5.3.

PRELUCRAREA PRIN EROZIUNE ELECTROCHIMICĂ

Prelucrarea electrochimică se bazează pe fenomenul de dizolvare anodică, adică de

procesul de trecere în soluţie a materialului metalic de la anod, prin schimb de sarcini electrice
între anod, catod şi electrolitul utilizat la prelucrare.
În cursul acţiunii prelucrării electrolitice, ionii metalici proveniţi din anod
reacţionează cu ionii negativi din soluţie, formând hidraţi metalici.
Utilizându-se de exemplu ca electrolit o soluţie apoasă de clorură de sodiu (NaCl),
sub acţiunea curentului electric, acesta disociază în anioni de clor (Cl-) şi cationi de sodiu (Na+).
Anionii de clor reacţionează cu materialul metalic al anodului şi formează compuşi
intermediari (cloruri):
Me+ + Cl-  MeCln (5.14)

Cationii de sodiu reacţionează cu apa şi formează hidraţi de forma:

2 Na+ + 2H2O = 2 NaOH +H2 , (5.15)
care, la rândul lor, reacţionează cu clorurile metalice formate (6.14) şi dau naştere la hidraţi
metalici care sunt eliminaţi
NaOH + MeClnMe (OH)n + NaCl (5.16)

În relaţiile (5.14) şi (5.16), n reprezintă valenţa metalului din anod.

Produşii rezultaţi formează pe suprafaţa anodului pelicule neutre din punct de
vedere electric (pelicule pasive), iar pentru ca procesul de dizolvare anodică să poată continua,
trebuie îndepărtate. În cazul în care aceste pelicule nu se îndepărtează, pe suprafaţa acestora,
în contact cu electrolitul se concentrează ionii negativi, care frânează astfel migrarea altor ioni
negativi spre anod îngreunând, în final, procesul de dezvoltare anodică. Apare, în acest mod,
fenomenul de pasivizare.
Productivitatea dislocării de metal, prin acest procedeu, se poate aprecia după
debitul de material erodat. Cantitatea de metal îndepărtat de la anod se determină pe baza legii
lui Faraday

mt = kIt g, (5.17)

unde:
A
k= reprezintă echivalentul electrochimic al metalului, în g/As
zF
(A fiind greutatea atomică a metalului supus dizolvării; z - valenţa metalului; F -
numărul lui Faraday, în As);
I - curentul, în A;
t - timpul, în s.
Randamentul de curent al procesului i, ţinându-se seama de fenomenele secundare
inerente din procesul de electroliză (pierderi de rezistenţa electrolitului, reacţiile secundare
etc.), este

mef
i = , (5.18)
mt
unde:
mef este cantitatea efectivă de metal prelevat;
mt - cantitatea teoretică, pentru curent şi durată.
Înlocuind în relaţia 5.18 expresia lui mt (din 5.17) se obţine
 It
 i  g 
A
mef = (5.19)
96.500 z
respectiv volumul de material prelevat
A 
  i  cm3 ,
It
V= (5.20)
96.500 z  m

unde m reprezintă masă specifică a materialului prelevat, în g/cm3. Prin urmare, cantitatea de
metal prelevată este proporţională cu intensitatea curentului şi cu echivalentul chimic al
metalului. Întrucât, conductoarele electrice respectă în general legea lui Ohm, se poate scrie,
neglijându-se tensiunea de polarizare, pentru căderea de tensiune pe coloana de electrolit:

U = RI V, (5.21)

unde:
l
R=  este rezistenţa electrolitului, în ;
S
 - rezistivitatea electrolitului;
S - aria secţiunii transversale a coloanei de electrolit în cm2;
l - lungimea coloanei de electrolit, în cm;
I - intensitatea curentului, în A.
Înlocuind valoarea intensităţii de curent din relaţia (5.21) în relaţia (6.20) rezultă
valoarea volumului de material prelevat la anod:

A 
  i cm 3 
US t
V=  (5.22)
  l 96.500 z m
Volumul specific de material prelevat reprezintă volumul materialului prelevat în
timp de o secundă de către un curent cu intensitatea de 1 A, acesta fiind:

i  cm3 / A. s
V A i 1
Vs =    (5.23)
It z  m 96.500
Aceasta reprezintă o caracteristică a materialului, independentă de caracteristicile
procesului. Astfel, pe baza relaţiei (5.23), dacă se consideră i = 1 (situaţie apropiată de realitate
pentru anumiţi electroliţi ca de exemplu NaCl), în cazul fierului pur se obţine:

Vs fier = 3,67 10-5 cm3/As (5.24)

Raportând curentul la unitatea de suprafaţă se obţine densitatea de curent (A/cm2),

care permite exprimarea comodă a diferiţilor parametri ai prelucrării electrochimice. Viteza de
eroziune v se poate determina cu ajutorul volumului specific de material prelevat:

v = Vs cm/s. (5.25)

