de Alexandru Vasile Sava

Ieri cetățenii britanici au mers la urne și au votat ieșirea din Uniunea Europeană.
După o campanie îndelungată, care a stârnit pasiuni reacționare de partea
ambelor tabere – de la rasismul fără perdea a campaniei pentru ieșire, care a
produs niște piese de propagandă fățiș fasciste, creând astfel atmosfera toxică ce
a dus la asasinarea parlamentarei Jo Cox, și până la ultimul exemplu al urii
„progresiviștilor” față de muncitorime: clasarea lor ca și gloată de xenofobi
iresponsabili – am ajuns în clipa critică. Orice ar fi fost rezultatul, proiectul
european este azi mai slab, la fel ca și stânga mainstream britanică și nu numai.
Să aruncăm o ultimă privire asupra terenului.

Nu vom pierde vremea cu expunerea argumentelor UKIP, referitoare la

contribuțiile bugetare către UE, eliberarea mediului de afaceri de reglementări
europene, presupusa presiune a imigranților pe serviciile publice sau specula din
jurul crizei refugiaților. Acestea au fost deja atacate și respinse în numeroase
surse respectabile, și ele nu se adresează oricum decât fanteziilor și fobiilor unui
segment al micii burghezii, având succes limitat la populația generală. Ne vom
concentra pe popularitatea ieșirii din UE în rândul muncitorimii și pe 4 formule
comune, devenite deja clișee, ce au fost vehiculate de către stângiștii progresiști
pentru a masca eșecul pe linie al acestora de a se ridica la exigențele propriei lor
poziții politice.

1. „Alianța cu rasiștii” sau eșecul labourist

Presa mainstream și liderii economici și politici ai lumii au prezentat pe larg

deja Brexit-ul ca fiind o alegere între izolaționism xenofob și raționalitate
economică. Ne rezumăm la a demonta ideea că factorul mobilizator al votului
pentru ieșire ar fi rasismul populației. Ideea unui rasism inerent săracilor, a
existenței unor atitudini discriminatorii la nivelul unor întregi segmente sociale
care ar opera ca și blocaje psihologice sucind mințile celor afectați, este un
exemplu de gândire magică la o doză de jargon distanță de învinuirea spiritelor
rele de întunecarea judecății. Nu putem cădea în fantasma cum că ceea ce
alimentează discomfortul maselor față de imigrație ar fi vreun fel de tribalism
codat genetic sau o împotmolire a needucatului în culoarea pielii celuilalt.

Motivul pentru care masele au rezonat cu propaganda toxică produsă de UKIP și

alții este ceva mai simplu: cvasimonopolul discursiv a acestora. Decizia
labouriștilor, sindicaliștilor și mai multor voci de la stânga radicală de a se
înregimenta de la bun început în tabăra pentru a rămâne în UE a lăsat mână
liberă conservatorilor să domine temele migrației și lipsei de democrație la nivel
european. Intrând în capcana unei false alegeri între opoziția față de imigranți
(poziția conservatoare) și susținerea „liberei circulații a persoanelor” (poziția
neoliberală), stânga și centrul și-au ars punțile cu masele. După fiascoul de la
sfârșitul anului trecut cu privire la votul pentru implicarea în Războiul Civil
Sirian și eșecul repetat de a disciplina aripa blairistă a partidului, partidul sub
conducerea slabă și împăciuitoare a lui Corbyn pare să vireze spre un nou eșec
electoral în 2019, accentuat de sistemul electoral britanic „first past the post”.

Chiar dacă la marginile partidului labourist s-a format un grup Labour Leave și
campania pentru ieșire are adeziunea sindicatului muncitorilor din transport
RMT, a sindicatului muncitorilor din industria alimentară BFAWU, precum și a
grupărilor TUSC, People Before Profit, Respect și altele, per total opțiunea
ieșirii din UE a fost monopolizată de către UKIP și de aripa naționalistă a
conservatorilor, cu ajutorul entuziast al mass-mediei care a obținut astfel un
conflict ușor de vândut între rasiști/patrioți cu „common sense” și cosmopoliți
responsabili/trădători elitiști.

