Predica la Botezul Domnului

Predica la Botezul Domnului

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Binecuvantati si dreptmaritori crestini in cea sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus

Hristos! Pentru aceasta sfanta zi – a Botezului – primeasca dragostea dumneavoastra un
mic cuvant, pentru ca urmeaza si slujba cea mare a sfintirii celei mari a apelor. Dar un
cuvant smerit, de inteles al praznicului de astazi, asa cum ni-l lumineaza dumnezeiasca
Evanghelie pe care am ascultat-o si o impartasim din nou:

“In vremea aceea – zice dumnezeiescul Evanghelist Marcu, ucenic al Sfantului Apostol
Petru care era de fata cand s-a petrecut acest fapt dumnezeiesc – a venit Iisus din
Nazaretul Galileii si s-a botezat in Iordan, de la Ioan. Si indata (in aceeasi clipa) iesind
din apa, a vazut Ioan cerurile deschise si Duhul Sfant ca un porumbel pogorandu-Se peste
Dansul. Si glas s-a auzit din ceruri: Tu esti Fiul Meu cel iubit, intru Tine bine am
voit”(Marc. 1, 9-11).

Sa luam aminte cum a zis Parintele ceresc lui Iisus, vorbind cu El: “Tu esti Fiul Meu cel
iubit, intru Tine bine am voit”. Doamne, ce vrea sa ne spuna noua acest cuvant unic
(asemenea tuturor cuvintelor Sfintei Evanghelii si Scripturii)! Cand din taina tainelor
cerului Parintele ceresc Ii spune Lui Iisus: “Tu esti Fiul Meu cel iubit”. Simtim oarecum
o mustrare noi, oamenii, pentru ca nu am fost vrednici sa ne spuna noua, fiecaruia dintre
noi: Tu sau voi sunteti fiii mei cei iubiti. Desi psalmistul rostise tot din graiul Parintelui
ceresc: “Eu am zis: Voi dumnezei sunteti, si toti fii ai Celui Preainalt”.

Dar in acelasi timp tot psalmistul, inspirat, incredinteaza mai inainte, in Psalmul 2 chiar,
un cuvant care se ingemaneaza tainic cu acesta din ziua botezului: “Zis-a Domnul (adica
Parintele ceresc) Domnului meu (Fiului lui Dumnezeu, Care e Domnul nostru): Tu esti
Fiul Meu, Eu astazi Te-am nascut”. Acest cuvant e din vesnicie, mai inainte de veac.
Celui care acum a venit la Iordan, Caruia Ii rosteste Tatal: “Tu esti Fiul Meu cel iubit,
intru Tine am binevoit”, Ii rostise din vesnicie. “Tu esti Fiul Meu. Eu astazi Te-am
nascut”. Deci nasterea din veci. O legatura revelatoare, iubitilor, descoperitoare de
inteles. Acelasi, Tatal, Caruia noi Ii spunem Tatal nostru (pentru ca Fiul Lui ne-a invatat)
da cele doua marturii: una in vesnicie: “Tu esti Fiul Meu, Eu astazi Te-am nascut” (adica
in vesnicie, vesnicule Fiu al Meu. Caci Eu Tata fiind, din veci sunt Tata si din veci am
Fiu, pe Tine, Vesnicul Meu Fiu)(Ps. 2); si a doua marturie: acum, la botez, cand Iisus a
venit la Ioan.

Ioan boteza multimile, care isi recunosteau pacatele... Pacatul a insemnat despartirea de
Dumnezeu, care, la randul ei, a insemnat despartirea de insasi menirea noastra. De aceea
a zis un profet – un cuvant de la Dumnezeu: “Nu pe Mine M-ati parasit, ci pe voi insiva”.
Te cutremuri, si ar trebui fiecare sa se gandeasca la acest fapt: Cand Il parasesti pe
Dumnezeu te parasesti pe tine insuti; adica menirea ta, taina ta, rostul tau in fata lui
Dumnezeu si in fata creatiei intregi. Si atunci, in aceasta constiinta a parasirii, veneau
oameni credinciosi (in felul lor: ai Vechiului Testament, ai Legii, ai Profetilor) din vremea
aceea si prozeliti ai caintei, din alte neamuri. Mergeau la Ioan, care ii boteza cu botezul
pocaintei, asa cum am aratat duminica trecuta. Iisus a venit si El la botezul lui Ioan. De ce
a venit? Ioan, care primise – de la Dumnezeu Tatal in Duhul Sfant, tot prin Iisus – taina
venirii Fiului lui Dumnezeu, taina lui Hristos, cand Il vede, tremura in fata Lui: “Eu
trebuie sa fiu botezat de Tine. Tu vii la mine?”. Si Iisus ii raspunde: “Lasa acum. Asa se
cuvine, sa plinim toata dreptatea”. Adica toata randuiala Vechiului Testament, care
pregatise lumea pentru Hristos: Legea si poruncile; iar la porunci intra si spalarea aceasta,
a botezului cu apa, botez ritual. In vremea aceea era si o comunitate monahala – a
esenienilor – care, de asemeni, avea in randuiala acest botez al curatirii. Si la celelalte
popoare erau spalari rituale: taina apei care spala, si simbolul ei, cand traiesti mai adanc,
stiind ca adancul din tine (si la orice faptura in proiectul ei) e spiritual. Radacina oricarei
existente e spirituala. Sta la temelia ei un proiect, un plan, o idee de la Creator. Deci erau
aceste spalari rituale tot sub numele de botez.

