Tema 1

POGORÂREA DUHULUI SFÂNT ŞI ÎNCEPUTUL BISERICII.

CONSTITUȚIA TEANDRICĂ A BISERICII

A. POGORÂREA DUHULUI SFÂNT ŞI ÎNCEPUTUL BISERICII

Prin Întruparea, viaţa de ascultare, Răstignirea, Învierea şi Înălţarea Fiului lui Dumnezeu ca
om, s-a pus în pârga firii nostre asumate de El, temelia mântuirii noastre.
Însă mântuirea propriu-zisă se înfăptuieşte abia prin sălăşluirea în noi a lui Hristos, cu trupul
purtat de El, înviat, înălţat şi deplin pnevmatizat, sau umplut de Duhul Sfânt şi devenit prin
aceasta deplin transparent. Sălăşluirea aceasta produce BISERICA!
Biserica este finalizarea acţiunilor mântuitoare, începută prin Întrupare.
Biserica este actul 5 al acestei opere de mântuire, dacă Întruparea, Răstignirea, Învierea şi
Înălţarea sunt primele 4 acte mântuitoare. În acest act, toţi cei ce cred, primesc pe Cuvântul ca
Ipostas fundamental, prin trupul Său extins în noi.
Teoria creștinismului apusean despre mântuire constă în rezolvarea juridică exterioară a
diferendului dintre Dumnezeu și oameni, Bisericii fiind întemeiată juridic pe cruce și având mai
mult un caracter instituţional decât unul sfinţitor şi îndumnezeitor.
Dar Hristos ne mântuieşte, întrucât Se sălăşluieşte în noi prin Duhul Sfânt. Prin aceasta,
iradiază în noi din trupul Lui pnevmatizat puterea mântuitoare şi îndumnezeitoare a noastră.
Coborârea Duhului Sfânt este cea care dă existenţă reală Bisericii. Totodată coborârea
Duhului Sfânt pune începutul sălăşluirii trupului îndumnezeit al lui Hristos în celelalte fiinţe
umane, deci această pogorâre este actul de trecere la lucrarea mântuitoare a lui Hristos în
umanitatea Sa personală şi extinderea acestei lucrări în celelalte persoane umane. Prin cele 4 acte
(Întrupare, Răstignire, Înviere și Înălțare) Hristos pune temelia Bisericii în trupul Său, iar
Biserica ia fiinţă virtual.
Viaţa dumnezeiască extinsă din trupul lui Hristos îndumnezeit şi transparent în credincioşi
este Biserica. Această viaţă iradiază din trupul Său ridicat la deplina stare de pnevmatizare prin
înălţarea şi aşezarea Sa de-a dreapta Tatălui.
Biserica aflată virtual în trupul lui Hristos, ia fiinţă prin iradierea Duhului Sfânt din trupul
Său în celelalte fiinţe umane, fapt care începe la Rusalii, când Duhul Sfânt coboară peste
Apostoli, făcându-i primele mădulare ale Bisericii. Apostolii au fost primii credincioşi în care s-a
extins puterea trupului pnevmatizat al lui Hristos. Fără Biserică, opera de mântuire a lui
Hristos nu s-ar putea realiza.
Prin trimiterea Duhului Sfânt nu se realizează o înlocuire a lui Hristos. Duhul Sfânt nu preia
opera sau lucrarea lui Hristos. Duhul Sfânt trebuie socotit totdeauna ca Duhul lui Hristos, deci nu
trebuie în nici un fel despărţit de Hristos. E falsă imaginea unui Hristos în cer şi a Duhului Sfânt
în Biserică, pentru că astfel nu se ia în serios unitate Persoanelor Treimice.
Prin Duhul Sfânt pătrunde în inimi însuşi Hristos, dar aceasta întrucât trupul Său S-a
pnevmatizat prin Duhul, care a penetrat şi copleşit cu totul trupul lui Hristos. Sf. Ioan Gură de
Aur:,,Precum Hristos a spus despre sine ,,Iată Eu sunt cu voi până la sfârșitul zilelor”și de aceea
putem serba Epifania(Crăciunul) pururea, așa și despre Duhul a spus:,,Voi fi cu voi în veac”și de