Dacă dreapta va profita de o ieșire, vina pică în cârca partidului Labourist, care a
abandonat terenul xenofobilor, punând în același timp, în percepția publică,
semnul egal între „stânga” și „europeanism”. Ideea că „Fortăreața Europa” ar fi
un bastion al păcii între popoare și al libertății de mișcare este ridicolă: Uniunea
Europeană este o organizație creată pentru a garanta libertatea capitalului în
Europa dezvoltată – „drepturile sociale” nu fac parte nici din fundamentele
Tratatului de la Roma, nici ale celor de la Maastricht, Amsterdam, Nisa sau
Lisabona. Deja legislația europeană în acest sens protejează angajatorii și
capitalul, iar negocierile lui Cameron de la începutul acestui an garantează
distanța Marii Britanii față de euro-integrare, permițând totodată măsuri de
austeritate îndreptate contra muncitorilor imigranți în cazul unor „necesități
bugetare” – iar în urma acestor negocieri aceste noi instrumente de pauperizare
sunt la dispoziția fiecărui guvern european.

2. „Libera circulație a persoanelor” sau eșecul organizării

Problema imigrației este una reală, însă nu în sensul în care vituperează

naționaliștii. Trebuie clarificat de la început, muncitorul migrant nu „fură
serviciul” vreunui muncitor nativ, numeroase studii confirmând că influxul de
forță de muncă contribuie la creșterea economică, creșterea numărului de locuri
de muncă și creșterea veniturilor la bugetul public prin taxe. În același timp,
însă, migrantul nu este protejat de același cadru legal și social care protejează
cetățeanul cu drepturi depline, acesta muncind adesea pentru salariul minim sau
sub acest nivel, deseori fără acte în regulă sau fără condiții adecvate de muncă,
amenințat cu concedierea sau deportarea (pentru migranții non-UE) din partea
patronului și lipsit de legăturile cu comunitatea nativă care i-ar oferi sprijinul
necesar pentru a-și putea cere drepturile. Pentru angajator, muncitorul migrant
reprezintă forță de muncă ieftină, iar pentru muncitorul nativ el reprezintă un
competitor care scade valoarea de piață a orei de muncă și indirect nivelul său de
trai.
Abordată de la stânga, imigrația nu poate fi confruntată cu nativismul, ci cu
extinderea și garantarea acelorași drepturi muncitorilor migranți și integrarea
acestora în structurile sindicale autohtone și în comunitățile locale. În Europa de
Vest, unde sindicatele nu au fost încă demantelate total, excluderea muncitorilor
migranți de la beneficiile muncitorilor sindicalizați are ca efect slăbirea
sindicatelor și scăderea salariilor. În plus, în cazul aglomerărilor urbane din
Marea Britanie și nu numai, intrarea unui număr mare de muncitori migranți pe
piața muncii pune și mai multă presiune pe piața imobiliară, contribuind la
creșterea prețului chiriei și a locuințelor. Însă, prețul locuirii, în special în marile
orașe, este de mult o miză politică pentru stânga britanică.

În fiecare dintre problemele apărute în urma imigranției, muncitorii migranți

sunt de aceeași parte a baricadei ca și muncitorii autohtoni, existând
fundamentul natural pentru solidaritatea între interesele materiale ale celor două
segmente sociale. Competiția între muncitori în cazul acesta este produsul
rupturii migrantului de instituțiile sociale autohtone și a lipsei acestuia de
resurse suficiente pentru a-și negocia drepturile de muncă și pentru a se integra
de la sine în comunitatea locală. Rolul, conștient sau nu, al retoricii anti-
imigranți nu este de a proteja muncitorii autohtoni de piața globală, ci de a
menține munca migrantă în poziția sa marginală, perpetuând astfel relația viciată
între muncitorul autohton și cel imigrant și forțând la niveluri tot mai joase
veniturile tuturor angajaților, cu excepția unor segmente privilegiate ale
muncitorilor specializați.

