate
de creditor (ca, de exemplu, încasare de dobânzi, drepturi
suplimentare la masa credală în caz de insolvenţă) comparativ cu
statutul de acționar etc.
Constatările privind structura de finanţare a firmelor întăresc
concluzia referitoare la un comportament premeditat al acţionarilor de a
menţine propriile firme la limita supravieţuirii, fără a face eforturi pentru
a întări capacitatea financiară a societăților comerciale respective.
Această înclinaţie este demonstrată şi de opţiunile antreprenorilor,
atât români, cât şi străini, de a înfiinţa preponderent societăţi cu
răspundere limitată, în cazul cărora responsabilitatea financiară
individuală se situează la limite foarte scăzute, stimulându‐se astfel
indisciplina de plăți în economie. Finanțarea în creștere a companiilor
prin credite de la acționari (pentru care aceștia încasează dobândă de
multe ori supradimensionată în raport cu ratele dobânzilor de pe piaţă)
permite proprietarilor să‐şi încaseze prioritar creanțele, în funcţie de
interesele lor pe termen scurt, respectiv „la momentul potrivit” (înainte
de a le declara în insolvenţă). Acest comportament atipic demonstrează
reţinerile serioase ale proprietarilor în a‐și asuma riscul investirii
163

banilor în capitalul propriilor firme (care nu mai poate fi recuperat

decât prin vânzarea afacerii sau, în mică măsură, la lichidarea acesteia).
Practica menţionată este nesustenabilă pe termen mediu şi lung, iar
fondurile împrumutate de acționari pe termen scurt, care sunt retrase
frecvent din firme, nu pot asigura expansiunea durabilă a sectorului
firmelor, inhibând posibilităţile de investiţii, inovare şi creştere a
competitivităţii economiei românești.
2.6.2. Condiţiile legale privind capitalizarea nu sunt respectate

de numeroase societăţi comerciale
Vom examina în continuare principalele categorii de firme

subcapitalizate (respectiv cele care nu respectă prevederile Legii nr.
31/1990 referitoare la nivelul minim al capitalului, în sensul că dispun
de capitaluri proprii situate sub limita de 50% din capitalul social
reglementat) în funcţie de diferite criterii de analiză: (1) forma de
proprietate şi provenienţa capitalului; (2) modalitatea de constituire;
(3) dimensiunea şi (4) sectorul de activitate.
Numărul de firme subcapitalizate după forma de proprietate

şi provenienţa capitalului
Numeric, după forma de proprietate, majoritatea covârşitoare a

firmelor care nu respectă cerinţele legale privind capitalul propriu în anul
2016 sunt companii private cu capital majoritar autohton (249 mii de
unităţi din 276,5 mii de companii, respectiv 90% din total), urmate de
firmele private cu capital străin (23 mii de unităţi, respectiv 8%) şi firmele
de stat (522 de unităţi, respectiv 0,2%). Faţă de anul 2000, numărul de
companii de stat subcapitalizate aproape s‐a înjumătăţit (de la 954 la 522
de unităţi), ca urmare a privatizării şi restructurării acestora.
Pe de altă parte, în intervalul 2003–2016, numărul de firme cu
capital privat autohton care nu respectă reglementările referitoare la
capitalizare s‐a majorat cu 62% (de la 154 mii la 249 mii de unităţi), în
timp ce numărul de firme străine în această situaţie a crescut mai rapid,
respectiv aproape s‐a dublat (de la 12 mii la 23 mii de unităţi).
164

În funcţie de forma de constituire a firmelor private, se constată că

99% dintre firmele subcapitalizate în anul 2016 au fost organizate sub
formă de societăţi cu răspundere limitată (respectiv 272,9 mii de
unităţi), în timp ce societăţile pe acţiuni (SA) sau societăţile în comandită
pe acţiuni (SCA) reprezintă 0,6% dintre companiile private
subcapitalizate (1642 de unităţi). Această situaţie a decapitalizării
firmelor reflectă, în fapt, structura de ansamblu a sectorului privat, care
este format în proporţie de 98% din SRL (622 mii de SRL din 632 mii de
firme private în anul 2016) şi foarte puţine SA şi SCA (1% din totalul
numărului de firme private, respectiv 6300 de unităţi în 2016).
Numărul de firme subcapitalizate după modalitatea de constituire
Intenţia autorităţilor de la începutul anilor ’90 de a încuraja iniţiativa

antreprenorială prin stabilirea unei cerinţe reduse de capital la înfiinţarea
societăţilor şi caracterul lax al legislaţiei comerciale, fiscale şi contabile
ulterioare, inclusiv privind ieşirea de pe piaţă a firmelor, au condus la
manifestarea unui grad redus de responsabilizare a antreprenorilor şi la
înregistrarea unei subcapitalizări cronice, localizate la un număr foarte
ridicat de societăţi comerciale, în special SRL. Respectivul comportament
este mai acut la nivelul antreprenorilor străini. Indiferent de forma de
constituire, frecvenţa firmelor străine subcapitalizate este mai mare
comparativ cu firmele autohtone. În anul 2016, SRL străine nu respectau
cerinţele referitoare la capitalizare în proporţie de 51% faţă de 43% în
cazul SRL cu capital majoritar autohton; în acelaşi timp, firmele străine de
tip SA sau SCA erau subcapitalizate în proporţie de 28% (faţă de 26% în
cazul firmelor cu capital românesc).
Numărul de firme subcapitalizate după dimensiune şi sector de activitate

După dimensiune, în perioada 2000–2016, între 95% şi 96% din
numărul de firme care nu respectă cerinţele de capitalizare erau
microîntreprinderi, reflectând practic structura sectorului companiilor
nefinanciare (91% din totalul firmelor din economie este reprezentat
de microîntreprinderi). În anul 2016, ponderea microîntreprinderilor
subcapitalizate în totalul acestui tip de unități din economie era de 46%
(267 mii de unităţi), în creştere de la 37% în anul 2000 (136 mii de
unităţi, Graficul 2.44).
166
În măsura în care i) firmele din România ar avansa către faze

superioare ale lanţului creator de valoare adăugată, fapt care
presupune un model solid şi competitiv de afaceri, şi ii) autorităţile ar
lua măsurile care se impun pentru întărirea disciplinei de plăţi din
economie, ar fi create oportunităţi de creştere viguroasă a activităţii
firmelor. Aceste schimbări ar genera o competitivitate sporită a
companiilor, care le‐ar permite durate de viaţă îndelungate,
profitabilitate mai ridicată, asigurarea unor salarii mai mari propriilor
angajaţi şi îmbunătăţirea circuitului banilor din economie prin plata la
timp a datoriilor către furnizori, buget, bănci şi alţi creditori.
2.6.3. Pentru recapitalizarea firmelor la nivelul prevăzut de lege,

sunt necesare fonduri substanţiale de la acţionari
Pe fondul constatărilor anterioare, pentru recapitalizare la nivelul

prevăzut de lege, acţionarii trebuie să aducă fonduri substanţiale în
conturile firmelor. Necesarul de recapitalizare pentru atingerea a 50% din
capitalul social reglementat a crescut semnificativ în perioada 2000–2016,
cu o intensitate mai acută după anul 2008 (Graficul 2.46). Un astfel de
calcul referitor la necesarul de recapitalizare a firmelor, fundamental
pentru evaluarea stării de sănătate a sectorului economiei reale din
România, a fost elaborat pentru prima dată de Georgescu (2015d).
Injecţia de bani necesară ca firmele subcapitalizate să respecte
cerinţele legale era de circa 2,9 mld. euro în anul 2000, stabilizându‐se în
perioada 2003–2007 la o medie de 7 mld. euro. În anul 2008, necesarul de
recapitalizare s‐a majorat la 12,7 mld. euro (+55% faţă de anul 2007,
respectiv cu 4,5 mld. euro), în contextul accelerării pierderilor de la
3–4 mld. euro în perioada 2000–2006 la 6 mld. euro în 2007 şi 11 mld. euro
în 2008. Din 2009 până în prezent, necesarul de recapitalizare a continuat
să crească (exceptând anul 2014), pe fondul pierderilor persistente care au
erodat resursele sub formă de capitaluri proprii ale firmelor.
În anul 2016, necesarul de recapitalizare pentru atingerea a 50%
din capitalul social a ajuns la 34,5 mld. euro (reprezentând 21% din PIB
al anului respectiv), suma fiind de aproximativ 11 ori mai mare faţă de
anul 2000 (2,9 mld. euro, respectiv 8,5% din PIB). Această situație
negativă, constând în deficitul substanțial de capital înregistrat de
169
euro). Firmele care au fost subcapitalizate în cel puţin zece din ultimii
16 ani au un necesar de recapitalizare de 30% din total (10,2 mld. euro,
Tabelul 2.11).
Tabelul 2.11. Necesarul de recapitalizare pentru a se atinge

50% din capitalul social în 2016, după situaţia capitalizării
firmelor în perioada 2000–2016
Necesar de
% necesar de
Categorie recapitalizare
recapitalizare
(mld. euro)
privind capitalizarea în anul 2016, din 34,5 100%
care:
Firme care au înregistrat capitaluri sub
limita legală în cel puţin 3 ani în 31,8 92%
perioada 2000–2016
Rezultă că, faţă de stocul de capital propriu al companiilor

nefinanciare înregistrat la finele anului 2016, însumând 87 mld. euro56,
dacă toate cele 276,5 mii de firme subcapitalizate ar fi funcţionat în
condiţii de respectare a legislaţiei (și nu ar fi înregistrat 34,5 mld. euro
deficit de resurse proprii permanente), volumul total al capitalului din
România ar fi fost de 121,5 mld. euro (+40%).
În cadrul situației de ansamblu a economiei reale, aporturile
necesare de capital la nivelul anului 2016 pentru respectarea
prevederilor legale sunt concentrate în proporţie semnificativă la

56 Excluzând provizioanele.
171

nivelul firmelor nerentabile (Tabelul 2.12). Companiile cu pierderi

cronice necesită cele mai substanțiale injecţii de capital din partea
acţionarilor. Astfel, din totalul necesarului de recapitalizare însumând
34,5 mld. euro, 95% (respectiv 32,6 mld. euro) este aferent firmelor
care au raportat pierderi în cel puţin trei ani în perioada 2000–2016, în
timp ce companiile care au funcţionat cu rezultat financiar negativ în
cinci sau mai mulţi ani în acelaşi interval cumulează 82% din necesarul
total de recapitalizare (28,5 mld. euro). Recapitalizarea pentru
companiile care au raportat pierderi în cel puţin zece din ultimii 16 ani
se ridica în anul 2016 la 35% din total (12,1 mld. euro).
Tabelul 2.12. Necesarul de recapitalizare pentru a se atinge

50% din capitalul social în 2016, după situaţia profitabilităţii
firmelor în perioada 2000–2016
Necesar de
% necesar de
Categorie recapitalizare
recapitalizare
(mld. euro)
privind capitalizarea în anul 2016, din 34,5 100%
care:
Firme care au înregistrat pierderi în cel
32,6 94,5%
puţin 3 ani în perioada 2000–2016
28,5 82,6%
12,1 35%
1,9 5,5%
Presupunând realizarea unei creşteri a capitalurilor proprii pentru

a se ajunge la 100% din capitalul social vărsat, și nu la 50% prevăzut de
lege, ar fi nevoie ca acţionarii firmelor subcapitalizate să injecteze
fonduri suplimentare în valoare de 41 mld. euro (25% din PIB în anul
2016). Spre comparaţie, în anul 2000, suma necesară era de numai
4 mld. euro (11% din PIB), respectiv tot de circa 11 ori mai redusă față
de anul 2016, ca și în situația capitalizării la nivelul de 50% prezentată
anterior, Graficul 2.46).
172
Similar analizei structurii firmelor subcapitalizate, vom prezenta

în continuare necesarul de recapitalizare pentru îndeplinirea condiţiilor
legale de către companii în funcţie de: (1) forma de proprietate şi
provenienţa capitalului; (2) modalitatea de constituire; (3) dimensiune
şi (4) ramură economică.
Necesarul de recapitalizare după forma de proprietate şi provenienţa

capitalului
După forma de proprietate, din necesarul de recapitalizare de

34,5 mld. euro, companiile de stat trebuie să aducă sume suplimentare
de capital în valoare de 3,5 mld. euro (10% din necesarul total de
recapitalizare). Firmele private cu capital românesc se impune să‐şi
sporească baza de capital cu 16,1 mld. euro (46%), în timp ce
companiile străine au obligația să îşi suplimenteze capitalul cu
14,5 mld. euro57 (42%, Graficul 2.47). Astfel, dacă la începutul anilor
2000 necesarul de recapitalizare aferent companiilor de stat era de
peste 33% din totalul necesarului de recapitalizare la nivelul sectorului
companiilor, această pondere s‐a diminuat considerabil, pe fondul
privatizării accelerate şi al aplicării de reforme structurale, ajungând la
10% din total în anul 2016.
Pe de altă parte, pe fondul subcapitalizării cronice a firmelor
private, sumele necesare acestor societăţi comerciale pentru a se atinge
cerinţa legală privind capitalul au crescut în perioada 2003–2016 de
7,3 ori, atât în cazul firmelor cu capital majoritar românesc (de la 2,2 mld.
euro la 16,1 mld. euro, respectiv de la 33% la 46% din total), cât şi în
cazul firmelor străine (de la 2 mld. euro la 14,5 mld. euro, respectiv de
la 31% la 42% din total).
Se constată din nou o situaţie îngrijorătoare referitoare la firmele
private cu capital străin subcapitalizate. Acestea au un nivel mediu al
necesarului de recapitalizare mult mai ridicat faţă de firmele cu capital
privat autohton (aportul mediu de capital necesar pe firmă străină este
în anul 2016 de aproape 10 ori mai mare decât la o firmă românească,
respectiv 626 mii euro faţă de 64 mii euro).

57 Diferența de 0,4 mld. euro reprezintă necesarul de recapitalizare pentru firmele
private cu acționariat mixt (50% autohton și 50% străin) sau pentru care nu se
cunoaște acționariatul.
173
mediu de capital necesar pentru a se respecta reglementările legale de

către primele zece firme în funcţie de necesarul de recapitalizare ar fi de
420 mil. euro/unitate, aportul mediu în cazul primelor 100 de firme ar fi
de 100 mil. euro, iar pentru primele 1000 de firme, aportul mediu ar fi de
20 mil. euro.
Modelul de afaceri defectuos al societăților comerciale
subcapitalizate, indiferent de originea capitalului, este demonstrat de
faptul că principala modalitate de finanțare a acestora o constituie
împrumuturile de la acționari și entități afiliate, care se ridică la 37% din
totalul bilanțier. Dacă acționarii respectivelor firme și‐ar fi finanțat
propriile societăți comerciale prin aporturi de capital, așa cum este
normal în economia de piață, mai ales în condițiile neîndeplinirii de către
firmele respective a cerinței legale de capital, și nu prin împrumuturi,
necesarul de recapitalizare din economia reală s‐ar fi redus semnificativ,
respectiv cu 30%, de la 34,5 mld. euro la 24,3 mld. euro (‒10,2 mld.
euro). Într‐un astfel de scenariu, care ar demonstra preocuparea
proprietarilor de firme pentru sănătatea financiară a propriilor companii,
și nu finanțarea nesustenabilă a acestora prin împrumuturi pe termen
scurt, care sunt retrase frecvent din firme, așa cum se întâmplă pe scară
largă în prezent, stocul de capital din economia reală autohtonă s‐ar
majora la 80% față de stocul de capital legal comparativ cu 71%, cât este
nivelul curent. Într‐o asemenea ipoteză, numărul companiilor care nu
îndeplinesc norma de capital s‐ar reduce substanțial (‒56%, respectiv
‒155,8 mii de unități), de la 276,5 mii de societăți comerciale la 120,6 mii
de firme. De menționat că acest model de finanțare este specific
societăților comerciale private, măsura de utilizare a împrumuturilor de
la acționari și entități afiliate pentru capitalizarea suplimentară putând
avea o eficiență ușor mai ridicată în cazul firmelor private cu capital
românesc, în sensul că necesarul de recapitalizare de 16,1 mld. euro s‐ar
reduce cu 34% (respectiv cu 5,6 mld. euro, la 10,5 mld. euro, detalii în
Secțiunea 1.3.3). Spre comparație, pentru companiile străine, necesarul
de recapitalizare de 14,5 mld. euro s‐ar diminua cu 32% (‒4,6 mld. euro,
la 9,9 mld. euro). În cazul companiilor de stat, care prezintă un deficit de
capital de 3,5 mld. euro, este necesară decizia cât mai rapidă a
autorităților pentru soluționarea subcapitalizării propriilor firme,
inclusiv prin măsuri de reorganizare și redimensionare a societăților
comerciale respective.
175

Necesarul de recapitalizare după modalitatea de constituire a firmelor
Îngrijorător este faptul că, inclusiv printre cele mai mari companii
după valoarea vânzărilor sau a VAB (atât străine, cât şi autohtone), există
firme cu capitaluri proprii sub limita reglementată sau chiar înregistrând
valori negative ale acestora. Astfel, firmele private de dimensiuni mari,
tip SA sau SCA, ar avea nevoie de aporturi suplimentare de capital în
sumă de 4,6 mld. euro în anul 2016 (14% din total) pentru a atinge
capitalul legal. În cazul firmelor mici, de tipul SRL, necesarul de capital
suplimentar însumează 25,2 mld. euro (73% din total).
Însă companiile de tip SA sau SCA au un grad mediu de
subcapitalizare mult mai ridicat comparativ cu sectorul SRL (2,9 mil.
euro/firmă tip SA faţă de 92 mii euro/unitate tip SRL). Indiferent de
forma de constituire, se constată subcapitalizarea mult mai accentuată
în cazul firmelor private având capital majoritar străin: societăţile
comerciale străine de tip SA au un necesar de recapitalizare de 7,6 mil.
euro (de 4 ori mai mare faţă de SA cu capital autohton), în timp ce
companiile străine de tip SRL prezintă un necesar mediu de
recapitalizare de 513 mii euro (de aproape 10 ori mai mare faţă de SRL
având capital românesc).
Se constată că firmele constituite ca SRL, în general de mici
dimensiuni, cumulează cea mai mare parte a necesarului de
recapitalizare, pe fondul numărului foarte mare de agenţi economici
organizați sub această formă juridică, la care se înregistrează cel mai
înalt grad de nerespectare a cerinţelor privind capitalul minim legal
(99% din numărul total de companii subcapitalizate sunt SRL,
însumând 272,9 mii de unităţi). Pe de altă parte, firmele mai mari, de tip
SA, contribuie substanţial la erodarea bazei de capital din economie
printr‐un nivel mediu unitar foarte ridicat al subcapitalizării (de peste
30 de ori mai mare faţă de firmele de dimensiuni reduse).
Necesarul de capital suplimentar în cazul SA ar fi putut fi simţitor
mai redus dacă în România s‐ar fi implementat prevederile Directivei
2012/30/UE58 prin care se condiţionează distribuirea dividendelor către

58 Directiva 2012/30/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie
2012 de coordonare, în vederea echivalării, a garanţiilor impuse societăţilor

comerciale în statele membre, în înţelesul art. 54, al doilea paragraf din Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene, pentru protejarea intereselor asociaţilor sau
176
acţionari de respectarea anumitor cerinţe privind capitalizarea firmelor

acestora. Conform art. 17, alin. 1 din respectiva reglementare europeană:
„nu se poate realiza nicio distribuire către acţionari dacă, la data
încheierii ultimului exerciţiu financiar, activul net rezultat din conturile
anuale ale societăţii este sau, după o astfel de distribuire, ar scădea sub
cuantumul capitalului subscris plus rezervele care nu pot fi distribuite
conform legii sau statutului”. Dacă, de exemplu, această directivă se
aplica în România începând cu anul 2014 – termenul de implementare în
legislația națională – nu ar fi fost posibil ca firmele constituite sub formă
de SA care nu respectă condiţia menţionată privind capitalizarea
(respectiv au activul net mai mic decât capitalul subscris) să distribuie, în
perioada 2014–2016, dividende în sumă de 0,5 mld. euro (12% din
necesarul de recapitalizare aferent SA la finele anului 2016).
Mai mult, conform Directivei 2012/30/UE, „cuantumul distribuirii
către acţionari nu poate depăşi cuantumul profiturilor de la sfârşitul
ultimului exerciţiu financiar plus eventualele profituri reportate şi
sume retrase din rezerve disponibile în acest scop, minus orice pierderi
reportate şi sume depuse în rezerve în conformitate cu legea sau
statutul” (art. 17, alin. 3 şi alin. 5, lit. b). În cazul României, în perioada
2014–2016, firmele de tip SA care nu respectă condiţia de mai sus
(în principal, din cauza pierderilor reportate foarte mari, care depăşesc
profiturile obţinute sporadic) au distribuit dividende către acţionari în
sumă totală de 0,8 mld. euro (17% din necesarul de recapitalizare al
categoriei), respectiv cu 0,3 mld. euro (60%) mai mult față de agenții
economici care au încălcat alin. 1 al art. 17, așa cum s‐a arătat mai sus.
Este de subliniat faptul că prevederile acestei directive pot fi extinse la
toate tipurile de societăți comerciale, opțiunea, în acest caz, fiind la
nivelul autorităților naționale. Într‐o asemenea alternativă, s‐ar limita
scoaterea din firme, de către proprietarii societăților comerciale cu
pierderi reportate sau care nu respectă cerințele privind capitalizarea, a
unor sume ridicate, prin distribuirea de dividende, ceea ce ar conduce la

terţilor în ceea ce priveşte constituirea societăţilor comerciale pe acţiuni şi
menţinerea şi modificarea capitalului acestora. Directiva 2012/30/UE a fost
consolidată în luna iulie 2017 în Directiva 2017/1132 a Parlamentului European şi a
Consiliului privind anumite aspecte ale dreptului societăţilor comerciale, cea mai
mare parte a prevederilor fiind păstrate în noua reglementare.
177

redresarea situației financiare a întreprinderilor respective (prin

utilizarea sumelor distribuite ca dividende în scopul acoperirii
pierderilor reportate şi/sau al reîntregirii capitalurilor proprii). Însă, în
România, legislația recent aprobată oferă posibilitatea acționarilor de
a‐și distribui dividende trimestrial (nu numai anual, ca până în
prezent), regularizarea diferențelor rezultate din sumele plătite în plus
față de cele cuvenite, conform rezultatelor financiare efective ale
firmelor, urmând a se efectua în decursul anilor următori.
Necesarul de recapitalizare după dimensiunea societăţilor comerciale

După criteriul dimensiunii firmelor, corporaţiile ar avea nevoie de
aporturi suplimentare de capital în valoare de aproximativ 4 mld. euro
în anul 2016 (11% din total, Graficul 2.48) pentru ca nivelul capitalurilor
proprii să ajungă la 50% din capitalul social. Cel mai ridicat necesar de
recapitalizare provine dinspre sectorul microîntreprinderilor, care ar
avea nevoie de o injecție de capital însumând 23,7 mld. euro (71% din
total în anul 2016). Acest nivel a ajuns la un maxim istoric, fiind în
creştere continuă în ultimii ani, în condiţiile erodării bazei de capital a
acestei categorii de firme, pe fondul frecvenţei ridicate a pierderilor,
precum şi al nivelului foarte scăzut al capitalului social minim prevăzut
de lege pentru microîntreprinderi, situaţie care a condus la o indisciplină
cronică a acestor firme. Dacă în anul 2000 aportul suplimentar de capital
necesar microîntreprinderilor pentru a intra în legalitate era de 0,6 mld.
euro (circa 20% din total), acesta a ajuns în 2016 la o valoare maximă
din perspectivă istorică, de 24,7 mld. euro (71% din total).
În cazul întreprinderilor mici, necesarul de capital pentru a atinge
limita legală s‐a situat în general pe o traiectorie crescătoare în
intervalul 2000–2016, ajungând la 3,7 mld. euro (11% din total) față de
0,4 mld. euro (14% din total) în 2000. Aporturile suplimentare necesare
în cazul întreprinderilor mijlocii au crescut mai lent în perioada
analizată, în anul 2016 acestea însumând 2,3 mld. euro (respectiv 7%
din total) comparativ cu 0,5 mld. euro (18% din total) în 2000.
Nivelul mediu de subcapitalizare pe firmă este însă în relaţie
directă cu dimensiunea societăţii comerciale, cele mai mari sume pe
unitate economică fiind înregistrate în cazul corporaţiilor (care ar avea
nevoie de un aport mediu suplimentar de capital de 19 mil. euro faţă de
85 mii euro în cazul microîntreprinderilor).
178
industrie sau firmele străine, care au un rol semnificativ în economia

autohtonă) au avut, de asemenea, în ultimii ani, un comportament
inadecvat raportat la exigențele disciplinei de piață, care a provocat o
subcapitalizare accentuată a economiei româneşti.
Înregistrarea unei astfel de situaţii nefavorabile în economia
autohtonă este cauzată, pe lângă indisciplina financiară a firmelor, de
cerinţele foarte reduse privind capitalul social minim prevăzut de lege
pentru înfiinţarea unei firme, aşa cum s‐a arătat anterior.
2.6.4. Pierderile şi subcapitalizarea firmelor

au provocat frecvente insolvenţe
În contextul capitalizării precare, al persistenţei pierderilor şi al

creşterii întârzierilor la plăţile dintre agenţii economici, s‐a ajuns la o
durată redusă de supravieţuire a firmelor din România şi la recurgerea
frecventă de către proprietari, în ultimii ani, la procedura insolvenţei,
pentru ca aceștia să evite plata datoriilor acumulate către creditori.
Numărul total al firmelor insolvente a crescut într‐un ritm
accelerat în perioada 2007–2013, pe fondul intrării în acest regim
juridic, în fiecare an, a unui număr semnificativ de companii. Dacă în
anul 2007 existau circa 9 mii de firme în insolvenţă, în 2008, stocul
companiilor insolvente s‐a dublat, ajungând la 19 mii de unităţi. În anul
2009, stocul de insolvenţe s‐a majorat cu 58% (la 30 mii de companii),
iar în 2010 s‐a înregistrat o altă creştere de 33% (la 40 mii de firme). În
perioada 2011–2013, stocul firmelor insolvente a continuat să se
majoreze, numărul de firme nou intrate în această procedură în fiecare
an fiind în medie de 26 mii de unităţi. În anul 2013 s‐a ajuns la un
maxim istoric de 53 mii de firme aflate în insolvenţă.
Începând cu anul 2014, fenomenul insolvenţei a cunoscut o
decelerare şi pe fondul îmbunătăţirii, insuficiente însă, a legislaţiei de
profil (Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei
şi de insolvenţă), dar stocul insolvenţelor se menţine deosebit de
ridicat, având în vedere evoluţiile macroeconomice favorabile din
ultima perioadă: la finalul anului 2016, numărul de firme aflate în
insolvenţă se ridica la 39 mii de unităţi, nivel comparabil cu cel
înregistrat în 2010 (Graficul 2.50).
181

De altfel, Gallo (2017) argumentează că menţinerea în viaţă a

firmelor zombie (inclusiv prin măsurile recente de politică monetară
privind relaxarea cantitativă pe plan internaţional) încurajează alocarea
defectuoasă a resurselor. În cazul României, o politică economică
sustenabilă ar trebui să vizeze atât îmbunătăţirea cadrului juridic privind
ieşirea de pe piaţă a firmelor ineficiente, cât și a legislaţiei privind
insolvenţa, punându‐se astfel capăt tolerării, ani în şir, a menţinerii în
activitate a companiilor neviabile.
În România, procedura în domeniul insolvenţei se caracterizează prin
durate relativ îndelungate ale etapelor acesteia și printr‐o eficiență scăzută
a mecanismului respectiv. Conform Băncii Mondiale (2017), durata medie
a procesului insolvenţei în România este de 3,3 ani, ceea ce ne plasează pe
locul 49 în clasamentul mondial privind soluţionarea insolvenţei, după
ţări precum Slovenia – locul 12, Cehia – locul 26, Polonia – locul 27,
Slovacia – locul 35, Estonia – locul 42, Letonia – locul 44 şi Bulgaria – locul 48.
Cea mai mare parte a firmelor intrate în insolvenţă ajung în
faliment, înţelegerile dintre părţi în afara instanţei sau cazurile de
reorganizare fiind de sub 2% din total (Mihai și Tarța, 2015). De altfel,
în perioada 2008–2016, circa 177 mii de firme au intrat în insolvenţă,
dintre acestea peste 165 mii de unităţi (93% din numărul total al
insolvenţelor) declarându‐şi falimentul. De subliniat că societăţile
comerciale care au apelat la procedura insolvenţei începând cu anul
2008 reprezintă 28% din numărul total al companiilor din România la
finalul anului 2016 (177 mii comparativ cu 634,5 mii). Studii în
domeniu concluzionează că procedura insolvenţei este un „sport
naţional”, România fiind una dintre cele două ţări europene (alături de
Serbia) care înregistrează peste 50 de companii insolvente la o mie de
firme active (Guda, 2017a). Mai mult, aceleași analize arată că dacă în
anul 2008 la o companie care ieşea de pe piaţă erau înfiinţate două
companii noi, în anul 2016, raportul s‐a inversat, respectiv la două
companii care ies de pe piaţă intră doar una. Se poate vorbi astfel mai
degrabă de un efect de „regenerare distructivă” care se manifestă în
prezent în România, decât de conceptul dezirabil al „distrugerii
creatoare” (Guda, 2017a).
Din cele expuse anterior în acest capitol, rezultă că, prin
comportamentele profund anormale la nivel de firmă (pierderile
186
cronicizate şi premeditate, menţinerea fără activitate pe piaţă,

subcapitalizarea şi indisciplina de plăţi), s‐a ajuns ca proprietarii de
societăți comerciale să apeleze frecvent la mecanismul insolvenţei,
inclusiv ca mijloc de evitare a plăţilor datorate creditorilor, cel mai
substanțial impact negativ resimţindu‐se la bugetul statului, care avea
de recuperat de la firmele aflate în această procedură 4 mld. euro,
respectiv 2,5% din PIB, la finele anului 2016.

