14

Contratransferul1
(1960)

Ceea ce vreau să spun în continuare poate fi pus în câteva

cuvinte.
Cred că ar trebui să folosim termenul de contratransfer așa
cum a fost el folosit la început. Putem folosi cuvintele așa cum
ne‑ar plăcea, mai ales cuvintele artificiale, ca acela de contra­
transfer. Un cuvânt cum ar fi „sine“ știe, în mod natural, mai
multe decât noi. El ne folosește și ne poate dirija. Dar contra­
trans­f er este un termen pe care îl putem face sclav, iar
parcurgerea literaturii m‑a făcut să gândesc că el se află în
pericol de a‑și pierde identitatea.
Există multă literatură în zilele noastre pe marginea acestui
termen, iar eu am încercat să o studiez. În articolul meu „Ura
în contratransfer“ (1947) — care se referă în principal la ură —
spuneam că unul dintre înțelesurile cuvântului contratransfer
ar fi acela de a descrie „anormalitatea sentimentelor de contra­
transfer, a relațiilor și a identificărilor care sunt reprimate de
1
Prezentată în cea de‑a doua parte a Simpozionului pe tema Contratransferului
organizat de Secția Medicală a British Psychological Society, Londra, la 25 noiembrie
1959 și publicată prima dată în British Journal of Medical Psychology, 33, pp. 17–21.

D.W. Winnicott
analist. Comentariul asupra acestui fapt ar fi că acel analist ar 241
mai avea nevoie de analiză…“.
Pentru a urmări motivația acestui articol, voi oferi încă două
înțelesuri posibile:
O discuție bazată pe eșecurile din analiza unui analist este
futilă. Într‑un sens, asta încheie dezbaterea.
Înțelesul cuvântului contratransfer poate fi totuși extins și
cred că am convenit cu toții să îl extindem puțin, așa încât să
folosim această ocazie ca să ne vedem munca într‑o nouă
lumină. Mă voi întoarce mai târziu la această idee. Înainte să
încep, voi cita o remarcă de la începutul unui articol al lui
Michael Fordham, în care, la rândul lui, acesta îl cita pe Jung
care protesta împotriva ideii că transferul ar fi produsul
tehnicii psihanalitice și accentua că acesta este un fenomen
general transpersonal sau social. În afară de faptul că nu știu
ce înseamnă „transpersonal“, cred că o sursă de confuzie ar fi
aceea că folosim termenul de transfer într‑un fel distorsionat
în raport cu modul în care cred că l‑a gândit Freud. Caracte­
ristica tehnicii psihanalitice este această folosire a transferului
și a nevrozei de transfer. Transferul nu este doar o problemă de
raportare sau de relații. El privește felul în care un fenomen
profund subiectiv își face apariția în mod repetat într‑o
psihanaliză. Psihanaliza constă într‑o mare măsură din amena­
jarea condițiilor pentru ca aceste fenomene să se dezvolte și
din interpretarea acestor fenomene în momentul potrivit.
Interpretarea face o legătură între fenomenul specific de trans­
fer și o mică parte din realitatea psihică a pacientului, ceea ce,
în anumite cazuri, poate însemna și o legătură cu o mică parte
din viața trecută a pacientului.
Într‑un exemplu tipic, un pacient se învârte în jurul sen­
timentelor de suspiciune și ură în relația sa cu analistul, care pot

Procesele de maturizare n Contratransferul

242 fi corelate cu pericolul de a întâlni un alt pacient sau cu în­
treruperile datorate sfârșiturilor de săptămână sau vacanțe­
lor. În timp, o interpretare poate da sens tuturor acestora nu
în  termenii evenimentelor prezente, ci în aceia ai structurii
dinamice a personalității pacientului. Ca urmare a acestei
elaborări, pacientul pierde respectiva nevroză de transfer,
pregătindu‑se să o producă pe următoarea. (Adesea munca nu
este realizată într‑un mod atât de clar, dar, din rațiuni didactice,
aceasta ar fi o descriere corectă a principiului de bază.)
Michael Fordham (1960) dădea un bun exemplu al acestui
principiu, descriind pacienta care punea întrebări. În cele din
urmă, ea a spus: „Ești la fel ca tata, niciodată nu răspunzi la
întrebări“. Adesea un pacient va oferi indicii pe baza cărora
analistul să poată interpreta într‑un mod fructuos, numai că în
acest caz o mică parte (dar o parte importantă) a interpretării
a fost adusă chiar de către pacientă și, fără îndoială, analistul a
putut să o angreneze apoi în cadrul unei interpretări mai
complete.
Simt nevoia să fac această discuție preliminară pentru că, în
cazul în care nu ne punem de acord în ceea ce privește ter­
menul de transfer, nu ar trebui să începem discuția despre
contratransfer.
Poate ar trebui să reamintesc că o parte dintre termenii pe
care îi folosește dr. Fordham nu mă ajută în niciun fel, pentru
că ei aparțin jargonului conversației jungiene. Și el ar putea
să‑mi spună, la rândul lui, care dintre cuvintele mele îi sunt
inutile. Mă refer la: transpersonal, inconștient transpersonal,
ideal analitic transpersonal, arhetipal, componente contra­
sexuale ale psihicului, animus, anima, conjuncția dintre animus
și anima.

