UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ

CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ
Departamentul PROTECȚIA MEDIULUI ȘI A PLANTELOR
Specializarea Protecția Sistemelor Naturale și Antropice

CALITATEA SOLURILOR

Titular disciplină:
Prof. dr. Laura PAULETTE
Masterand: Ing. Marius TRIȚĂ

1
 Ce este solul

Solul reprezinta unul dintre cele mai complexe sisteme de pe Terra, de o insemnatate
fundamentala pentru sustinerea vietii. Intr-adevar, solul, respectiv invelisul de sol, constituie o foarte
importanta resursa naturala a planetei, un mijloc de productie in agricultura si silvicultura, un obiect al
activitatii omului si principala sursa de obtinere de produse agroalimentare, care ii confera caracterul
de valoroasa avutie de neinlocuit a naturii si societatii. Invelisul de sol formeaza un imens sistem la
scara planetara, subsistem al geosistemelor continentale si ecosistemelor terestre, care, alaturi de
sistemul oceanului planetar, influenteaza intreaga biosfera si atmosfera si este influentat de acestea. Ia
parte activa la toate circuitele substantelor si ale energiei din natura si contribuie la reglarea compozitiei
aerului atmosferic si a apei de la suprafata Terrei. Consta din numeroase ecosisteme si peisaje
geografice in stransa inlantuire spatiala si coerenta legatura cu litosfera, biosfera (vegetatia superioara,
animale, microorganisme), atmosfera, cu conditiile ei climatice, si topografia, pentru care joaca rolul
de interfata, mijlocind schimburile de substanta si energie dintre acestea, precum si variatele procese
geochimice si biochimice de la suprafata scoartei.
Importanta cruciala a solului rezida in faptul ca, folosit in mod corespunzator, contribuie
la asigurarea securitatii alimentare, fiind factorul primar de care depind cantitatea si calitatea
produselor necesare hranei vietuitoarelor (inclusiv omul). La acestea se adauga rolul esential al solului
in indeplinirea unor functii si servicii necesare vietuirii.

Calitatea solului. Definitie

Termenul de calitatea solului (soil quality), introdus relativ recent si din ce in ce mai larg
folosit, este mult discutat in literatura, avand diverse conotatii, fapt care creaza multe confuzii (Rositer,
1996; Ranst, 1996; Bouma, 1996). Se pare ca acest termen este folosit prin analogie cu termenii de
calitatea apei, calitatea aerului, calitatea mediului, calitatea vietii, notiunea de calitate implicand un
ansamblu de caracteristici care definesc relatii subiectiv-obiective, considerate antropocentric,
referitoare la starea de satisfacere (indestulare) sau de gradul in care corespunde cerintelor specifice
(de a fi bun sau rau). Adeseori, accentul se pune in cazul calitatii solului pe insusirile de care depinde
starea de sanatate pe care solul o induce vietuitoarelor, astfel ca, de multe ori, in literatura se