2.6.5. Investitorii străini au urmat conduita

antreprenorilor autohtoni
Analiza în structură a acumulării capitalului antreprenorilor

nerezidenţi, regăsite în final în volumul investiţiilor străine directe
(ISD61), evidenţiază calitatea relativ slabă a fluxurilor de capital străin
intrate în România. În funcţie de tipologia finanţării, se observă că, în
perioada dintre 2003 şi 2007, aproximativ 60% din intrările62 de ISD
(37,7 mld. euro din totalul de 55,8 mld. euro) au constat în profit
reinvestit şi în împrumuturi intragrup, o proporţie mai scăzută din aceste
fluxuri fiind sub forma aporturilor de capital din partea acţionarilor
străini (40%, respectiv 18,1 mld. euro). Mai mult, ieşirile sub forma
pierderilor şi a distribuirii de dividende au anulat o treime din intrările
totale sub formă de ISD (ieşirile au cumulat 18,3 mld. euro în perioada
2003–2008, respectiv 33% din influxurile de ISD).
În contextul dominanţei surselor mai volatile în structura ISD,
intrările de capital străin şi‐au diminuat substanţial forţa după criză.
Astfel, fluxurile nete de ISD s‐au redus de la maximul istoric de 9,2 mld.
euro în anul 2008 (6,5% din PIB) la o medie de 2,6 mld. euro anual în

61 ISD reprezintă o relaţie investiţională de durată între o entitate rezidentă şi o entitate
nerezidentă; de regulă, aceasta implică exercitarea de către investitor a unei influenţe

manageriale semnificative în întreprinderea în care a investit. Sunt considerate ISD:
capitalul social vărsat şi rezervele ce revin unui investitor nerezident care deţine cel
puţin 10% din voturi sau din capitalul social subscris al unei întreprinderi rezidente;
creditele dintre acest investitor sau grupul din care face parte acesta şi întreprinderea
rezidentă în care a investit; profitul reinvestit de către acesta (BNR, 2016).
62 Intrări de ISD: împrumuturi intragrup; participaţii la capital şi profit reinvestit. Au
fost luate în calcul doar investiţiile nerezidenţilor în România.
187
din ce în ce mai redusă în cadrul ISD (de la 40% din totalul intrărilor de
ISD în intervalul 2010–2011 la 27% în 2016). Acestea au însumat 3,2 mld.
euro în anul 2016 (reprezentând doar 60% faţă de nivelul de 5,3 mld. euro
înregistrat în 2008). Mai mult, fluxul de participaţii la capital în companiile
ISD constă în proporţie foarte redusă în investiţii de tip greenfield63 şi de
tip fuziuni şi achiziţii64, ponderea predominantă fiind reprezentată de
dezvoltările65 şi de restructurările66 de companii.
În anul 2016, investiţiile greenfield şi cele din categoria fuziuni şi
achiziţii au contribuit cu numai 2,4% (78 mil. euro), respectiv 5,8% (184
mil. euro) la aportul de capital în valoare de 3,2 mld. euro (BNR, 2017b).
Spre comparaţie, în Polonia, investiţiile de tip greenfield au reprezentat
32% din fluxurile de ISD în anul 2016 (respectiv 3,8 mld. euro), (Comisia
Europeană 2017; UNCTAD, 2017), situaţie mult mai favorabilă comparativ
cu cea a României, ţinând cont că acest tip de investiţii contribuie la
expansiunea efectivă a stocului de capital din economie, deoarece
generează o activitate economică suplimentară (Comisia Europeană,
2017). Cumulând soldul investiţiilor directe în întreprinderile greenfield,
care reprezintă, de fapt, capitalul nou adus în economie de investitorii
nerezidenţi (fresh money), se constată că acesta totaliza la finele anului
2016 numai 56,6% din stocul de ISD din România (39,7 mld. euro). Mai
mult, împrumuturile intragrup, care reprezintă un instrument de finanţare
internă a economiei, dar creator de datorie externă, au o pondere ridicată,
reprezentând 30,2% (21,1 mld. euro) din stocul total al ISD de 70,1 mld.
euro. Şi alţi autori reliefează faptul că aceste împrumuturi generează
creşterea datoriei externe a ţării, neconstituind fluxuri externe sigure,
autonome (Voinea, 2009).
Ieşirile sub formă de pierderi şi plăţi de dividende ale firmelor ISD
au depăşit profitul obţinut de acest sector în fiecare an în perioada
2008–2014, astfel că profitul net reinvestit a avut o contribuţie negativă
la formarea ISD în timpul şi imediat după criză. De altfel, profitul net
reinvestit cumulat în toată perioada 2003–2016 a fost negativ, această
situaţie nefavorabilă fiind înregistrată în contextul: i) permanentizării,

63 Înfiinţarea de întreprinderi de către sau împreună cu investitori străini.
64 Preluarea integrală sau parţială de întreprinderi de către investitori străini de la
rezidenţi.
65 Majorarea deţinerilor de capital ale investitorilor străini în întreprinderi ISD.
66 Finanţarea de către investitorii străini, prin aport de capital, a întreprinderilor ISD
cu pierderi, în vederea rentabilizării lor.
189

dezinvestire au ajuns la 62,6 mld. euro, nivel apropiat stocului total al

ISD de 64,4 mld. euro.
Analiza balanței investire‐dezinvestire pentru sectorul companiilor
având la bază investiții străine directe a fost efectuată prima oară de
Georgescu (2015d), evidenţiindu‐se procesul substanţial de dezinvestire
la nivelul firmelor străine, care a influențat negativ gradul de capitalizare
a economiei românești.
Concluzionând, analiza procesului de acumulare a capitalului în
cazul firmelor private, atât al celor având capital majoritar autohton, cât
şi al celor cu capital străin, evidenţiază generalizarea unei insuficiente
orientări a investitorilor către dezvoltarea propriilor firme, aceştia
optând, pe de o parte, pentru investiţii minime de surse stabile sub
forma aporturilor de capital în companiile proprii, iar pe de altă parte,
pentru „scoaterea de sume substanţiale de bani” din firme. Asistăm, în
realitate, la un proces intens şi constant de dezinvestire, prin optimizări
fiscale generatoare de pierderi şi plăţi accelerate de dividende, în locul
aplicării de măsuri adecvate pentru redresarea și consolidarea
financiară a propriilor firme.
Aceste constatări sunt confirmate şi de evoluţia structurii
fluxurilor totale de ISD din economia autohtonă. Reducerea aportului
participaţiilor la capital în cadrul ISD, acutizarea pierderilor şi a
distribuirii dividendelor, precum şi volatilitatea crescută a
împrumuturilor intragrup generează serioase îndoieli referitoare la
potenţialul şi eficienţa ISD în susţinerea creşterii economice pe termen
mediu şi lung, precum şi cu privire la capacitatea acestora de creare a
noi locuri de muncă stabile şi tot mai bine plătite în România.
2.7. Efecte negative la nivel macroeconomic cauzate de

menținerea firmelor neviabile în activitate
Pentru a evalua impactul comportamentelor atipice înregistrate de

numeroase firme din România atât cu capital autohton, cât și străin
asupra activității economice de ansamblu, am efectuat o serie de
simulări privind VAB/PIB în ipoteza în care ar fi adoptate măsuri de
eficientizare a firmelor neprofitabile sau de capitalizare a companiilor
cu deficit de resurse financiare proprii.
192
Ținând seama de cazurile frecvente în care firmele cu pierderi

raportează rezultat negativ pe fondul supradimensionării cheltuielilor
intermediare (detalii în Capitolul 3, Caseta 3.1), am efectuat un exercițiu
de simulare a VAB în ipoteza în care firmele neviabile din economia
autohtonă (fără venituri sau cu pierderi) ar înregistra o pondere a
cheltuielilor în producție similară societăților comerciale performante
(cu cifră de afaceri pozitivă și cu rezultat financiar mai mare ca zero)67.
Aceasta, deoarece VAB se obține ca diferență între valoarea producției
(suma dintre cifra de afaceri, variația netă a stocurilor și producția
imobilizată) și consumul intermediar (cheltuielile cu materii prime,
materiale, utilități, mărfuri și alte cheltuieli materiale).
Astfel, în cadrul fiecărei ramuri de activitate la nivel de CAEN de
două cifre, pentru firmele performante, s‐a calculat ponderea medie în
valoarea producției a următoarelor componente ale costurilor:
cheltuielile cu materiile prime şi materialele, cheltuielile cu mărfurile,
cu utilităţile, respectiv alte cheltuieli materiale. Folosind aceste ponderi
medii pentru firmele neviabile din fiecare subsector de activitate, s‐a
simulat nivelul VAB care ar fi creat în economie dacă aceste companii ar
înregistra ponderi ale cheltuielilor intermediare similare societăților
comerciale performante.
Într‐o astfel de ipoteză, se constată că, pe parcursul perioadei
2000–2016, majorarea VAB ar fi fost consistentă, creșterea acesteia în
condițiile alinierii structurii cheltuielilor firmelor nerentabile la cea a
firmelor viabile din acelaşi sector reprezentând în medie 5% din PIB
(Graficul 2.57). Astfel, dacă în anul 2000 avansul VAB ar fi fost de 5,5%
din PIB (respectiv 2 mld. euro), în 2008, acesta ar fi ajuns la 7% din PIB
(9 mld. euro). Valori ridicate s‐ar fi înregistrat și în perioada 2011–2013,
când se constată că structura distorsionată a cheltuielilor firmelor
neviabile din economie a erodat PIB în medie cu 6% anual (8 mld. euro).
În anul 2016, creșterea VAB în ipoteza în care aceste firme zombie de pe
piața românească ar fi înregistrat cheltuieli intermediare în ponderi
(raportate la producție) similare agenților economici viabili era relativ
însemnată, respectiv de 3,1% din PIB (5,2 mld. euro).

67 O abordare asemănătoare este folosită și în Cazacu (2017b).
193

salariaţi. Nivelul datoriilor pe angajat este însă mai ridicat (şi pe

o pantă ascendentă în ultimii ani), în cazul acestor societăți
comerciale fiind, în perioada recentă, dublu față de firmele care
au capital pozitiv;
 dinamica activităţii firmelor cu capitaluri proprii negative este
necorelată cu activitatea economică agregată, indicând slaba
participare a acestor firme în determinarea comportamentului
ciclic al economiei (au un comportament aciclic); de altfel, deși
firmele cu capitaluri negative sunt numeroase (42% din
numărul total de firme în anul 2016), acestea au o contribuție
de numai 7,5% la VAB creat în economie. Mai mult, peste 50%
dintre companiile cu capitaluri proprii negative au înregistrat
zero salariaţi şi au generat numai 0,3% din VAB din economie
în 2016;
 într‐un scenariu contrafactual în care se presupune că
productivitatea medie a muncii în cadrul firmelor cu capitaluri
proprii negative ar fi egală cu cea a firmelor având capitaluri
proprii non‐negative, nivelul PIB astfel rezultat ar fi mai mare cu
circa 10 mld. euro în 2016 (respectiv 5,9%); analiza pe întreg
intervalul 1994–2016 arată că, în termeni de rate de creştere,
diferenţa dintre PIB real contrafactual şi cel efectiv ar fi fost în
medie de circa 0,3 p.p. pe an;
 din analiza impactului nefavorabil al firmelor cu capitaluri
negative asupra PIB potențial și efectiv în perioada 2002–2016
rezultă că influența menținerii în activitate a acestor companii se
reflectă preponderent prin diminuarea creșterii economice
potențiale (și nu în componenta ciclică a dinamicii economiei).
Aceste concluzii confirmă faptul că indisciplina financiară a numeroși
proprietari de firme al căror comportament se află în vădită contradicţie
cu esenţa funcționării pieței afectează în mod negativ activitatea și
performanțele generale ale sectorului companiilor nefinanciare
(Georgescu, 2018). Economia, reprezentând ansamblul activităţilor
interdependente, de alegere liberă a celor mai bune modalităţi de
alocare şi gospodărire a resurselor rare de către indivizi, impune un
comportament raţional al agenţilor economici şi planificare strategică,
inclusiv pentru a face faţă unor situaţii de criză. Pentru ca o economie să
funcţioneze adecvat, este necesar ca toţi participanţii de pe piaţă să‐i
196
cunoască regulile şi să le respecte, cu alte cuvinte, să aibă un

comportament disciplinat. Agenţii economici pot influenţa pozitiv
economia nu numai prin ceea ce trebuie făcut, dar şi prin ceea ce nu
trebuie făcut, pentru a nu agrava anumite situaţii dificile sau, mai mult,
pentru a nu le provoca ei înşişi. Pentru ca sistemul concurențial al pieței
să funcţioneze pe baze coerente, sustenabile, este necesară reconcilierea
intereselor divergente ale participanţilor la actele economice (Ciucur et
al., 2003).
În România însă, este prioritară libertatea în raport cu asumarea
de responsabilităţi adecvate la nivelul antreprenorilor, capitalismul
autohton fiind dominat de datorii, în foarte multe cazuri neonorate la
termen, şi nu de capital ca sursă proprie permanentă de finanţare a
activităţii firmelor. Acest comportament negativ, manifestat preponderent
în cazul proprietăţii private, este cvasigeneralizat, indiferent de criteriul
de analiză a societăţilor comerciale, fiind prezent la agenţi economici de
mici dimensiuni sau mari corporaţii, având capital autohton sau străin,
de tip SA sau SRL, precum şi în majoritatea sectoarelor de activitate.
2.8. Remarci finale
Începând cu anii ’90, capitalul, ca resursă financiară proprie

permanentă a societăţilor comerciale, s‐a multiplicat semnificativ,
respectiv de 4,5 ori în perioada 1997–2016. În structura capitalului
firmelor s‐au manifestat schimbări importante, în sensul deplasării
masive a acestuia dinspre proprietatea de stat spre proprietatea
privată, raportul dintre sectorul de stat şi cel privat schimbându‐se de
la 55%–45% în anul 1997 la 12%–88% în 2016.
Mai mult, lipsa de vigoare a firmelor private cu capital românesc,
cauzată de economisirea şi investirea modeste ale acestora, a
determinat ca, în cadrul capitalului privat aferent companiilor
nefinanciare, cea mai accelerată creştere să fie înregistrată de capitalul
străin, devenit majoritar în prezent. Astfel, de la un raport capital
autohton‐capital străin de 80%–20% în anul 1997, s‐a ajuns ca raportul
să fie de 46%–54% în 2016.
Factorii principali ai acestor evoluţii au fost privatizarea
proprietăţii de stat, reformele structurale aplicate în economia reală,
197

inclusiv pe baza acordurilor încheiate cu instituţiile financiare

internaţionale, precum şi deschiderea economiei autohtone către
fluxurile externe de capital.
Oportunităţile create de schimbarea formei de proprietate de la
cea de stat în favoarea celei private au fost însă insuficient valorificate.
Această evoluție negativă este demonstrată de faptul că sectorul privat
nou format reproduce într‐o mai mare măsură pierderile comparativ cu
profiturile fostului sector de stat.
De asemenea, evoluţiile de pe piaţa muncii susţin concluzia
insuficientei capacităţi a sectorului privat din România de a realiza
ocuparea la un nivel ridicat a forţei de muncă disponibile şi a asigura
acesteia, concomitent, venituri acceptabile, ceea ce a provocat migrarea
pentru muncă în străinătate a foarte multor români (3,4 mil. de
persoane), în special după aderarea la UE. Totodată, după valul de
privatizări din perioada 1992–2004, numeroşi angajaţi au fost
disponibilizaţi, iar aceştia nu au mai fost integraţi pe piaţa muncii, ci s‐au
pensionat în multe cazuri anticipat, punând o presiune substanţială,
neanticipată la declanşarea amplului proces al privatizării, asupra
bugetului pensiilor.
Criza recentă a evidenţiat vulnerabilitatea mai ridicată la şocuri a
forţei de muncă din mediul privat, numărul de salariaţi din acest
sector reducându‐se cu 13% în 2009 faţă de 2008 (540 mii de
persoane) comparativ cu scăderea de 5% (21 mii de salariaţi) în cazul
firmelor de stat.
Aceste evoluţii demonstrează că schimbarea formei de proprietate
dinspre cea de stat către proprietatea privată nu s‐a reflectat, aşa cum
prevede teoria economică, în creşterea ocupării forţei de muncă şi a
profitabilităţii firmelor pe baza unei mai eficiente alocări şi utilizări a
resurselor în economie, având ca motor interesul acţionarului privat.
De subliniat modificarea semnificativă a proporției dintre capital și
datorii în pasivul bilanțier în cadrul perioadei analizate, în sensul că
aceasta a evoluat de la un raport 80%‐20% în anul 1994 la 33%‐67% în
2016. Schimbarea structurală majoră menționată își are originea în
reducerea ponderii în totalul VAB a industriei, iar în cadrul acesteia, a
uzinelor socialiste supradotate cu mijloace fixe, dar subfinanțate cu
fonduri circulante, concomitent cu sporirea contribuției serviciilor și a
altor sectoare cu un grad de complexitate relativ scăzut, caracterizate
198
printr‐un nivel redus al capitalului fix. La aceasta, se adaugă

deteriorarea disciplinei financiare și de plăți a firmelor nou înființate, în
condițiile unor cerințe legale minimale privind capitalul.
Starea actuală a economiei româneşti din punctul de vedere al
volumului, structurii pe sectoare şi provenienţei capitalului companiilor,
precum şi aspectele privind indisciplina de plăţi, profitabilitatea scăzută a
activităţilor, pierderile foarte mari înregistrate în fiecare an de numeroase
firme demonstrează că, în România, fundamentele economiei de piaţă
prezintă grave distorsiuni.
Slaba cultură antreprenorială, apetitul scăzut pentru risc şi pentru
asumarea răspunderii specifice afacerilor, conservarea timp îndelungat a
unor poziţii monopoliste pe piaţă de care beneficiază mulţi „vânători de
rente”, manifestarea indisciplinei de plăţi pe scară largă, tolerarea a sute
de mii de firme având capitalul sub limitele legale, precum şi înclinaţia
cvasigeneralizată de a derula afaceri cu „banii altora”, prin proliferarea la
cote extrem de ridicate a datoriilor societăţilor comerciale către creditori,
practica frecventă a „insolvenţelor programate” de acţionari demonstrează
existenţa unui cadru legal total inadecvat raportat la exigenţele unei
economii de piaţă funcţionale şi ale unui sistem solid al instituţiilor statului.
Față de această situație, se constată că economia de piață românească este
numai parțial funcțională, deoarece, dintre condițiile stabilite de UE pentru
un asemenea tip de economie, criterii foarte importante, cum sunt cele
referitoare la respectarea prevederilor contractuale privind plata
mărfurilor și serviciilor, eficiența aplicării Legii nr. 31/1990 privind
societățile comerciale și a procedurii falimentului, prezintă serioase
carențe.
Toate aceste situaţii profund anormale şi contrare principiilor
economiei de piaţă regăsite la un număr mare de agenţi economici din
România demonstrează comportamentul premeditat al acţionarilor de a
menţine propriile firme la limita supravieţuirii, fără voinţa (firească într‐o
economie concurenţială, unde disciplina de plată este componenta
esențială a domniei legii) de a creşte competitivitatea, valoarea şi
capacitatea financiară a companiei. De multe ori, antreprenorii din mediul
privat (atât români, cât şi străini) înfiinţează firme fie strict pentru
scopuri de „optimizare fiscală”, fie pentru însuşirea de active prin
angajarea de datorii, procedând ulterior, pe fondul unei legislaţii
permisive, la abandonarea societăţilor respective în insolvenţă şi faliment.
199

Proprietarii în cauză îşi finanţează companiile prin acordarea de credite

pe care şi le rambursează prioritar, „la momentul potrivit” (înainte de a le
declara în insolvenţă), în loc să capitalizeze și să reîntregească activul net
al societăţii. Aceste comportamente cauzează erodarea capitalului
partenerilor comerciali şi întârzierea plăţilor către aceştia, către bugetul
statului, precum şi provocarea de credite neperformante în raport cu
băncile din România.
Deficitul acut de capital și indisciplina de plăți cvasigeneralizată
ale firmelor, localizate în mod preponderent la nivelul sectorului privat,
cu capital autohton și străin, demonstrează necesitatea aplicării unei
reforme riguroase în acest domeniu. Considerăm că este obligatorie,
după reforma sectorului întreprinderilor de stat (State Owned
Enterprises – SOEs), desfășurată, în ritm relativ accelerat, pe parcursul
tranziției (constând în privatizări și, acolo unde nu a existat interesul
investitorilor, în lichidări ale companiilor respective), realizarea
reformei societăților comerciale cu capital privat (Private Owned
Enterprises – POEs). Această reformă, urmând experiența altor state
foste comuniste din regiune (exemplu Ungaria), se impune să vizeze
recapitalizarea firmelor deficitare și instaurarea obligativității
respectării de către societățile comerciale a termenelor de plată către
creditori, conform practicii europene, transpuse în legislația
românească. Firmele care nu pot îndeplini aceste exigențe normale
într‐o economie liberă funcțională, vor fi obligate să iasă de pe piață
prin proceduri accelerate, potrivit regulilor din țările europene
dezvoltate. Din legislația comercială îmbunătățită va fi necesar să
rezulte, ceea ce nu a fost cazul până în prezent, că întreprinzătorii
privați, dincolo de spirit de inițiativă, se impune să dispună de o sumă
de bani anterior economisită, pe care se angajează să o investească
în capitalul propriei firme, cunoscând că activul capital prezintă un grad
sensibil mai ridicat de risc decât alte active financiare cum
sunt: numerarul, depozitele la bănci, titlurile de stat etc. Așadar
întreprinzătorul va fi conștient, încă de la începutul afacerii sale, că îi
vor aparține, potrivit dreptului suveran de proprietate, atât profiturile
(pe care le va putea încasa sub forma dividendelor și/sau reinvesti în
propria firmă), cât și pierderile, pe care va fi obligat să le acopere
operativ prin aport nou de capital. Aplicarea acestor măsuri va
contribui la îmbunătățirea semnificativă a performanțelor viitoare ale
200
economiei, asigurând creșterea încrederii între agenții economici, precum

și a investitorilor autohtoni și străini în mediul de afaceri românesc, cu
efecte pozitive substanțiale asupra accelerării convergenței reale.
În prezent, foarte mulţi investitori autohtoni urmăresc maximizarea
câştigurilor personale pe termen scurt, fără a‐şi contura o viziune de
dezvoltare durabilă a firmelor, această opţiune atipică reflectându‐se în
cronicizarea procesului de dezinvestire (respectiv înregistrarea de
pierderi şi distribuirea masivă de dividende). În aceste condiţii, averea
proprie a firmei este diminuată (Madgearu, 1916), pentru că nu este
respectat principiul fundamental conform căruia „întreprinderea
formează un organism sui generis, care are o existență proprie, deosebită
de gospodăria întreprinzătorului” (Madgearu, 1944). Pe cale de
consecinţă, societăţile comerciale din România nu au suficient capital
propriu pentru asigurarea unui model de afaceri sustenabil, care să
cuprindă activităţi cu un grad înalt de complexitate, de natură să genereze
un VAB mai ridicat, care să asigure salarii mai mari şi totodată profituri
mai consistente, ca sursă de dezvoltare ulterioară a firmei. Lipsa de capital
înseamnă o putere economică prea mică faţă de ţelul firmei, care devine
astfel imposibil de atins (Madgearu, 1916). România continuă să fie astfel
un stat cu un capital scăzut, la aproape 80 de ani distanţă în timp de
constatările lui Moldovan (1939), care a reliefat că ţara noastră era în
acele timpuri „o ţară cu un capital redus, atât în ceea ce priveşte capitalul
actual, cât şi cel potenţial”.
În aceste condiții, structura economică a României este una cu slabă
orientare către sectoarele productive, fiind predominante în prezent
sectoare care generează VAB redus, provenit din activităţi puţin complexe
şi cu un nivel scăzut de cunoaştere (comerţ, transporturi, imobiliare etc.).
Pentru dezvoltarea economico‐socială a României este necesar ca firmele
să avanseze către fazele superioare ale lanţului creator de valoare
adăugată (detalii în Capitolul 3), fapt care presupune conceperea şi
aplicarea unui model solid şi competitiv de afaceri din partea
antreprenorilor şi, de asemenea, ca autorităţile statului să ia măsuri ferme
pentru creşterea disciplinei de plăţi.
Realităţile constatate în cadrul analizei expuse anterior sunt în
contradicţie evidentă cu conţinutul, principiile şi funcţiile economiei
capitaliste, aşa cum acestea au fost definite de către clasicii gândirii
economice. Capitalismul a apărut ca o etapă în evoluţia societăţii umane în
201

căutarea unor condiţii de viaţă mai bune, spre deosebire de comunism,

care a fost construit ca urmare a unui program ideologic de a schimba
ordinea mondială şi economico‐socială, din dorinţa de a îndrepta ierarhii
pe care unii oameni le considerau incorecte.
Având ca motoare esenţiale interesul personal în scopul obţinerii de
profit, iar ca premise fundamentale, proprietatea privată, libertatea de
decizie, piaţa şi concurenţa, capitalismul este un sistem de organizare
economică a societăţii care asigură bazele funcţionării eficiente a
democraţiei. Potrivit lui Benjamin Constant, democraţia actuală, spre
deosebire de cea antică bazată pe sclavie şi războaie perpetue, se
fundamentează pe capital69.
Este adevărat însă că, dacă urmărirea propriului interes de sporire a
avuţiei nu respectă principiile esenţiale de funcţionare a pieţei libere, cum
se întâmplă de multe ori în economia României, în societate se produc
profunde distorsiuni care diminuează binele general (Georgescu, 2018).
Dacă o parte a fondului productiv va fi folosită de proprietar pentru
altceva decât pentru utilizarea mânii de lucru pe care o angajează, acesta
va înregistra o pierdere bănească evidentă, ca efect al unor încasări mai
reduse comparativ cu costurile realizate. În loc de a spori capitalul prin
acumularea provenită din profit, întreprinzătorii care înregistrează
pierderi consumă din capital, ceea ce este în contradicţie cu principiul
elementar al unei afaceri oneste, acela de a obţine profit în interesul
personal al acţionarilor. „Risipitorul viciază utilizarea acestui fond în felul
următor: prin aceea că nu‐şi menţine cheltuielile în limitele veniturilor, el
intră în capital. Prin diminuarea fondurilor acordate unei forţe de muncă
productive, se reduce valoarea producţiei anuale, adică bogăţia şi venitul
real ale unei ţări. Calea cea mai sigură de creştere a averii este
economisirea şi acumularea unei părţi din ceea ce se obţine ca producţie.
Cu privire la comportamentele nechibzuite, numărul întreprinderilor
prudente şi de succes este peste tot mai mare decât al celor nejudicioase
şi lipsite de succes” (Smith, 1776). Aşadar, potrivit lui Smith, pierderile la
nivelul firmelor nu afectează numai situaţia financiară a acestora, ci
influenţează negativ veniturile reale şi stocul de bogăţie la nivelul întregii
ţări. Conform autorului, într‐o adevărată economie de piaţă,
întreprinderile cu pierderi sunt foarte limitate ca număr şi în timp (nici nu