D.W. Winnicott
 Nu se poate comunica cu mine cu aceste cuvinte. Pentru 243
unii din acest auditoriu, ei sunt termeni casnici, pentru alții, ei
nu au niciun înțeles precis.
Ar trebui să fim în același fel grijulii cu termenii folosiți în
feluri diferite de către diversele grupări profesionale: Eu, incon­
știent, iluzoriu, sintonic (a reacționa sintonic), analiză etc.
Mă pot întoarce acum la subiectul fenomenelor de trans­
fer–contratransfer și pot examina ce se întâmplă în viața pro­
fesio­n ală în general. Nu e așa că viața profesională este
oarecum diferită de viața de zi cu zi?
Toate acestea au început cu Hipocrate. Probabil că el a fon­
dat atitudinea profesională. Jurământul medical dă imaginea
unui bărbat și a unei femei care sunt o versiune idealizată a
bărbatului și a femeii obișnuiți de pe stradă. Cu toate acestea,
așa suntem noi atunci când suntem angajați profesional. În
jurământ este inclusă și promisiunea că nu vom comite adulter
cu pacientul. În aceasta vom găsi o recunoaștere deplină a
unuia dintre aspectele transferului și anume nevoia pacientului
de a‑l idealiza pe doctor, de a se îndrăgosti de el și de a visa.
Freud a dat seamă de dezvoltarea unei întregi pleiade de fe­
no­mene subiective în cadrul relației profesionale. Analiza perso­
nală a analistului reprezenta, de fapt, o recunoaștere a faptului
că analistul se găsește sub presiunea de a menține o atitudine
profesională. Folosesc acest mod de a mă exprima în mod inten­
ționat. Nu spun că analiza analistului e destinată să îl elibereze
pe acesta de nevroză, ci să îi mărească stabilitatea caracterului și
maturitatea personalității, aceasta fiind baza muncii sale și a
capacității noastre de a menține o relație profesională.
O atitudine profesională poate fi, desigur, construită și pe
baza apărărilor și a inhibițiilor și a unei ordini obsesionale, iar

Procesele de maturizare n Contratransferul

244 sugestia mea este că tocmai în această privință psihoterapeutul
se află sub o presiune specială, deoarece orice structurare a
apărărilor Eului său îi scade capacitatea de a ieși în întâmpinarea
unor situații noi. Psihoterapeutul (analist sau psiholog analitic)
trebuie să rămână vulnerabil și, în același timp, să‑și mențină
rolul profesional în timpul orelor sale de lucru. Cred că e mai
ușor de obținut un analist care să se comporte corect din punct
de vedere profesional decât un analist care (purtându‑se corect
în același timp) să își păstreze vulnerabilitatea datorată unei
organizări flexibile a apărărilor. (Fordham se referă la aceeași
idee folosind propriul limbaj.)
În psihanaliză, fenomenele de transfer sunt folosite mult
mai pe deplin decât, de exemplu, în munca socială. Acest lucru
îi conferă analistului un avantaj față de lucrătorul social, dar
trebuie să reamintim și de avantajele pe care le păstrează lu­
crătorul social, căci acesta, lucrând cu funcțiile Eului pacien­
tului, se află într‑o poziție mai favorabilă pentru a lega nevoile
Eului pacientului de aportul social. Ca analiști, suntem adesea
împiedicați în această privință, deoarece aceasta nu este func­
ția noastră.
În psihanaliză, nevroza de transfer este în mod caracteristic
derivată din Se. În munca socială, un bărbat poate să‑i spună
lucrătorului social: „Îmi aduci aminte de mama mea“. Nu
trebuie făcut nimic cu asta, trebuie eventual doar ca lucrătorul
social să creadă în această afirmație. În analiză, analistul va
primi indicii pentru a putea interpreta nu numai transferul de
sentimente de la mamă la analist, ci și elementele pulsionale
inconștiente ce sunt subiacente acestuia și conflictele ce sunt
stârnite de acesta, respectiv apărările care sunt organizate. În
acest fel, inconștientul începe să aibă un echivalent conștient și