2
echivaleaza calitatea solului cu sanatatea solului (Brady si Weil, 2000). Confuzia se datoreaza si
intelesului diferit al cuvantului calitate, fie ca grad de bonitate, cu semnificatie de valoare globala (de
exemplu teren de calitate excelenta), fie ca atribut referitor la o anumita insusire (de exemplu teren sau
sol cu foarte buna capacitate de retinere a apei, teren cu fertilitate foarte buna sau moderata etc).
Confuzia este accentuata si de circulatia paralela a termenului de calitate a terenului (land quality) ca
criteriu de evaluare a terenului bazata pe un complex de insusiri (atribute) care-i confera o anumita
comportare, printre care – evident – si insusiri ale solului (deosebindu-se pe aceasta cale clase de
calitate); van Diepen et al (1991, citat dupa van Ranst, 1996) considera insuficient precizat termenul
de calitate a terenului, iar Sys (1993) comenteaza similar acest termen si il redefineste pentru precizare,
specificand ca evaluarea terenului trebuie facuta pentru un anumit tip de utilizare.
In genere, ideea de calitate a solului variaza la diferiti oameni in functie de preocuparile
lor:
- pentru agricultori inseamna un teren productiv care se exploateaza usor, cu profit
ridicat si care isi mentine fertilitatea;
- pentru naturalist inseamna sol integrat in mod armonios in peisajul geografic;
- pentru cei care se ocupa de mediu inseamna un sol care isi indeplineste functiile
in ecosistem sau geosistem la potentialul sau cu privire la mentinerea biodiversitatii, calitatea
apei si aerului, ciclul nutrientilor, cantitatea si calitatea biomasei produse etc
La noi in tara, calitatea solului a fost privita pana de curand sub aspectul
indeplinirii functiei de a contribui la producerea de biomasa, prin definirea si evaluarea claselor de
bonitare a solului sau a celor de pretabilitate la anumite folosinte sau amenajari (ICPA, Metodologia
elaborarii studiilor pedologice, 1987). Mai tarziu, (Florea si colab, 1991, Florea , 2000 a) sunt stabilite
si discutate principalele calitati ale solului care determina reactivitatea solului fata de agentii chimici
contaminanti, de care depinde vulnerabilitatea solului la poluarea cu diferiti compusi chimici, stabilind
totodata si un model de comportare a diferitelor soluri fata de acesti agenti contaminanti si modul de
elaborare a hartilor cu vulnerabilitatea solurilor la poluare (Florea si colab. 1991, Florea, 2000 b).
Se pare ca tendinta in definirea si evaluarea notiunii de calitatea solului este cea de a
considera procesele fizice, chimice si biologice intercorelate in intregul sistem in conditii de diferite
utilizari ale solului, in loc de a considera calitati ale solului sau terenului luate separat.
Cea mai utilizata definitie, in prezent, pentru calitatea solului este capacitatea unui anumit
sol de a functiona in cadrul unui ecosistem natural sau folosit de om, pentru a sustine productivitatea

3
plantelor si animalelor, pentru a pastra sau creste calitatea apei si aerului si pentru a asigura
sanatatea vietuitoarelor si a habitatului (U.S.D.A. – N.R.C.S.). Evident, orice schimbare in capacitatea
solului de a functiona (respectiv in calitatea solului) se va reflecta in proprietatile solului, cu consecinte
corespunzatoare in fertilitate, eficienta economica, starea mediului inconjurator si a biotopului, situatia
sanitara.

Functiile solului (dupa U.S.D.A. – N.R.C.S.)

Principalele functii pe care le poate asigura solul si care determina calitatea lui sunt
urmatoarele:
- Sustinerea activitatii biologice (cresterea plantelor, dezvoltarea
microorganismelor, cresterea animalelor), a biodiversitatii si productivitatii prin asigurarea
unui mediu fizic, chimic si biologic favorabil dezvoltarii vietuitoarelor si schimbului de apa,
aer, nutrienti si energie;
- Reglarea regimului de apa si de aer (distributia fluxului de apa intre infiltratie si
scurgere la suprafata, stocare si drenaj in adancime) si formarea solutiei solului cu nutrienti si
alte substante;
- Acumularea, reglarea eliberarii si aprovizionarii cu nutrienti si alte elemente prin
reciclarea acestora (cicluri biogeochimice) cu ajutorul vietuitoarelor din sol (edafon);
- Filtrarea, tamponarea, transformarea, imobilizarea, indepartarea si detoxificarea
materialelor organice sau anorganice (inclusiv deseuri municipale, animaliere, industriale,
incluzand si caderi atmosferice), actionand pentru protectia calitatii apei, aerului si edafonului;
- Suport pentru cladiri si diferite infrastructuri si protectie pentru comori
arheologice si situri asociate cu locuiri umane vechi.

Fertilitate, capacitate de productie a ecosistemului si productivitate efectiva a

(agro)ecosistemului
Fertilitatea solului se coreleaza, de regula, cu productia vegetala a unui teren si, in mod obisnuit,
reflecta calitatea solului; uneori este considerata ca exprima insasi calitatea solului, fiind privita de
agricultori ca cea mai importanta si reprezentativa functie a solului.