3. „Reforma din interior” sau eșecul internaționalismului

Principalul vehicul pozitiv al votului pentru a rămâne este ideea că UE nu este

perfectă, bineînțeles, dar este perfectibilă. Argumentul acesta ignoră faptul că
Uniunea Europeană nu este un stat, nici măcar în cel mai slab sens al cuvântului,
ci un acord multilateral, a cărui arhitectură se bazează în pe tratatele ce au
succedat celui de la Maastricht din 1992, care transforma Comunitatea
Europeană în Uniunea Europeană. Principiile acestor tratate sunt facilizarea
integrării trans-naționale a capitalului și a mișcării acestuia. UE nu este
încarnarea vreunor valori culturale transcendente și totodată specifice moștenirii
greco-latine și creștine, nu este un supra-stat ce-și adună laolaltă popoarele
constitutive în armonie și nu este vreun garant al păcii și democrației în lume.

UE este în schimb o piedică majoră în calea (re-)naționalizării unor servicii

publice; este un angrenaj de instituții menite să protejeze capitalul privat în fața
celui de stat, funcție care va prevala și mai mult în eventualitatea semnării TTIP-
ului; este o organizație menită să întărească și mai mult puterea de negociere a
statelor europene în fața Lumii a Treia; este principalul executor al austerității în
sudul Europei; reprezintă încă un set de bariere, pe lângă guvernele de dreapta și
patronatele naționale, din calea emancipării muncitorești – de altfel, nu există
vreun drept muncitoresc sau civil care să se fi pogorât din Bruxelles asupra
populației UE, nici un pas înainte nu a fost făcut înainte ca sindicatele,
organizațiile civile și partidele progresiste să fi luptat pentru el; este guvernată
de către Comisia Europeană, care, după cum recunosc și susținătorii rămânerii în
UE, nu răspunde deloc în fața populației statelor europene, și prea puțin în fața
de Parlamentului European, și de către Banca Centrală.

Uniunea Europeană este, pe scurt, fundamentul neoliberalismului european de

secol XXI, musculatura economică a neocolonialismului european de secol XXI,
produsul unor tratate a căror unic scop este coalizarea capitalului european într-o
Sfântă Alianță, menită să erodeze gradual organizațiile muncitorești, și să
perpetueze dominația acestuia asupra Lumii a Treia în era super-puterilor. Este
absolut firească susținerea pe care capitalul european o primește din partea
intelighenției de stânga. Pe de o parte aceștia, din poziția lor de clasă,
beneficiază de pe urma unui mamut economic, care favorizează prin construcția
sa o castă academico-birocratică. Pe de altă parte, oricât de seriosar fi
progresivismul lor declarat, stângistul european, chiar și radical, pare să se simtă
mereu „mai tovarăș” cu camarazii săi francezi ori austrieci, decât cu un socialist
nigerian sau cu un sindicalist iranian.

„Internaționalismul” stângii „Remain”, nu este decât europeanism mascat,

susținerea, conștientă sau nu, a excepționalismului occidental. Altminteri nu
putem explica aclamarea granițelor Mediteranei și a coaliției hegemonice atât
externe, cât și interne, a capitalului vestic drept o poziție principială
internaționalistă.

4. „Victoria dreptei” sau eșecul stângii

Există însă suficiente persoane care ar admite toate acestea – da, caracterizarea
muncitorimii britanice drept rasistă din cauza neliniștilor sale față de veniturile
scăzânde este o problemă; da, câtă vreme organizațiile muncitorești nu vor
acorda atenție maselor de migranți, tacticile de diviziune ale dreptei vor câștiga;
da, UE este un proiect irecuperabil pentru stânga radicală. Dar totuși nu este
momentul. Argumentul de la fundul sacului, cel al răului mai mic, se prezintă
cam așa: în momentul de față Parlamentul este dominat de conservatori, iar
mobilizarea din jurul votului pentru ieșire va da extremei drepte un imbold
electoral. Instituțiile sociale vor fi demantelate, iar muncitorimea britanică va sta
privind cu mâinile în buzunar, mândrindu-se cu falsa-i suveranitate. Eventual se
va declanșa un nou referendum pe independența scoțiană, succedat poate, de ce
nu, de un referendum nord-irlandez. Marea Britanie se va dezmembra,
labouriștii vor dispărea ca partid, în timp ce Brexitul va declanșa o reacție în lanț
care va demantela Uniunea Europeană, și va aduce Frontul Național, FPO, AfD
și toată familia lor ideologică la putere. Anii ’30 sunt înaintea noastră…