D.W. Winnicott
să devină un proces viu care implică persoane, să devină un 245
fenomen acceptabil pentru pacient.
Pacientul se va întâlni, în mod cert, cu atitudinea profesio­
nală a analistului și nu cu bărbatul sau femeia nedemnă de
încredere care suntem, de fapt, în viața noastră privată.
Vreau mai întâi să clarific această observație, deși poate că
mai târziu voi modifica ceea ce spun aici.
Vreau să afirm că analistul la lucru se află într‑o stare spe­
cială, și anume atitudinea sa este profesională. Munca sa se desfă­
șoară într‑un cadru profesional. În acest cadru, presupunem
o libertate a analistului față de tulburările de caracter și per­
sonalitate care ar putea face ca relația profesională să nu poată
fi întreținută sau care ar face ca aceasta să poată fi menținută
doar cu costuri extreme, implicând apărări excesive.
Atitudinea profesională seamănă, într‑un fel, cu simbolismul
prin faptul că ea presupune o distanță între analist și pacient.
Simbolul umple spațiul dintre obiectul subiectiv și obiectul
care este perceput obiectiv.
Se va putea constata că în acest punct mă aflu în dezacord
cu una dintre afirmațiile lui Fordham, deși ceva mai târziu voi
fi de acord cu el. Afirmația cu care mă aflu în dezacord este
următoarea: „El [Jung] compară relația analitică cu o interac­
țiune chimică și continuă cu ideea că tratamentul nu ar putea
«în niciun fel… să fie altceva decât produsul influenței reci­
proce, în care atât ființa întreagă a doctorului, cât și aceea a
pacientului joacă un rol»“. Mai târziu, el este foarte convingător
în a afirma că este inutil ca analistul să ridice apărări de tip
profesional împotriva influențelor pacientului și continuă:
„Facând aceasta, el nu reușește decât să își nege utilizarea unui
foarte important organ de simț“.

Procesele de maturizare n Contratransferul

246 Aș prefera să rămân în amintiri drept cel care susținea că
între pacient și analist se situează atitudinea profesională a
ana­listului, tehnica sa, munca pe care acesta o face cu mintea.
Pot să spun asta fără frică, pentru că eu nu sunt intelectual
și, de fapt, cea mai mare parte a muncii mele o fac, ca să spun
așa, cu Eul corporal. În același timp, gândesc că îmi fac treaba
cu puțin efort, dar cu un efort conștient. Ideile și sentimentele
ajung la mintea mea, iar eu le examinez și le evaluez cu grijă
înainte de a face o interpretare. Asta nu înseamnă că senti­
mentele nu sunt implicate. Pe de o parte, se poate să mă doară
stomacul, dar de obicei asta nu afectează interpretările mele,
iar pe de altă parte, e posibil să fi fost, în vreun fel, stimulat
erotic sau agresiv de către o idee pe care am primit‑o de la
pacient, dar, de asemenea, acest fapt de obicei nu îmi afectează
munca interpretativă, ce spun, cum spun sau când spun.
Analistul este obiectiv și constant în timpul orei, el nefiind
un salvator, un profesor, un aliat sau un moralist. Efectul im­
portant al analizei personale a unui analist este acela că a
întărit Eul propriu al acestuia într‑o asemenea măsură, încât el
să poată să rămână implicat în mod profesional, și încă fără prea
multă solicitare.
În măsura în care toate acestea sunt adevărate, înțelesul
termenului de contratransfer nu poate fi decât suma trăsăturilor
nevrotice care tulbură atitudinea profesională și perturbă cursul
procesului analitic, cum ar fi fost acesta determinat de pacient.
În opinia mea, toate acestea sunt valabile în măsura în care
diagnosticul pacientului se încadrează în anumite limite, iar
acum aș dori să descriu tipurile de diagnostic care, cel puțin în
opinia mea, schimbă întreaga problemă și mă fac să fiu de
acord cu afirmațiile pe care tocmai le‑am dezaprobat. Subiectul