4
 Fertilitatea solului este determinata de ansamblul insusirilor solului si al conditiilor de
mediu (factori si determinanti ecologici dupa C. Chirita), ansamblu care formeaza specificul ecologic
al fiecarei unitati teritoriale elementare de sol (pedotop). Aceasta proprietate esentiala a solului se pune
in evidenta numai prin intermediul unei biocenoze sau plante de cultura (fiecare cu potentialul biologic
propriu) in cadrul ecosistemului terestru (sau agroecosistemului) respectiv, care se caracterizeaza, deci,
printr-o capacitate de productie specifica sau productivitate vegetala potentiala.
Deoarece plantele au abilitati variate de a valorifica un anumit potential de fertilitate al
unui sol (pedotop), capacitatea de productie a (agro)ecosistemului caruia ii apartine solul respectiv va
fi diferita de la o planta la alta. Deci, un anumit sol, caracterizat prin potentialul sau de fertilitate, va
genera diferite capacitati de productie, in functie de planta cultivata (sau de biocenoza sau asociatia
vegetala). Este de subliniat ca fertilitatea este un atribut al solului si mediului in care se afla, in timp ce
capacitatea de productie (productivitatea) trebuie atribuita intregului (agro)ecosistem, nu numai solului
sau numai plantei.
Capacitatea de productie este determinata, deci, in conditii naturale, de doua laturi
distincte, si anume una care se refera la potentialul de fertilitate care deriva din specificul ecologic al
solului (si care este unul pentru un anumit sit) si alta care se refera la favorabilitatea variata a acestui
potential pentru diferite plante, care este determinata de masura in care sunt satisfacute cerintele de
viata ale fiecarei plante sau asociatii vegetale, atat de diferite de la o planta la alta.
Fertilitatea solului (ca si capacitatea de productie a ecosistemului) poate fi nativa, cea
corespunzatoare solurilor aflate sub vegetatie naturala, neinfluentata de om si modificata antropic,
denumita adesea si artificiala, cea corespunzatoare solurilor influentate de activitatea productiva a
omului. Fertilitatea modificata antropic poate fi, la randul ei, culturala, rezultata prin utilizarea
indelungata in cultura agricola a solurilor dupa defrisarea padurii sau destelenirea pajistilor sau
tehnogena, rezultata in urma efectuarii unor lucrari de imbunatatiri funciare sau aplicarii unor
tehnologii agricole intensive, care au modificat mult insusirile solului si, implicit, potentialul de
fertilitate nativ.
Atat fertilitatea culturala cat si cea tehnogena a solului si, implicit, capacitatile de
productie ale (agro)ecosistemelor respective, sunt caracteristici potentiale. Ele se materializeaza prin
actiunea vegetatiei si activitatea omului si se manifesta prin productia efectiv obtinuta sau
productivitatea (efectiva) a ecosistemului, exprimata prin cantitatea de produse vegetale obtinuta pe
hectar. Productivitatea efectiva a (agro)ecosistemului este mult influentata de tehnologia de cultura, de

5
organizarea activitatii de productie, dar si de conditiile meteorologice (fig. …), de aceea sunt frecvente
cazurile in care se obtin productivitati ridicate pe soluri cu potential scazut de fertilitate si viceversa.

Calitatea solului, element cheie in evaluarea calitatii mediului.

Rezistenta si rezilienta solului

Solul, ca sistem complex in continua dinamica, prezinta proprietatile generale de