69 Constant B. (1819), Le commerce a remplacé la guerre.
202
se pune problema ca acestea să fie numeroase şi într‐o asemenea situaţie

ani în şir), firmele profitabile fiind preponderente.
Referitor la fenomenul insolvenţei şi falimentului, Smith îl consideră
ca fiind o situaţie total izolată, rezultat al unui complex de factori
imprevizibili şi total nefavorabili, o adevărată calamitate într‐o economie
de piaţă veritabilă, astfel: „Privind frecvenţa falimentelor, nefericiţii peste
care dă ghinionul nu alcătuiesc decât o foarte mică parte a celor angajaţi
în comerţ şi în alte tipuri de afaceri – poate nu mai mult de unul dintr‐o
mie. Falimentul reprezintă poate cea mai mare şi mai umilitoare
calamitate care poate cădea pe un om nevinovat. Prin urmare, cea mai
mare parte a oamenilor este suficient de atentă să‐l evite. Unii,
într‐adevăr, nu‐l evită, aşa cum alţii nu evită spânzurătoarea”.
Raportat la aceste axiome ale economiei de piaţă libere şi ale
capitalismului, comportamentul a numeroase firme din România,
caracterizat prin economisire foarte scăzută destinată capitalizării, chiar
prin dezinvestire cauzată îndeosebi de înregistrarea frecventă a
pierderilor, printr‐un număr mare de insolvenţe care se finalizează
aproape integral prin falimente, apare ca fiind total anormal.
În România, situaţiile total atipice pentru o economie de piaţă
funcţională (înregistrarea de pierderi persistente, capitalizare inadecvată,
menţinerea pe piaţă a numeroase firme fără venituri şi fără angajaţi), în
condiţiile înregistrării în ultimii ani a unei creşteri economice la cote dintre
cele mai înalte din UE, provoacă serioase îndoieli privind comportamentul
adecvat al agenţilor economici față de dezvoltarea propriilor afaceri și
referitor la corectitudinea situaţiilor financiare elaborate de aceştia.
Această stare a economiei este cu atât mai îngrijorătoare cu cât, practica o
arată, niciun sistem economic şi social nu poate funcţiona la nesfârşit dacă
are la bază neadevăruri.
Sandbu (2017) arată, de altfel, că minciuna a reprezentat principalul
motiv al eşecului sistemului socialist, precum şi al disfuncţionalităţilor şi
crizei înregistrate în capitalism. Autorul reliefează că: i) în comunism,
egalitatea socială şi eficienţa alocării resurselor în sistem centralizat au
reprezentat cele mai mari minciuni, în timp ce minciuna principală a
capitalismului, prin prisma recentei crize financiare, a fost că valoarea de
piaţă a activelor financiare şi a altor tipuri de active reflectă în mod
adecvat adevărata lor valoare; ii) criza recentă s‐a declanşat atunci când
oamenii au realizat că avuţia pe care credeau că o posedă nu există în
203

realitate şi că au trăit în minciună; iii) lecţia acestor realităţi este că orice

sistem economic şi social trebuie să fie nu numai onest (corect), ci şi sincer.
În acest sens, Draghi a declarat (Jackson Hole, 2017) că deschiderea
economică trebuie să fie însoţită de corectitudine şi echitate, astfel încât
să fie atenuate îngrijorările cetăţenilor. În acest context, este îngrijorător
faptul că Forumul Economic Mondial (2017) clasează România pe un loc
total nefavorabil în ceea ce priveşte comportamentul etic al companiilor
în relaţia acestora cu autorităţile şi cu partenerii de afaceri, astfel că ţara
noastră ocupă poziţia 100 din 137 de state în clasamentul mondial, fiind
plasată pe penultimul loc din UE (cu un scor egal cu cel al Slovaciei),
înaintea Ungariei (locul 127 mondial).
La rândul lui, referindu‐se la capital, Schumpeter (1942) afirmă că
„acesta este, prin natura sa, o formă sau o metodă de schimbare
economică. Şi nu numai că nu este staţionar, dar nici nu poate fi vreodată
staţionar”. Aşadar, capitalul este motorul financiar al evoluţiei unei
economii de piaţă.
„Impulsul fundamental care pune în mişcare şi menţine în funcţiune
mecanismul capitalist vine de la noile bunuri de consum, de la noile
metode de producţie sau transport, noile pieţe, noile forme de organizare
industrială pe care le formează întreprinderea capitalistă. Deschiderea
unor noi pieţe interne sau externe şi dezvoltarea organizaţională, de la
magazin artizanal şi fabrică până la mari concerne, ilustrează acelaşi
proces de mutaţie industrială care revoluţionează fără încetare structura
economică din interior, distrugând‐o fără oprire pe cea veche şi creând o
nouă structură. Acest proces de distrugere creatoare este aspectul esenţial
al capitalismului. Acesta este de fapt capitalismul şi fiecare concern
trebuie să supravieţuiască în acest mediu” (Schumpeter, 1942).
Aşadar, capitalul care finanţează atât activitatea curentă, cât şi
progresul tehnologic constituie fermentul pentru înnoirea producţiei
industriale prin distrugerea creatoare a structurilor vechi, depăşite din
punct de vedere tehnico‐economic, şi pentru generarea de noi structuri
mai profitabile şi mai eficace.
În România însă, după cum s‐a arătat anterior, structurile (societăţile
comerciale) depăşite, neprofitabile şi atipice sub aspect organizaţional
coexistă cu cele rentabile şi transparente, din cauza lipsei mecanismelor
legale şi a instituţiilor solide ale statului care să asigure eliminarea de pe
piaţă a entităţilor neviabile care distorsionează alocarea resurselor,
204
competiţia şi subminează încrederea agenților economici și a cetățenilor

în virtuţile pieţei libere.
Desigur, în economia de piaţă se manifestă atât distrugerea
creatoare schumpeteriană, cât şi principiul fundamentat în teoria
comportamentală privind aversiunea faţă de pierdere (Tversky şi
Kahneman, 1991; McGraw et al., 2010). Kornai (2011) arată că „economia
comportamentală a demonstrat cu câteva experimente psihologice,
demne de toată atenţia, că oamenii apreciază diferit câştigarea a 100 de
dolari sau pierderea acestei sume. În cadrul distrugerii creatoare
schumpeteriene, creaţia se produce cu mare vervă, cei care o propulsează
o fac cu bucurie şi au mari avantaje materiale din ea. Distrugerea este o
pastilă mai amară. Cei care pierd rezistă şi îşi arată ataşamentul faţă de
ceea ce trebuie să dispară, iar interesele lor materiale sunt şi ele legate de
menţinerea a ceea ce trebuie distrus, cel puţin temporar. Pentru cei care
pierd, pierderea poziţiei nu apare automat ca la un eveniment sportiv. Cei
care nu au avut o performanţă bună nu se retrag tot atât de mult de pe
piaţă, pe cât avansează concurentul”.
Tot Kornai apreciază că în capitalism se manifestă o tendinţă
congenitală spre antreprenoriat, care nu poate fi suprimată prin
constrângeri birocratice sau de ordin fiscal.
Astfel, „mâna invizibilă” fundamentată de Smith, „spiritele
animale” definite de Keynes (1936) şi „distrugerea creatoare” explicată
de Schumpeter (1942) se impun a acţiona, potrivit lui Kornai, mai
puternic decât „aversiunea faţă de pierdere” demonstrată în cadrul
economiei comportamentale de Tversky şi Kahneman (1991), respectiv
McGraw et al. (2010), tocmai datorită tendinţei congenitale din
capitalism pentru antreprenoriat în condiţii de concurenţă loială.
Considerăm însă că înclinarea balanţei comportamentale spre un
antreprenoriat corect, mai degrabă decât spre stagnarea pe piaţă a
firmelor cu pierderi şi ineficiente, nu poate fi realizată decât prin
constrângeri bugetare tari (Georgescu, 2016b), care stau la baza
economiei capitaliste de surplus. Aceasta este opusul economiei de
penurie din comunism, care a fost perpetuată de sistemul constrângerilor
bugetare slabe (subvenţii, anularea unor datorii către bugetul de stat,
credite în condiţii preferenţiale etc.).
Dar manifestarea în cadrul economiei de piaţă a constrângerilor
bugetare slabe, aşa cum s‐a arătat anterior că este cazul în România, în
205

contextul în care libertatea de care se bucură antreprenorii este la cote foarte

ridicate, constituie, în opinia noastră, o contradicţie şi o inconsistenţă
ideologică fundamentală. Aceasta, deoarece acordarea de libertate în
general, libertate economică în special antreprenorilor – potrivit
principiilor economiei de piaţă – în condiţiile neobligării acestora să‐şi
asume răspunderea în concordanţă cu amploarea şi riscul deciziilor
economice adoptate – atitudine specifică societăţii comuniste – nu
poate conduce decât la o economie de piaţă total atipică, respectiv la un
capitalism hibrid. Rezultă un sistem politico‐economic care
funcţionează având ca motor o combinaţie anormală între liberalismul
politic (drepturi individuale neîngrădite) şi un tip de comunism
economic adaptat parţial la cerinţele economiei de piaţă (socializarea
răspunderilor). Doar în China, dar în condiţii nedemocratice,
mecanismul funcţionează printr‐o construcţie inversă, respectiv
comunismul politic practică liberalismul economic.
Segregarea dintre libertate şi răspundere subminează grav fundaţia
economiei de piaţă şi pune în pericol democraţia tocmai prin marile
distorsiuni economice şi profundele disparităţi sociale pe care le
provoacă. Referindu‐se la acest cuplu de valori sociale, George Bernard
Shaw (1903) afirmă că „libertatea înseamnă răspundere, iar de aceea,
majoritatea oamenilor se tem de ea”.
Akerlof şi Shiller (2015) arată că „sistemul pieţei libere este plin de
tertipuri şi toţi avem nevoie să ştim acest lucru. Toţi suntem nevoiţi să
navigăm prin acest sistem, dar să ne păstrăm integritatea şi demnitatea.
Există forţe economice care introduc manipularea şi înşelăciunea în
sistem, dacă nu luăm măsuri curajoase de luptă împotriva lor. Avem
nevoie totodată de oameni care, mânaţi de integritate personală, mai
degrabă decât de dorinţa câştigului economic, reuşesc să menţină
înşelăciunea din economia noastră la niveluri tolerabile”.
Numărul foarte mare de societăţi comerciale care înregistrează în
mod repetat pierderi, contrar principiului conform căruia obţinerea
profitului constituie factorul principal al activităţii economice (Saunders,
1995), precum şi suma enormă la care s‐a ajuns cu decapitalizarea
firmelor comparativ cu nivelul reglementat ne arată faptul că, în condiţiile
unor prevederi legale atipice raportate la cerinţele unei adevărate
economii de piaţă, în România nu se manifestă aversiunea faţă de
pierdere, în sensul prezentat anterior al noţiunii, ci, în mod anormal,
aversiunea faţă de profit. Acest comportament este posibil deoarece în
206
România a avut loc “privatizarea libertății” și ”socializarea răspunderii”,

așa încât „navigând” printre legi, pentru antreprenorul autohton și străin
din România, pierderea este mai rentabilă decât profitul, iar de multe ori
falimentul nu provoacă proprietarului o pagubă, ci reprezintă un câştig.
Aşa cum Zamagni (2008) afirma că maximizarea profitului are sau ar
trebui să aibă o limită socială, considerăm că, în cazul României, se
impune ca maximizarea câştigurilor proprietarilor de afaceri, în condiţiile
când firmele lor se află în situaţii financiare dramatice, să aibă atât limite
sociale, cât şi legale, impuse preponderent prin constrângeri bugetare tari.
Aceste acţiuni pot fi întreprinse numai prin conştientizarea de către
decidenţii politico‐administrativi a faptului că se impune corectarea cât
mai rapidă a cadrului legal actual, după modelul ţărilor europene dezvoltate,
prin introducerea de prevederi care să asigure aplicarea în mediul de
afaceri a constrângerilor bugetare tari, specifice unei veritabile economii
de piaţă funcţionale. Legea se impune a stipula cu claritate condiţii privind
asigurarea seriozităţii cu care antreprenorii se angajează în afaceri (nivel
adecvat al capitalului social iniţial şi obligativitatea menţinerii acestuia pe
durata de funcţionare a firmei), precum şi prevederi concrete referitoare la
condiţiile ieşirii rapide de pe piaţă a firmelor decapitalizate, ai căror
proprietari nu mai au capacitatea financiară sau dorinţa de a investi prin
aport de capital nou. Desigur, cu stabilirea modului de conciliere cu
creditorii acestor societăţi comerciale, întrucât și creditorii poartă riscul
întreprinderii (Madgearu, 1916). Totodată, este necesar să se desemneze
instituţiile statului responsabile cu aplicarea fermă a cadrului juridic astfel
îmbunătăţit care monitorizează activitatea firmelor.
Un exemplu actual al eficienţei îmbunătăţirii cadrului de reglementare
privind sănătatea financiară a agenţilor economici provine din sport, în
mod specific din domeniul fotbalului, în care circulă miliarde de euro70.
Confruntându‐se cu o serie de probleme legate de cheltuielile excesive şi
de supraîndatorarea cluburilor de fotbal, care distorsionau caracterul
corect al competiţiei sportive, în anul 2010, comitetul executiv al UEFA a
aprobat şi a pus în aplicare un set de reguli pentru asigurarea unui nivel
adecvat de fairplay financiar (UEFA, 2015) în rândul membrilor săi71,
pentru îmbunătăţirea sănătăţii financiare a întregului sector european de
fotbal. Obiectivele principale ale conceptului asumat de UEFA sunt:

70 Numai veniturile proprii ale UEFA în exercițiul financiar 2015–2016 s‐au ridicat la
4,6 mld. euro.

71 În cadrul UEFA sunt membre 55 de asociații naționale de fotbal.
207

 creşterea disciplinei şi asigurarea unui comportament raţional în

ceea ce priveşte finanţarea cluburilor de fotbal;
 scăderea presiunii asupra salariilor jucătorilor şi preţurilor de
transfer ale acestora;
 încurajarea cluburilor de a concura pentru venituri proprii;
 stimularea investiţiilor pe termen lung în infrastructura sportivă
şi tineret;
 protejarea viabilităţii pe termen lung a cluburilor europene de
fotbal;
 asigurarea onorării la timp a datoriilor de către cluburi.
Conceptul de fairplay financiar al UEFA are la bază principiul potrivit
căruia cluburile trebuie să asigure corelarea veniturilor şi cheltuielilor pe
un anumit orizont de timp (la un anumit prag de rentabilitate), respectiv
acestea: i) nu pot cheltui, în mod repetat, mai mult decât veniturile
generate şi ii) trebuie să îşi poată achita în orice moment obligaţiile de
plată faţă de salariaţi şi datoriile privind transferurile; disciplina la plată a
cluburilor în ceea ce priveşte datoriile faţă de jucători sau membri‐cheie ai
personalului, precum şi faţă de autorităţile fiscale şi alte cluburi este
monitorizată cu atenţie sporită, în mod constant, de către organismul de
control financiar al cluburilor din cadrul UEFA.
Evaluarea respectării regulilor de fairplay financiar se face pe o
perioadă multianuală de trei ani. Astfel, cluburile pot cheltui cu până la
5 mil. euro mai mult decât câştigă în această perioadă de evaluare,
acceptându‐se însă o depăşire a respectivului prag până la o limită de
30 mil. euro (începând cu anul 201672), cu condiţia ca diferenţa să fie
acoperită integral printr‐o contribuţie directă de la proprietarii clubului
sau entităţile afiliate (recapitalizare prin acoperirea pierderilor). Această
regulă a fost impusă de UEFA cu scopul prevenirii acumulării unui nivel
nesustenabil al datoriilor, care denaturează competiţia sportivă. Pentru
încurajarea investiţiilor în stadioane, facilităţi de antrenament, dezvoltarea
fotbalului la nivelul tineretului şi a celui pentru femei, costurile cu privire
la aceste acţiuni sunt excluse din calculul pragului de rentabilitate.
Cluburilor cu un risc ridicat de neîndeplinire a regulilor de fairplay
financiar le sunt solicitate bugete în care se detaliază planurile strategice
de remediere a situaţiei financiare.

72 Pentru perioada 2013–2015, limita impusă a fost de 45 mil. euro.
208
UEFA are o atitudine fermă pentru asigurarea unei conduite

financiare sustenabile din partea membrilor săi, în acest sens aplicând o
serie de sancțiuni, mergând de la amenzi substanțiale (Inter Milano73,
AS Monaco74, AS Roma75, Paris Saint‐Germain, Manchester City etc.)
până la excluderea cluburilor indisciplinate din cupele europene. În
acest ultim caz, se regăsește clubul AC Milan care, fiind găsit vinovat de
încălcarea regulilor de fairplay financiar în urma campaniei de
transferuri care a rezultat în cheltuieli mai mari decât veniturile cu
200 mil. euro, nu va avea dreptul să participe doi ani, în cazul calificării,
la competițiile din cadrul cupelor europene.
Implementarea acestui proiect a avut un real succes, datoriile
restante ale cluburilor europene reducându‐se cu 82% în perioada
2011–2016, de la 1,7 mld. euro în 2011 la 0,3 mld. euro în 2016.
Ţinând cont de această experienţă reuşită a UEFA, care
demonstrează importanţa stabilirii şi aplicării cu stricteţe a unor reguli
clare pentru asigurarea unui nivel adecvat al disciplinei financiare, este
cu atât mai necesară adoptarea în România a unei conduite ferme a
autorităţilor fiscale pentru asigurarea unei finanţări sustenabile a
sectorului real al economiei, care influenţează numărul locurilor de
muncă şi dezvoltarea socio‐economică a țării.
În paralel cu întărirea legislaţiei privind disciplina de plăţi, prin care
să se stabilească modalităţile de recapitalizare a firmelor, inclusiv de
accelerare a ieşirii acestora de pe piaţă (exit), este necesar să se
actualizeze şi nivelul capitalului minim pentru firmele organizate ca SRL
în România, în vederea creşterii răspunderii acţionarilor faţă de propriile
afaceri şi a întăririi bazei de capital a economiei reale. Un cadru legislativ
ferm este cea mai eficientă modalitate de a asigura disciplina de plată,
agenţii economici având deseori nevoie de un „ghiont” pentru un
autocontrol mai ridicat (aşa cum a arătat Richard Thaler (2009),
câştigătorul premiului Nobel pentru economie în anul 2017).
Înregistrarea macrostabilităţii economice în condiţii de tensiuni la
nivel microeconomic (Georgescu, 2015b) reprezintă un paradox cauzat de
faptul că repartiţia PIB în România este inadecvată. Sunt tensionate,

73 Amendă de 6 mil. de euro, aceasta putând ajunge până la 20 mil. euro în cazul în
care clubul va continua să se afle în afara parametrilor financiari impuşi de UEFA.

74 Amendă de 3 mil. de euro, putând ajunge până la 13 de mil. euro.
75 Amendă de 2 mil. de euro, putând ajunge până la 6 de mil. euro.
209

punând presiune pe stat pentru venituri mai mari, persoanele fizice şi

juridice care respectă legea, pentru că nu resimt decât în mică măsură
creşterea economică, în contextul în care multe dintre canalele repartiţiei
valorii adăugate sunt obturate de indisciplina de plăţi şi de ilegalităţile
altor agenţi economici şi persoane fizice care îşi însuşesc o parte
nejustificat de mare din valoarea nou creată în economie. În condiţiile
indisciplinei de plăţi cvasigeneralizate la nivelul firmelor din România, se
pune problema cât poate funcţiona capitalismul autohton construit după
1990 fără o „curăţare” a pieţei de acei agenţi economici care, prin
comportamentul lor incorect, conduc (direct şi indirect) la afectarea
valorii activelor financiare şi nefinanciare ale persoanelor fizice şi juridice
corecte, disciplinate.
Pe lângă racordarea legislaţiei economice din România la practicile
ţărilor europene avansate economic, se impune existenţa în societate a
unei comunităţi morale puternice, în cadrul căreia piaţa liberă, care
stimulează acţiunea individuală, poate funcţiona cu eficienţă ridicată
(Akerlof şi Shiller, 2015).
Îmbunătăţirea actualului model de societate capitalistă din România
ne va permite recuperarea mai accelerată a decalajelor economice faţă de
ţările dezvoltate, ca premisă esenţială pentru adoptarea monedei euro şi
prevenirea intrării în capcana venitului mediu (middle income trap76),
o problemă cu care se confruntă unele state mai dezvoltate, precum
Portugalia, şi pe care se străduiesc să o evite ţări din regiune ca, de
exemplu, Polonia.
Considerăm, totodată, că adoptarea de măsuri active din partea
statului, care să stimuleze economisirea în rândul agenţilor economici şi
populaţiei, în scopul creşterii bazei de capital a economiei autohtone
poate asigura soluționarea problemelor legate de volumul insuficient şi
de calitatea modestă a capitalului din sectorul real și crearea condițiilor
ca factorul capital să devină „motorul” veritabil al creşterii economice
durabile în România.

76 Odată atins un anumit nivel al veniturilor, există pericolul de stagnare la acel nivel
(pe fondul acumulării scăzute de capital, al ratei scăzute de ocupare a forţei de

muncă, al calităţii modeste a instituţiilor şi învăţământului etc.), ceea ce determină
plafonarea procesului de convergenţă către standardele de productivitate şi nivelul
de trai din ţările avansate economic.
210

Cuprins

Capitalul fix – dinamica şi calitatea acestuia................................................... 214

3.1. Capitalul – factor determinant al produsului
intern brut efectiv şi potenţial .......................................... 214
3.1.1. Volumul şi calitatea capitalului fix – motorul
creşterii economice efective şi potenţiale ............ 214
3.1.2. Distorsiuni în alocarea capitalului fix ................... 226
3.1.3. Raportul dintre capitalul propriu şi capitalul
fix al firmelor din România este
necorespunzător ........................................................... 229
3.2. Evoluţii structurale ale formării brute
de capital fix .............................................................................. 232
3.2.1. Volumul investiţiilor a avut o evoluţie
volatilă .............................................................................. 232
3.2.2. Calitatea investiţiilor este la un nivel modest .... 235
3.2.3. Industria românească – stadiu tehnologic
mediu şi progrese lente ............................................... 244
3.3. Complexitate redusă a activităţii economice
din România .............................................................................. 248
3.3.1. Gradul de complexitate a exporturilor ................. 248
3.3.2. Integrarea firmelor din România în cadrul
lanţului creator de valoare adăugată .................. 250
3.3.3. Schimbări structurale ale activităţii
economice în perioada 1994–2016 ........................ 261
3.3.4. Vulnerabilităţile forţei de muncă pe fondul
nivelului redus de complexitate a economiei
românești ......................................................................... 269
3.3.5. Cheltuieli operaţionale foarte ridicate,
deşi complexitatea activităţii este scăzută ......... 271
212
Capitolul 3. Capitalul fix – dinamica şi calitatea acestuia
3.4. Efectele capitalului extern asupra capitalului fix ....... 277

3.4.1. Fluxurile de capital străin – rol insuficient
în creşterea stocului de capital fix
şi în îmbunătăţirea calităţii acestuia .................... 277
3.4.2. Contribuţie sub aşteptări a fondurilor
europene la formarea capitalului fix .................... 283
3.5. Relaţia bani–capital fix .......................................................... 285
3.5.1. Elemente teoretice şi constatări empirice
pe plan internaţional ................................................... 285
3.5.2. Evoluţii la nivelul bilanţurilor firmelor
autohtone ......................................................................... 289
3.5.3. Legătura dintre condiţiile monetare
şi capitalul fix în cazul României ............................ 290
3.6. Remarci finale ............................................................................ 292

213

Capitolul 3

CAPITALUL FIX – DINAMICA
ŞI CALITATEA ACESTUIA

Capitolul prezintă rolul capitalului fix (active corporale şi
necorporale imobilizate, reflectate pe partea de activ a bilanţului) asupra
creşterii economice efective şi potenţiale, exercitat atât direct, cât şi indirect,
prin efectele acestuia asupra factorului muncă şi a productivităţii totale
din economie. Este prezentată maniera în care comportamentul şi modul
de utilizare a resurselor financiare ale agenţilor economici influenţează
structura și calitatea capitalului fix. Analiza formării brute de capital fix
permite evaluarea contribuţiei acestuia la acumularea stocului de capital
în economia autohtonă, care constituie factorul esențial pentru creşterea
sustenabilă a produsului intern brut. Mai mult, structura capitalului fix se
reflectă în gradul de complexitate a activităţilor şi în performanţele
ramurilor economiei. În final, examinarea relaţiei dintre bani şi capitalul
fix permite formularea de concluzii relevante privind identificarea
determinanților procesului de creștere a capitalului în economie.
3.1. Capitalul – factor determinant

al produsului intern brut efectiv şi potenţial
3.1.1. Volumul şi calitatea capitalului fix – motorul creşterii economice
efective şi potenţiale
O creştere economică sustenabilă se poate obţine pe baza atingerii

şi menţinerii echilibrelor fundamentale între factorii economici.
Obiectivul politicilor publice constă în îmbunătăţirea calităţii vieţii
cetăţenilor, prin atingerea unui nivel al producţiei în care se asigură
valorificarea optimă a resurselor din economie, al căror ansamblu
generează produsul intern brut (PIB) potenţial.
214
Determinarea PIB potenţial

PIB potenţial exprimă capacitatea productivă a economiei, în
contextul utilizării la nivelul de echilibru al factorilor de producţie,
respectiv capitalul, munca şi factorul total de productivitate. Determinarea
PIB potenţial constituie un pilon esenţial pentru elaborarea politicilor
economice (Banca Centrală Europeană, 2000) de natură:
 fiscală (fiind utilizat pentru estimarea deficitului bugetar ciclic şi,
implicit, în scopul evaluării conduitei politicii fiscale la un anumit
moment în timp);
 monetară (întrucât diferenţa dintre nivelul efectiv al PIB şi cel
potenţial reprezintă un parametru important pentru stabilirea
impactului presiunilor inflaţioniste pe termen scurt şi mediu);
 a competitivităţii externe (este folosit în calculul unui indicator
important de monitorizare a competitivităţii externe, şi anume
cursul de schimb real efectiv, bazat pe costurile cu forţa de
muncă ajustate pentru componenta ciclică) etc.
Comensurarea PIB potenţial este însă dificilă, acesta fiind o
variabilă neobservabilă77. Metodele de estimare a PIB potenţial pot fi
grupate în două categorii principale (Banca Centrală Europeană, 2000),
care se bazează preponderent pe: 1) tehnici statistice menite să
diferenţieze între componentele de trend (tendinţă pe termen lung) şi
de ciclu ale activităţii economice, respectiv pe 2) teoria economică
(abordări structurale).
În cazul primului tip de abordări, se are în vedere ipoteza că
economia fluctuează în jurul unui trend, în funcţie de faza ciclului
economic. PIB potenţial este, în acest caz, estimat prin filtre ale seriilor
de timp. Există situaţii în care se utilizează doar seria istorică a PIB
pentru estimarea componentelor de trend, respectiv a celor ciclice,
metodologia utilizată fiind astfel de tip filtru univariat. Respectivele
modele sunt simple, uşor de utilizat, dar prezintă dezavantajul folosirii
unor informaţii limitate cantitativ. Printre cele mai importante filtre
univariate se numără filtrul Hodrick‐Prescott (Hodrick şi Prescott,
1997), filtrul Kalman (Kalman, 1960), trendul deterministic etc. Pe
lângă tehnicile de natura filtrelor univariate, în cadrul abordării

77 A se vedea Benk et al. (2005), pentru detalii privind abordările şi metodele de
estimare a PIB potenţial.
215
statistice se utilizează frecvent şi filtrele multivariate, care folosesc

informaţii oferite de mai multe variabile macroeconomice observabile – ca,
de pildă, inflaţia, precum şi elemente derivate din cheltuielile de
investiţii, excedentul brut de exploatare, gradul de utilizare a
capacităţilor de producţie, şomajul (luându‐se în calcul relaţii empirice
precum curba Phillips, legea lui Okun etc.).
Al doilea tip de abordare este bazat pe teoria macroeconomică, în
care nivelul de echilibru al PIB este considerat a fi obţinut în condiţii de
flexibilitate perfectă a preţurilor şi salariilor78 (Benk et al., 2005). În acest
caz, nivelul PIB înregistrat este considerat nivelul său natural, care
depinde de factori structurali importanţi dintr‐o economie, precum
capitalul, munca, nivelul producţiei pentru export, cursul de schimb real
efectiv etc. Nivelul potenţial al PIB este atins atunci când factorii principali
de producţie (munca şi capitalul) sunt utilizaţi optimal, la capacitatea
acestora79. Astfel, PIB este considerat a fi determinat pe termen lung de
elemente de natura ofertei (care reprezintă factori de creştere precum
capitalul, tehnologia, educaţia, sistemul de sănătate etc.), modificări ale
acestora fiind permanente şi influențând PIB potenţial. Pe de altă parte,
şocurile de natura cererii determină fluctuaţii la nivelul ciclului economic,
iar deviaţia PIB (diferenţa dintre valoarea efectivă şi cea potenţială)
cuantifică deficitul sau excedentul de cerere. Această diferenţă poate fi
explicată şi de rigidităţile economice, de şocurile temporare cauzate de
ajustarea procesului de producţie la schimbările tehnologice etc.
În cadrul acestui tip de metodologie, principala metodă de estimare a
PIB este metoda funcţiei de producţie, care face legătura dintre producţia
potenţială şi factorii structurali determinanţi. Pe termen lung, nivelul PIB
potenţial depinde de evoluţia productivităţii multifactoriale care, la rândul
său, depinde de rata de creştere a capitalului fizic şi a forţei de muncă
potenţiale (Altăr et al., 2010). Asemenea abordări sunt utilizate în cadrul

78 Respectiv în condiţii de concurenţă perfectă, când preţurile se formează prin
mecanismul cerere‐ofertă la nivelul de echilibru, care asigură pentru producător
recuperarea costurilor şi obţinerea unui profit normal, iar pentru consumator, cel mai
mic preţ la care poate fi obţinut bunul respectiv. Similar, salariile se ajustează pentru a
aduce oferta şi cererea de pe piaţa muncii în echilibru, asigurând un nivel maxim al
ocupării.
79 Nivelul natural al PIB (sau potenţial) este considerat a fi acela care îndeplineşte
condiţiile de maximizare a profitului şi a funcţiei de utilitate, în condiţii de

flexibilitate perfectă a preţurilor şi salariilor.
216
instituţiilor financiare internaţionale, precum Comisia Europeană80 sau

OCDE81, dar şi al unor bănci centrale din regiune (Cehia82, Polonia83,
România84, Ungaria85 etc.).
Pornind de la o funcţie de producţie de tip Cobb‐Douglas, nivelul
producţiei potenţiale se poate determina pe baza relaţiei:
PIB M C PTF
unde:
PIB – nivelul PIB potenţial;
M – factorul muncă la nivelul de echilibru/trend (ajustat pentru
nivelul de echilibru al ratei şomajului);
C – nivelul stocului de capital;
PTF – factorul total de productivitate la nivel de echilibru/trend;
– elasticitatea PIB faţă de factorul muncă.
Astfel, capitalul (ca element de activ) este un factor care determină
în mod direct nivelul PIB. Stocul de capital nu este ajustat pentru ciclul
economic, acesta determinându‐se cel puţin anual, prin adăugarea
formării nete de capital fix86 la valoarea iniţială a capitalului, printr‐o
ecuaţie de acumulare de tipul:

80 Comisia Europeană (2014), The Production Function Methodology for Calculating
Potential Growth Rates & Output Gaps, Economic Papers, No. 535.
81 Cotis et al. (2005), Estimates of potential output: benefits and pitfalls from a policy
perspectives.
82 Banca Naţională a Cehiei (2010), Inflation report I/2010.
83 Gradzewicz şi Kolasa (2004), Estimating the output gap in the Polish economy: VECM
approach, Bank i Kredyt.