Viteza de eroziune, depinzând de densitatea de curent şi de natura materialului,

rezultă că, pentru a se obţine viteze de eroziune mari, sunt necesare densităţi mari de curent.
Pentru aceasta, trebuie avut în vedere şi faptul că densitatea de curent depinde de înclinarea
locală a suprafeţei de prelucrat a piesei faţă de direcţia avansului de lucru. Astfel, densitatea
maximă de curent apare atunci când suprafaţa A0 de prelucrat este perpendiculară pe direcţia
avansului. În funcţie de unghiul de înclinare  faţă de normală, densitatea de curent va fi:
 I
= cos (5.26)
A0
Procedeeul de prelucrare electrochimică se poate aplica sub diverse forme: fie
imprimându-i sculei o mişcare de avans-adâncire, realizând o găurire electrochimică, fie
imprimându-i acesteia o mişcare de rotaţie şi o mişcare de avans, realizând o frezare
electrochimică, fie combinând mişcarea de avans a sculei cu rotaţia piesei de prelucrat,
obţinând strunjirea electrochimică, sau prin menţinerea ansamblului imobil, realizând
debavurarea electrochimică sau polizarea electrochimică.
Procedeele de prelucrare electrochimică sunt diferenţiate după modul în care
practic se îndepărtează pelicula pasivă, de pe suprafaţa anodului. Din acest punct de vedere se
cunosc următoarele variante:

5.3.1. Prelucrarea prin eroziune electrochimică cu depasivare hidrodinamică (fig.

5.2). În acest caz, piesa de prelucrat 4, aşezată pe masa maşinii 2, este conectată la anodul unui
generator de curent continuu cu tensiune de 5-24 V şi curenţi până la 50.000 A. Electrodul-
sculă 3 este legat, la rândul lui la catod, fiind fixat pe capul portsculă 1, având o mişcare de
avans reglabilă. Menţinerea unui anumit interstiţiu impus de procesul de prelucrare se
efectuează cu ajutorul regulatorului automat de avans, în funcţie de mărimile electrice din
spaţiul de lucru.
Un sistem tehnic de pompă-filtru dirijează electrolitul în spaţiul dintre electrozi. În
timpul procesului, electrolitul iese sub presiune încărcat cu hidroxizi metalici, formaţi ca
urmare a eroziunii, bule de hidrogen, oxizi, aer, vapori etc., încălziţi la o temperatură superioară
celei de intrare.

Fig. 5.2. Schema de principiu

a prelucrării prin eroziune
electrochimică cu depasivare
hidrodinamică: 1 - cap
portsculă; 2 - masa maşinii;
3 - generator; 4 - piesă
(anod); 5 - generator; 6 -
pompa şi filtrul.

Prelucrarea prin eroziune electrochimică, hidrodinamică se aplică la prelucrarea

materialelor electroconductoare, dure şi foarte dure precum şi a materialelor cu proprietăţi
termofizice deosebite, de exemplu la executarea matriţelor pentru forjare şi ambutisare,
paletelor de turbină etc.

5.3.2. Prelucrarea prin eroziune electrochimică cu depasivare naturală. Procedeul

se numeşte cu “depasivare naturală”, deoarece nu foloseşte nici un mijloc de înlăturare a
peliculei pasive, întrucât el nu se aplică la înlăturarea adaosurilor de prelucrare sau tehnologice
ci numai pentru o egalizare a microneregularităţilor de la suprafaţa pieselor finite. De aceea,
procedeul mai este cunoscut şi sub denumirea de lustruire electrochimică. Schema de
principiu a acestui procedeu de prelucrare este reprezentată în figura 5.3. Privită la microscop,
pelicula pasivizatoare, dispusă paralel cu suprafaţa piesei de la anod, are o grosime mai mare
în dreptul adânciturilor microasperităţilor decât în regiunea vârfurilor. Pentru acest motiv,
dizolvarea şi, netezirea va începe în regiunea vârfurilor asperităţilor, datorită unei concentraţii
mai mari a câmpului electric în această zonă.
Metoda este folosită la lustruirea paletelor de turbină din oţel foarte dur, la
lustruirea ţevilor etc.

5.3.3. Prelucrarea prin eroziune electrochimică cu depasivare abrazivă

(electroabrazivă). Procedeul se bazează pe combinarea procesului de eroziune electrochimică
cu acţiunea de depasivare forţată mecanică cu ajutorul unei scule abrazive. Scula
electroconductoare 1 este legată la polul negativ (fig.5.4) al unei surse de curent continuu,
având o mişcare relativă, în raport cu piesa 6, care este legată la polul pozitiv al aceleiaşi surse.
Electrolitul 3 este adus între sculă şi piesă iar îndepărtarea peliculei pasive 5 şi a produselor
eroziunii are loc, în primul rând, la nivelul asperităţilor 4 de către acţiunea abrazivă a sculei.
Procedeul este aplicat la ascuţirea sculelor, la rectificarea electrochimică etc.

Fig.5.3. Schema de principiu a

lustruirii electrochimice:1 - electrod; 2
- obiectul de lustruit; 3 - electrolit.
Fig. 5.4. Schema de principiu a
electroabraziunii: 1 - scula
electroconductoare cu granule Fig.5.5. Curba de variaţie a cantităţi
abrazive; 2 - liant de bachelită sau de metal îndepărtat în funcţie de
metalic; densitatea de curent.
3 - electrolit; 4 - microasperitate; 5 -
peliculă anodică; 6 - obiectul supus
eroziunii; 7 - granulă abrazivă; p -
presiunea între electrozi; v - viteza
mişcării relative între electrozi.