receptivitate a conditiilor de mediu si de reactivitate (comportare) la modificari ale acestora sau fata de
actiuni de perturbare a solului. Prin receptivitatea solului se intelege capacitatea acestuia de a suferi
sau de a asimila si de a integra in mod specific actiunea oricarui factor sau agent exterior. Reactivitatea
solului se refera la capacitatea lui de a „raspunde” , de a se comporta in mod specific fata de factorii si
stimulii mediului. Cele doua proprietati se completeaza reciproc, fiind laturi ale unei proprietati mai
generale de reflectivitate. Datorita acestora, solul se dezvolta pe termen lung, sub influenta conditiilor
de mediu si a proceselor induse de acestea, evoluand de la faza incipienta de formare la cea climax,
cand ajunge sa fie in echilibru cu conditiile de mediu pe care le reflecta; ele determina si „adaptarea”
continua a sistemului sol la schimbarile naturale ale conditiilor de mediu, uneori pastrand caracteristici
ale fazelor anterioare de evolutie, „memorand”, astfel, principalele etape de evolutie ale acestora (cazul
solurilor poligenetice). Ca atare, solul apare ca un component relativ stabil al ecosistemelor (sau
geosistemelor), avand o anumita inertie in evolutie, un anumit caracter de continuitate si
conservatorism (in comparatie cu aerul, apa si vietuitoarele, care se reimprospateaza sau se schimba
relativ rapid in cadrul diferitelor ecosisteme in curs de evolutie). Aceasta evolutie pe termen lung a
sistemului sol se exprima prin capacitatea specifica de evolutie a solului, care este data de rata de
adaptare a sistemului sol la conditiile de mediu, care poate fi mai rapida sau mai lenta, in functie atat
de compozitia si proprietatile solului cat si de diferenta dintre starea sistemului sol si starea climax a
acestuia.
In conditii antropice, datorita unei anumite utilizari, amenajari teritoriale, chimizari etc,
sistemul sol poate fi perturbat, iar functionarea lui deranjata, afectand calitatea solului. In asemenea
situatii, diferitele soluri se comporta diferit, in functie de proprietatile lor. Aceasta comportare poate fi
definita prin rezistenta si rezilienta solului.
Rezistenta solului este capacitatea solului de a se opune modificarii unei proprietati sau
functii cand este confruntat cu actiuni din afara sau perturbari accidentale sau periodice; capacitatea de

6
tamponare a solului la acidifiere (prin „ploi acide” sau ingrasaminte fiziologic acide), la scaderea
concentratiei de nutrienti in solutia solului constituie exemple edificatoare de rezistenta a solului.
Rezilienta solului este capacitatea solului de a se reface sau de reveni la o stare apropiata
de cea normala dupa ce a suferit o perturbare sau stres, precum si viteza cu care are loc revenirea.
Rezistenta si rezilienta solului sunt caracteristici importante in evaluarea calitatii solului.
Solul si calitatea lui apare, deci, nu numai ca un indicator care arata sau reflecta starea sau
calitatea mediului ambiant, ci si a evolutiei acestuia (Florea, 1988, 2003). Urmarirea complexa a
evolutiei solurilor (a pedotopurilor), a calitatii lor, mai ales in teritorii amenajate cu lucrari de
imbunatatiri funciare, va reflecta atat schimbarile in conditiile de mediu cat si in caracteristicile
invelisului de sol si poate fi un indicator util in stabilirea eficientei ecologice si economice a sistemelor
de imbunatatiri funciare si a modului de exploatare a acestora.

Evaluarea calitatii solului

Stabilirea calitatii solului sau evaluarea ei in sensul definitiei date mai sus este o problema
inca nesatisfacator rezolvata, desi urmarirea ei in timp este foarte importanta pentru precizarea efectului
practicilor manageriale aplicate solului. Se fac studii pentru dezvoltarea unei metodologii
corespunzatoare. Totodata, este dezvoltat conceptul nou, integrator de calitate a solului prin dezbateri
stiintifice cu dublu scop, pe de o parte de a fi public extinsa si recunoscuta importanta acestuia pentru
functionarea armonioasa si sanatoasa a ecosistemelor, iar pe de alta parte de a fi considerata si utilizata
ca un instrument eficient pentru alegerea celor mai bune practici agricole sau a celor mai adecvate
masuri sau lucrari tehnice de ameliorarea a solului sau de amenajare a teritoriului, in functie de modul
de utilizare a terenurilor.
Trebuie precizat ca aceasta proprietate globala a solului, calitatea, nu poate fi masurata
direct (ca de altfel si fertilitatea solului); ea poate fi evaluata indirect, printr-o serie de indicatori
calitativi si cantitativi, tinand seama ca acestia reflecta compozitia si alcatuirea diferite ale solului,
proprietati si procese fizice, chimice si biologice variate, care interactioneaza intr-un corp sau sistem
cu caracter de viu intr-o continua dinamica.
Stabilirea sau evaluarea calitatii solului poate fi considerata ca o caracteristica globala a
acestuia, strans legata de prima acceptie a notiunii de calitate, respectiv de „totalitatea insusirilor si
laturilor esentiale in virtutea carora un lucru este ceea ce este, deosebindu-se de celelalte lucruri” (DEX,