Atunci, Iisus si El implineste aceasta randuiala a Vechiului Testament si a intregii lumi

vechi; pentru ca El nu a venit sa strice Legea ci s-o plineasca (adica sa o duca la
plinatate); sa plineasca Vechiul Testament, care se incheie aici; cum va spune Mantuitorul
mai pe urma (dupa Sfantul Luca): “Legea si proorocii au fost pana la Ioan”; iar de acum
inainte se vesteste Evanghelia. Atunci Ioan a primit, cu smerenie, in fata Stapanului. Iisus
n-a avut pacat de marturisit, dar a primit actul simbolic, anume Si-a plecat capul in apa
Iordanului (asa cum Isi va pleca faptura lui umana pe cruce si de pe cruce in mormant, si
va iesi la inviere), dezvaluind inca de aici, simbolic, taina inecarii pacatului si invierii.
Atunci, spune Scriptura “indata iesind (care arata ca nu a urmat marturia pacatelor pentru
ca era Cel fara de pacat), cerul s-a deschis (El a deschis cerul) si Duhul Sfant a coborat
peste El in chip de porumbel si glasul Parintelui ceresc s-a auzit: “Acesta este Fiul Meu
cel iubit...”. Sfantul Marcu (ucenic al Sfantului Petru) spune: “Tu esti Fiul Meu cel iubit.
Intru Tine am binevoit” (asa cum rostise din vesnicie: “Tu esti Fiul Meu. Eu astazi Te-am
nascut”, asa si acum, intr-o a doua nastere). Si intru Tine sa fie toti chemati, toti pentru
care am spus prin gura psalmistului: Voi dumnezei sunteti, fii ai Celui preainalt. De aceea
Te-am trimis in lume, Fiul Meu: Mergi si-Ti mantuieste fratii! Intru Tine am binevoit (e
toata bunavoirea Mea). Faptura intreaga este opera a vointei lui Dumnezeu; a bunei voiri
a Parintelui ceresc, prin lucrarea Fiului si in unitatea, in comuniunea, in sanul Duhului
Sfant Care ne strange pe toti. El este arzand in noi dorul dupa Fiul; asa cum a coborat in
chipul porumbelului peste Fiul, acum, la botez.

Si... cum talcuiam, cu darul lui Dumnezeu, Iisus S-a botezat, dar nu pentru pacat; caci nu
avea pacate. Iar a doua zi dupa botez, cand Iisus a venit la Iordan, Ioan a aratat catre Iisus
si le-a spus ucenicilor: “Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii”. Si zic
Parintii (Sf. Ioan Gura de Aur): Ce a vrut sa insemne acest cuvant? Pe de o parte: L-a
descoperit pe Iisus – Mielul; iar mielul e simbol al jertfei, care, la randul ei, e puterea care
infrange pacatul. Si, mai adanc, jertfa nu e legata numai de pacat; e legata de taina
creatiei. Orice creatie poarta in ea taina jertfei. Si o spun cu gand curat – de la Dumnezeu,
nu de la mine – ca asa trebuie sa traiasca omul, in orice act al lui, ca o stare de jertfa. Si
daca ar trai aceasta constiinta de jertfa in actul cel mai intim, din care se odrasleste un
copil in lume, daca ai trai constiinta jertfei, ca daruiesti ce ai curat in tine si sfant, in
constiinta unui act creator, dumnezeiesc, nu s-ar mai naste handicapati si bolnavi mintal,
violenti si criminali, ci s-ar naste – cum avem atatea cazuri – oameni drepti, curati,
cuminti, savanti, intelepti si sfinti. Jertfa e taina tainelor actului creator. De aceea a zis
Ioan: “Iata Mielul Cel ce ridica pacatul lumii”, ca sa le arate celor de fata: Iisus, Care a
venit la botez, nu e asemenea voua, care veniti sa va strigati pacatele; El a venit pentru
pacatul vostru; pentru ca El e Mielul, Cel ce ridica pacatul vostru. Prin insasi intruparea si
nasterea Lui de la Duhul Sfant si din Fecioara a inceput ridicarea pacatului.