aceea putem serba și Cincizecimea pururea. Ba putem prăznui chiar în fiecare zi atât Învierea cât
și Cincizecimea, pentru că în fiecare zi e atât Duhul Sfânt cât și Domnul înviat cu noi...”
Unirea indisolubilă între prezenţa şi lucrarea Duhului şi a Fiului în noi este arătată şi în
faptul că lucrarea Duhului Sfânt constă în a ne face tot mai mult după chipul Fiului, adică fii
adoptivi ai Tatălui.
Sfântul Chiril al Alexandriei spune: „Deci, fiindcă Fiul se sălăşluieşte în noi prin Duhul
Său, spunem că suntem chemaţi la filiaţia duhovnicească”.
p. 205 => Sf. Grigorie Palama-Fiul trebuie să Se înalțe ca om la Tatăl pentru ca să trimită
pe Duhul chiar de la sânul Tatălui de unde purcede. Sf. Ioan Gură de Aur. ,,căci firea noastră
s-a urcat înainte cu zece zile pe tronul împărătesc și Duhul Sfânt a coborât azi la firea
noastră...Voind să arate că a împăcat pe Tatăl cu firea noastră, I-a trimis îndată darurile
împăcării...”
Prin Fiul noi am intrat în intimitatea iubirii infinite a lui Dumnezeu şi această infinitate a
iubirii dumnezeieşti iradiază asupra noastră şi în noi prin Duhul Sfânt.
Duhul Sfânt ne vine ca purtător al infinităţii iubirii Tatălui faţă de Fiul Său, iar această
infinitate ne îmbrăţişează prin Fiul şi pe noi şi ni se comunică şi nouă prin transparenţa Fiului.
Duhul vine în noi prin transparenţa trupului lui Hristos.
În trupul deplin pnevmatizat al lui Hristos, Duhul Sfânt Se află ca persoană plină de
iniţiativă iubitoare, la fel cum se află în Hristos ca Dumnezeu din veşnicie. Astfel, Duhul Sfânt
iese pe primul plan al lucrării pentru sensibilizarea noastră.
DUHUL ce ni Se comunică din Hristos ca PERSOANĂ, face deplin evident pe HRISTOS ca
PERSOANĂ şi ne face comunicabilă într-un mod accentuat, puterea lui Hristos Însuşi.
Duhul Sfânt ne pătrunde cu prezenţa Lui, datorită faptului că trupul omenesc al Domnului,
INEL DIN UMANITATEA NOASTRĂ, s-a făcut deplin transparent pentru infinitatea
dumnezeiască îndreptată spre noi.
Pe măsură ce Hristos îşi făcea tot mai clar Ipostasul Său, Se făcea tot mai clar şi Duhul ca
Ipostas. (p. 207), Sf. Grigorie Palama:,,Faptele minunate săvârșite prin trupul Domnului, care-
L arătau pe Hristos ca fiind Unul-Născut al lui Dumnezeu, într-un ipoatas propriu, unit cu noi în
zilele de pe urmă, au luat sfârșit. Încep acum să se săvârșească cele care-L arată pe Duhul Sfânt
într-un ipostas propriu, ca să cunoaștem și să aprofundăm prin meditație marea și vrednica de
închinare taină a Sfintei Treimi...”
 Sf. Chiril de Alexandria:,,Noi nu posedăm numai harul, ci pe Duhul Însuși, Care rămâne în
noi”, Paul Evdokimov „În timpul lucrării pământeşti a lui Hristos, relaţia între oameni şi
Duhul Sfânt nu se efectua decât prin şi în Iisus Hristos. După Cincizecime, relaţia cu Hristos nu
se efectuează decât prin şi în Duhul Sfânt. Alături de domnia lui Hristos se instaurează domnia
Duhului”.
În timpul vieții pământești a lui Hristos, Duhul nu era deplin revelat ca Dumnezeu și de
aceea nici Hristos nu Se revela deplin ca ipostas dumnezeiesc.
După Înălțare prin arătarea deplină a Duhului, este cunoscut în mod sporit și Hristos ca
Dumnezeu. Hristos Se revelează deplin ca ipostas dumnezeiesc prin faptul că prin El Se