84 Gălăţescu et al. (2007), Potential GDP Estimation for Romania, NBR Occasional
Paper, No. 6.
85 Benk et al. (2006), The Hungarian Quarterly Projection Model (NEM), MNB
Occasional Papers, No. 60.

86 Scopul acestei lucrări nu este estimarea, prin diverse metodologii, a stocului de capital
din economia naţională, a formării nete de capital fix (FNCF) sau a formării brute de
capital fix (FBCF), ci de a analiza şi explica principalele evoluţii şi modificări structurale
la nivelul acestor variabile. Pe parcursul analizei la nivel macroeconomic sunt utilizate
cu precădere estimările privind capitalul fix conform datelor statistice publicate de
instituţii internaţionale cu expertiză în domeniu (AMECO, EUROSTAT, Comisia
Europeană etc.).
217
unde:
– nivelul capitalului în anul 1;
– nivelul capitalului la momentul iniţial;
FNCF – formarea netă de capital fix. Acest indicator se referă la
proporţia din producţia de bunuri şi servicii care nu este consumată
imediat, ci este păstrată şi adăugată la stocul de avere al unei naţiuni
(Kuznets, 1934). FNCF este calculată ca diferenţă între investiţiile brute
de capital (formarea brută de capital fix – FBCF, detalii în Secţiunea 3.2)
şi deprecierea activelor fixe (OCDE, 2001).
Estimarea nivelului de echilibru al factorului muncă ( se
realizează prin compunerea trendurilor subcomponentelor acestuia,
respectiv populaţia în vârstă de muncă ( ), rata de activitate ( ),
rata şomajului ( ) şi numărul mediu de ore lucrate ( ):
1
Productivitatea totală a factorilor este un element rezidual,
cuprinzând acea partea din creşterea PIB real care nu este explicată de
dinamica muncii şi a capitalului.
Indiferent de metoda de estimare, se constată că factorul capital
(ca element de activ) are un impact direct asupra nivelului şi evoluţiei
creşterii economice, translatat asupra standardului de viaţă al
populaţiei şi asupra oportunităţilor de dezvoltare economică a ţării.
Contribuţia capitalului la creşterea PIB potenţial
Pentru a deveni sustenabilă la un nivel mai ridicat, creşterea

economică trebuie să se bazeze, în principal, pe factorul capital, în
special în cazurile în care evoluţia factorului muncă este limitată de
constrângeri semnificative (situaţie demografică, şomaj pe termen lung,
fenomenul migraţiei, nivelul de calificare etc.). Astfel, capitalul,
indiferent de formă, este un factor primordial pentru dezvoltarea
economică, în special în contextul actual caracterizat de încetinirea
creşterii demografice şi a productivităţii, precum şi de regimurile
politice care favorizează capitalul privat (Piketty, 2013). Majorarea
investiţiilor (susţinută de o economisire anterioară consistentă) este
principalul motor care poate asigura creşterea PIB potenţial în
economiile confruntate cu o dinamică slabă a ofertei de muncă,
218
respectiv o contribuţie marginală sau chiar nulă a factorului muncă la

creşterea economică potenţială, aşa cum este şi cazul României.
Calitatea factorilor de producţie, reflectată de factorul total de
productivitate, reprezintă, de asemenea, un element esenţial pentru
creşterea potenţialului economic. Productivitatea capitalului depinde
de: nivelul de tehnologie, calitatea infrastructurii, dezvoltarea sistemului
financiar sau eficienţa energetică, în timp ce calitatea factorului muncă
este dată de pregătirea resursei umane, eficienţa organizării muncii,
cointeresarea materială a forţei de muncă şi performanţa sistemului de
sănătate. Henriot (2008) arată că, în realitate, productivitatea muncii
depinde de stocul de capital raportat la unitatea de muncă şi de factorul
total de productivitate, astfel încât principala modalitate de creştere a
productivităţii muncii este aceea de a spori intensitatea capitalului
(raportul dintre capital şi muncă) şi eficienţa utilizării acestuia.
În cazul României, contribuţia totală a capitalului fix la creşterea
economică potenţială este covârşitoare, factorul muncă având, în
perioada analizată, un aport negativ. Astfel, contribuţia directă a
factorului capital la avansul PIB potenţial a sporit continuu în perioada
2000–2008, acesta ajungând să determine în medie 73% din creşterea
economică potenţială în anii 2007 şi 2008 (Graficul 3.1). După criză,
aportul direct al capitalului la majorarea PIB potenţial s‐a redus,
ajungând la 22% în anul 2016, însă contribuţia indirectă a acestuia (prin
intermediul factorului total de productivitate) a ajuns să reprezinte
principalul motor al creşterii economice potenţiale (cu o pondere de 80%
în anul 2016, conform Comisiei Europene, 2017). O explicaţie pentru
această evoluţie este dată de îmbunătăţirea structurii formării brute de
capital fix care s‐a manifestat începând cu anul 2009, în sensul unei
orientări mai accentuate a investiţiilor către categoria „echipamente”
comparativ cu grupa „construcţii”, preponderentă înainte de anul 2008,
şi, concomitent, în ramuri cu grad tehnologic mediu‐ridicat faţă de
mediu‐scăzut anterior (detalii în Secţiunea 3.2.3). Această schimbare
pozitivă a generat premisele favorabile pentru creşterea randamentului
capitalului investit de antreprenori şi a productivităţii, ceea ce permite
obţinerea unei producţii mai ridicate cu relativ acelaşi număr de salariaţi.
Cu toate acestea, pe măsură ce transferul extern de noi tehnologii
încetineşte, iar costurile interne cu forţa de muncă se majorează, pentru
219
creşterea productivităţii şi menţinerea unui ritm sustenabil al creşterii

economice, este necesară crearea de noi tehnologii prin mijloace proprii.
În lipsa intensificării activităţii de inovare, modelul actual de creştere
economică a României bazat pe imitaţie (importarea de tehnologie din
ţările mai dezvoltate din punct de vedere economic) şi executarea unor
operaţiuni repetitive de complexitate redusă, care se reflectă într‐un grad
relativ scăzut de tehnologie şi cunoaştere la nivelul firmelor autohtone,
ne plasează în grupa ţărilor confruntate cu o capcană a productivităţii
(BERD, 2017). Aceasta, cu atât mai mult cu cât economia românească
este dominată de societăţi comerciale de mici dimensiuni, cu
productivitate redusă şi cu probleme serioase privind profitabilitatea şi
solvabilitatea, cauzând un nivel agregat scăzut al productivităţii.
Pe de altă parte, factorul muncă a avut în perioada 2000–2016 un
aport negativ la avansul PIB potenţial, pe fondul i) scăderii populaţiei în
vârstă de muncă (15–64 de ani), îndeosebi din cauza migraţiei şi a
sporului negativ al populaţiei, şi al ii) reducerii ratei de participare a
populaţiei active de la 63% în anul 2000 la 61,6% în 2016 (minimul de
circa 58% fiind atins în perioada 2002–2005). Contribuţia medie a
muncii la creşterea potenţială a fost de –1 p.p. în intervalul 2000–2016,
ceea ce arată scăderea PIB potenţial din cauza acestui factor de
producţie şi dependenţa exclusivă a creşterii potenţiale de volumul
capitalului, în mod direct sau indirect.
Studii în domeniu arată că circa doi din zece români apţi de muncă
(19,7%) cu vârsta cuprinsă între 20 şi 64 de ani trăiesc în altă ţară din
Uniunea Europeană (EUROSTAT, 2018). La nivel european, media
populaţiei care trăieşte într‐o altă ţară membră decât cea de origine este
de numai 3,8% (respectiv de 5 ori mai redusă față de România), țara
noastră situându‐se pe primul loc în ceea ce privește ponderea cetățenilor
apți de muncă care trăiesc peste hotare. Mai mult, comparativ cu anul
2007, proporţia cetăţenilor români care locuiesc în alte state ale UE a
crescut cu 12,3 p.p. (de la 7,4% la 19,7%).
De altfel, economia României pierde anual 140.000 de locuitori,
care „dispar” din statistici, fie din cauza migraţiei în străinătate (circa
70.000 de persoane), fie din cauza sporului natural negativ (70.000 de
persoane). Studii în domeniu estimează că, în următorii 4–5 ani,
populaţia se va reduce sub 19 mil. de persoane (Andrei, 2018a).
220
Mai mult, analizând și gradul de înzestrare cu active fixe pe lucrător,

se constată că economia românească are un nivel redus al indicatorului.
Astfel, activele fixe pe angajat, deși în creștere semnificativă, respectiv de
4,7 ori în ultimii 15 ani (de la 9,2 mii euro/salariat în 2003, la 43,1 mii
euro/salariat în 2017), se situează pe penultimul loc în Uniunea
Europeană, cu niveluri mai scăzute comparativ cu alte țări din regiune,
ca de exemplu Cehia cu 101,1 mii euro/lucrător, Ungaria 57,8 mii
euro/salariat, Polonia cu 57,5 mii euro/angajat. Pe ultimul loc se regăsește
Bulgaria cu 33,1 mii euro/salariat. De subliniat că în România există un
mare potențial privind extinderea înzestrării cu capital, deoarece indicele
de elasticitate care măsoară sporul de PIB pe lucrător față de variația
înzestrării cu capital (active fixe/angajat) este, în perioada examinată, cel
mai ridicat din regiune, respectiv 60% față de 56% în Polonia, 49% în
Ungaria, 42% în Cehia și 26% în Bulgaria.
3.1.2. Distorsiuni în alocarea capitalului fix
Realităţile româneşti din ultimii ani arată că dezvoltarea economiei

este mai lentă decât creşterea economică, evoluţiile macroeconomice
favorabile pe ansamblu nefiind resimţite decât în mică măsură în creşterea
nivelului de trai al populaţiei, precum şi în îmbunătăţirea competitivităţii
economiei. Nivelul PIB pe cap de locuitor exprimat la puterea de
cumpărare standard (PPS88), deşi în creştere semnificativă faţă de anul
2000 (când înregistra un nivel de 26% din media UE), plasează România
pe penultimul loc între statele membre, la doar 59% din media UE 28 în
anul 2016 (Graficul 3.6). De asemenea, România este pe locul 68 din 137
de țări analizate într‐un clasament mondial privind competitivitatea89,
înregistrând deficienţe majore la capitole precum infrastructura (locul 83
mondial), instituţiile publice (locul 86), sistemul de sănătate şi educaţie
primară (locul 92), precum şi referitoare la factorii din sfera complexităţii

88 PPS (purchasing power standard) este o unitate de măsură care elimină diferenţele
de preţ dintre diferite ţări, generate de fluctuaţii ale cursului de schimb

(EUROSTAT, Glossary. Statistics Explained).
89 Conform Forumului Economic Mondial (2017), The Global Competitiveness Report
2017–2018. Clasamentul este efectuat pe baza indicelui global privind

competitivitatea, care sintetizează 12 piloni de analiză.
226
din economie şi, implicit, afectează creşterea economică efectivă şi

potenţială, explicând procesul lent de convergenţă a României către
performanţele economico‐sociale din statele avansate.
În primul rând, sectorul companiilor nefinanciare din România este
subdimensionat raportat la mărimea pieţei autohtone şi comparativ cu
celelalte ţări europene. În anul 2015, România înregistra cel mai mic
număr de IMM la suta de locuitori din rândul statelor membre UE,
respectiv 2,2 unităţi, nivel situat la jumătate comparativ cu media UE
(4,5 firme) şi semnificativ sub alte ţări din regiune: Cehia (9,4 unităţi),
Slovacia (7,5), Slovenia (6,4), Lituania (5,4), Ungaria (5,3) etc. Acest lucru
creează motive de îngrijorare, având în vedere că firmele sunt principala
sursă de creare a VAB şi a PIB într‐o economie (EUROSTAT, 2018).
În al doilea rând (aşa cum s‐a arătat în Capitolul 2), o mare parte
dintre companiile din România sunt ineficiente, înregistrând persistent
pierderi substanţiale şi provocând plăţi restante semnificative către
partenerii comerciali, bugetul general consolidat, bănci şi alţi creditori.
Această situaţie generează un impact economic negativ, în primul rând,
pentru că pierderile firmelor consumă din valoarea adăugată brută
obţinută în economie, respectiv din PIB, ţinând seama de modul de
calcul al PIB prin metoda producţiei:

unde:
– valoarea adăugată brută;
– impozitele pe produs;
– subvenţiile pe produs.
Având în vedere că VAB reprezintă diferenţa între producţie şi
consumul intermediar, rezultă că pierderile care apar atunci când
cheltuielile depăşesc veniturile realizate conduc la comprimarea VAB şi,
implicit, a dimensiunii PIB.
Companiile cu pierderi sunt subcapitalizate în mod cronic, pe
fondul rezultatelor financiare negative persistente care le erodează
capitalurile proprii ca resursă în pasivul bilanţier şi afectează totodată
creşterea economică prin transferul propriilor probleme financiare
către celelalte firme de pe piaţă (aşa cum s‐a arătat în Capitolul 2).
În al treilea rând, în România, capitalul este concentrat cu
precădere în sectoare care generează un nivel redus de VAB, îndeosebi
în domeniile comerţului şi serviciilor, caracterizate printr‐un nivel
228
132 mii euro/firmă în anul 2009 (reprezentând 14% din activele totale
ale firmelor respective) la circa 98 mii euro în anul 2016 (11% din
activul acestora). Nivelul modest şi în scădere al investiţiilor este
îngrijorător raportat la nevoia creării de noi capacităţi moderne de
producţie, care să valorifice într‐un grad cât mai ridicat potenţialul
uman şi material de care dispune România. Această realitate negativă
este înregistrată şi în contextul în care apelul firmelor la creditarea
bancară se face, atunci când acestea sunt bancabile, preponderent
pentru finanţarea nevoilor curente şi foarte puţin pentru investiţii
(de exemplu, creditele pentru echipamente au reprezentat numai 30%
din finanţările noi acordate de bănci companiilor în anul 2016).
Gradul redus de capitalizare a societăţilor comerciale autohtone şi
desfăşurarea activităţii economice preponderent pe seama datoriilor
conduc la efecte negative asupra întregului mediu de afaceri. Astfel, în
contextul unei autonomii financiare foarte scăzute a firmelor şi al
dependenţei accentuate faţă de creditori, în general pe termen scurt,
ciclul de fabricaţie al majorităţii companiilor este redus ca durată,
activităţile desfăşurate sunt de complexitate scăzută, fără un grad
avansat de tehnologie şi inovare. Ca efect, generează VAB insuficient
raportat la nevoile de dezvoltare a ţării şi de creştere a standardului de
viaţă al cetăţenilor. De asemenea, nivelul redus de tehnologizare
determină ca potenţialul competitiv al firmelor autohtone să fie limitat,
din cauza erodării relativ rapide a avantajului comparativ determinat de
costurile mai scăzute cu forţa de muncă.
Raportul dintre capitalurile proprii şi activele fixe ale firmelor
autohtone este puternic asimetric în funcţie de performanţele financiare
ale agenţilor economici. Astfel, în cazul firmelor cu profit, gradul de
acoperire a capitalului fix prin capitalurile proprii este situat la 98% în
anul 2016, apropiat de nivelul prudent (pragul este de 100%), valoarea
minimă a indicatorului în perioada 2000–2016 fiind înregistrată în timpul
crizei, în anul 2009 (75%). Pe de altă parte, acest raport – în cazul firmelor
care au înregistrat pierderi – a devenit negativ în anul 2016 (deoarece
numărătorul este negativ), în contextul deteriorării semnificative a
volumului resurselor financiare proprii (capitalurile proprii ale firmelor cu
pierderi au fost negative în anul 2016, respectiv activele acestor firme au
fost mai mici comparativ cu datoriile, detalii în Capitolul 2).
231
Pe fondul surselor proprii insuficiente, înzestrarea cu capital fix a

firmelor cu pierderi este mult mai redusă comparativ cu firmele
profitabile, valoarea medie a activelor fixe (corporale şi necorporale)
aflate în posesia companiilor cu rezultat financiar negativ fiind de doar
192 mii euro (respectiv 63%, faţă de 305 mii euro, cât este media în cazul
firmelor cu profit în anul 2016). În acest context, capitalul fix aferent
companiilor nefinanciare este concentrat în proporţie de 70% la firmele
care înregistrează profit, care reprezintă, din punct de vedere numeric,
puţin peste jumătate din totalul societăţilor comerciale, respectiv 52%.
3.2. Evoluţii structurale ale formării brute

de capital fix
Vom analiza în continuare modalitatea în care comportamentele

distorsionate la nivel de firmă se reflectă în plan macroeconomic asupra
procesului de formare a capitalului fix. Formarea brută de capital fix
(FBCF) reprezintă valoarea bunurilor durabile constând în active
imobilizate, corporale şi necorporale (cum ar fi maşini şi echipamente,
vehicule, clădiri etc. – EUROSTAT, 2018), achiziţionate de producătorii
dintr‐o țară (având capital autohton sau străin), cu scopul de a fi utilizate
timp de cel puţin un an în procesul de producţie, precum şi valoarea
serviciilor încorporate în bunurile de capital fix (INS, 2016). Fiind o
componentă a PIB (calculat după metoda utilizărilor, respectiv a
cheltuielilor), FBCF reflectă cât din valoarea adăugată nouă în economie
este investită în loc să fie consumată. Volumul economisirii necesare
pentru investiţiile de capital se realizează de către persoanele fizice (sub
formă de depozite bancare, plasamente pe piaţa de capital etc.),
companii, sub formă de profit nedistribuit, şi guvern, atunci când acesta
alocă resurse pentru achiziţionarea bunurilor de capital (Kuznets, 1952).
3.2.1. Volumul investiţiilor a avut

o evoluţie volatilă
Vulnerabilităţile derivate din situaţia financiară precară a firmelor

autohtone se manifestă la nivel macroeconomic printr‐o dinamică
relativ volatilă a investiţiilor, în special în mediul privat. Analizând
232
euro, de la maximul istoric de 54,7 mld. euro în anul 2008, Graficul 3.9).
Scăderea a fost mai accentuată în cazul sectorului privat, pentru care
FBCF aproape s‐a înjumătăţit în acelaşi interval de timp (de la 45,2 mld.
euro în anul 2008 la 24,1 mld. euro în anul 2009).
Începând cu anii 2011–2012, odată cu intrarea economiei într‐un
nou ciclu de activitate, se constată o uşoară revenire a apetitului
investiţional al sectorului privat. Revigorarea FBCF a devenit mai
consistentă abia în anul 2015, când investiţiile s‐au majorat cu 8,5% în
termeni anuali (de la 36,5 mld. euro în 2014 la 39,6 mld. euro). Un aport
important la această evoluţie l‐au avut investiţiile în sectorul public, care
au crescut de la 6,4 mld. euro în anul 2014 la 8,3 mld. euro în 2015
(+30%), în timp ce investiţiile sectorului privat au avut un avans mult
mai redus (de la 30,1 mld. euro la 31,3 mld. euro, respectiv +4%).
Evoluţia investiţiilor totale a cunoscut un uşor regres în anul 2016,
acestea reducându‐se cu 3% faţă de anul 2015, la 38,5 mld. euro.
Factorii determinanţi ai respectivei dinamici negative au fost reducerea
investiţiilor în sectorul public (de la 8,3 mld. euro în 2015 la 6,1 mld.
euro în anul 2016) şi avansul slab al investiţiilor din sectorul privat (de
la 31,4 mld. euro la 32,4 mld. euro, respectiv +3%). Perspectiva
revenirii la vârful de investiţii totale din anul 2008, de 54,7 mld. euro,
este, în acest context, încă îndepărtată, valorile anticipate pentru
investiţiile în sectorul privat continuând să indice o dinamică modestă.
Raportat la PIB, efortul investiţional din bugetul naţional s‐a situat
în general pe o traiectorie descrescătoare începând cu anul 2009
(Graficul 3.10). Astfel, dacă în anul 2009 ponderea în PIB a FBCF public
era de 6%, aceasta s‐a redus cu câte 0,3 p.p. pe an în 2010 şi 2011, în
2012, diminuarea fiind mai mare (–0,6 p.p.). În 2013 şi 2014, investiţiile
publice au continuat să scadă uşor, iar după avansul important din anul
2015 (la 5,2% din PIB), în 2016, când acestea s‐au comprimat cu 1,6 p.p.
faţă de anul precedent, au ajuns la minimul ultimilor 11 ani, respectiv la
3,6% din PIB.
Nivelul modest al investiţiilor are efecte importante asupra cererii
agregate, dar şi asupra ofertei, respectiv a creşterii economice, prin:
i) menţinerea la cote reduse a capacităţii productive (reflectate de stocul
de capital fizic, uman şi informaţional) şi ii) încetinirea creşterii
productivităţii, care influenţează negativ creşterea economică potenţială
şi efectivă (Comisia Europeană, 2017a).
234
Sectorul centrelor comerciale şi al supermarketurilor a cunoscut un

avans important într‐un timp scurt, respectiv de la sub 200 mii metri
pătraţi în perioada 2006–2007 la peste 700 mii metri pătraţi în 2008
(Graficul 3.13). Investiţiile în spaţii comerciale au continuat să se extindă
şi în perioada următoare, în anul 2010 stocul spaţiilor aferente centrelor
comerciale şi supermarketurilor ajungând la peste 1,2 mil. metri pătraţi
(de 12 ori mai mult faţă de 2006), nivel relativ constant până în anul
2014. În anul 2015, stocul acestor spaţii a urcat la 1,54 mil. metri pătraţi
(+19% comparativ cu anul anterior), în 2016 înregistrându‐se din nou o
creştere (14% faţă de 2015), la aproximativ 1,8 mil. metri pătraţi
(COFACE, 2017), (de 2,5 ori mai mult faţă de anul 2008 şi de 9 ori nivelul
din perioada 2006–2007). Şi în anul 2017 expansiunea acestui tip de
comerţ a continuat, fiind deschise peste 300 de magazine noi de tipul
supermarketurilor şi al magazinelor moderne de proximitate. Estimările
pentru anul 2018 indică faptul că reţelele comerciale străine vizează
deschiderea a aproximativ 350 de noi unităţi, bugetul total alocat acestor
investiţii ridicându‐se la 400 mil. euro (Ziarul financiar, 2018).
Şi stocul spaţiilor de birouri a înregistrat o majorare semnificativă în
perioada 2006–2009, acesta triplându‐se de la aproximativ 400 mii metri
pătraţi în anul 2006 la 1,2 mil. metri pătraţi în 2009 (Graficul 3.14).
O proporţie ridicată a acestor spaţii a fost destinată utilizării lor de către
corporaţiile multinaţionale care şi‐au externalizat (outsourcing), din
rațiuni de profitabilitate, unele activităţi secundare, cum ar fi: IT, suport
tehnic, servicii de distribuire, logistică, de tip call‐center etc.
De altfel, România se situează pe primele poziţii în topul celor mai
atractive destinaţii din perspectiva outsourcing‐ului pentru companiile
internaţionale (locul 4 în anul 2015, respectiv locul 1 în anul 2016,
conform Cushman & Wakefield, 2015, 2016). Principalele avantaje ale
țării noastre din unghiul de vedere al investitorilor străini în acest
domeniu de activitate constau în costurile mai reduse comparativ cu alte
state (chirii, utilităţi, transport etc.), buna pregătire de specialitate a
angajaţilor, inclusiv în domeniul IT și în cunoaşterea limbilor străine.
Spaţiile de birouri au continuat să se extindă în ultimii ani, dar
într‐un ritm mai lent, în 2016 stocul aferent acestui tip de clădiri
ajungând la 2,5 mil. metri pătraţi (+11% faţă de anul precedent).
239
cu alte state din regiune (Tabelul 3.1), respectiv la 52,9% faţă de 3% din
FBCF în Cehia şi sub 2% în Ungaria şi Slovacia. Mai mult, în sectorul
construcţiilor din România persistă orientarea către piaţa imobiliară
rezidenţială (numărul de autorizaţii de construcţii în acest sector
cunoscând o revigorare începând cu anul 2014, respectiv o creştere
medie anuală de circa 8%, după ce, în perioada 2009–2012, acestea au
scăzut semnificativ) şi către spaţii comerciale, în detrimentul
investiţiilor în spaţii industriale. Un asemenea model de investire nu
poate constitui baza pentru un avans consistent al stocului de capital şi
nu contribuie decât în măsură limitată la sporirea calităţii acestuia şi,
implicit, a creşterii economice.
Tabelul 3.1. Repartizarea pe ramuri a FBCF – comparaţii