Si auziti ce a spus Tatal despre Iisus, Care S-a botezat acum: “Tu esti Fiul Meu cel iubit
intru Care am binevoit”. Tu esti Icoana, modelul tuturor celorlalti; care daca vor veni la
Tine cand Tu ii vei chema si le vei zice: “Veniti la Mine toti cei impovarati si osteniti, si
Eu va voi odihni pe voi”, si vor raspunde la sfintenia Ta, la jertfa Ta, atunci voi spune si
despre ei : Prin Tine si ei sunt fiii Mei. Voi intari cuvantul psalmistului: Eu am zis (am
grait din veci si in timp): Voi dumnezei sunteti, fii ai Celui Preainalt, chemati sa
descoperiti in voi chipul Fiului Meu.

Si atunci, Iisus a intrat in apele Iordanului ca un miel, prefigurand jertfa de pe cruce,

moartea si invierea, intrand in apele Iordanului si sfintindu-le... Cum ne vom ruga acum
noi la aceasta mare sfintire: “Sa se sfinteasca apa aceasta cu puterea, cu lucrarea, cu
pogorarea Duhului Sfant, sa se pogoare spre apa aceasta lucrarea curatitoare a Treimii, sa
i se daruiasca harul izbavirii si binecuvantarea Iordanului!”. Si noi auzim acum ca atunci
la Iordan si vedem in duh Treimea Sfanta: Fiul Care era in apele Iordanului, Duhul Sfant
coborand, in chipul porumbelului (vazandu-L deci), “ca un porumbel”, si glasul
Parintelui ceresc auzindu-l; deci auzind si vazand (asa cum la Horeb Moisi a si auzit
cuvant, dar a si vazut – rugul care ardea dar nu se mistuia, ramanea verde, viu in
Dumnezeul Cel viu) – cele doua simturi, care induhovnicite se inalta, se transfigureaza.
De aceea rugaciunea cea mare, adresata Sfintei Treimi, incepe: “Treime mai presus de
fire, Preabuna, Preadumnezeiasca...”. Si adresandu-se Mantuitorului: “Te-am vazut prunc
in iesle intru nastere, iar acum desavarsit barbat Te vedem , Dumnezeul nostru din Cel
desavarsit (Parintele ceresc). Astazi Proorocul, Inaintemergatorul, se apropie de Stapanul;
cu frica sta inaintea Lui. Apele Iordanului se prefac in vindecari; toata faptura se adapa cu
curgeri tainice. (De aceea se numeste aghiasma mare). Toate apele se sfintesc astazi din
taina coborarii in apele Iordanului a Fiului lui Dumnezeu (Care, am vazut, nu sa-Si spele
pacatele a venit, ci sa ridice pacatul lumii, sfintind apa; si sfintind casele, pe care le-am
vazut zilele astea cand am mers, stropind si sfintind, atat de luminoase, atat de curate,
parca le simteam innoite... si simteam taina aceasta pe care numai Dumnezeu o poate
face: a innoirii inimilor si a fetelor tuturor care au primit cu atata bucurie si nadejde
sfintirea). Azi pacatele oamenilor se curatesc in apele Iordanului. Astazi raiul s-a deschis
oamenilor, Soarele dreptatii ne lumineaza, azi ne-am usurat de plansul celui vechi, al lui
Adam. Ne-am izbavit de intuneric si adunarea cea sfanta si mult vestita a ortodocsilor se
bucura. Stapanul la botez merge sa ridice firea omeneasca la inaltime. Cel neplecat Se
pleaca robului ca sa ne slobozeasca pe noi din robie. Imparatia cerurilor am dobandit,
impartia Domnului nu va avea sfarsit, pamantul si marea si-au impartit bucuria lumii si
lumea de veselie s-a umplut”.
Iubitilor, sa traim spiritual aceasta taina, aceasta bucurie, peste toate necazurile. De atatea
ori ne aflam in fata unui om indurerat de un chin greu – in familie, in persoana lui – dar
un singur cuvant si o singura scanteiere de har deodata ii schimba durerea si traieste in
clipa aceea o deschidere a cerului in inima lui. Si poti sa uiti atunci durerea si poti sa
arunci, sa ineci toata durerea de pana atunci si macar pentru o clipa sa traiesti arvuna
aceasta a bucuriei ceresti; cu care poti sa birui pe urma necazurile si durerile; din acea
clipa in care te-ai impartasit de un strop de apa sfintita, de un cuvant dumnezeiesc al
Evangheliei, de Trupul si Sangele dumnezeiesc. Si simti ca ai primit o arvuna a invierii; a
invierii pentru viata de aici si pentru viata cealalta. Dar biruind si incepand de aici, cu
aceasta credinta si nadejde si putere harica pui noi si mereu noi inceputuri vietii si noi
biruiri. Prin Tatal, Fiul si Duhul Sfant, Treimea cea deofiinta si nedespartita (Care S-a
aratat la Iordan); pentru care ne rugam si noi sa ne tina nedespartiti in credinta, in adevar,
in iubire, in lumina si in bucurie divina si inima senina. Cu Maica Domnului si cu toti
sfintii. Amin.