7
1998), indiferent de cat de bune sau rele sunt acestea. Se propune a denumi aceasta insusire globala
calitatea absoluta a solului, pentru a o diferentia de calitatea relativa a solului, care, prin definitie,
raspunde celei de-a doua acceptiuni a notiunii de calitate, in sensul de a fi bun sau rau in diferite grade.
Calitatea absoluta specifica a solului corespunde, deci, totalitatii insusirilor si trasaturilor solului,
considerate in mod obiectiv, nu sub aspect antropocentric si este definita prin marimi si indicatori ca
atare (in sine) fara a se aprecia cat de bune sau rele sunt acestea. In continuare, termenul simplu de
calitate a solului va fi utilizat pentru calitatea relativa a solului.
Caracterul complex a evaluarii calitatii solului deriva chiar din concept, prin faptul ca,
prin definitie, se refera atat la ecosistemele naturale cat si la cele antropizate. Ca atare, apare necesar
sa se deosebeasca o calitate a solului nativa sau naturala, dezvoltata sub influenta factorilor de mediu
si proceselor generate de acestia, practic neinfluentate de om (inherent soil quality, in limba engleza)
si o calitate a solului modificata antropic (dynamic soil quality, in limba engleza), care se refera la
calitatea solului asa cum apare din insusirile solului schimbate ca urmare a diferitelor utilizari ale
terenului in practica agricola, de imbunatatiri funciare sau in alt mod.
Evaluarea starii de calitate a unui sol presupune un termen de referinta fata de care
capacitatea functionala a solului sa fie comparata (reference soil condition). De regula, comparatia se
face fata de un sol larg raspandit si, deci, reprezentativ pentru un teritoriu si cu o semnificatie aparte
din punct de vedere agricol, forestier, ingineresc etc (benchmark soil); de asemenea, se poate compara
cu insusirile initiale ale solului respectiv (baseline), ca in cazul monitoringului pedologic sau cu
insusirile unui sol similar, aflat sub vegetatie nativa (nederanjata) ori cu management similar.
Evaluarea calitatii solului (sau a unei insusiri a acestuia) necesita, de asemenea, precizarea
scopului in care se face estimarea sau conditiile de functionare a solului, pentru ca aceeasi insusire a
unui sol poate fi buna pentru o anumita folosinta, planta sau management, rea pentru alta folosinta,
planta sau management sau indiferenta pentru alte situatii. Evaluarea calitativa se face, deci, in raport
cu situatii concrete de utilizare a solului. Adeseori este necesar sa se precizeze si conditiile in care este
situat solul, topografice mai ales ( pe partea superioara a pantei sau cea inferioara, inclinarea pantei si
expozitia, caracterul inundabil si frecventa inundatiilor etc), pentru o corecta evaluare.
Este de remarcat caracterul subiectiv al evaluarii diferitelor insusiri ale solului, datorita
interpretarii lor tinand seama de cat de utile sunt omului (caracter antropocentric).