revelează Duhul Însuși ca ipostas. Duhul Sfânt S-a arătat la începutul radierii Lui ca ipostas din
omenitatea lui Hristos
La Cincizecime prin pogorârea Duhului Sfânt ia fiinţă Biserica în mod concret, întrucât
acum Hristos coboară pentru prima dată în inimi.
• Expresia „Duhul Sfânt rămâne în Biserică” este adevărată în sensul că Hristos, aflându-se
ca om pe tronul dumnezeiesc alături de Tatăl, Se află în acelaşi timp şi în inimile celor ce cred şi
în comuniunea dintre ei adică în Biserică. Duhul Sfânt iradiind din Hristos, iradiază din
Biserică, în care sălășluiește Hristos.
• Dar Hristos e și pe tronul dumnezeiesc și iradiază și de acolo continuu în cei credincioși și
astfel, Duhul Sfânt iradiind din Hristos, iradiază deci și de dincolo de Biserică (adică dincolo de
intimitatea comuniunii credincioșilor). De aceea Biserica îl are, pe de o parte, continuu pe Duhul
în ea, pe de altă parte Îl cere continuu. Îl cere întrucât Îl are, căci Duhul îi dă putere să-L ceară
prin rugăciune ca să vină și mai mult. ,,De asemenea și Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre,
căci noi nu știm să ne rugăm cum trebuie, ci Însuși Duhul Se roagă pentru noi cu suspine
negrăite” (Romani 8, 26).
Astfel Biserica ia ființă și se menține în Hristos prin Duhul Sfânt, Care se pogoară la Rusalii
și rămâne în ea, dar și vine continuu în ea.
Duhul Sfânt și Hristos care rămân în Biserică și în credincioși nu sunt statici pentru că nu
sunt puteri impersonale ci persoane. Iar persoanele sunt mereu în mișcare, mereu vor să se
comunice și mai mult.
Duhul Sfânt ipostatic Se coboară în chip de limbi de foc împărțite peste toți Apostolii, ca să
arate: 1) voința lui Hristos de a extinde puterea dumnezeiască și sfințenia firii Sale omenești
peste toată creația umană; ca să arate voința lui Hristos de a cuprinde în Biserică, adică în
iubirea Lui, toată lumea, unificată în această unire; 2) voința lui Hristos ca în această unitate să
se mențină identitatea fiecărei persoane.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Precum atunci, la turnul Babel, limbile au împărțit
lumea, așa acum limbile au unit-o și au adus la armonie (într-o simfonie) cele dezbinate[...] De
aceea limbile au chipul focului, pentru că focul arde tot ce e rău, tot ce dezbină”.
Opera de mântuire, al cărui fundament a fost pus în natura omenească a lui Hristos este dusă
la îndeplinire în forma Bisericii, care este unirea noastră cu Dumnezeu și între noi. De aceea
starea de mântuire echivalează cu apartenența bisericească, cu participarea comună la trupul lui
Hristos. În baza Ipostasului Său divin și a stării Sale de jertfă, Hristos vrea și poate să-i adune pe
toți, extinzându-Se în ei prin Duhul Sfânt, Care le imprimă aceeași dispoziție de jertfă din trupul
lui Hristos.
Duhul Sfânt apare în chip de limbi de foc peste toți Apostolii ca să ne arate că Duhul nu se
află cu adevărat decât în comuniunea Bisericii, sau unde e Biserica.
Duhul nu s-a pogorât doar în limbi de foc ci și însoțit de ,,un vuiet ca de vijelie, care a
umplut toată casa unde ședeau Apostolii”(Fapte 2,2) . Prin aceasta se indică puterea de care au
fost umpluți primii membri ai Bisericii. Biserica ,,Cerul pe pământ”, având pe Cuvântul
întrupat sălășluit în ea cu puterea lui continuu îndumnezeitoare și unificatoare.