Parintele Constantin Galeriu

Invierea fiicei lui Iair

Mareste imaginea.

Invierea fiicei lui Iair - Duminica a XXIV-a dupa Rusalii

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin

Vrednici de iubire si dreptmaritori crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus

Hristos!

Zice o marturie sfanta, pe care o citim noi la inceputul Sfintei Liturghii, dupa Ectenia a
III-a: “… Dandu-ne in veacul de acum cunostinta adevarului, iar in cel ce va sa fie, viata
vesnica”. Asa incepe orice infaptuire: intai cunostinta, gandirea, sensul faptului, apoi
implinirea; cunostinta adevarului, apoi viata vesnica. Iei cunostinta de adevar si apoi il
implinesti in viata. Asa si in Liturghie: in prima parte se citeste Evanghelia, apoi se
savarseste jertfa, cand auzim insusi cuvantul Mantuitorului: “Luati, mancati, acesta este
Trupul Meu… Beti dintru acesta toti, acesta este sangele Meu…”. Prin cuvantul Lui si
prin chemarea Duhului Sfant de catre preot, in altar: “Trimite Duhul Tau cel Sfant peste
noi si peste aceste daruri si fa adica painea aceasta cinstit trupul Hristosului Tau si ce este
in potirul acesta scumpul sange al Hristosului Tau, prefacandu-le cu Duhul Tau cel
Sfant”.
Creatia, viata, toate asa se implinesc. De aceea cuvantul rostit, predica, e inainte de
dumnezeiasca Impartasanie. Si corul a pregatit-o: “Doamne, buzele noastre vei deschide
si gura noastra va grai lauda Ta” – din cuvantul Psalmistului. Asa ne rugam si acum: sa
deschida bunul Dumnezeu buzele noastre si gura noastra sa graiasca lauda Lui; iar
inimile sa asculte.

Dupa ce Mantuitorul scosese legiunile de demoni din barbatul (sau barbatii, in

Evanghelia dupa Matei) din tinutul Gherghesenilor, si caruia ii spusese: “Intoarce-te in
casa ta si spune cat bine ti-a facut tie Dumnezeu”, a plecat din tinutul lor, vestind in toata
cetatea cel ramas acolo cate facuse Iisus. Iar Iisus, trecand marea inapoi (Marea Galileii,
Ghenizaretul), acum de la rasarit spre apus, L-a primit multimea pe tarmul de aici. Toti Il
asteptau. Urmeaza acum Evanghelia de astazi:

“Si iata a venit un barbat, al carui nume era Iair si care era mai-marele sinagogii. Si
cazand la picioarele lui Iisus, Il ruga sa intre in casa Lui, caci avea numai o fiica, ca de
doisprezce ani, si ea era pe moarte. Si, pe cind se ducea El, multimile Il impresurau. Iar o
femeie, care de doisprezece ani avea pierdere de sange (copila de doisprezece ani, femeia
de doisprezece ani in suferinta ei) si cheluise cu doctorii toata averea ei, si de nici unul nu
putuse sa fie vindecata, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui si indata s-
a oprit curgerea singelui ei. Si a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toti
tagaduind, Petru si ceilalti care erau cu El, au zis: Invatatorule, multimile Te imbulzesc si
Te stramtoreaza si Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de
Mine cineva. Caci am simtit o putere care a iesit din Mine. Si femeia, vazandu-se vadita,
a venit tremurand si, cazand inaintea Lui, a spus de fata cu tot poporul din ce cauza s-a
atins de El si cum s-a tamaduit indata. Iar El i-a zis: Indrazneste, fiica, credinta ta te-a
mantuit. Mergi in pace. Si inca vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii,
zicand: A murit fiica ta. Nu mai supara pe Invatatorul. Dar Iisus, auzind, i-a raspuns: Nu
te teme; crede numai si se va izbavi. Si venind in casa n-a lasat pe nimeni sa intre cu El,
decat numai pe Petru si pe Ioan si pe Iacov si pe tatal copilei si pe mama. Si toti plangeau
si se tanguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plangeti; n-a murit, ci doarme (luati aminte,
fiecare cuvant e descoperitor de taina!). Si radeau de El, stiind ca a murit. Iar El, scotand
pe toti afara si apucand-o de mana, a strigat, zicand: Copila, scoala-te! Si duhul ei s-a
intors si a inviat indata; si a poruncit El sa i se dea sa manance. Si au ramas uimiti parintii
ei. Iar El le-a poruncit sa nu spuna nimanui ce s-a intamplat.” (Luca 8, 41-56)