Indicatori de calitate a solului

8
 Calitatea solului este determinata, in fond, de o serie de procese fizice, chimice si
biologice si de intensitatea dezvoltarii lor (ca de exemplu alterarea, levigarea, humificarea, schimbul
de substante, eroziunea etc). Deoarece nu este posibila masurarea acestora, se foloseste o serie de
proprietati ale solului care sunt semnificative pentru aceste procese. Proprietatile respective masurate
(sau evaluate semicantitativ) constituie setul de indicatori pe care se bazeaza evaluarea calitatii.
Majoritatea indicatorilor sunt fizici, chimici si biologici. Cei mai folositi sunt (dupa Brady si
Weil, 2000):
Indicatori fizici:
- textura si structura; influenteaza retinerea si transportul apei si substantelor;
- adancimea solului si inradacinarea; influenteaza potentialul de fertilitate,
eroziunea solului, stabilitatea reliefului;
- infiltratia si densitatea aparenta; influenteaza potentialul de eroziune,
porozitatea, productivitatea;
- capacitatea de retinere a apei; este corelata cu retinerea si transportul apei, cu
erodabilitatea hidrica, cu lucrabilitatea si traficabilitatea etc.
Indicatori chimici:
- continutul total de materie organica: defineste stocarea de C, fertilitatea
potentiala, stabilitatea structurala;
- continutul de materie organica activa: defineste stabilitatea structurala si hrana
pentru microorganisme;
- pH-ul; defineste pragurile (treptele) de activitate chimica si biologica;
- conductivitatea electrica; defineste pragurile de activitate microbiana si a
plantelor;
- N, P, K extractabili; definesc accesibilitatea nutrientilor pentru plante si
potentialul pentru pierderi de N si sunt indicatori de fertilitate si de calitate a mediului.
Indicatori biologici:
- C si N masei microbiene: reflecta potentialul catalitic microbian si avertizare
timpurie despre efectul managementului asupra materiei organice;
- N mineralizabil potential: reflecta potentialul de aprovizionare cu N si fertilitatea
(productivitatea) solului;

9
 - respiratia specifica: reflecta activitatea microbiologica pe unitatea de biomasa
microbiana;
- numarul de macroorganisme: reflecta activitatea organismelor din sol, mai ales
a viermilor de pamant.
Desigur, si alti indicatori pot sa fie folositi.
Din punct de vedere practic, este utila sistematizarea indicatorilor pedologici in functie
de gradul in care sunt influentati si se modifica in functie de managementul solului. Din acest punct de
vedere, pot sa se distinga trei categorii (Brady si Weil, 2000), care reflecta diferite categorii de
proprietati, si anume:
- proprietati relativ stabile, care nu se schimba prin management sau prea putin:
textura, caracterul scheletic, mineralogia substratului anorganic, grosimea solului, orizonturi
restrictive, panta;
- proprietati labile, care se pot schimba repede, chiar de la o zi la alta, ca rezultat
al conditiilor meteorologice sau al practicilor manageriale curente: continutul de apa, densitatea
aparenta, continutul de N, P, Z accesibile, pH-ul, respiratia solului, compozitia aerului din sol
etc;
- proprietati intermediare, care se pot modifica sub influenta unor practici
manageriale pe termen mediu sau lung: continutul de materie organica, continutul de C organic
activ, biomasa microbiana, structurarea solului, respiratia specifica etc.
Dintre aceste proprietati (si indirect indicatori), se da in studii atentie ultimelor,
caci odata deteriorate, refacerea lor este dificila si cere mult timp si invers, printr-o practica
manageriala buna se poate ridica nivelul acestora, nivel care, odata atins, tinde sa se mentina o perioada
lunga de timp.
Evaluarea calitatii solului se bazeaza pe examinarea indicatorilor care se refera la
proprietati stabile sau intermediare care determina capacitatea functionala a solului intr-un anumit
scop. Natura indicatorilor si numarul lor depind de scara de evaluare (camp, ferma, peisaj, regiune) si,
evident, de scopul in care se face evaluarea (functia sau serviciul solicitat in cazul a diferite utilizari
ale solului).
Indicatorii alesi pentru evaluare trebuie sa fie sensibili la schimbari ale proprietatilor,
siguri, sa reflecte corect situatia, sa fie usor de obtinut sau determinat si capabili sa detecteze schimbari
chiar mici in procese, proprietati si interrelatii din sol; trebuie sa fie masurati cantitativ sau cel putin

10
estimati semicantitativ. In unele cazuri se poate obtine, prin functii de pedotransfer (relatii matematice
intre doua sau mai multe proprietati ale solului, care arata o confidenta statistica de nivel ridicat).

11