regionale, procente în total, 2015
România Cehia Ungaria Slovacia
Industrie prelucrătoare 38,6 24,9 24,7 20,6
Grad tehnologic scăzut 1,0 4,0 4,4 3,2
Grad tehnologic mediu‐scăzut 0,6 5,8 5,5 6,6
Grad tehnologic mediu‐ridicat 33,2 11,7 11,5 10,2
Grad tehnologic ridicat 3,8 3,3 3,3 0,6
Servicii 7,3 62,8 64,4 63,6
Nivel scăzut de cunoaştere 1,0 34,2 27,4 38,2
Nivel ridicat de cunoaştere 6,3 28,6 37,0 25,4
Alte sectoare, din care: 54,1 12,3 10,9 15,8
Agricultură 0,2 2,5 3,6 2,1
Industrie extractivă 1,0 0,9 0,3 0,2
Construcţii 52,9 3,0 1,5 1,9
Industrie energetică – 4,8 2,3 7,6
Notă: Calcule conform grupării EUROSTAT – formarea brută de capital (active fixe)
în funcţie de industrie (64 de ramuri CAEN de două cifre), care permite clasificarea
industriei prelucrătoare şi a serviciilor în funcţie de intensitatea tehnologică/
cunoaştere (EUROSTAT, 2018).
Sursa: EUROSTAT, calcule proprii.
În economii precum Cehia, Ungaria sau Slovacia, în 2015, cea mai

mare pondere în totalul investiţiilor o au serviciile, în speţă acelea cu un
nivel ridicat de cunoaştere, cum ar fi: activităţile în tehnologia
243
informaţiei şi comunicaţii, transportul aerian sau pe apă, serviciile

financiare şi de asigurări, activităţi de creaţie şi interpretare artistică,
alte activităţile profesionale, ştiinţifice şi tehnice etc. Acest tip de
investiţii a atins 28,6% în Cehia, 37% în Ungaria şi 25,4% în Slovacia, în
timp ce, în cazul României, FBCF în serviciile cu grad ridicat de
cunoaştere a fost de numai 6,3% în anul 2015.
Rezultă că lecţiile crizei nu au fost pe deplin înțelese, investiţiile
fiind efectuate şi în prezent, cu precădere, în sectoare non‐tradables
(clădiri de birouri, spaţii comerciale şi ansambluri rezidenţiale), în
condițiile lipsei unor politici sectoriale adecvate, care au fost aplicate
însă în alte state foste socialiste. De subliniat faptul că investiţiile în
serviciile cu grad ridicat de cunoaştere au fost modeste, semnificativ
sub nivelurile înregistrate în alte state din regiune, ceea ce se reflectă şi
în numărul ridicat de angajaţi în centre de externalizare a unor
activităţi ale companiilor multinaţionale localizate în străinătate,
activități care presupun în general un nivel redus de complexitate a
muncii sau inovare, aşa cum s‐a arătat anterior.
3.2.3. Industria românească – stadiu tehnologic

mediu şi progrese lente
O evoluţie pozitivă în România constă în faptul că industria

prelucrătoare şi‐a majorat uşor aportul la volumul total de investiţii
din economie începând cu anul 2008, ajungând la 38,6% în anul 2015
(creştere de 2 p.p. față de 36,6% în 2008), însă nivelul se menţine
semnificativ sub cel înregistrat în anul 2000, când acest sector
reprezenta 48,6% din totalul FBCF (Tabelul 3.2).
În funcţie de nivelul tehnologic sau gradul de cunoaştere, se
constată îmbunătăţirea structurală a FBCF în perioada care a urmat
crizei din 2008, în contextul creşterii ponderii FBCF în ramurile cu grad
tehnologic mediu‐ridicat (de la 26,3% în 2008 la 33,2% în 2015), în
paralel cu reducerea investiţiilor în sectoarele cu grad tehnologic
mediu‐scăzut (cu 2,1 p.p., de la 2,7% din totalul FBCF în 2008 la 0,6% în
anul 2015).
244
Tabelul 3.2. Evoluţia repartizării pe ramuri a FBCF,

procente în total
Ramură/an 2000 2008 2015
Industrie prelucrătoare 48,6 36,6 38,6
Grad tehnologic scăzut 1,6 1,9 1,0
Grad tehnologic mediu‐scăzut 2,1 2,7 0,6
Grad tehnologic mediu‐ridicat 35,1 26,3 33,2
Grad tehnologic ridicat 9,8 5,7 3,8
Servicii 7,4 8,1 7,3
Nivel scăzut de cunoaştere 0,0 0,0 1,0
Nivel ridicat de cunoaştere 7,4 8,1 6,3
Alte sectoare 44,0 55,3 54,1
Agricultură 0,2 0,1 0,2
Industrie extractivă 0,0 0,0 1,0
Construcţii 43,8 55,2 52,9
Sursa: EUROSTAT, calcule proprii.
În pofida acestor uşoare îmbunătățiri ale structurii FBCF în

sectorul industriei prelucrătoare, ritmul de creştere a VAB realizat în
industria prelucrătoare a încetinit după anul 2008, iar stadiul tehnologic
s‐a oprit la nivelul mediu. Astfel, după ce în intervalul 2000–2008
nivelul VAB aferent industriei prelucrătoare s‐a majorat de 3,4 ori, în
perioada de după declanşarea crizei economice, ritmul de creştere al
VAB realizat în industria prelucrătoare s‐a temperat semnificativ. Mai
mult, procesul de tranziţie a industriei de la stadiul tehnologic
mediu‐scăzut la un nivel de tehnologie mediu‐ridicat a fost însoţit de
scăderea numărului de angajaţi, pe fondul precarizării (Guga, 2016)
forţei de muncă în raport cu capitalul (detalii în Capitolul 5).
Stagnarea progresului industriei autohtone către un grad ridicat de
tehnologizare derivă şi din numărul redus de firme care activează în
subramurile cu grad tehnologic superior: numai 9,7% dintre firmele din
industria prelucrătoare produc bunuri care încorporează un grad tehnologic
mediu‐ridicat şi ridicat, cu 2,2 p.p. sub media UE 28 (în anul 2014, conform
informaţiilor furnizate de EUROSTAT). Spre comparaţie, în cazul Cehiei,
această pondere era de 15%, iar în Ungaria de 13%.
245
Mai mult, comparativ cu anul 2008, România a coborât trei locuri

în clasamentul mondial, în pofida progreselor înregistrate în ceea ce
priveşte avansul ramurilor cu grad tehnologic mediu‐ridicat şi ridicat în
totalul exporturilor şi al valorii adăugate din industrie. Ţara noastră
ocupă o poziţie nefavorabilă pe plan mondial și din perspectiva
capacității industriei prelucrătoare de a genera valoare adăugată – locul
61 din 143 de ţări, în ceea ce priveşte nivelul pe locuitor al VAB generat
în industrie (UNIDO, 2015). Acest indicator plasează România pe
penultimul loc în UE 10, singura ţară cu o valoare mai mică a VAB pe
locuitor în industria prelucrătoare fiind Bulgaria. Contribuţia României
la totalul VAB mondial aferent industriei este, în aceste condiţii, modestă
(locul 48), după state precum Polonia (locul 18), Cehia (locul 31) etc.
3.3. Complexitate redusă a activităţii

economice din România
3.3.1. Gradul de complexitate a exporturilor
Resursele financiare insuficiente ale firmelor româneşti şi

structura calitativă slabă a investiţiilor reprezintă cauzele principale ale
înzestrării economiei autohtone cu active imobilizate puţin complexe,
precum şi ale concentrării capitalului fix în special în domeniul
sectorului bunurilor netranzacţionabile (non‐tradables93).
În contextul persistenţei unei calităţi nesatisfăcătoare a procesului
investiţional, precum şi al unor performanţe industriale relativ slabe,
exporturile României se caracterizează printr‐un grad de complexitate
redus. Hidalgo şi Hausmann (2009) au dezvoltat un model prin care
calculează gradul de complexitate a unei economii pornind de la

93 Pe parcursul acestei lucrări, în linie cu practicile internaţionale în domeniu, relevate
de evoluţiile recente ale balanţei serviciilor, în cadrul sectorului tradables sunt

incluse următoarele activităţi generatoare de producţie pentru export: agricultură,
industrie, activităţi profesionale, ştiinţifice, tehnice şi administrative şi servicii
suport, tehnologia informaţiei şi comunicaţii, transporturi. În sectorul non‐tradables
sunt incluse activităţile care nu generează producţie pentru export, respectiv:
comerţul, construcţiile şi tranzacţiile imobiliare, intermedierile financiare şi
asigurările, hoteluri şi restaurante, alte asemenea.
248
structura exporturilor acesteia. Astfel, autorii arată că dezvoltarea

economică este strâns legată de numărul şi complexitatea activităţilor
întreprinse într‐o ţară (capabilităţile productive), care se reflectă în
reţeaua de produse comercializate. Complexitatea economiei este
importantă pentru creşterea economică şi a veniturilor, determinând
gama mărfurilor pe care o ţară le poate produce în viitor.
Complexitatea exporturilor unei ţări este cu atât mai importantă
cu cât ţările caracterizate printr‐un grad de complexitate mai ridicat
prezintă o inegalitate a veniturilor semnificativ mai redusă faţă de ţările
cu o structură economică simplistă (Hartmann et al., 2017).
Prin urmare, complexitatea economică influenţează nu numai
modul în care este generat venitul în economie, ci şi mecanismele de
distribuire a acestuia. Chiar dacă pot exista situaţii în care venitul
mediu dintr‐o ţară este relativ ridicat (cum ar fi exemplul ţărilor
dependente de resursele naturale), în cazul în care acesta nu este
generat de structuri industriale complexe, gradul de incluziune şi de
cunoaştere al populaţiei va fi redus. Inegalitatea nu depinde, așadar,
numai de ritmul de creştere economică, ci şi de tipul de creştere
realizată, precum şi de factorii privind calitatea politicii fiscale şi a
instituţiilor publice (Engerman şi Sokoloff, 1997; Bourguignon, 2004).
Analiza indicatorului de complexitate economică menit să evalueze
structura productivă a economiei pe baza diversităţii (numărul de
produse exportate) şi al ubicuităţii bunurilor94 indică faptul că România
produce bunuri puţin complexe, ocupând locul 40 (înaintea Bulgariei,
situată, în anul 2015, pe locul 47) din 141 state (conform Observatory of
Economic Complexity, 2017).
Mai mult, comparativ cu anul 2000, România a pierdut cinci locuri
în acest clasament mondial. Alte state din regiune prezintă situaţii mult
mai favorabile: Cehia ocupă locul 9, Slovenia locul 12, Ungaria locul 16,
Slovacia locul 18, Polonia locul 25 etc. (Graficul 3.19). Această situație
se datorează inclusiv calității superioare a investiţiilor efectuate în
cazul ţărilor menționate, în special în domeniul serviciilor cu un nivel
ridicat de cunoaştere.

94 O economie este cu atât mai complexă cu cât este mai diversă (exportă mai multe
tipuri de produse), iar bunurile au o ubicuitate redusă (semnifică faptul că foarte

puţine economii pot produce astfel de bunuri complexe).
249
Comerţului şi Institutul pentru economii în curs de dezvoltare, 2011). În

realitate, pentru creştere şi ocupare contează mai mult ceea ce
respectiva economie produce (în ce e specializată) decât ceea ce aceasta
vinde (OCDE, 2013). În contextul integrării firmelor şi a ţărilor în cadrul
lanţurilor globale de producţie, unde se adaugă plusvaloare la fiecare
etapă, în ţări diferite, conceptul de „fabricat în țara X” a fost înlocuit cu
acela de „fabricat în lume” (OCDE, 2013).
Fluxurile brute de export nu furnizează o imagine adecvată asupra
valorii adăugate create în economia exportatoare, în special în situaţiile
în care aportul importurilor de bunuri intermediare folosite în
producerea bunurilor exportate este mare (Los et al., 2012).
Pornind de la premisa că exporturile se descompun în conţinut
domestic şi străin, Hummels et al. (2001)95 au introdus doi indicatori
esenţiali în evaluarea poziţiei ţărilor în cadrul lanţului creator de
valoare adăugată:
 conţinutul de importuri în cadrul exporturilor (VS) – ponderea
factorilor de producţie importaţi în bunurile exportate;
 valoarea bunurilor exportate de o ţară și folosite ca factor de
producţie intermediar de alte state, pentru a exporta mai
departe (VS1).
Pentru evaluarea gradului total de integrare în cadrul lanţurilor de
producţie, Koopman et al. (2010) au introdus indicele de participare în
lanţurile internaţionale de creare a valorii adăugate, calculat ca sumă între
VS şi VS1 (ponderea „specializării pe verticală” în totalul exporturilor).
Datele privind participarea ţării noastre în cadrul lanţului creator
de valoare adăugată, pornind de la indicatorii menţionaţi,
demonstrează situaţia nefavorabilă în care se regăseşte România
comparativ cu alte state din regiune în ceea ce priveşte participarea
firmelor în lanţul creator de valoare adăugată96.

95 Modelul are la bază două ipoteze simplificatoare: (1) intensitatea utilizării factorilor
de producţie intermediari în producţia pentru export şi în producţia destinată

pieţei interne este aceeaşi şi (2) importurile sunt de origine străină în proporţie
de 100%.
96 Analiza este elaborată pornind de la informaţiile furnizate de baza de date WIOD
(World Input‐Output Database) realizată de Comisia Europeană, Organizaţia

Mondială a Comerţului şi OCDE. Aceasta cuprinde informaţii disponibile numai
până în anul 2014.
251
În primul rând, gradul de integrare în cadrul lanţurilor

internaţionale de producţie este semnificativ mai redus în cazul
României faţă de celelalte state membre UE 10:
 Astfel, studii ale Băncii Centrale Europene (Iossifov, 2014) arată
că exporturile efectuate de firmele româneşti în cadrul lanţurilor
globale de creare a valorii adăugate reprezintă numai 14% din
PIB97, mult sub nivelul din Ungaria (44%), Cehia (37%), Bulgaria
(23%) sau Polonia (19%).
 De asemenea, indicatorul totalizator care cuantifică intensitatea
integrării în lanţurile globale98 arată că România are cel mai
redus grad de participare din UE 10 în cadrul acestor lanţuri
(respectiv de 56% în anul 2014, Graficul 3.20). Spre comparaţie,
în Ungaria, indicatorul este de 71% (+15 p.p. faţă de România),
în Cehia şi Slovacia de 69% (+13 p.p.), iar în Bulgaria de 62%
(+6 p.p.) etc. Deşi în creştere de la 42% în anul 1995 la 56% în
2014 (+14 p.p.), participarea României în lanţurile de producţie
a crescut mai încet, în acelaşi interval de timp, faţă de Ungaria
(+25 p.p.), Cehia şi Polonia (+19 p.p.), precum şi comparativ cu
Bulgaria (+17 p.p.). O explicaţie pentru această situaţie este
faptul că IMM, care sunt predominante în economia autohtonă şi
care activează în general în domenii cu grad redus de
complexitate, sunt slab integrate în lanţurile globale de creare a
valorii adăugate. În anul 2016, numai o proporţie redusă din
cadrul IMM au desfăşurat activităţi de export (1,7%, respectiv
circa 11 mii de firme din cele 632,8 mii de IMM din economie)
sau import (4,9%, respectiv 31 mii de unităţi). Mai mult,
majoritatea acestor IMM desfăşoară tranzacţii de comerţ
exterior cu valori reduse: numai 1% din numărul total de IMM
(6,3 mii de unităţi) au înregistrat un volum total al exporturilor
sau importurilor mai mare de 100 mii euro în fiecare trimestru
pe parcursul anului 2016.

97 Date la 2009.
98 Respectiv cât din totalul exporturilor fie au la bază factori de producţie importaţi
din alte state (VS), fie sunt reexportate mai departe de statele partenere (VS1).
252
Britanie, Suedia, Danemarca, Finlanda sau Slovenia, ponderea

firmelor din sectorul comerț în totalul companiilor de mici
dimensiuni analizate este de sub 20% (Graficul 3.21);
• peste 9% dintre firmele având sub nouă salariați din economia
autohtonă au ca obiect de activitate transporturile, această
pondere fiind aproape dublă față de media europeană de 5%. În
țările dezvoltate, precum Luxemburg, Franța, Olanda, Belgia etc.,
mai puțin de 3% dintre firmele cu sub nouă salariați au ca
domeniu de activitate transporturile;
• în schimb, în ceea ce privește ponderea companiilor care
prestează servicii de tehnologia informațiilor și comunicații sau
diverse activități profesionale, științifice și tehnice (domenii care
presupun abilități mai avansate de competență profesională) în
totalul companiilor de mici dimensiuni, se constată că, în
România, acest indicator este de numai 18%. Nivelul este cu
7 p.p. sub media europeană (de 25%) și semnificativ mai redus
atât față cel înregistrat în state dezvoltate precum Olanda (39%),
Suedia și Marea Britanie (35%), Luxemburg (34%), Belgia
(30%), cât și în raport cu alte țări foste socialiste, cum ar fi
Ungaria și Slovenia (30%), Estonia (26%) și Letonia (25%);
• în aceste condiții ale unui model de afaceri puțin productiv,
concentrat în domenii cu nivel scăzut de tehnologie și cunoaștere
și care presupun activități puțin complexe, firmele având sub
nouă salariați creează în România numai 17% din VAB total
(cu 4 p.p. sub media europeană de 21%) și contribuie la totalul
vânzărilor din economie cu doar 16% (cu 5 p.p. mai puțin față de
media UE de 21%);
• aportul mai ridicat al firmelor de mici dimensiuni în alte țări, în
special în statele dezvoltate, la volumul total al vânzărilor sau al
VAB este explicat de activitățile mai complexe pe care aceste
societăți le prestează, fapt ce contribuie la o mai eficientă
colaborare a companiilor mici cu cele de mari dimensiuni (în
condițiile unei industrii puternice în țările avansate) și le
poziționează într‐un stadiu mai favorabil în cadrul lanțului
creator de valoare adăugată.
254
sunt comercializate tot pe piaţa autohtonă, alimentând, aşadar,

deficitul de cont curent (Cazacu, 2017a; Chiriacescu, 2013);
Tabelul 3.3. Analiză comparativă a indicatorilor specializării pe

verticală, 2014
Conţinutul Ponderea exporturilor Indicele totalizator
de importuri folosite de statele de participare în
Ţară UE 10 în cadrul importatoare pentru a cadrul lanţurilor
exporturilor reexporta mai departe creatoare de valoare
(VS) către terţe ţări (VS1) adăugată (VS+VS1)
Ungaria 51,7% 19,1% 70,8%
Cehia 45,6% 23,6% 69,2%
Slovacia 47,9% 20,7% 68,6%
Estonia 43,4% 22,3% 65,7%
Slovenia 37,3% 25,2% 62,5%
Bulgaria 38,2% 23,6% 61,8%
Polonia 30,7% 27,9% 58,6%
Letonia 30,9% 26,5% 57,4%
Lituania 35,7% 21,4% 57,2%
România 26,6% 29,2% 55,8%
Sursa: WIOD, calcule proprii.
o La polul opus, conţinutul de importuri în cadrul exporturilor

ia valori semnificativ mai mari în cazul Ungariei (51,7%),
Slovaciei (47,9%) şi Cehiei (45,6%). Importul de factori de
producţie fie de o calitate superioară celor disponibili pe piaţa
internă, fie la un preţ mai scăzut, care sunt folosiţi ulterior
într‐o proporţie însemnată mai departe la export (cel mai
probabil, la standarde îmbunătăţite datorită utilizării
factorilor de producţie importaţi), şi nu pentru piaţa internă,
poate constitui o explicaţie pentru care ţările menţionate au
reuşit ca după criză să îşi ajusteze semnificativ soldul balanţei
bunurilor, spre deosebire de România.
256
o În cazul României, după contracţia semnificativă din 2009

(când deficitul balanţei comerciale s‐a diminuat de la 15% din
PIB în 2008 la 8% din PIB în 2009), soldul negativ al balanţei
bunurilor a oscilat între 7% şi 8% din PIB până în anul 2012,
ajustându‐se suplimentar, la 4% din PIB în 2013. Din acest an
până în 2016, evoluţia favorabilă nu a fost consolidată, astfel
că deficitul balanţei comerciale s‐a deteriorat la circa 6% din
PIB la finele anului 2016. Evoluţia este explicată inclusiv de
faptul că, în România, importurile sunt folosite (direct sau
indirect), în proporţie mai mare faţă de celelalte state din
regiune, pentru acomodarea nevoilor pieţei interne, o mică
parte a acestora fiind utilizate în cadrul procesului de
producţie a bunurilor ulterior exportate. Există studii care
estimează că în prezent trei sferturi din consumul României
se realizează cu produse importate (Guda, 2018a).
 Pe de altă parte, celălalt indicator al specializării pe verticală (VS1)
evidenţiază că o mare pondere din exporturile României este
folosită de statele importatoare pentru a reexporta mai departe
către terţe ţări.
o Astfel, 29,2% din exporturile României sunt reexportate de
partenerii comerciali, acest nivel fiind cel mai înalt din cadrul
UE 10 în anul 2014. Comparativ, numai 19,1% din exporturile
Ungariei sunt folosite mai departe în export de către ţările
beneficiare, în cazul Slovaciei şi Cehiei, respectivul indicator
fiind de aproximativ 21%, respectiv 24% (Tabelul 3.3).
o În perioada 1995–2014, România a înregistrat cea mai mare
creştere din UE 10 a ponderii exporturilor folosite de statele
importatoare pentru a reexporta către alte state (+11 p.p., de
la 18% în 1995 la 29% în anul 2014).
o De subliniat faptul că, în România, exporturile de bunuri
intermediare înregistrează cel mai ridicat nivel din regiune
(60% din totalul exporturilor în anul 2016, cu 9 p.p. peste
media UE 10 de 51%, Graficul 3.23). Aceste exporturi de
bunuri intermediare, aşa cum s‐a arătat anterior, sunt
utilizate în proporţie ridicată de către alte state pentru
propriile exporturi.
258
o În aceste condiţii, în anul 2016, România a ajuns să

înregistreze a doua cea mai mică pondere a exporturilor de
bunuri de consum în totalul exporturilor din UE 10 (înaintea
Estoniei), respectiv 25%, cu 7 p.p. sub media celor zece state
analizate (32%). Spre comparaţie, în Slovacia, exporturile de
bunuri care pot fi utilizate direct în consum se ridică la 45%
din totalul exporturilor (+20 p.p. faţă de România), iar în
Cehia sau Ungaria respectiva pondere este de 33% (+8 p.p.).
Reducerea contribuţiei relative a componentei bunurilor destinate
consumului final al utilizatorilor în cadrul exporturilor româneşti s‐a
produs în condiţiile majorării accelerate a exporturilor autohtone de
bunuri intermediare de la 46% din total în anul 2000 la 60% în 2016
(+14 p.p.) şi ale unui avans relativ modest al exporturilor de bunuri de
capital (+3 p.p., de la 7% din total exporturi în 2000 la 10% în 2016).
Numărul mare de companii cu performanţe tehnico‐economice
scăzute şi comportament de plăţi indisciplinat, gradul ridicat de
concentrare a activităţii economice din România, implicarea redusă a
firmelor (în special cu capital autohton) în modele de afaceri cu o
complexitate ridicată (a se vedea Capitolul 2), pe de o parte, precum şi
volumul modest al capitalului fix şi calitatea slabă a investiţiilor, pe de
altă parte, sunt cauzele slabei integrări a firmelor româneşti în lanţurile
internaţionale de producţie şi ale poziţionării acestora în fazele
inferioare ale producţiei.
3.3.3. Schimbări structurale ale activităţii economice

în perioada 1994–2016
Gradul încă redus al nivelului de tehnologie, cunoaştere şi

complexitate a activităţii economice din România este confirmat şi de
analiza distribuţiei numărului de firme şi a efectivului de salariaţi pe
sectoare de activitate (Graficul 3.25). Primele trei ramuri de activitate în
anul 2016, respectiv comerţul cu amănuntul, comerţul cu ridicata (cu
excepţia autovehiculelor şi motocicletelor) şi transporturile terestre şi prin
conducte, însumează 37% din numărul total de firme din economie (233,4
mii de unităţi) şi angajează un sfert din numărul de salariaţi ai companiilor
nefinanciare (962 mii de persoane), generând circa 24% din VAB.
261
În cadrul industriei prelucrătoare, 89% dintre companii produc

bunuri cu un grad redus de tehnologie sau cu un grad tehnologic
mediu‐scăzut, la nivelul acestor subramuri fiind concentraţi peste 70%
din numărul de salariaţi din industrie (circa 800 mii de persoane în anul
2016). În aceste condiţii, firmele din România creează valoare adăugată
de numai 60% peste cheltuielile cu materii prime, materiale, utilităţi şi
alte cheltuieli operaţionale, de 3 ori mai puţin comparativ cu nivelul de
180% înregistrat în Germania (Guda, 2018a).
Comparativ cu anul 1994, se constată o orientare în creştere a
activităţii economice dinspre industrie spre sectorul serviciilor, cu
preponderenţă însă al celor cu un grad redus de cunoaştere.
După cum se poate vedea (Graficul 3.26), în anul 1994, industria
textilă, industria prelucrării lemnului, industria metalurgică, industria
chimică, industria pielăriei şi încălţămintei, industria produselor din
minerale nemetalice, industria de maşini şi echipamente electrice etc.
angajau aproape 20% din numărul de salariaţi din economie (950 mii
de persoane) şi generau 15% din VAB. În anul 2016, în aceste industrii
mai sunt angajate doar 274 mii de persoane, respectiv 7% din total, cu
un aport la VAB de numai 6%.
În ceea ce priveşte sectorul comerţ din România, se remarcă faptul
că, deşi în anul 1994 o proporţie majoritară a firmelor (57% din total,
respectiv 169 mii de unităţi) aveau ca obiect de activitate comerţul cu
amănuntul (cu excepţia autovehiculelor şi motocicletelor), aceste
societăți comerciale aveau o dimensiune relativ redusă, în cadrul lor fiind
angajate 324 mii de persoane (10% din totalul numărului de salariaţi ai
firmelor). Spre comparaţie, în anul 2016, circa 20% dintre firme
activează în sectorul comerţului cu amănuntul (125 mii de unităţi), dar
acestea angajează 433 mii de salariaţi (11% din total). Această evoluţie
se înregistrează pe fondul tranziţiei de la modelul de afaceri dominat de
agenţi comerciali de mici dimensiuni către lanţuri de retail formate în
unităţi mari, inclusiv multe hipermarketuri şi supermarketuri. În anul
2016, în sectorul comerţului cu amănuntul (exceptând autovehicule şi
motociclete) existau șase lanţuri comerciale cu peste 8000 de salariaţi şi
încă opt cu mai mult de 2000 de angajaţi. Primii 20 de agenţi comerciali
din sector angajau în anul 2016 un număr de 92 mii de persoane
(respectiv 21% din numărul de salariaţi din comerţul cu amănuntul).
Spre comparaţie, în anul 1994 exista doar o companie cu peste 8000 de
salariaţi şi încă trei firme cu peste 2000 de salariaţi.
263
Concluzionând, economia României s‐a transformat dintr‐o

economie centralizată, hiperindustrializată, cu accent pe producţia
bunurilor de capital în defavoarea bunurilor de consum, poluantă, slab
capitalizată raportat la volumul activelor fixe, dependentă în mare
proporţie de creditul bancar, prin care statul realiza controlul prin leu
al întregii activităţi economice, caracterizată prin ecranarea, din
motive politico‐ideologice, a forţei de muncă redundante în raport cu
producţia realizată şi, în multe segmente, ineficiente, într‐o economie
de piaţă având ponderea industriei în PIB la cote similare cu cele din
ţările avansate ale Uniunii Europene. Însă economia românească
prezintă performanţe medii scăzute, cu activităţi concentrate
preponderent în ramuri cu VAB redus, cu perspective slabe de a
desfăşura activităţi complexe, creatoare de VAB la un nivel ridicat şi
care să asigure un număr sporit de locuri de muncă stabile şi bine
plătite, economia fiind substanţial mai puţin poluantă, dar slab
capitalizată în cea mai mare parte și caracterizată printr‐o indisciplină
de plăţi cvasigeneralizată.
Analizând structura producţiei fizice realizate de România în anul
2016 comparativ cu 1989, se constată că în prezent se produc cantităţi
mai ridicate decât în anul de referinţă menţionat la numai zece categorii
de produse, caracterizate însă printr‐un grad de prelucrare relativ
scăzut, după cum urmează: aspiratoare de praf (+856%), frigidere
(+412%), anvelope (+386%,) autoturisme (+149%), bere (+71%),
cherestea (+44%), preparate din carne (+37%), carne (+14%), uleiuri
comestibile (+13%), brânzeturi (+6%). În schimb, nu se mai produc sau
se produc în cantităţi extrem de reduse alte 11 tipuri de produse, care
prezentau însă un grad ridicat de complexitate şi antrenau multe firme
furnizoare pe orizontala industriei româneşti: nu se mai produc deloc
autocamioane, troleibuze şi televizoare; se produc cantităţi foarte
reduse de tractoare (1% faţă de anul 1989), acid sulfuric (2%),
locomotive (2%), păcură (3%), autobuze (3%), maşini de spălat (5%);
de asemenea, producţia de ţesături (7%), tricotaje (9%), îngrăşăminte
chimice (13%), fontă (21%), oţel (23%) a înregistrat căderi substanţiale
faţă de anul de referinţă (Graficul 3.27).
265
Slovacia, Ungaria etc. S‐a optat ca piaţa să decidă cumpărătorii activelor

statului şi destinaţia ulterioară a acestora, deşi, aşa cum este normal,
piaţa liberă nu urmăreşte decât profitul (conform principiului
productivităţii marginale a capitalului99), şi nu obiective privind
dezvoltarea economică a unei ţări. Necesitatea combinării acţiunii
statului cu cea a pieţei libere era cu atât mai mare cu cât, în multe
cazuri, societăţile comerciale românești potenţial viabile erau,
comparativ cu cele similare din statele avansate economic, firme tinere
(infant industries), aflate în stadii incipiente ale dezvoltării.
În aceste condiţii, s‐a ajuns ca în anul 2016 deficitul comercial
extern exprimat prin balanţa bunurilor să atingă 10 mld. euro (5,9% din
PIB), în creştere cu 3,9 mld. euro (1,9% din PIB) faţă de anul 2014, în
timp ce, în 2017, deficitul comercial a urcat la 11,9 mld. euro (6,6% din
PIB). Aproximativ 80% din deficitul balanţei bunurilor a fost
determinat de soldul comercial negativ cu cinci state membre ale
Uniunii Europene, respectiv două state foste comuniste şi trei ţări
dezvoltate, şi anume: Ungaria (21% din total), Polonia (18%), Germania
(15%), Olanda (13%) şi Austria (10%). Analizând soldul comercial
extern la sfârşitul anului 2016, din perspectiva grupelor de bunuri,
constatăm că 85% din totalul deficitului (10 mld. euro) a fost cauzat de
trei categorii de produse, respectiv mărfurile chimice (4,8 mld. euro),
minerale (2 mld. euro) şi plastice (1,7 mld. euro). Alte 11 procente
(1,1 mld. euro) provin de la categoria produse alimentare100.
Activitatea caracterizată printr‐o complexitate slabă a firmelor
româneşti este reflectată şi în nivelul redus al investiţiilor directe ale
acestora în alte ţări. Astfel, stocul investiţiilor rezidenţilor români în
străinătate se situa la 0,5% din PIB în anul 2016 (UNCTAD, 2017), nivel
semnificativ mai mic faţă de ţări precum Bulgaria (4% din PIB), Cehia
(9,7% din PIB), Polonia (5,3%), Ungaria (19,9%). Analizând structura
acestor investiţii ale României, se constată că ele sunt concentrate tot în
ramuri de activitate care generează VAB redus (comerţ, imobiliare,
construcţii, Graficul 3.28).