D.W. Winnicott
pe care îl discutăm acum este rolul analistului, iar acest rol 247
trebuie să varieze în funcție de diagnosticul pacientului. Nici­
unul dintre vorbitori nu a avut destul timp pentru a se referi
mai pe larg la problema de diagnostic (deși Fordham l‑a citat
pe Jung: „Este clar că oricum el este sigur că pacientul poate
avea efecte foarte drastice asupra analistului și că aceasta poate
induce manifestări patologice în el“. El afirmă că acest lucru
este în mod special valabil când sunt tratate cazuri‑limită. Jung
dezvoltă această temă într‑un mod interesant).
Voi vorbi acum de pe o poziție diferită, schimbarea pro­
venind din faptul că mă voi referi la gestionarea și tratamentul
cazurilor‑limită pentru care termenul de psihotic este mai
potrivit decât acela de nevrotic. Ținând însă cont de faptul că
majoritatea oamenilor care se prezintă la noi pentru psihanaliză
nu sunt psihotici, studenții trebuie să fie învățați la început
analiza cazurilor nonpsihotice.
Vă veți aștepta să folosesc termeni ca nevroză, psihoză sau
isterie, tulburare afectivă și schizofrenie, dar nu voi face acest
lucru în clasificarea cazurilor de care ne ocupăm aici.
Există două tipuri de cazuri care, în opinia mea, alterează
complet atitudinea profesională a terapeutului. Primul este
pacientul cu o tendință antisocială, iar celălalt este pacientul care
are nevoie să regreseze. Primul, pacientul cu o tendință antisocială
mai mult sau mai puțin accentuată, se află într‑o permanentă
reacție la o deprivare. Terapeutul este forțat de către boala
pacientului, sau de către jumătatea plină de speranță a bolii
pacientului, să corecteze și să continue în a corecta eșecul
suportului Eului care a schimbat cursul vieții pacientului.
Singurul lucru pe care poate să îl facă terapeutul, în afară de a
fi prins în această poveste, ar fi să folosească tot ce se întâmplă

Procesele de maturizare n Contratransferul

248 într‑o încercare de a reconstitui povestea originală a deprivării
sau a deprivărilor, așa cum au fost percepute și resimțite ele de
către pacient, când acesta era copil. Ele pot implica sau nu un
travaliu cu inconștientul pacientului. Un terapeut angajat pe
de‑a‑ntregul în munca cu pacienți care prezintă o tendință anti­
socială nu se va situa într‑o poziție potrivită pentru a înțelege
tehnica psihanalitică, modurile de operare ale transferului sau
interpretarea nevrozei de transfer. Încercăm să evităm să dăm
studenților noștri în psihanaliză cazuri antisociale spre trata­
ment, tocmai pentru că psihanaliza nu poate fi învățată pe
astfel de cazuri. Aceste cazuri pot fi mai bine abordate în alte
feluri, chiar dacă psihanaliza poate fi uneori o adăugire folo­
sitoare. Voi lăsa deoparte alte considerații care ar putea fi fă­
cute pe marginea tendinței antisociale.
Celălalt tip de pacienți la care mă refer sunt aceia care vor
avea nevoie de o regresie. Acești pacienți au nevoie, pentru ca
o schimbare majoră să aibă loc, să treacă printr‑o etapă de
dependență infantilă. Nici pe baza acestor cazuri psihanaliza
nu poate fi învățată, ci doar aplicată într‑o formă modificată.
Dificultatea rezidă în aceste cazuri în diagnostic, în detectarea
falsității personalității false ce ascunde sinele adevărat imatur.
Pentru ca sinele adevărat să iasă la iveală într‑un astfel de caz
trebuie ca pacientul să sufere ca parte a tratamentului o pră­
bușire psihică, iar analistul va trebui să fie capabil să joace
rolul mamei pacientului‑bebeluș. Acest lucru înseamnă a oferi
un suport masiv pentru Eu. Va fi necesar ca analistul să rămâ­
nă orientat spre realitatea exterioară și în același timp să fie
iden­tificat sau chiar fuzionat cu pacientul. Acesta din urmă
trebuie să devină foarte dependent, poate absolut dependent,
această sintagmă exprimând adevărul chiar când există o parte