B. CONSTITUȚIA TEANDRICĂ A BISERICII

1) Hristos și umanitatea unită cu El și în El

-Biserica trupul tainic al lui Hristos. Hristos, capul ei

-Fundamentul Bisericii – Fiul lui Dumnezeu cel întrupat
-Biserica imprimată de jertfa lui Hristos. Relaţia cu Tatăl
-Biserica pnevmatizată prin Duhul lui Hristos cel înviat.

a) Biserica trupul tainic al lui Hristos. Hristos, capul ei

Biserica este unirea a tot ce există, este destinată să cuprindă tot ce există: Dumnezeu și
creație. Biserica este împlinirea planului etern al lui Dumnezeu adică atotunitatea.
În Biserică este:
- ETERNUL și TEMPORALUL, ultimul destinat să fie copleșit de eternitate;
-NECREATUL și CREATUL, ultimul destinat să fie copleșit de necreat, să se
îndumnezeiască;
- SPIRITUALUL și MATERIA, ultima destinată spiritualizării;
- CERUL și PĂMÂNTUL penetrat de cer;
- NESPAȚIALUL și SPAȚIALUL;
- eu și tu, eu și noi, noi și voi, uniți în Tu divin, sau în relație dialogică directă cu El.
În Biserică toate sunt unite dar neconfundate în această unitate.
Biserica este imanentul care are în ea transcendentul, comunitatea treimică de Persoane
plină de o nesfârșită iubire față de lume.
Biserica este Hristos extins cu trupul Său îndumnezeit în umanitate.
Dacă Fiul lui Dumnezeu n-ar fi luat trup și nu l-ar fi îndumnezeit prin Înviere și Înălțare, ar fi
lipsit inelul de legătură între Dumnezeu și creație.
 Biserica are astfel o constituție teandrică. Conținutul ei constă din Hristos unit după fire cu
Tatăl și cu Duhul, și după firea omenească cu noi. (p 216),,Și El(Hristos) este capul trupului
Bisericii”(Col. 1,18). Bis. se structurează ca un întreg armonios, în care fiecare mădular
îndeplinește lucrarea corespunzătoare lui.
b) Fundamentul Bisericii – Fiul lui Dumnezeu cel întrupat
Hristos e capul Bisericii întrucât a asumat pârga firii noastre, a acceptat starea de jertfă și a
biruit moartea.
Încă prin Întrupare, Hristos „luând pârga umanității” (Sf. Chiril al Alexandriei), a asumat
trupul Bisericii, întrucât „în firea omenească asumată de El a fost cuprinsă și recapitulată
toată omenirea” (Ioannis Karmiris).
Sfinții Părinți nu-L văd pe Hristos cap al Bisericii în mod separat prin Întrupare, sau prin
Răstignire, sau prin Înviere, ci prin toate acestea legate între ele. Prin Întrupare, Hristos a pus
doar prima temelie a Bisericii, luând pârga firii noastre. Trupul asumat de Hristos devine temelia
Bisericii și întrucât acesta a devenit deplin pnevmatizat și transparent pentru infinita viață
dumnezeiască El se face mediul prin care primim această viață și noi.
Ca să fie cap al Bisericii, Hristos trebuie să aibă ceva comun cu cei ce constituie trupul Lui,
dar în același timp trebuie să aibă poziția specială de cap, adică să aibă și ceva deosebit de toți
cei ce constituie trupul Lui.
Prin calitatea Sa de DUMNEZEU dar pi prin calitatea TRUPULUI SĂU ÎNVIAT, Hristos e
capul prin excelență al întregii creații, fiind ridicat mai presus de tot ce e omenesc și creat.
Ca să fie cap al umanității Fiul lui Dumnezeu trebuie să aibă ceva în Sine care-L face apt
pentru aceasta, la fel și umanitatea trebuie să aibă ceva în sine care o face aptă ca Fiul lui
Dumnezeu să se facă om și să devină capul ei.
Această adecvarea lui Dumnezeu-Cuvântul cu umanitatea și a umanității cu Dumnezeu-
Cuvântul a stat mai întâi la temelia unirii celor două firi în Persoana lui Dumnezeu-Cuvântul.
Între Ipostasul Cuvântului lui Dumnezeu și trupul asumat de El și între Hristos Cel întrupat și
corpul umanității, între capul Hristos și trupul Bisericii e o diferență infinit mai mare, dar
există și o adecvație datorită căreia Fiul lui Dumnezeu se poate încadra în umanitate și
încadrează umanitatea în Sine și îi deschide orizonturile infinite de lumină și de viață ale
Dumnezeirii.
Asumând umanitatea ca chip al Său, Logosul dumnezeiesc o face tot mai deplin asemenea