99 Creşterea producţiei obţinută prin modificarea cu o unitate a factorului de producţie
capital.
100 Inclusiv băuturi şi tutun.
267
Conform constatărilor prezentate anterior, în România, evoluţia a

fost inversă, avansul către un nivel tehnologic mediu‐ridicat fiind însoţit
de scăderea numărului de angajaţi.
În cazul României, avansul VAB din industria prelucrătoare din
ultimii ani nu a creat noi locuri de muncă în această ramură economică,
dimpotrivă, a produs comprimarea numărului acestora. Efectivul de
salariaţi în acest sector a scăzut de la o medie de 1,7 mil. în perioada
2000–2005 la circa 1,1 mil. de persoane în intervalul postcriză 2009–2016
(diminuare de 0,6 mil. de angajaţi, respectiv peste o treime, Graficul
3.30). Aceste reduceri de personal se regăsesc în toate cele patru grupe
ale industriei prelucrătoare, astfel: i) –374 mii de persoane (–41%) în
2016 faţă de anul 2000 dintre salariaţii grupei cu nivel tehnologic
scăzut, ii) –113 mii de persoane (–31%) pentru grupa cu nivel
tehnologic mediu‐scăzut, iii) –65 mii de persoane (–19%) în cazul
grupei cu nivel tehnologic mediu‐ridicat şi iv) –3 mii de persoane
(–6%) pentru firmele din grupa cu nivel tehnologic ridicat.
3.3.5. Cheltuieli operaţionale foarte ridicate,

deşi complexitatea activităţii este scăzută
În pofida gradului redus de complexitate a activităţii economice

din România, cheltuielile operaţionale sunt foarte ridicate. Există
numeroase firme care înregistrează excedent brut din exploatare
(EBE102), dar profit operaţional negativ, pe fondul raportării unor sume
foarte mari în cadrul poziţiei „alte cheltuieli de exploatare”.
La nivelul întregului sector al companiilor nefinanciare103, în anul
2016, EBE se ridica la 69,6 mld. euro, dar profitul operaţional cumula

102 Excedentul brut din exploatare (EBE) la nivel microeconomic este calculat ca
diferenţă între VAB şi cheltuielile cu personalul, cheltuielile cu impozitele, taxele pe
producţie şi vărsămintele asimilate.
103 Calculele au la bază informaţiile despre companiile nefinanciare (societăţile a căror
activitate principală constă în producerea de bunuri şi servicii nefinanciare pentru

piaţă) care depun anual bilanţul la Ministerul Finanţelor Publice. Diferenţele
rezultate din însumarea bilanţurilor individuale şi datele din Conturile financiare
naţionale sunt determinate, în principal, de: i) metodologia utilizată în evaluarea
anumitor instrumente financiare (la valoare de piaţă pe baza indicilor bursieri sau
valoare bilanţieră); ii) faptul că SEC 2010 prevede reclasificarea anumitor entităţi
din sectorul Societăţi nefinanciare (S.11) în sectoarele Administraţia centrală
271
numai 16,5 mld. euro, situaţie cauzată de includerea în grupa „altor

cheltuieli de exploatare”104 a unor costuri în sumă de 51,7 mld. euro.
Aproape 80% (40,7 mld. euro) din aceste cheltuieli sunt înregistrate la
poziţia „cheltuieli privind prestaţiile externe”, respectiv cheltuieli cu
servicii efectuate de terţi privind: întreţinerea şi reparaţiile; redevenţele,
locaţiile de gestiune şi chiriile; primele de asigurare; studiile şi cercetările;
colaboratorii; comisioanele şi onorariile; protocolul, reclama şi
publicitatea; transportul de bunuri şi personal; deplasările, detaşările şi
transferările; cheltuielile poştale şi taxele de telecomunicaţii; serviciile
bancare şi asimilate şi alte cheltuieli cu serviciile executate de terţi.
Ponderea grupei „alte cheltuieli de exploatare” în totalul
cheltuielilor operaţionale s‐a majorat continuu în ultimii ani, de la 12% în
anul 1994 la 18% în 2000, stabilizându‐se, începând cu anul 2004, la
peste 20%. În anul 2009, acestea au ajuns până la 23% din totalul
cheltuielilor operaţionale, iar în 2016, ponderea „altor cheltuieli de
exploatare” a fost de 21%, pentru ca în anul 2017, alte studii în domeniu
să arate că acestea se situează la circa 25% (Guda, 2018b).
Mai mult, în ultimii ani se observă o evoluţie nefavorabilă
referitoare la sporirea mai rapidă a consumului intermediar105 (CI) în
raport cu producţia totală, evoluţie care comprimă creşterea
economică. Astfel, în anul 2016, ponderea CI în valoarea producţiei
(55,1%) este cu 2,4 p.p. mai mare comparativ cu anul 2008, când s‐a
declanşat criza economică în ţara noastră (52,7%), Graficul 3.31. Și alte
studii în domeniu (Andrei, 2018b) arată că, în perioada 1990–2016,
consumul intermediar a înregistrat o rată medie anuală de creștere de
2,2%, acest ritm fiind mai ridicat prin comparație cu cel al VAB (1,7%),
al PIB (1,9%) și al producției industriale (2%).
Începând cu anul 2013, se observă o tendinţă de ameliorare a
raportului dintre CI şi producţia totală. Cu toate acestea, raportul

(S.1311) şi, respectiv, Administraţiile locale (S.1313); aceasta este realizată pe baza
unor indicatori privind gradul de control al statului asupra entităţii respective.
104 O parte importantă dintre acestea reprezintă, în fapt, costuri de producţie indirecte
care, la nivel macroeconomic, sunt incluse în consumul intermediar.

105 Consumul intermediar reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor, excluzând
activele fixe, utilizate ca intrări în cursul producţiei şi care sunt fie transformate, fie
consumate în totalitate în timpul procesului de producţie (INS, Anuarul Statistic al
României, 2016).
272
Astfel, creşterea economică potenţială s‐a majorat de la 2,6% în

anul 2002 la 4,9% în anul 2004, în contextul intrării în NATO şi al
procesului de aderare la UE. Datele statistice indică o corelaţie
puternică între creşterea economică potenţială a României şi investiţiile
străine directe. În timp ce în perioada 2000–2003 creşterea economică
potenţială era în medie de 2,8% pe an, în condiţiile unui flux anual
mediu al investiţiilor străine directe de 2,4% din PIB, în perioada
2004–2006, creşterea economică potenţială s‐a majorat la 5,3% medie
anuală, pe fondul unui flux anual mediu sporit al investiţiilor străine
directe de 6,3% din PIB. În perioada 2009–2014, creşterea economică
potenţială medie anuală a scăzut la 1,6%, în contextul în care fluxul
mediu anual al investiţiilor străine directe s‐a redus la 1,4% din PIB.
Totuşi, în anii 2015 şi 2016, creşterea potenţială a depăşit semnificativ
intrările de investiţii străine directe, în condiţiile compensării unui flux
mai redus de ISD prin absorbţii substanţiale de fonduri europene, care
s‐au ridicat la peste 4% din PIB anual.
Aşa cum s‐a arătat în Capitolul 2, în funcţie de tipologia finanţării,
majoritatea intrărilor de ISD în perioada premergătoare crizei au
constat în profit reinvestit şi împrumuturi intragrup, o proporţie mai
scăzută din aceste fluxuri fiind sub forma aporturilor de capital din
partea acţionarilor străini.
În contextul dominanţei surselor mai volatile în cadrul ISD, aceste
fluxuri au avut variaţii ridicate. Intrările de ISD ca procent în FBCF s‐au
redus semnificativ după criză, de la aproximativ 32% valori medii în
perioada 2004–2006 la o medie de numai 7,8% în anii 2009–2016
(scădere de trei pătrimi, Graficul 3.34).
Relevantă este totodată şi calitatea capitalului străin, judecată nu
numai din perspectiva tipologiei finanţării (participaţii versus
împrumuturi), ci și, mai ales, în funcţie de destinaţia acesteia pe ramuri
ale economiei. Astfel, deşi ISD ar fi putut contribui la un avans mai
consistent al stocului de capital fix în România, aceste investiţii au fost
orientate de proprietari cu precădere către sectoare cu un nivel redus
de tehnologie, care necesită, prin natura activităţilor efectiv
desfăşurate, dotări tehnice cu o complexitate mai mică şi o capacitate
scăzută de generare a valorii adăugate în economie.
278
importurile de bunuri şi 59,9% din importurile de servicii ale

României), ceea ce diminuează substanţial aportul pozitiv al acestor
firme la situaţia soldului contului curent (existând numeroase ramuri
de activitate în care firmele ISD înregistrează deficit comercial – BNR,
2017). De subliniat că, pe ansamblu, firmele ISD înregistrează deficit
comercial cu bunuri108 (de 0,4 mld. euro în anul 2016), generând
surplus în domeniul serviciilor (4,4 mld. euro).
În acest context, ISD au un caracter insuficient de productiv şi, pe cale
de consecinţă, un aport redus la creşterea consistentă a VAB în ramuri care
pot contribui la dezvoltarea pe termen mediu şi lung a activităţii
economice din România (sectoare intensive în tehnologie şi cunoaştere).
Constatările prezentate confirmă analiza Forumului Economic
Mondial, care evaluează că intensitatea cu care ISD aduc tehnologii noi
în România este foarte slabă, ţara noastră fiind clasată pe locul 86 la
nivel mondial în funcţie de acest criteriu (dintr‐un total de 137 de
state), poziţie nefavorabilă în comparaţie cu alte ţări din regiune, cum
ar fi Slovacia (locul 16 în lume după efectele pozitive ale ISD prin
intermediul noilor tehnologii), Cehia (locul 30), Polonia (37), Bulgaria
(47) şi Ungaria (locul 48). Realitatea negativă menţionată, respectiv
transferul scăzut de tehnologie şi cunoaştere pe care ISD le‐au adus în
România, nu are nicio justificare economico‐juridică, ţinând cont că
mediul de afaceri este favorabil investitorilor străini, România fiind
clasată pe locul 25 în lume din punctul de vedere al efectelor cadrului
juridic asupra ISD. Comparativ, state în care ISD au avut un aport mai
consistent la creşterea gradului tehnologic al economiei, respectiv
Ungaria, Polonia sau Bulgaria, au un mediu de afaceri mai puţin
avantajos investitorilor străini: Ungaria ocupă locul 46 pe plan mondial
din acest punct de vedere, Polonia locul 65, iar Bulgaria locul 110.
Mai mult, numărul de locuri de muncă create prin ISD în România
nu a fost suficient pentru înlocuirea forţei de muncă eliberate ca efect al
privatizării și restructurării economiei. Astfel, în anul 2016, capitalul
privat, inclusiv cel format în proporţie importantă prin ISD, angajează
3,7 mil. de salariaţi, respectiv cu 2,4% (100 mii de persoane) mai puţini
comparativ cu anul 2008.
Nu numai că ISD nu au reuşit să rezolve problema creşterii mai
consistente a VAB şi a locurilor de muncă, dar aceste investiţii sunt

108 Exporturi FOB – Importuri FOB.
282
foarte concentrate în profil teritorial, fapt care a dus la creşterea

disparităţilor regionale. La finalul anului 2016, distribuţia pe regiuni a
ISD este profund dezechilibrată, 60% din stocul de ISD la finalul anului
2016 fiind direcţionat către regiunea Bucureşti‐Ilfov, în timp ce în
regiunile cele mai sărace sunt localizate volume foarte scăzute de ISD:
Nord‐Est Moldova (2,3%), Sud‐Vest Oltenia (3%), Sud‐Est (4,9%).
Constatările noastre verifică teza lui Tinbergen (laureat Nobel
pentru economie, 1969) potrivit căreia cu un instrument poţi realiza un
singur obiectiv economic. În condiţii de economisire internă redusă,
intrările de capital străin, în special sub formă de investiţii străine
directe, pot crea numeroase locuri de muncă, pot aduce tehnologii noi şi
management performant, conducând la creşterea stocului de capital şi
la îmbunătăţirea calităţii acestuia. În condiţiile globalizării, firmele
străine optimizează însă procesul de producţie în cadrul lanţurilor
internaţionale de creare a valorii adăugate, cu scopul minimizării
costurilor și maximizării câștigurilor, ceea ce conduce la amplasarea de
activităţi puţin complexe în ţara noastră. Aceste constatări conduc la
concluzia că atragerea ISD reprezintă o condiţie necesară, dar nu şi
suficientă pentru creşterea solidă a stocului de capital şi dezvoltarea
economică a României prin generarea de activităţi creatoare de VAB la
niveluri substanţial mai ridicate.
3.4.2. Contribuţie sub aşteptări a fondurilor europene la formarea

capitalului fix
Deşi în ultimii ani se remarcă majorarea ponderii finanţării din

fonduri europene a FBCF, de la o medie de 1% din PIB în perioada
2008–2012 la peste 2% din PIB începând cu anul 2013, acestea prezintă
o structură ineficientă faţă de nevoile de progres ale României. În pofida
faptului că sunt esenţiale pentru dezvoltare, în intervalul 2007–2011,
transferurile de capital au avut totuşi un rol minor în totalul fondurilor
încasate de la UE (circa 5 mld. euro, respectiv numai 40% din totalul de
12,1 mld. euro). Transferurile de capital au crescut substanţial începând
cu anul 2012, ponderea lor în structura anuală a fondurilor europene
absorbite majorându‐se de la 38% în 2007 la aproximativ 49% în 2012
şi 58% în anul 2016 (Graficul 3.37).
283
România nu se situează, în lipsa unor politici sectoriale eficiente ale

statului, la un nivel adecvat raportat la nevoile de dezvoltare a ţării,
menite să răspundă așteptărilor cetățenilor privind convergența
standardului de viață către cel din statele europene avansate.
3.5. Relaţia bani–capital fix
3.5.1. Elemente teoretice şi constatări empirice pe plan internaţional
Opţiunea antreprenorilor pentru formarea capitalului fix derivă

din preocuparea referitoare la utilizarea unor resurse limitate într‐un
univers intertemporal (Yang, 1977). Numeroase modele care explică
decizia optimală de consum în timp fac parte din teoriile de creştere
nemonetare (Harrod‐Domar, Meade, Solow, Swan, Samuelson,
Leontief109 etc.). Pentru a analiza efectul banilor asupra traiectoriei de
creştere economică, acest factor a fost introdus în mod explicit în
teoriile de creştere atât din postura de mijloc de schimb, cât şi din cea
de etalon de valoare (Samuelson, Tobin, Stein). În acest mod, apare
evident că banii şi capitalul sunt două categorii distincte, banii
reprezentând un mijloc de tezaurizare şi de plată, inclusiv pentru
procurarea bunurilor de capital. Volumul şi dinamica banilor în
circulaţie depind de o paletă largă de factori, cum ar fi: evoluţia PIB,
mixul şi dozajul politicilor economice (fiscal‐bugetară, monetară, a
veniturilor şi de ajustări structurale) şi fluxurile financiare externe.
Cantitatea de bani din economie are o influenţă importantă asupra
stocului de capital al unei naţiuni. Tobin (1965) arată că intensitatea
utilizării capitalului şi rata dobânzii de echilibru nu depind numai de
nivelul tehnologic şi de comportamentul de economisire, ci şi de
variabilele monetare (oferta de bani) şi de comportamentul
investiţional (portfolio behavior). Similar, Stein (1966) construieşte un
model de creştere în care variabilele monetare (precum rata de creştere
a masei monetare, raportul dintre stocul de active financiare nete ale
sectorului privat şi masa monetară) au un impact semnificativ asupra

109 Pentru detalii privind teoriile de creştere (presupunând sau nu progres tehnologic,
modele economice liniare etc.), a se vedea Hahn şi Matthews (1964).
285
valorilor de echilibru pe termen lung ale variabilelor reale. O scădere a

raportului dintre banii aflaţi în circulaţie şi activele financiare nete ale
sectorului privat va genera creşterea ratei reale a dobânzii, în contextul
creşterii decalajului dintre cererea şi oferta de bani din economie.
O creştere a ratei dobânzii va afecta agenţii economici, care vor diminua
investiţiile sub formă de capital, ceea ce va conduce la reducerea
raportului dintre capital şi muncă pe termen lung şi va influenţa negativ
creşterea potenţială şi efectivă a economiei.
Creşterea masei monetare prin economisire şi politici monetare
adecvate constituie o premisă necesară, dar nu şi suficientă pentru
majorarea stocului de capital, aşa cum confirmă şi datele empirice din
economiile dezvoltate şi din România.
Astfel, creşterea masei monetare prin multiplicarea bazei
monetare (politicile de relaxare cantitativă practicate în SUA, zona euro,
Japonia, Marea Britanie etc.) nu atrage în mod automat creşterea
stocului de capital fix din economie, din această constatare rezultând
importanţa comportamentului antreprenorilor, a disciplinei de plăţi
impuse prin lege de autorităţi şi a contextului general extern. În zona
euro, stocul de capital a înregistrat evoluţii modeste în perioada de
după declanşarea crizei financiare, în pofida măsurilor de relaxare
cantitativă luate de Banca Centrală Europeană, care s‐au reflectat
inclusiv într‐o accelerare a ritmului de creştere a masei monetare
intermediare (M2110) după anul 2009. Astfel, deşi M2 s‐a majorat
consistent (cu o rată de creştere medie de circa 2,5% pe an în perioada
2009–2013, iar apoi cu 4,6% media în perioada 2014–2016), rata de
creştere a stocului de capital din zona euro a încetinit de la circa 1%
(valoare medie anuală) între 2009 şi 2012 la 0,6% în intervalul
2013–2016 (Graficul 3.42).
În unele perioade, dinamica formării brute de capital fix poate
depăşi ritmul economisirii interne, sursa complementară constituind‐o
investiţiile străine directe sau împrumuturile externe.
În alte perioade, cum se întâmplă în prezent şi în România,
coexistă un exces structural de lichiditate cu o dinamică slabă a FBCF.
Explicaţiile pentru o astfel de situaţie derivă din faptul că relaxarea

110 M2 = M1 (numerar în afara sistemului bancar + conturi curente, depozite la
vedere) + depozitele cu scadenţa iniţială până la doi ani.
286
condiţiilor monetare poate fi insuficient de convingătoare pentru

antreprenori, care amână planurile investiţionale (având un
comportament de tip wait and see). În acest context, politica monetară
întâmpină anumite dificultăţi sau devine inutilă (Roubini şi Mihm,
2010) în a se adresa „capcanei lichidităţii” (liquidity trap) cu care se
confruntă economiile. Conceptul de „capcana lichidităţii” desemnează
situaţia în care, după scăderea ratei dobânzii la un anumit nivel,
preferinţa pentru lichiditate devine practic absolută, în sensul în care
aproape toţi agenţii economici preferă banii lichizi, în detrimentul unei
creanţe care aduce o rată a dobânzii foarte scăzută. În acest caz,
autorităţile monetare pierd, de fapt, controlul asupra ratei dobânzii,
creşterea ofertei de bani (expansiunea monetară) eşuând în a mai
reduce ratele dobânzilor. În accepţiunea tradiţională a teoriei monetare
keynesiste, care presupune că politica monetară influenţează activitatea
economică exclusiv prin intermediul ratelor de dobândă, odată ce
acestea au ajuns la un nivel foarte redus, continuarea procesului de
relaxare monetară (de exemplu, dublarea emisiunii monetare de la 5 la
10 unităţi monetare, precum în Graficul 3.38) nu mai produce niciun
efect favorabil din perspectiva relansării activităţii economice. Cu alte
cuvinte, dacă o economie intră în capcana lichidităţii, continuarea
expansiunii monetare va eşua să mai reducă ratele dobânzilor şi, prin
urmare, să stimuleze creşterea PIB.
Apariţia acestui fenomen este legată de încrederea redusă a
firmelor și a populației privind perspectivele economice. În perioadele
caracterizate de turbulenţe financiare majore şi mai ales în cursul
crizelor bancare, numerarul (lichiditatea, în general) este considerat cel
mai valoros activ, chiar dacă randamentul pe care îl generează este nul.
Înclinaţia pentru lichiditate se manifestă mai ales atunci când nu numai
randamentul investiţiei, ci însuşi capitalul (principalul) este considerat
expus la risc. Reducerea ratelor de dobândă din economie susţine
amplificarea unui asemenea fenomen, deoarece costul de oportunitate
al deţinerii de numerar scade. Într‐un astfel de context, banii nou creaţi
se tezaurizează. Această preferinţă este întâlnită atât la bănci, care, pe
fondul neîncrederii reciproce şi al îngrijorărilor pentru nevoile proprii
de lichidităţi, vor prefera să „adune la ciorap” banii gheaţă decât să îi
împrumute altor instituţii financiare (Roubini şi Mihm, 2010), cât și în
cazul companiilor și populaţiei.
287
Astfel, în perioada 2000–2004, în timp ce ritmul mediu anual de

creştere a masei monetare (M2) a fost de circa 18%, stocul de capital a
rămas relativ constant (creştere medie de sub 1%). În intervalul
2005–2008, avansul mediu anual de circa 30% al M2 s‐a reflectat în
majorarea stocului de capital cu o medie de numai 10% pe an. Datele
aferente ultimilor patru ani sugerează atât creşterea senzitivităţii
formării capitalului la dinamica masei monetare intermediare (la
aproximativ o treime), cât şi scăderea intervalului de impact (până la un
an), indicând o mai bună reflectare a evoluţiilor masei monetare în
formarea capitalului, dar nivelul stocului de capital şi calitatea acestuia
rămân încă necorespunzătoare, aşa cum s‐a arătat anterior.
Aceste constatări empirice confirmă faptul că formarea capitalului
fix depinde atât de încrederea în bani şi în economie a antreprenorilor
români şi străini, cât şi de preferinţa pentru lichiditate a acestora.
Creşterea gradului de încredere, exprimat prin scăderea vitezei de
rotaţie a banilor111, stimulează realizarea de noi investiţii. Datele
statistice pentru România relevă că, în perioada 2000–2016, reducerea
vitezei de rotaţie a banilor se reflectă în formarea stocului de capital în
unu–doi ani, echivalentul monetar a numai 25% din reducerea vitezei
de rotaţie a banilor regăsindu‐se în majorarea stocului de capital fix
(Graficul 3.43), raport similar cu cel al transmiterii evoluţiei masei
monetare în formarea capitalului.
De asemenea, scăderea preferinţei pentru lichiditate, exprimată
prin reducerea multiplicatorului monetar112, conduce la majorarea
într‐o măsură relativ redusă a investiţiilor în active nefinanciare. Astfel,
diminuarea preferinţei pentru lichiditate în perioada premergătoare
crizei se reflectă cu o întârziere de circa doi ani în creşterea stocului de
capital fix şi numai în proporţie de aproximativ 15–20%.
Sintetizând constatările de mai sus, apreciem că în România
îmbunătăţirea condiţiilor monetare se reflectă lent şi în proporţie
relativ redusă în formarea capitalului, factorii esenţiali pentru procesul
de creare a capitalului într‐o economie fiind reprezentaţi în final de:

111 Viteza de rotaţie a fost calculată ca raport între PIB şi masa monetară intermediară
(M2). Aceasta exprimă numărul de rotaţii pe care o unitate monetară îl face în

economie pe parcursul unui an.
112 Multiplicatorul monetar a fost calculat ca raport între masa monetară M2 şi baza
monetară (M0). Baza monetară este suma dintre numerar şi disponibilităţile

băncilor în conturile autorităţii monetare.
291
poate asigura creşterea PIB potenţial, îndeosebi în economiile

confruntate cu o dinamică slabă a ofertei de muncă, aşa cum este şi
România. Contribuţia totală a capitalului fix la creşterea economică
potenţială este, în cazul economiei româneşti, covârşitoare, factorul
muncă având în perioada 2000–2016 un aport negativ la avansul PIB
potenţial, pe fondul scăderii populaţiei în vârstă de muncă şi al
reducerii ratei de participare a populaţiei active.
Evoluţiile din România arată că dezvoltarea economică este mai lentă
decât creşterea economică, evoluţiile macroeconomice favorabile pe
ansamblu nefiind resimţite decât în mică măsură în îmbunătăţirea
competitivităţii, în creşterea complexităţii activităţii economice şi a
standardului de viaţă. Nivelul PIB pe locuitor exprimat la PPS, deşi în
creştere semnificativă în perioada 2000–2016, plasează România pe
penultimul loc între statele membre, la doar 59% din media europeană în
2016. De asemenea, România este una dintre cele mai puţin competitive
ţări europene, pe fondul deficienţelor majore la capitole precum
infrastructura, instituţiile publice, sistemul de sănătate şi educaţie primară,
complexitatea şi inovarea afacerilor şi performanţele industriale.
Procesul lent de convergenţă a societăţii româneşti către
performanţele economico‐sociale din statele avansate este cauzat,
dincolo de inconsecvenţele la nivel macroeconomic, de comportamentul
inadecvat al agenţilor economici la nivel microeconomic. Sectorul
economiei reale din România este caracterizat de un număr redus de
firme raportat la mărimea pieţei autohtone şi comparativ cu celelalte
ţări europene. Mai mult, o mare parte dintre companiile din România
sunt neprofitabile şi indisciplinate financiar, raportând persistent
pierderi şi/sau înregistrând plăţi restanţe către partenerii comerciali,
buget, bănci şi alţi creditori. În acest context, creşterea economică
efectivă şi potenţială sunt profund afectate, iar resursele financiare sunt
alocate în mod distorsionat.
Resursele insuficiente ale firmelor din România, precum şi interesul
scăzut al proprietarilor pentru asigurarea solidităţii financiare a
propriilor companii se reflectă în mod negativ în nivelul şi calitatea
capitalului fix ca factor esenţial de producţie. Gradul de acoperire a
capitalului fix cu capital propriu s‐a redus (față de pragul optim de 1) şi a
ajuns la 66% în anul 2016 (faţă de 78% în 2000). Spre comparaţie,
raportul dintre capitalurile proprii şi activele fixe ale firmelor din Polonia
293
este 80%, iar în Germania, raportul este supraunitar (118%, respectiv

aproape dublu faţă de România), ceea ce reflectă faptul că volumul
capitalurilor proprii ale firmelor poate finanţa în totalitate activele fixe,
rămânând şi o rezervă de fonduri care asigură finanțarea sustenabilă a
activelor circulante pe termen mediu şi lung.
Mai mult, raportul dintre capitalurile proprii şi activele fixe ale
firmelor autohtone este puternic asimetric, iar deţinerile de capital fix
sunt concentrate la un număr redus de firme performante. Atât timp cât şi
resursele financiare, şi activele fixe sunt concentrate la un număr scăzut
de firme, foarte multe alte companii neavând suficiente surse proprii
permanente pentru finanţarea unor dotări tehnice superioare,
posibilităţile de progres către o structură de producţie complexă pe
ansamblul economiei sunt limitate. Capitalizarea insuficientă şi finanţarea
capitalului fix prin datorii, inclusiv pe termen scurt, conduc la menţinerea
unui volum scăzut al acestuia şi de o calitate slabă, cu efecte negative
asupra ritmului creşterii economice şi dezvoltării sectorului companiilor
nefinanciare din România. În acest context, economia românească are un
grad de înzestrare foarte redus cu active fixe pe lucrător (43,1 mii
euro/salariat în 2017, ceea ce ne plasează pe penultimul loc din UE și
reprezintă un nivel semnificativ mai scăzut față de alte țări din regiune,
ca de exemplu Cehia cu 101,1 mii euro/lucrător, Ungaria 57,8 mii
euro/salariat, Polonia cu 57,5 mii euro/angajat). Pe ultimul loc se
regăsește Bulgaria cu 33,1 mii euro/salariat. De subliniat că în România
există un mare potențial privind extinderea înzestrării cu capital,
deoarece indicele de elasticitate care măsoară sporul de PIB pe lucrător
față de variația înzestrării cu capital (active fixe/angajat) este, în
perioada examinată, cel mai ridicat din regiune (60% față de 56% în
Polonia, 49% în Ungaria, 42% în Cehia și 26% în Bulgaria).
Comportamentele distorsionate la nivel de firmă se reflectă în plan
macroeconomic în procesul de formare a capitalului fix. Analiza
evoluţiei formării brute de capital fix (FBCF) în ultimii ani evidenţiază o
dinamică relativ volatilă şi ciclică a investiţiilor, acestea reducându‐se
accentuat în perioada crizei, cu o intensitate mai acută în mediul privat.
Revigorarea formării brute de capital fix a fost mai consistentă abia în
anul 2015, însă aceasta s‐a realizat în principal pe seama investiţiilor în
sectorul public. Apoi, în anul 2016, s‐a înregistrat chiar un uşor regres
al investiţiilor totale, astfel că perspectiva ajungerii la vârful de
294
investiţii din 2008 este încă îndepărtată. Evoluţia nesatisfăcătoare a

investiţiilor ar trebui să constituie o preocupare prioritară pentru
decidenţii în materie de politici economice, întrucât creşterea stocului
de capital al unei ţări influenţează în mod direct creşterea economică.
Nivelul modest al investiţiilor din România are efecte importante atât
asupra cererii agregate, cât şi asupra ofertei, respectiv a PIB, prin
menţinerea la cote reduse de competitivitate a capacităţilor de
producţie şi încetinirea creşterii productivităţii. Atât timp cât nu se
asigură continuitatea proiectelor de investiţii, inclusiv în sectorul
privat, volatilitatea şi acumularea slabă de capital fix se vor reflecta
negativ asupra posibilităţilor de creştere şi dezvoltare ale României.
Resursele financiare insuficiente ale firmelor româneşti reprezintă
una dintre cauzele principale ale dotării economiei autohtone cu active
fixe de o complexitate scăzută, precum şi ale concentrării capitalului fix
în special în domenii netranzacţionabile la export. În contextul
persistenţei unei calităţi relativ slabe a procesului investiţional şi al unor
performanţe industriale modeste, activitatea economică din România se
caracterizează printr‐un grad de complexitate scăzut, din cauza tranziţiei
ineficiente a activităţii economice, între anii 1994 şi 2016, dinspre
industrie spre sectoarele comerţ şi servicii (având cu precădere un grad
redus de cunoaştere).
În acest cadru, produsele autohtone au o competitivitate limitată pe
pieţele externe, iar firmele româneşti au o capacitate redusă de a‐şi
extinde afacerile în alte state, în special din rândul celor dezvoltate. Mai
mult, gradul redus de complexitate a economiei şi concentrarea activităţii
în sectoare non‐tradables (comerţ, construcţii, imobiliare etc.) generează
vulnerabilitatea forţei de muncă la şocuri.
Deşi, în perioada postcriză, industria autohtonă a cunoscut anumite
progrese, insuficiente însă, avansând de la stadiul tehnologic
mediu‐scăzut la un nivel de tehnologie mediu‐ridicat, acest proces a fost
însoţit de scăderea numărului de angajaţi, pe fondul precarizării (Guga,
2016) forţei de muncă în raport cu capitalul. Avansul către o economie
caracterizată de activităţi care presupun un nivel mai ridicat de
cunoaştere şi o mai bună corelare între sistemul educaţional şi piaţa
muncii ar contribui la o mai mare rezistenţă şi flexibilitate a forţei de
muncă, inclusiv în situaţia unor evoluţii economice nefavorabile.
Datele privind participarea României în cadrul lanţului creator de
valoare adăugată demonstrează situaţia nefavorabilă în care se regăseşte
295
ţara noastră comparativ cu alte state din regiune. Gradul de integrare în

cadrul lanţurilor internaţionale de producţie este semnificativ mai redus
în cazul României faţă de celelalte state membre UE 10, iar firmele
autohtone se situează în fazele incipiente, puţin complexe ale producţiei,
în cadrul acestor lanţuri creatoare de valoare.
România înregistrează valori relativ scăzute ale conţinutului de
importuri în cadrul exporturilor, ceea ce înseamnă că cea mai mare parte
a importurilor efectuate de firmele româneşti sunt fie destinate vânzării
directe pe piaţa internă, fie folosite pentru producţia de bunuri care
ulterior sunt comercializate tot pe piaţa autohtonă, generând astfel
deficit comercial şi de cont curent.
Pe de altă parte, o mare pondere din exporturile României este
folosită de partenerii comerciali pentru a reexporta mai departe către
terţe ţări. Acest fapt este explicat de structura exporturilor românești,
care este dominată de categoria bunurilor intermediare (60% din totalul
exporturilor în anul 2016, cel mai ridicat nivel din regiune).
Astfel, în cadrul lanţului global creator de valoare adăugată,
economia românească este furnizoare de factori intermediari de
producţie şi de produse în faze incipiente (care nu pot fi folosite direct în
ţara parteneră), situându‐se înspre partea inferioară a lanţurilor de
producţie. Aceasta, deoarece majoritatea firmelor autohtone se situează
departe, din punct de vedere tehnologic, de utilizatorii finali ai produselor,
exportând materii prime, materiale, piese, componente (bunuri
intermediare) şi asigurând activităţi puţin complexe.
În pofida gradului redus de complexitate a activităţii economice din
ţara noastră, cheltuielile operaţionale ale firmelor sunt foarte ridicate, o
cauză importantă fiind includerea în grupa „altor cheltuieli de
exploatare” (întreţinere, redevenţe, chirii, colaboratori, comisioane,
protocol, reclamă şi publicitate, transport, deplasări, detaşări etc.) a unor
costuri foarte ridicate.
În România se observă, începând cu anul 2009, o majorare mai
rapidă a consumului intermediar (CI) faţă de producţia totală, fapt care a
condus la valori mai ridicate ale raportului dintre CI şi producţie
comparativ cu alte state europene. Această situație se manifestă inclusiv
pe fondul practicării transferului prin preţ şi al înregistrării de către
firmele din țara noastră drept costuri de producţie a unor cheltuieli
subiective, arbitrare, în sensul că acestea nu au legătură cu veniturile
realizate, aşa cum prevede legea.
296
Investiţiile străine directe, care ar fi putut contribui la un avans mai

consistent al stocului de capital în România, au avut o evoluţie volatilă şi
prezintă vulnerabilităţi structurale, conducând la un rol insuficient al
acestui tip de fluxuri financiare la creşterea stocului de capital fix şi la
îmbunătăţirea calităţii acestuia. O proporţie foarte ridicată a stocului de
ISD (41%) este localizată în sectorul bunurilor netranzacţionabile la
export (non‐tradables), în speţă în sectorul construcţiilor, comerţului,
intermedierilor financiare şi asigurărilor. Aceste ramuri acoperă în
principal necesităţile pieţei interne şi, în multe cazuri, conduc la creşterea
importurilor.
În cadrul industriei prelucrătoare, cea mai mare parte a investiţiilor
străine (61%) este concentrată în ramuri precum prelucrarea ţiţeiului,
metalurgie, industria alimentară, textile şi confecţii, fabricarea
produselor din ciment, sticlă şi ceramică, prelucrarea lemnului etc., care
desfăşoară activităţi cu un grad de complexitate relativ scăzut şi
generează VAB redus. Mai mult, deşi o proporţie relativ însemnată din
ISD sunt localizate şi în ramuri cu un grad tehnologic mediu‐ridicat,
acestea generează, de asemenea, valoare adăugată la un nivel redus.
Se constată prin urmare că, în condiţiile globalizării, firmele străine
optimizează procesul de producţie în cadrul lanţurilor internaţionale de
creare a valorii adăugate, având ca obiectiv minimizarea costurilor, ceea
ce conduce la amplasarea doar a activităţilor simple, cu caracter repetitiv,
în România. Or, numai printr‐un avans sustenabil al VAB, bazat pe
activităţi complexe şi un grad de cunoaştere mai ridicat se poate asigura
creşterea bunăstării cetăţenilor, prin sporirea oportunităţilor de obţinere
a unor locuri de muncă stabile şi salarii mai ridicate. Acest obiectiv nu s‐a
realizat în România, în pofida fluxurilor de capital străin, din cauza
calităţii slabe a acestora şi a orientării lor preponderente către sectoare
netranzacţionabile, caracterizate prin dotări tehnice modeste, VAB redus
şi stimularea importurilor.
Contribuţia fondurilor europene la formarea capitalului fix în
România nu se situează la un nivel adecvat faţă de nevoile de dezvoltare a
ţării. Până în prezent, numai o proporţie redusă a transferurilor de
capital din cadrul fondurilor europene a fost localizată în sectorul privat
(26,2%), iar la nivelul acestuia, destinaţiile au vizat în special domenii cu
potenţial productiv scăzut, nerealizându‐se, în consecinţă, o contribuţie
semnificativă a acestor fonduri la dezvoltarea cantitativă şi calitativă a
capitalului fix din economia reală românească. Această evoluţie
297
nesatisfăcătoare subliniază necesitatea înregistrării unui salt calitativ

consistent în folosirea fondurilor europene, îndeosebi prin promovarea
de către stat a unor politici sectoriale eficiente. Astfel, se poate
îmbunătăți substanțial procesul investiţional din România, de natură să
asigure sporirea capitalului în domeniile productive care generează VAB
la un nivel ridicat. Intervenţia statului pentru îmbunătăţirea procesului
de formare a capitalului fix, având ca premise favorabile resursele
naturale şi financiare disponibile în domeniul privat şi public, se poate
realiza și prin utilizarea responsabilă, transparentă și eficace a
instrumentelor de tipul Fondului Suveran de Dezvoltare şi Investiţii, al
Băncii de Dezvoltare etc.
Economia României s‐a transformat dintr‐o economie centralizată,
hiperindustrializată, cu accent pe producţia bunurilor de capital în
defavoarea bunurilor de consum, slab capitalizată, caracterizată prin
ecranarea, din motive politico‐ideologice, a forţei de muncă redundante
în raport cu producţia realizată şi, în multe segmente, ineficiente, într‐o
economie de piaţă având ponderea industriei în PIB la cote similare cu
cele din ţările dezvoltate ale Uniunii Europene, dar cu performanţe medii,
slab capitalizată în cea mai mare parte, cu o indisciplină de plăţi
cvasigeneralizată şi cu perspective slabe de a desfăşura activităţi
complexe, creatoare de VAB la un nivel ridicat, care să asigure un număr
sporit de locuri de muncă stabile şi bine plătite.
Mai mult, creşterea masei monetare prin economisire şi politici
monetare adecvate constituie o premisă necesară, dar nu şi suficientă
pentru majorarea stocului de capital, aşa cum confirmă şi datele empirice
din economiile dezvoltate şi din România. În perioada recentă, atât
economiile avansate, cât şi ţări emergente precum România se confruntă
cu „capcana lichidităţii”, respectiv un exces structural de lichiditate,
coroborat cu o dinamică slabă a FBCF.
În cazul României, analizând bilanţurile societăţilor comerciale, se
constată, de asemenea, o intensitate relativ scăzută a legăturii dintre
condiţiile monetare stimulative şi majorarea capitalului fix al firmelor. În
economia reală autohtonă există multe companii cu rezerve consistente
de lichiditate, dar care amână investirea disponibilităţilor. De altfel,
începând cu perioada care a urmat crizei financiare, sumele menţinute de
companiile nefinanciare în casierie sau în conturi la instituţii financiare
au continuat să crească, deşi ratele dobânzii de pe piaţă s‐au redus ca
298
urmare a scăderii graduale a dobânzii de referinţă a BNR. Situaţia este

mai pregnantă în cazul firmelor cu capital majoritar autohton.
Pe baza constatărilor rezultate din analiza expusă anterior: i) a
capitalului, ca resursă financiară proprie permanentă a firmelor
(Capitolul 2), ii) a capitalului fix, ca element de activ în care se
concretizează resursele firmelor (prezentul capitol), şi iii) a relaţiilor
dintre acestea, se poate concluziona că:
 În România, în loc ca procesul economic să se desfăşoare firesc,
respectiv:
producţie → profit → economisire (sub formă de bani) → capital,
acesta a avut o evoluţie total distorsionată.
 Părţi importante ale capitalului productiv al ţării au fost
transformate în bani, care ulterior fie au fost extraşi din circuitul
economic de către proprietarii iniţiali ai capitalului (care l‐au
dobândit prin mijloace mai mult sau mai puţin ortodoxe), fie au
fost utilizați în ramuri slab productive.
 Stocul de capital actual s‐a construit mult mai lent decât au
permis condiţiile monetare şi economice, inclusiv prin atragerea
capitalului din partea investitorilor străini.
 Capitalul astfel format are însă un potenţial productiv mai redus,
fiind localizat la nivelul ramurilor de activitate care presupun un
grad tehnologic relativ scăzut şi au o capacitate limitată de
creare a VAB; investiţiile din economia românească sunt
concentrate în sectorul non‐tradables, în special în construcţii de
tipul spaţiilor comerciale, birourilor sau clădirilor rezidenţiale.
 Aceste realităţi negative constituie slăbiciuni structurale ale
capitalismului românesc actual, care conduc la un grad
insuficient de ocupare, remunerare slabă a forţei de muncă şi
tensiuni în societate.
Se desprinde, aşadar, necesitatea ca statul să adopte măsuri
eficiente care să potențeze virtuțile pieței libere și să asigure:
i) creşterea sănătoasă şi incluzivă a stocului de capital din economie,
precum şi îmbunătăţirea calităţilor productive ale acestuia, respectiv
ii) ameliorarea mecanismelor de transmisie a condiţiilor monetare
asupra procesului de investire.

299

Bibliografie
Prefaţă
[1] Acemoglu D. (2009), Introduction to Modern Economic Growth,

Princeton University Press
[2] Aslund A. (2010) [2007], Cum s‐a construit capitalismul, Editura
Tipo Moldova, Iași.
[3] Braudel F. (1985) [1979], Jocurile schimbului, Editura Meridiane,
București.
[4] Constant B. (1819), De la liberté des anciens comparée à celle des
modernes, Paris.
[5] Madgearu V. (2010) [1940], Evoluţia economiei româneşti după
Războiul Mondial, Editura Tipo Moldova, Iaşi.
[6] Moldovan R. (1939), Formarea şi mişcarea capitalurilor în
România în perioada 1925–1938, Publicațiile seminarului de
economie politică, Academia de Înalte Studii Comerciale şi
Industriale din Bucureşti, I.E. Torouţiu, Bucureşti.
[7] Pasti V. (1995), România în tranziție. Căderea în viitor, Editura
Nemira, București.
[8] Stark D., Bruszt L. (2002) [1998], Traiectorii postsocialiste:
transformarea politicii şi a proprietăţii în Europa Centrală şi de Est,
Editura Ziua, București.
Capitolul 1
[1] Aslund A. (2010) [2007], Cum s‐a construit capitalismul, Editura

Tipo Moldova, Iași.
[2] Bastiat F. (1848), Propriété et loi, justice et fraternité, Guillaumin et
Cie, Paris.
301
[3] Bălcescu N. (1975) [1849], Românii supt Mihai‐Voievod Viteazul,

Editura Minerva, București.
[4] Bichi C., Drăgulin I., Spiridon M. (2003), Sistemul bancar: dinamica
reformei și provocări, în L. Croitoru et al. (coord.), Modificări
structurale și performanță economică în România, vol. 1, Editura
IRLI, București.
[5] Blanqui A. (1885), Critique sociale: Capital et travail, Felix Alcan,
Paris.
[6] Böhm‐Bawerk E. (1890), Capital and Interest: A Critical History of
Economical Theory, trad. William Smart, Macmillan, Londra.
[7] Bourdieu P. (1977), Outline of a Theory of Practice, Cambridge
University Press, Cambridge.
[8] Braudel F. (1985) [1979], Jocurile schimbului, Editura Meridiane,
București.
[9] Cantillon R. (1952) [1755], Essai sur la nature du commerce en
general, INED, Paris.
[10] Ciucur D., Aceleanu M.I., Popescu C. (2018), Școala de economie
politică de la Academia de Studii Economice din București, Editura
ASE, București.
[11] Clark J.B. (1888), Capital and Its Earnings, Publications of the
American Economic Association, Vol. 3, No. 2, p. 9–69.
[12] Claviè re E. (1789), De la foi publique envers les créanciers de l'État:
lettres à M. Linguet sur le no. CXVI de ses annales, Londra.
modernes, Paris.
[14] Coșea M. (1995), Jurnal în tranziție, Editura Expert, București.
[15] Dăianu D. (1996), Transformarea ca proces real, Editura IRLI,
București.
[16] Dâncu V. (2018), Capitalismul românesc – o mare neînţelegere,
revista Sinteza, iulie.
[17] Dinu M., Brateș, T. (2014), Răzbunarea trecutului: capitalismul în
cinci luni postdecembriste, Editura Economică, București.
[18] Disraeli B. (1845), Sybil or the Two Nations, Henry Colburn,
Londra.
[19] Dobrotă N. (1991), Proprietatea. Pluralismul formelor de
proprietate, Editura ASE, Bucureşti.
302
Bibliografie
[20] Dobrotă N. (Coord.) (2001), Economie – Manual ASE, Editura

Economică, Bucureşti.
[21] Eyal G., Szelényi I., Townsley E. (2001) [1998], Capitalism fără
capitaliști: noua elită conducătoare din Europa de Est, Editura
Omega, București.
[22] Fetter F.A. (1930), Capital, în E.R.A. Seligman, A. Johnson (Eds.),
Encyclopaedia of the Social Sciences, Vol. 3, Macmillan, New York,
p. 187–190.
[23] Fisher I. (1954) [1930], The Theory of Interest, Kelley and Millman,
New York.
[24] Fisher I. (1963) [1911], The Purchasing Power of Money, Augustus
M. Kelley, New York.
[25] Forbonnais F.V. (1847) [1767], Principes économiques, în E. Daire
(Ed.), Mélanges d’économie politique, Paris.
[26] Georgescu F. (2002), Starea economico‐socială a României în anul
2000, Editura Expert, București.
[27] Georgescu F. (2014), Asistăm la un capitalism de redistribuire,
Piața financiară, decembrie, București.
[28] Georgescu F. (2017), Relația dintre factorii capital și muncă – expresie
a relației eficiență‐echitate, Prezentare susținută la Institutul
Național de Cercetări Economice „Costin C. Kirițescu”, 27 aprilie.
[29] Grotius H. (2005) [1625], The rights of war and peace, Liberty
Fund, Indianapolis.
[30] Guga Ș. (2016), Munca atipică în România de la izbucnirea crizei. O
perspectivă de ansamblu, The Swiss‐Romanian Cooperation
Programme, Editura Next Publishing, București.
[31] Hayek F. (1934), On the relationship between investment and
output, Economic Journal, Vol. 44, No. 174, p. 207–231.
[32] Hodgson G.M. (2014), What is capital? Economists and sociologists
have changed its meaning: should it be changed back?, Cambridge
Journal of Economics, Vol. 38, Issue 5, p. 1063–1086.
[33] Hume D. (1800) [1753], Essay on money, în Essays and Treatises on
several subjects, Edinburgh.
[34] Iliescu I. (2002), Mesaj prezentat Camerelor reunite ale
Parlamentului României, 19 decembrie.
[35] Jessua C., Labrousse C., Vitry D., Gaumont D. (2006), Dicţionar de
știinţe economice, Editura Arc, Chișinău.
303
[36] Keynes J.M. (2009) [1936], Teoria generală a ocupării mâinii de

lucru, a dobânzii și a banilor, Editura Publica, Bucureşti.
[37] Knight F.H. (1934), Capital, time and the interest rate, Economica,
Vol. 1, No. 3, p. 257–286.
[38] Kocka J. (1987), Einleitung, în J. Kocka (Ed.), Bürger und Bürgerlichkeit
im 19. Jahrhundert, Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen.
[39] Kornai J. (2016) [2011], Dinamism, rivalitate şi economie de
surplus. Reflecţii asupra naturii capitalismului, Curtea Veche
Publishing, Bucureşti.
[40] Larousse (1968), Grand Larousse encyclopédique, Paris.
[41] Larousse (1993), Le petit Larousse illustré, Paris.
[42] Levy J. (2017), Capital as Process and the History of Capitalism,
Business History Review, Vol. 91, Issue 3, p. 483–510.
[44] Madgearu V. (2014) [1944], Curs de economie politică, Editura
Humanitas, Bucureşti.
[45] Malthus T. (1998) [1798], An Essay on the Principle of Population,
Electronic Scholarly Publishing Project.
[46] Manea G. (1991), Resursele economice; avuția națională și factorii
de producție, Editura ASE, Bucureşti.
[47] Marshall A. (1920), Principles of Economics,, 8th edition, Palgrave
Macmillan, Londra.
[48] Marx K. (1976) [1867], Capital, Vol. 1, Penguin Books,
Harmondsworth.
[49] Marx K., Engels F. (1989), Karl Marx and Frederick Engels.
Collected Works, Vol. 24, Marx and Engels: 1874–1883, Lawrence
and Wishart, Londra.
[50] Marx K., Engels F. (2000) [1848], Manifesto of the Communist
Party, online, disponibil la https://www.marxists.org/archive/
marx/works/download/pdf/Manifesto.pdf
[51] McConnell C.R. (1987), Economics, McGraw‐Hill Book Company,
San Francisco.
[52] Mill J.S. (1848), Principles of Political Economy with Some of Their
Applications to Social Philosophy, Parker, Londra.
[53] Mitchell‐Innes A. (1914), The credit theory of money, Banking Law
Journal, Vol. 31, p. 151–168.
304
Bibliografie

România în perioada 1925‐1938, Publicațiile seminarului de
[55] Morellet A. (1769), Prospectus d'un nouveau dictionnaire de
commerce, Estienne, Paris.
[56] Mureșan D., Tașnadi A., Văleanu I.N., Rogojanu A., Sută‐Selejan S.,
Ciulbea G., Păiușan R., Hristache D., Crețu A., Dobrescu M., Bălănică
S., Șchiopu G. (2018), Doctrine economice, Cursuri în format
digital, Editura ASE, București.
[57] Murray J.A.H. (1893), A New English Dictionary on Historical
Principles, Vol. 2, Oxford Clarendon Press.
[58] Oxford English Dictionary, Oxford University Press, 1996.
[59] Pagé A. (1981), Economie politique, 6e édition, Librairies Dalloz, Paris.
[60] Pasti V. (2006), Noul capitalism românesc, Editura Polirom, Iași.
[61] Popescu C. (2017), Modul ecolonomic de gândire, Editura Eco‐Print,
Satu‐Mare.
[62] Price Waterhouse Coopers (2001), Evaluarea activelor bancare din
portofoliul AVAB
[63] Proudhon P.J. (1851), Les confessions d'un révolutionnaire, Garnier,
Paris.
[64] Proudhon P.J. (1876) [1840], What Is Property? or An Inquiry into
the Principle of Right and of Government?, Benjamin R. Tucker,
Princeton, Mass.
[65] Quesnay F. (1766), Analyse de la formule arithmétique du tableau
économique de la distribution des dépenses annuelles d’une nation
agricole, Journal d’agriculture, du commerce et des finances, Tome
V, 3e partie, iunie, p. 11–41.
[66] Ricardo D. (1817), On the Principles of Political Economy and
Taxation, John Murray, Londra.
[67] Samuelson P.A. (1972), L’Economique, Vol. I, 8e édition, Librairie
Armand Colin, Paris.
[68] Samuelson P.A. (2009) [1948], Economics: An Introductory
Analysis, McGraw‐Hill.
[69] Saunders P. (1998) [1995], Capitalismul. Un bilanţ social, Editura
Du Style, Bucureşti.
[70] Schlier O. (1932), Aufbau der europaischen Industrie nach dem
Kriege, Junker Und Dunnhaupt Verlag, Berlin.
305
[71] Schumpeter J. (1954), History of Economic Analysis, Oxford

University Press, Oxford.
[72] Shaw G.B. (1903), Man and superman. A comedy and a philosophy,
Archibald Constable, Londra.
[73] Smith A. (2011) [1776], Avuţia naţiunilor, Editura Publica, Bucureşti.
[74] Smith A. (2017) [1759], Teoria sentimentelor morale, Editura
Publica, Bucureşti.
[75] Sombart W. (1902), Der moderne Kapitalismus, Duncker und Humblot,
Leipzig.
[76] Stark D. (1990), Privatization in Hungary: From plan to market or
from plan to clan?, East European Politics and Societies, Vol. 4, No.
3, p. 351–392.
[77] Stark D. (1996), Recombinant Property in East European Capitalism,
American Journal of Sociology, Vol. 101, No. 4, p. 993–1027.
[78] Turgot A.R.J. (1795) [1766], Reflections on the Formation and
Distribution of Wealth, E. Spragg, Londra, online, disponibil la:
https://babel.hathitrust.org/cgi/pt?id=nyp.33433008984159;vie
w=1up;seq=9
[79] Wagemann E. (1939), Der neue Balkan, Hanseatische Verlagsanstalt,
Hamburg.
[80] Young A. (2010) [1792], Travels During the Years 1787, 1788, and
1789: Undertaken More Particularly with a View of Ascertaining the
Cultivation, Wealth, Resources, and National Prosperity of the
Kingdom of France, Nabu Press, Charleston, South Carolina.
[81] Ziarul financiar (2018), Coșmarul FNI sau cum s‐a compromis pe
termen nedeterminat încrederea în instrumente de investiții a unei
societăți întregi, 24 octombrie.
Capitolul 2
[1] Akerlof G.A., Shiller R.J. (2010) [2009], Spirite animale: despre felul
în care psihologia umană influenţează economia şi ce înseamnă
asta pentru capitalismul global, Editura Publica, București.
[2] Akerlof G.A., Shiller, R.J. (2016) [2015], La pescuit de fraieri:
economia manipulării şi a înşelăciunii, Editura Publica, Bucureşti.
[3] BACH (Bank for the Accounts of Companies Harmonised) (2017),
Bază de date online, disponibilă la: https://www.bach.banque‐fra
nce.fr/
306
Bibliografie
[4] Banca Centrală Europeană (2012), Monthly Bulletin, No. 2, februarie.