D.W. Winnicott
sănătoasă a personalității pacientului care în tot acest timp 249
acționează ca un aliat al analistului, indicându‑i acestuia cum
ar trebui să se comporte.
Veți constata că argumentația mea se află acum în acord cu
afirmațiile lui Fordham.
Putem argumenta și în acest caz că analiștii care lucrează în
principal cu pacienți care devin în acest fel foarte dependenți
pot eșua în a înțelege și învăța tehnica psihanalitică bazată pe
tra­t amentul majorității pacienților, cei a căror dependență
infan­tilă a fost gestionată cu succes de mamele și tații lor. (Nu
cred că poate fi pus îndeajuns accentul asupra faptului că cei
mai mulți oameni ajunși în analiză au nevoie de tehnica
psihana­litică clasică, aceea caracterizată de o atitudine profe­
sională a analistului aflată între pacient și analist.)
Per contra, analistul clasic, acela care și‑a învățat meseria și
care este încrezător în capacitatea sa de a se confrunta cu ne­
vroza de transfer, așa cum se dezvoltă aceasta și se redezvoltă
în mod repetat, are multe de învățat de la aceia care îngrijesc
și care încearcă să facă psihoterapie cu acei pacienți care tre­
buie să depășească etapele dezvoltării emoționale care aparțin
de drept celei mai timpurii copilării.
Privind lucrurile din această perspectivă modificată, refe­
rindu‑ne la pacienți diagnosticați ca psihotici sau schizofrenici
și la un transfer dominat de nevoia pacientului de a regresa la
dependența infantilă, mă simt pregătit să fiu de acord cu cea
mai mare parte a observațiilor doctorului Fordham, despre
care sunt totuși de părere că nu au fost îndeajuns corelate de
el cu clasificarea pacienților, din lipsa timpului disponibil.
Pacientul psihotic la limită penetrează treptat prin barie­
rele  pe care eu le‑am numit tehnica analitică și atitudinea

Procesele de maturizare n Contratransferul

250 profesională, forțând o relație directă de un tip primitiv, chiar
până la limita fuziunii. Acest lucru este făcut într‑o manieră
treptată și ordonată, iar recuperarea este în mod corespunză­
tor ordonată, cu excepția cazurilor în care este parte a bolii ca
haosul să trebuiască să domnească în mod suprem, atât în
afară, cât și înăuntru.
În formarea psihanaliștilor sau a altor profesioniști clinicieni
trebuie să nu plasăm studenții în poziția de a fi confruntați cu
nevoile primitive ale pacienților psihotici, deoarece puțini vor
fi capabili să le suporte și puțini vor putea să învețe ceva din
astfel de experiențe. Pe de altă parte, într‑o practică psihana­
litică bine organizată își pot găsi locul și câțiva pacienți care își
croiesc drum dincolo de frontiera profesională și care ne supun
la aceste solicitări și probe pe care se pare că le includem în
această discuție sub numele de contratransfer. Aș putea pune
și problema reacțiilor analiștilor. De fapt mi‑e greu să ratez
această ocazie de a discuta sumedenia de lucruri prin care eu
însumi am trecut și pe care aș putea să le leg de ideile avansate
de doctorul Fordham. De exemplu, am fost lovit de o pacientă.
Ce am spus nu poate fi publicat. Nu a mai fost vorba de o in­
terpretare, ci de o reacție la un eveniment. Pacienta a trecut de
granița profesională și a obținut un pic din mine cel real,
și  cred că l‑a resimțit ca real. Numai că o reacție nu este
contratransfer.
Nu ar fi mai potrivit să lăsăm din acest moment termenul de
contratransfer să revină la înțelesul său de element pe care sperăm
să îl eliminăm prin selecția cazurilor, analiză și formare a ana­
liștilor? Acest gest ne‑ar lăsa spațiul necesar discutării atâtor
lucruri interesante pe care le pot face analiștii cu pa­c ienții
psihotici care se află temporar într‑o stare de regresie și de

D.W. Winnicott
dependență și în raport cu care am putea folosi termenul lui 251
Margaret Little: răspunsul total al analistului la nevoile pacien­
tului. Sub acest titlu, sau sub un altul similar, ar putea fi spuse
multe lucruri despre felul în care un analist ar putea folosi
propriile reacții conștiente și inconștiente la impactul pacien­
tului psihotic sau al părții psihotice a pacientului asupra sa și
despre efectul pe care îl au acestea asupra atitudinii profe­
sionale a analistului. Eu sunt unul dintre aceia care au scris
puțin și au vorbit mult pe marginea acestui subiect care îi
interesează în egală măsură pe analiștii jungieni și pe cei
freudieni. El poate forma, și ar trebui să formeze, într‑adevăr,
o bază pentru discuții ulterioare, dar cred că numai dezorien­
tare poate rezulta din încercarea de a extinde, în scopul de a
acoperi toate aceste elemente, cuvântul aflat în titlul acestui
simpozion: contratransferul.

Procesele de maturizare n Contratransferul