Sieşi. Fiind capul Bisericii mădularele ei sunt imprimate de umanitatea asumată de Hristos ca
model al Lui. Dar face aceasta în măsura în care fiecare din mădulare se sileşte să devină mai
asemenea Cuvântului întrupat.
Sfântul Chiril al Alexandriei spune că „Hristos zideşte Biserica din pietre inteligibile”.
 Biserica este clădită din oameni, iar în clădirea sau în comuniunea alcătuită din ei intră însuşi
Fiul lui Dumnezeu prin faptul că S-a făcut om. El intră totuşi dar ca „piatra cea din capul
unghiului”.
Având pe Hristos cap, umanitatea se poate transcende pe sine, ajutată de acest ipostas
fundamnetal şi totuşi coborât în rândul ipostasurilor umane.
c) Biserica imprimată de jertfa lui Hristos. Relaţia cu Tatăl
Prin întrupare Cuvântul lui Dumnezeu a săvârșit numai actul de reașezare a Lui în poziția de
cap al omeniri în vederea mântuirii. Mai trebuie să contribuie și natura omenească asumată la
străbaterea unui drum și la împlinirea unor acte prin care Cuvântul cel întrupat urmează să o facă
deplin capabilă pentru acest rol al Său de cap, ca om în raport cu umanitatea. Mântuirea noastră
se va înfăptui doar dacă vom face în mod liber, sub conducerea Capului-Hristos, un drum
asemănător aceluia pe care l-a făcut pârga noastră în El pentru a ajunge la starea deplinei
îndumnezeiri.
Efortul naturii umane în Hristos face posibil efortul nostru în Biserică şi este exemplar pentru
acesta.
Natura umană în Hristos trebuia să învingă prin ascultarea desăvârşită şi iubitoare de voia Lui
dumnezeiască, afectele înrobitoare intrate în firea noastră prin păcat. Hristos ține umanitatea Sa
deplin deschisă infinității lui Dumnezeu prin starea ei de jertfă și ne comunică și nouă această
stare în Biserică, dacă ne deschidem și noi orizonturilor în care a fost ridicată umanitatea Sa.
Sfântul Chiril al Alexandriei spune că numai însuşindu-ne starea de jertfă a lui Hristos
putem intra şi noi la Tatăl. Numai în starea de bună mireasmă a acestei jertfe suntem bineplăcuţi
lui Dumnezeu, adică numai renunţănd la noi putem realiza relaţia de iubire nesfârşită cu
Dumnezeu cel veşnic şi nesfârşit în iubire.
A ne aduce jertfă lui Hristos înseamnă a renunţa la egoismul nostru care ne mărgineşte. P
227, a renunţa la păcate (formele variate ale egoismului). Jertfa noastră ia astfel forma virtuţilor.
Virtuțile, deschideri iubitoare către Dumnezeu după asemănarea lui Hristos, care este „ființa
virtuților” după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Biserica este o comuniune de iubire scăldată în relațiile infinitei iubiri treimice.
În Biserică suflă Duhul iubirii dintre Tatăl și Fiul care aduce și sădește în oameni iubirea
filială față de Tatăl.
Hristos iubindu-ne nu vrea să stea singur ca jertfă iubitoare în fața Tatălui, nu vrea să obțină
doar pentru sine ca om iubirea Tatălui, ci și pentru frații lui întru umanitate.
Nu se înfățășează pe Sine în fața Tatălui ci pe noi în Sine, care am căzut de la ochii Lui din
pricina neascultării. În Hristos am dobândit apropierea și îndrăznirea pentru a intra în Sfânta
Sfintelor.
În Hristos am intrat și înaintăm în infinitatea vieții și iubirii lui Dumnezeu, care izvorăște din
Tatăl, deoarece această infinitate ni s-a făcut accesibilă prin jertfa care ne duce la înviere.
 Noi nu trebuie să murim de moarte sângeroasă ca Hristos, deoarece nu în noi se biruiește, ca
în pârga umanității moartea. Astfel jertfa noastră este renunțarea continuă la păcate ca forme
ale egoismului, ia forma virtuților și sporirii continue în ele, au un caracter dinamic și
neîntrerupt. Virtuțile sunt formele și gradele deschiderii noastre fără sfârșit spre Tatăl și spre
semenii noștri prin iubire, în Hristos. Ne deschidem Tatălui la început prin credință, apoi prin
ascultare, prin înfrânare, prin răbdare, prin smerenie ca grade ale depășirii noastre purtete de
iubire și ajunse la iubirea culminantă care nu are sfârșit.