[5] Banca Centrală Europeană (2018a), Households and non financial
corporations in the euro area: fourth quarter of 2017, Comunicat de
presă, aprilie.
[6] Banca Centrală Europeană (2018b), Households and non financial
corporations in the euro area: second quarter of 2018, Comunicat
de presă, octombrie.
[7] Banca Mondială (2017), Resolving Insolvency, online, disponibil la:
http://www.doingbusiness.org/data/exploretopics/resolving‐insolv
ency
[8] Banca Naţională a României (2016), Raport asupra stabilităţii
financiare, anul I, nr. 1, Serie nouă, aprilie.
[9] Banca Naţională a României (2017a), Raport asupra stabilităţii
financiare, anul II, nr. 3, mai.
[10] Banca Naţională a României (2017b), Investiţiile străine directe în
România în anul 2016.
[11] Banca Reglementelor Internaţionale (2017), 87th Annual Report,
Basel, 25 iunie.
[12] Bolten E., Conn R. (1981), Essentials of Managerial Finance,
Houghton Mifflin Company, Boston.
[13] Bundesbank (2016), Corporate financial statements. Extrapolated
results from financial statements of German enterprises from 1997
to 2015.
[14] Cazacu A.M. (2017a), Competitivitatea externă a României, Teză de
doctorat, Academia de Studii Economice, Bucureşti.
[15] Cazacu A.M. (2017b), The external competitiveness of the Romanian
economy, Central Bank Journal of Law and Finance, Year IV, No. 1.
[16] Central Statistical Office Poland (2016), Financial results of
economic entities in 2015.
[17] Ciucur D., Popescu C., Popescu I., Popescu Fundulea A. (2003),
Fundamente ale planificării strategice, Editura Economică, Bucureşti.
[18] Cloudnames (2017), Business Mortality – Company life spans reduced,
online, disponibil la: http://cloudnames.com/en/blog/business‐mor
tality/
[19] Comisia Europeană (2016), Annual Report on European SMEs
2015/2016.
307
[20] Comisia Europeană (2017), Greenfield Investment Monitor, No. 1.

[21] Comisia Europeană (2018) Economic accession criteria, online,
disponibil la: https://ec.europa.eu/info/business‐economy‐euro/
economic‐and‐fiscal‐policy‐coordination/international‐economic‐
relations/enlargement‐and‐neighbouring‐countries/
enlargement/economic‐accession‐criteria_en#readmore
modernes, Paris.
[23] Crowther D., Aras G. (2008), Corporate Social Responsibility,
Ventus Publishing ApS.
[24] Draghi M. (2017), Sustaining openness in a dynamic global
economy, Economic Policy Symposium of the Federal Reserve
Bank of Kansas City, Jackson Hole, 25 august.
[25] Dumitraşcu R. (2012), Gestiunea financiară a întreprinderii,
Editura Universitară, Bucureşti.
[26] Dun & Bradstreet (2016), Payment study 2016, online, disponibil
la: http://bookfreenow.com/download/payment‐study‐2016‐
dun‐bradstreet/
[27] EUROSTAT (2017), 1 in 10 enterprises in the EU recognised as
high‐growth companies, Comunicat de presă.
[28] EUROSTAT (2018), Indicators on High‐Tech Industry and
Knowledge – intensive services.
[29] EUROSTAT, Bază de date online, disponibilă la: http://ec.europa.eu
/eurostat
[30] Forumul Economic Mondial (2017), The Global Competitiveness
Report 2017–2018, Geneva.
[31] G4Media (2018), Semnal îngrijorător în economie: termenele de
plată a facturilor cresc până la 150 de zile și determină accelerarea
insolvențelor, iunie.
[32] Gallo A. (2017), Central Banks Need to End QE for the Sake of
Markets, Bloomberg, 23 august.
[33] Georgescu F. (1992), Raport cuprinzând constatări şi concluzii
reieşite din acţiunea privind analiza blocajului financiar şi a cauzelor
acestuia la agenţi economici cu capital integral de stat, Ministerul
Economiei şi Finanţelor (analizat în şedinţa Guvernului României
din 22 octombrie).
[34] Georgescu F. (2002), Starea economico‐socială a României în anul
2000, Editura Expert, Bucureşti.
308
Bibliografie
[35] Georgescu F. (2010), Politicile economice al României în scopul

adoptării euro, „Zilele porţilor deschise pentru studenţii
economişti”, Bucureşti, 15 decembrie.
[36] Georgescu F. (2012), Posibilităţi de creştere a produsului intern brut
prin valorificarea potenţialului intern, Clubul de la Bucureşti,
octombrie.
[37] Georgescu F. (2013), Alocuţiune de deschidere la Conferinţa
„Competitivitatea României”, Bucureşti, 14 noiembrie.
[38] Georgescu F. (2015a), Disciplina financiară şi creşterea economică,
Banca Naţională a României, Bucureşti, 1 iulie.
[39] Georgescu F. (2015b), Disciplina financiară şi stabilitatea
financiară, Prezentare susţinută la evenimentul „Mugur Isărescu şi
invitaţii săi”, 24 iulie.
[40] Georgescu F. (2015c), Growth, ageing and income distribution in
Romania, Prezentare susținută la reuniunea IMF‐World Bank
Constituency, Sofia, 29–31 mai.
[41] Georgescu F. (2015d), Capitalul în România anului 2015, Prelegere
susţinută la decernarea diplomei „Virgil Madgearu cu medalie de
aur”, ASE, Bucureşti, 24 noiembrie.
[42] Georgescu F. (2016a), Limitele globalizării şi ale dereglementării,
Dizertaţie susținută cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris
Causa, Universitatea din Craiova, 28 octombrie.
[43] Georgescu F. (2016b), Creşterea economică, dezvoltarea României
şi reducerea sărăciei, Prezentare susţinută în cadrul Conferinţei
„Dezvoltarea României şi politicile antisărăcie”, SNSPA, Bucureşti,
27 mai.
[44] Georgescu F. (2017), Interacţiunea dintre creşterea economică
sustenabilă şi capital, Prezentare susţinută la Institutul Naţional de
Cercetări Economice „Costin C. Kiriţescu”, 31 ianuarie.
[45] Georgescu F. (2018), Evoluţia capitalului şi schimbări în structura
acestuia, în ,,Economia României după Marea Unire. Macroeconomia”,
volumul 10 din seria ,,Civilizația românească”, Editura Academiei
Române, București, în curs de apariție.
[46] Guda I. (2017a), Mediul de afaceri. Sustenabilitate?, Prezentare în
cadrul Conferinţei anuale AABFR.
[47] Guda I. (2017b), Studiu de impact: Structura de capital a companiilor
româneşti.
309
[48] Institutul Național de Statistică (2018), Germania, Franţa și Italia

ocupă primele trei locuri în topul țărilor care controlează
subgrupuri de întreprinderi din România, Comunicat de presă, 2 mai.
[49] Isărescu M. (2006), Reflecţii economice, vol. I–II, Editura Expert,
Bucureşti.
[50] Isărescu M. (2009), Contribuţii teoretice şi practice în domeniul
politicilor monetare şi bancare, Editura Academiei Române, Bucureşti.
[51] Keynes J.M. (2009) [1936], Teoria generală a ocupării mâinii de
lucru, a dobânzii și a banilor, Editura Publica, Bucureşti.
[52] Kornai J. (2016) [2011], Dinamism, rivalitate şi economie de
surplus. Reflecţii asupra naturii capitalismului, Curtea Veche
Publishing, Bucureşti.
[53] Madgearu V. (1916), Studiu practic al întreprinderilor comerciale şi
industriale, Revista Cursurilor Academiei de Înalte Studii Comerciale
şi Industriale, 26 mai.
[55] Madgearu V. (2014) [1944], Curs de economie politică, Editura
Humanitas, Bucureşti.
[56] McGowan M.A., Andrews D., Millot V. (2017a), Insolvency regimes,
zombie firms and capital reallocation, OECD Economics
Department Working Papers, No. 1399, OECD Publishing, Paris.
[57] McGowan M.A., Andrews D., Millot V. (2017b), The Walking Dead?
Zombie Firms and Productivity Performance in OECD Countries,
OECD Economics Department Working Papers, No. 1372, OECD
Publishing, Paris.
[58] McGraw A.P., Larsen J.T., Kahneman D., Schkade D. (2010),
Comparing gains and losses, Psychological Science, Vol. 21, No. 10,
p. 1438–1445.
[59] Migration Policy Institute (2015), Immigrant and Emigrant
Populations by Country of Origin and Destination, pe baza datelor
United Nations, Department of Economic and Social Affairs (2015),
Trends in International Migrant Stock: Migrants by Destination and
Origin, United Nations database, POP/DB/ MIG/Stock/Rev. 2015.
[60] Mihai I., Tarţa A. (2015), The role of the insolvency framework in
strengthening payment discipline and in developing the credit market
in Romania, Central Bank Journal of Law and Finance, No. 2.
310
Bibliografie

România în perioada 1925–1938, Publicaţiile seminarului de
[62] Neagu F., Dragu F., Costeiu A. (2016), După 20 de ani: schimbări
structurale în economia României în primele decenii postdecembriste,
Caiete de studii BNR, nr. 42.
[63] Neagu F., Dragu F., Costeiu A. (2017), Pregătiţi pentru viitor? O nouă
perspectivă asupra economiei României, Caiete de studii BNR, nr. 46.
[64] Nitzan J., Bichler S. (2009), Capital as Power, Routledge, Milton
Park, Abingdon Oxon.
[65] Periasamy P. (2009), Financial Management, 2nd edition, Tata
McGraw‐Hill Education.
[66] PIAROM – Patronatul Investitorilor Autohtoni (2018), Capitalul
privat românesc, ediţia a III‐a.
[67] Piketty T. (2015) [2013], Capitalul în secolul XXI, Editura Litera,
Bucureşti.
[68] Pop A., Tiron Tudor A., Sucală L., Achim S. (2009), Contabilitate
financiară, Universitatea Babeş‐Bolyai, Cluj‐Napoca.
[69] Sandbu M. (2017), From Lenin to Lehman — the big lies, Financial
Times, 15 august.
[70] Saunders P. (1998) [1995], Capitalismul. Un bilanţ social, Editura
Du Style, Bucureşti.
[71] Schumpeter J. (2011) [1942], Poate supravieţui capitalismul?
Distrugerea creatoare şi viitorul economiei globale, Editura Publica,
Bucureşti.
[72] Shaw G.B. (1903), Man and superman. A comedy and a philosophy,
Archibald Constable, Londra.
[73] Smith A. (2011) [1776], Avuţia naţiunilor, Editura Publica,
Bucureşti.
[74] Smith A. (2017) [1759], Teoria sentimentelor morale, Editura
Publica, Bucureşti.
[75] Stancu I., Obreja Braşoveanu L., Stancu A. (2015), Finanţe
corporative, Vol. I, Analiza şi planificarea financiară, Editura
Economică, Bucureşti.
[76] Stroe R., Armeanu D. (2014), Finanţe, Editura ASE, Bucureşti.
311
[77] Thaler R.H., Cass S. (2009), Nudge: Improving Decisions about

Health, Wealth, and Happiness, Penguin Book, New York.
[78] Tinbergen J. (1952), On the Theory of Economic Policy, 2nd edition,
North‐Holland Publishing Company, Amsterdam.
[79] Tversky A., Kahneman D. (1991), Loss Aversion in Riskless Choice:
A Reference‐Dependent Model, The Quarterly Journal of Economics,
Vol. 106, No. 4, p. 1039–1061.
[80] UEFA (2015), UEFA Club Licensing and Financial Fair Play
Regulations, ediţia 2015.
[81] UEFA (2017), Financial Statement 2015/2016, Helsinki.
[82] UNCTAD (2017), World Investment Report 2017, Geneva.
[83] Voinea L. (2009), Sfârşitul economiei iluziei: criză şi anticriză – o
abordare heterodoxă, Editura Publica, Bucureşti.
[84] Zamagni S. (2008), Reciprocity, Civil Economy, Common Good, eseu
University of Bologna, online, disponibil la: http://www.ordosocialis.de
/pdf/Zamagni/RECIPROCITY,%20CIVIL%20ECONOMY.pdf
[85] Ziarul financiar (2018), Topul celor mai mari companii
antreprenoriale românești în 2017, 18 iunie.
Capitolul 3
[1] Altăr M., Necula C., Bobeică G. (2010), Estimating potential GDP for
the Romanian Economy. An eclectic approach, Romanian Journal of
Economic Forecasting, Issue 3, București, p. 5–25.
[2] AMECO, Bază de date online, disponibilă la: http://ec.europa.eu/
economy_finance/ameco/user/serie/SelectSerie.cfm
[3] Andrei T. (2018a), Economia României pierde anual câte 2 mld. de
euro din cauză că 140.000 de locuitori „dispar” din statistici,
Alocuțiune în cadrul Conferinței INS „Evoluții demografice în
contextul dezvoltării economico‐sociale a României”, 22 mai.
[4] Andrei T. (2018b), Industria românească după 1990, Prezentare în
cadrul Conferinței „Reindustrializarea României. Dezbatere
națională dedicată Centenarului Marii Uniri”, organizată de
Academia Română, 21 martie.
[5] Baldwin R., Robert‐Nicoud F. (2010), Trade‐in‐goods and
trade‐in‐tasks: An Integrating Framework, NBER Working Papers,
No. 15882, online, disponibil la: http://www.nber.org/papers/
w15882.pdf
312
Bibliografie
[6] Banca Centrală Europeană (2000), Monthly Bulletin, No. 10,

octombrie.
[7] Banca Centrală Europeană (2012), Monthly Bulletin, No. 2,
februarie.
[8] Banca Centrală Europeană (2013), Monthly Bulletin, No. 6, iunie.
[9] Banca Centrală Europeană (2014), Global Value Chains reshape our
policy thinking, CompNet Policy Brief, No. 6.
[10] Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (2017),
Transition Report, 2017–2018, Londra.
[11] Banca Naţională a Cehiei (2010), Inflation report I/2010.
[12] Banca Naţională a României (2017), Investiţiile străine directe în
România în anul 2016.
[13] Banca Reglementelor Internaționale (2017), 87th Annual Report,
Basel, 25 iunie.
[14] Benk S., Jakab Z.M., Kovacs M.A., Parkanyi B., Reppa Z., Vadas G.
(2006), The Hungarian Quarterly Projection Model (NEM), MNB
Occasional Papers, No. 60.
[15] Benk S., Jakab Z.M., Vadas G. (2005), Potential Output Estimations
for Hungary: A Survey of Different Approaches, MNB Occasional
Papers, No. 43.
[16] Bourguignon F. (2004), The Poverty‐Growth‐Inequality Triangle,
Banca Mondială.
[17] Bundesbank (2016), Corporate financial statements. Extrapolated
results from financial statements of German enterprises from 1997
to 2015.
[18] Cazacu A.M. (2017a), Competitivitatea externă a României, Teză de
doctorat, Academia de Studii Economice, Bucureşti.
[19] Cazacu A.M. (2017b), The external competitiveness of the
Romanian economy, Central Bank Journal of Law and Finance, Year
IV, No. 1.
[20] Central Statistical Office Poland (2016), Financial results of
economic entities in 2015 (Balance Sheet).
[21] Chiriacescu B. (2013), Stabilitatea financiară şi mandatul
macroprudenţial al băncilor centrale, Teză de doctorat, Academia
de Studii Economice, Bucureşti.
[22] COFACE (2017), Sectorul autohton de construcţii, Comunicat de
presă, 22 iunie.
313
[23] Colliers International (2016), Research & Forecast Report

Romania.
[24] Comisia Europeană (2014), The Production Function Methodology
for Calculating Potential Growth Rates & Output Gaps, Economic
Papers, No. 535.
[25] Comisia Europeană (2017a), Greenfield Investment Monitor, No. 1.
[26] Comisia Europeană (2017b), Prognoza de primăvară, 2017, online,
disponibil la: https://ec.europa.eu/info/business‐economy‐euro/
economic‐performance‐and‐forecasts/economic‐forecasts_en
[27] Cotis J.P., Elmeskov J., Mourougane A. (2005), Estimates of
potential output: Benefit and pitfalls from a policy perspective, în L.
Rechling (Ed.), Euro area business cycle: stylized facts and
measurement issues, CEPR, Londra.
[28] Cushman & Wakefield (2015, 2016), Where in the World? Business
Process Outsourcing (BPO) and Shared Service Location Index, New
York.
[29] Damijan J.P., Konings J. (2011), Agglomeration Economies,
Globalization and Productivity: Firm level evidence for Slovenia,
VIVES Discussion Paper, No. 21.
[30] DeLoecker J. (2007), Do Exports Generate Higher Productivity?
Evidence from Slovenia, Journal of International Economics, Vol.
73, Issue 1, p. 69–98.
[31] Engerman S.L., Sokoloff K.L. (1997), Factor Endowments:
Institutions, and Differential Paths of Growth among New World
Economies: A View from Economic Historians of the United States,
în Stephen Haber (Ed.), How Latin America Fell Behind, Stanford
University Press, Stanford.
[32] EUROSTAT (2018a), EU citizens in other EU Member States, News
Release 87.
[33] EUROSTAT (2018b), Glossary. Statistics Explained.
[34] EUROSTAT (2018c), Indicators on High‐Tech Industry and
Knowledge – intensive services.
[35] EUROSTAT (2018d), Overview of the relative economic importance
of institutional sectors, online, disponibil la: http://ec.europa.eu/
eurostat/web/sector‐accounts/detailed‐charts/importance‐sectors
[36] EUROSTAT, Bază de date online, disponibilă la: http://ec.europa.eu/
eurostat
314
Bibliografie

Report 2001–2002.
Report 2017–2018, Geneva.
[39] Gălăţescu A., Rădulescu B., Copaciu M. (2007), Potential GDP
Estimation for Romania, NBR Occasional Paper, No. 6, septembrie.
[40] Georgescu F. (2010), Politicile economice al României în scopul
adoptării euro, „Zilele porţilor deschise pentru studenţii
economişti”, Bucureşti, 15 decembrie.
[41] Georgescu F. (2012), Posibilităţi de creştere a produsului intern
brut prin valorificarea potenţialului intern, Clubul de la Bucureşti,
octombrie.
[42] Georgescu F. (2016), Creşterea economică, dezvoltarea României şi
reducerea sărăciei, Prezentare susţinută în cadrul Conferinţei
„Dezvoltarea României şi politicile antisărăcie”, SNSPA, Bucureşti,
27 mai.
[43] Georgescu F. (2017a), Dinamica şi calitatea investiţiilor – factori
esenţiali ai creşterii economice sustenabile, Prezentare susţinută la
Institutul Naţional de Cercetări Economice „Costin C. Kiriţescu”,
31 ianuarie.
[44] Georgescu F. (2017b), Interacţiunea dintre creşterea economică
sustenabilă şi capital, Prezentare susţinută la Institutul Naţional de
Cercetări Economice „Costin C. Kiriţescu”, 31 ianuarie.
[45] Gradzewicz M., Kolasa M. (2004), Estimating the output gap in the
Polish economy: VECM approach, Bank i Kredyt, National Bank of
Poland.
[46] Guda I. (2018a), Consumul trebuie orientat către producţia internă,
Discurs în cadrul conferinţei BVB, citat de Agerpres.
[47] Guda I. (2018b), Pe ce cheltuie banii companiile din România, 16
septembrie.
[48] Guga Ş. (2016), Munca atipică în România de la izbucnirea crizei. O
perspectivă de ansamblu, The Swiss Romanian Cooperation
Programme, Editura Next Publishing, București.
[49] Hahn F.H., Matthews R. (1964), The Theory of Economic Growth: A
Survey, Economic Journal, Vol. 74, No. 296.
[50] Hartmann D., Guevara M., Jara‐Figueroa C., Aristaran M., Hidalgo C.
(2017), Linking Economic Complexity, Institutions and Income
Inequality, World Development, Vol. 93, p. 75–93.
315
[51] Henriot A. (2008), Potential growth in Europe. How to measure it

and how to boost it? Euren Studies, No. 1.
[52] Hicks J.R. (1937), Mr. Keynes and the „Classics”. A Suggested
Interpretation, Econometrica, Vol. 5, No. 2, p. 147–159.
[53] Hidalgo C., Hausmann R. (2009), The building blocks of economic
complexity, Proceedings of the National Academy of Sciences of
the United States of America, Vol. 106, No. 26.
[54] Hodrick R.J., Prescott E.C. (1997), Postwar US business cycles: An
empirical investigation, Journal of Money, Credit and Banking,
Vol. 29, No. 1.
[55] Hummels D., Ishii J., Yi K.M. (2001), The Nature and Growth of
Vertical Specialization in World Trade, Journal of International
Economics, Vol. 54, Issue 1, p. 75–96.
[56] Institutul Naţional de Statistică (2016), Anuarul statistic al României.
[57] Iossifov P. (2014), Cross‐Border Production Chains and Business
Cycle Co‐Movement between Central and Eastern European Countries
and Euro Area Member States, ECB Working Paper, No. 1628.
[58] Jones Lang LaSalle – JLL (2016), Boarding Romania, online, disponibil
la: http://www.jll.ro/romania/en‐gb/research/47/ boarding‐romania
[59] Kalman R.E. (1960), A New Approach to Linear Filtering and
Prediction Problems, Journal of Basic Engineering, No. 82 (Series
D), p. 35–45.
[60] Knight Frank (2013), H1 2013. Romania Market Overview. Review
& Outlook.
[61] Koopman R., Powers W., Wang Z., Wei S.J. (2010), Give credit
where credit is due: Tracing value added in global production
chains, NBER Working Paper, No. 16426.
[62] Krugman P. (1998), Japan's trap, online, disponibil la:
http://web.mit.edu/krugman/www/japtrap.html
[63] Kuznets S. (1934), Gross Capital Formation, 1919–1933, National
Bureau of Economic Research, Inc.
[64] Kuznets S. (1952), Proportion of Capital Formation to National
Product, The American Economic Review, Vol. 42, No. 2, Papers
and Proceedings of the Sixty‐fourth Annual Meeting of the
American Economic Association, mai.
[65] Los B., Dietzenbacher E., Stehrer R., Timmer M., De Vries G.
(2012), Trade Performance in Internationally Fragmented
316
Bibliografie
Production Networks: Concepts and Measures, WIOD Working

Paper, No. 11.
[67] Observatory of Economic Complexity, MIT (2017), Bază de date
online, disponibilă la: https://atlas.media.mit.edu/en/
[68] OCDE (2001), Measuring capital. OECD Manual, OECD Publishing,
Paris.
[69] OCDE (2013), Interconnected Economies: Benefiting from Global
Value Chains, OECD Publishing, Paris.
[70] Organizaţia Mondială a Comerţului şi Institutul pentru Economii
în curs de Dezvoltare (2011), Trade Patterns and Global Value
Chains in East Asia: From trade in goods to trade in tasks.
[71] Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială – UNIDO
(2015), Industrial Development Report, Viena.
[72] Piketty T. (2015) [2013], Capitalul în secolul XXI, Editura Litera,
Bucureşti.
[73] Pop A., Tiron Tudor A., Sucală L., Achim S. (2009), Contabilitate
financiară, Universitatea Babeş‐Bolyai, Cluj‐Napoca.
[74] Rizov M., Walsh P.P. (2005), Linking Productivity to Trade in the
Structural Estimation of Production within UK Manufacturing
Industries, IIIS Discussion Paper, No. 98.
[75] Roubini N., Mihm S. (2010), Economia crizelor, Editura Publica,
Bucureşti.
[76] Stein J.L. (1966), Money and Capacity Growth, Journal of Political
Economy, Vol. 74, No. 5, octombrie.
[77] Tinbergen J. (1952), On the Theory of Economic Policy, 2nd edition,
North‐Holland Publishing Company, Amsterdam.
[78] Tobin J. (1965), Money and Economic Growth, Econometrica, Vol.
33, No. 4, octombrie.
[79] UNCTAD (2017), World Investment Report 2017, Geneva.
[80] World Input‐Output Database – WIOD (2017), Bază de date online,
disponibilă la: http://www.wiod.org/home.
[81] Yang J.H. (1977), Monetary policy and capital formation, Federal
Reserve of Saint Louis.
[82] Ziarul financiar (2018), Planurile jucătorilor din comerţul modern
în 2018: 400 mil. euro pentru 350 de magazine noi, 9 ianuarie.
317

Vol 1 - Florin Georgescu Capitalul in Romania Postcomunista

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Vol 1 - Florin Georgescu Capitalul in Romania Postcomunista

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Copyright © Editura Academiei Române şi autorul, 2018.

EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Redactor: Mihaela MARIAN, Paula NEACȘU

Bun de tipar: 01.11.2018. Format: 16/70 × 100

Povestea comunismului postcapitalist s‐a sfârșit. Începând cu anul

Mondial a generat crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite, a instituţiilor

economii de piață caracterizate prin funcționarea unor mecanisme

Prin conţinutul său, conceptul de capital prezintă o încărcătură

esențial al societăţii capitaliste şi al democraţiei din România. Analiza

se efectuează analiza dinamică a proporţiei dintre salarii şi profit în

România. Analiza acestor fenomene își are justificarea în faptul că

rezultatele economico‐sociale ale tranziției în România, inclusiv din

investițională internațională netă, investițiile străine directe, capitalul

profunzimea gândirii economice, abilitatea în analiza statistică, dăruire

Capitalul – concept și mod de formare în România postcomunistă ........... 3

1.1.1. Capitalul – definiție, rol și mod de formare

Conform dicționarului Larousse (1993), termenul capital

constituit subiectul unor ample dezbateri, ajungându‐se ca, în prezent,

mercantilist, adepții acestuia considerând că averea globală era statică,

existența și utilitatea acestei noțiuni, mai întâi sub forma sa financiară,

recunoască rata dobânzii, respectiv remunerarea avansurilor de

Rezultă că, în concepția lui Smith, manifestând un comportament

capitalului din perspectivă istorică și definește capitalul ca fiind o

a altor bunuri. Clark (1888) definește capitalul în două moduri diferite,

instituționale determinate, care recunoaște dreptul de proprietate și

Acestor popoare primitive li se impunea achiziția unor produse de care

1.1.2. Capitalul – factor de producție – și formele sale funcționale

Așa cum s‐a menționat anterior, capitalul are un rol determinant ca

Prin conținutul și acțiunea sa în economie, capitalul este diferit de

capitalul lichid) se transformă în capital productiv, prin cumpărarea

Decizia întreprinzătorului de a investi acumulările realizate este

1.1.3. Capitalul și normele morale

Profesor de logică şi de filosofie morală, Smith (1776), care

totul opuse. De aceea, Smith (1759) subliniază importanţa justiţiei sub

1.2. Capitalist și capitalism

Braudel (1979) arată că noțiunea de capitalist datează de la

decât pe cea în care pot să strângă bogății?” De altfel, gânditorul francez

De la rolul determinant din punct de vedere social al figurii

firesc. Termenul de capitalism a apărut în scrierile socialiștilor francezi

„capitalismul este sistemul economic și social întemeiat pe proprietatea

Apariția și dezvoltarea capitalismului

În țările dezvoltate, statul, ca sistem instituțional, a îndeplinit

doua jumătate a secolului al XVIII‐lea și începutul secolului al XIX‐lea. În

dezbateri în privința evaluării situației marii industrii din România, care

1.3. Particularități ale formării capitalului în România

Experiența construirii capitalismului pe ruinele socialismului este,

1.3.1. Construirea capitalismului în Europa Centrală și de Est

Paradoxul principal al marii transformării din țările Europei Centrale

apartenenței la diferite structuri ale partidului comunist și ale unor

poate construi un capitalism care să și funcționeze, fără a exista o

Centrale și de Est (Eyal et al., 1998). Unii analiști consideră că, în

sensul că vechea structură a puterii s‐a reprodus în noile condiții;

ultimii douăzeci și cinci de ani, rezultă că, examinat din multiple

de cele indigene deficitare pe piața controlată de stat, respectiv

economico‐sociale generale ale societății, a proprietății de stat, precum

1.3.2. Asimetria raportului dintre libertate și răspundere,

Principalul instrument al formării, după anul 1989, a

între drepturi și obligații cuprinse de noul cadru juridic (Georgescu,

consum la materii prime și materiale, normele de muncă, controlul

instrumentul pierderilor, antreprenorii au transferat din firme în

Un alt mecanism de redistribuire în vederea formării și acumulării

capitalului dinspre stat către o minoritate pentru care nu existau criterii