Speculațiile acestea sunt pentru unii reconfortante, deoarce întăresc iluzia unei
părți a stângii că statul în loc se poate numi progres. Desigur, accesul la piața
comună depinde de un set similar de reglementări cu cele pe care economia
britanică deja le presupune – răspunsul ce ni se dă este că subestimăm
importanța unei decizi ipolitice, care ar bulversa calculele economice, de parcă
capitalul ar primi o contracție a producției de teama unei coaliții pestrițe care
abia reușește să intre în Parlament. Apoi, însăși rațiunea de a fi a UKIP este
ieșirea din UE.

Poziția imbatabilă a dreptei ar fi aceea a unui Partid Conservator măcinat de

conflicte inter-facționale, între apărătorii capitalului financiar și industrial și
mica burghezie conservatoare, concurat de un UKIP fără rațiune de a fi. Cele
două forţe ale populismului naţionalist vor trebui să traverseze uzura mai multor
ani de renegocieri între o Mare Britanie care va trebui să înfrunte o posibilă
recesiune și o Europă în schimbare.

Apoi speculația că de aici ar porni un avânt al forțelor eurosceptice de pe

continent pare să uite însă că parlamentul slovac are un partid neonazist în
componența sa, că ultra-conservatorii cu porniri fascistoide conduc Polonia și au
prins de mult rădăcini în Ungaria, că prin toată Europa extrema dreaptă coafată
populist e în ascensiune și capătă reprezentare parlamentară, sau că pentru prima
oară după multe decenii avem de-a face, din Bulgaria până în Suedia, cu apariția
brigăzilor paramilitare de extremă dreapta. Uniunea Europeană este singura
barieră în fața fascismului în același fel în care NATO este singurul promotor al
stabilității și democrației în lume.

Să reamintim în sfârșit, că singurul motiv pentrupoziția bună în care se află

drepta este cedarea terenului din partea stângii. Oportunism electoral?
Imposibilitatea de a disciplina aripa dreaptă labouristă?Lipsa de încredere în
propriile poziții? Oricarear fi motivul, centru-stânga și corul său radical au ales
status quo-ul. La finalul raționamentului său politic, după ce și-a cântărit
îndelung opțiunile și s-a sondat introspectiv, o bună parte din stânga pare să-și fi
descoperit neîncrederea în propria existență. Ca și cum dintr-o dată buna sa
stăpânire a tehnicilor de analiză de clasă, a teoriilor legate de stat și capital, a
cunoștințelor legate de îndelungata experiență istoricăpe care a moștenit-o,
certitudinile sale politice cu privire la direcția către o lume mai bună, toate s-au
năruit la contactul cu incertitudinea.

A ieși din Uniunea Europeană înseamnă pentru stânga britanică acum, și pentru
stânga europeană în general, a intra într-o situație plină de pericole, neclarități,
dificultăți organizaționale greu de surmontat și conflicte politice de lungă durată
cu final incert. Dar în același timp ieșirea înseamnă abandonarea unei lupte a
priori imposibil de câștigat. În aceste condiții însă aceasta a ales în masă
precauția, așteptând vremuri mai bune când s-ar scurge din pasivitatea sa direct
în scaunul puterii. Orice oportunități ar crea însă viitorul, trebuie să sperăm că
va produce și o stângă care să poată profita de ele. Ceea ce Brexitul a
demonstrat, indiferent de rezultat, estec ă o bună parte din stângiști nu mai cred
în propria politică.