d) Biserica pnevmatizată prin Duhul lui Hristos cel înviat.

Propriu-zis de-abia Învierea și Înălțarea fac pe Cuvântul cel întrupat și răstignit să Se
extindă prin Duhul Său cel Sfânt, cu trupul Său în cei ce cred și se deschid Lui, devenind din
capul virtual capul actual al Bisericii.
La întrupare Cuvântul lui Dumnezu S-a acoperit, deși El e pretutindeni și în toate. S-a
acoperit din iconomie, așteptând timpul arătării, iar acest timp a fost Învierea din morți.
Învierea și Înălțarea lui Hristos cu trupul actualizează calitatea Sa de cap al Bisericii.
Comunitatea bisericească primește în Capul Hristos începutul vieții de veci. Biserica
primește prin Înviere pe lângă unitate, perspectiva și arvuna învierii și a vieții de veci.
Biserica are imprimată virtualitatea învierii, dar nu numai în trupul personal al lui
Hristos sălășluit în ea, ci și în ființa celor ce o constituie ca trup tainic al Lui.
Umplute de puterea Duhului lui Hristos, sufletele vor fi capabile la sfârșitul veacurilor să
își readucă trupurile la o viață incoruptibilă.
Sufletele se umplu de puterea Duhului lui Hristos, plin de puterile trupului jertfit și
înviat al lui Hristos, prin Tainele Bisericii și viețuirea lor animată de Duhul lui Hristos cel
jertfit și de puterea trupului Lui cel înviat.
Duhul lui Hristos cel jertfit este tot una cu Duhul lui Hristos cel înviat și primindu-L pe
acesta, noi primim arvuna vieții veșnice.
Astfel, Biserica este locul în care se înaintează spre ÎNVIERE , este laboratorul învierii.
ASPECTUL PRINCIPAL al Bisericii este cel ESHATOLOGIC.

Prin înaintarea pe drumul jertfei (sau al morţii) cu Hristos, sufletul de umple de o tot mai
mare putere asupra trupului, care se va manifesta în învierea trupului. Aceasta înseamnă că
membrii Bisericii înaintează spre pnevmatizarea lor.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Trupul se face mai slab, dar sufletul tot mai puternic
şi mai viguros şi aproape că prinde aripi”.
Astfel, membrii Bisericii nu trebuie să se îngrijească numai de trup, ca şi când totul s-ar
termina odată cu moartea, ci prin activitatea lor ei pun temeliile comuniunii eterne cu Fiul
lui Dumnezeu devenit om şi cu semenii.
 Fiind în Biserică sau în Hristos, membrii Bisericii nu rămân prin moarte definitiv în
pământ, ci Biserica îi conduce la viaţa de veci. Murind ei rămân în Hristos. Ei vor învia cu
trupul în Hristos având în vedere că sufletele lor în viaţa viitoare se află în Hristos.
Hristos li se face transparent , li se dăruieşte parţial, ca Hristos cel înviat, încă prin
Crucea pe care o poartă ei în viaţa aceasta, împreună cu El. Pnevmatizarea membrilor
Bisericii nu se face decât prin Cruce şi prin Duhul Sfânt.
Numai pentru că BISERICA este un trup format din mădulare pe cale de pnevmatizare,
binevoieşte Hristos cel înviat să locuiască în ea ca într-un locaş adecvat sau pe cale de a se
face tot mai adecvat,,Și zicând acestea a suflat asupra lor și le-a zis: Luați duh Sfânt(Ioan 20,
22)
PNEVMATIZAREA înseamnă în acelaşi timp eliberarea sau puterea eliberării de
patimile înrobitoare şi de legea unei naturi care duce la coruperea definitivă a trupului,
dar înseamnă şi o intimitate filială cu Tatăl ,,...ați primit Duhul înfierii prin care strigăm:
Avva! Părinte!”(Romani 8, 15).
Pnevmatizaţi putem vedea cu ochi liberi slava lui Hristos cel pnevmatizat, adică Îl
putem vedea transparent unii în alţii sau în Biserică, noi înşine fiind transparenţi pentru
Hristos. ,,...Iar noi toți privind ca în oglindă, cu fața descoperită, slava Domnului, ne
prefacem în același chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului”(2 Corinteni 3, 17-18)
BISERICA (şi în ea fiecare mădular al ei), este rugul aprins, dar nemistuit de focul
inepuizabil al iubirii, adusă oamenilor în umanitatea lui Hristos. Domnul Hristos cel înviat
luminează din iubire şi o înflăcărează la nesfârşit, dar nu o consumă, aşa cum a făcut şi
cum face şi cu firea Sa.
Sfântul Chiril al Alexandriei: „Flacăra a cruţat mărăcinele şi s-a făcut suportabilă
lemnului mic şi slab, căci dumnezeire a încăput în umanitate. Dar a locuit şi în noi Cuvântul
lui Dumnezeu, nu cerând pedepse, nu rostind judecăţi, ci strălucind prin raze bune şi
blînde”.