Iubitilor, fiecare cuvant al Mantuitorului sa ne fie de adevar dumnezeiesc, de ultimul si

cel mai inalt adevar al vietii! Si asa sa luam aminte. Deci tocmai scosese autorul mortii –
pe demon - din acei barbati care umblau prin morminte – caci demonul este ispititorul,
aducand moartea; el este ucigasul. Dumnezeu n-a facut moartea. Si, intorcandu-se pe
malul celalalt al Ghenizaretului, multimea Il astepta. Iar in multime - mai-marele
sinagogii din cetatea de la malul marii (de buna seama, credem ca e vorba de Capernaum,
acolo unde adesea poposea Iisus). Caci iata, un barbat, cum am auzit, cu numele Iair, care
era mai-marele sinagogii, cazand la picioarele Lui Il ruga sa intre in casa lui. Avea o fiica
de doisprezece ani care era pe moarte. Dupa ce izgonise autorul mortii din demonizat, in
fata Lui apare opera demonului dintr-o copila de doisprezece ani, care era pe moarte.
Toate faptele Evangheliei sunt in Duhul Sfant impartasite, inscrise in taina si adevar. Iair
cade in genunchi, cum spune si Sfantul Evanghelist Marcu, si se roaga pentru copila, si Il
roaga sa vina in casa lui. Era mai-marele sinagogii, fariseu, deci, dar vine la Iisus.
Dezbinarile de suprafata dispar, adesea, in fata situatiilor de hotar, limita – suferinta,
moartea. Iair intelege o realitate mai adanca decat dezbinarea.

Se vorbeste, in termeni filosofici, de unitatea contrariilor (coincidentia opositorum). Dar

contrariile se opun, provoaca dezbinarea; distinctele se unesc. In Sfanta Treime e unitate
si distinctie: Dumnezeu cel Unul in Treime. Unul, deci, nu singur, ci in Treime preamarit,
cum ne rugam in dumnezeiasca Liturghie: “Sa ne iubim unii pe altii ca intr-un gand sa
marturisim pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh.” De aceea Dumnezeu este Iubire, intrucat
e Treime. Caci un solitar, un insingurat metafizic, din veci, s-ar iubi doar pe el. Deci
distinctie este intre persoanele Sfintei Treimi, distinctie este si intre barbat si femeie, dar
in unitate. Asadar, sa nu se confunde opozitia cu distinctia.

Iair avea constiinta ca la suprafata e dezbinare intre farisei si Iisus – Domnul adevarului.
Dar dincolo de dezbinare mergea adanc, la distinctie. El intelegea taina aceasta: ca in
Iisus era Altcineva – era Dumnezeu, Ziditorul; distinct de noi, dar si unit cu noi. De aceea
el cade in genunchi in fata lui Iisus, trecand peste orice dezbinare. Oricine, in orice fel de
dezbinare ar fi in lumea din afara, in adanc e unirea lui Dumnezeu. Il roaga sa vina in
casa lui. Si Iisus merge spre casa lui.

De curand il poftise altcineva, tot un mare din mijlocul lumii de atunci – un sutas roman.
Deci, iata, un roman si un evreu. Sluga sutasului era bolnava, chinuindu-se cumplit.
Mantuitorul ii spune: “Venind, il voi vindeca”. “Doamne, nu-s vrednic sa intri in casa
mea, spune sutasul . Zi numai un cuvant”. Iisus Se minuneaza. Se bucura Dumnezeu sa se
uimeasca si El de noi, nu numai noi de El. Si a zis doar atat: “Mergi, dupa credinta ta fie
tie!”, si s-a vindecat slujitorul in ceasul acela; prin cuvant numai, de departe.

La Iair, insa, merge, ca sa se vada semnul si de departe, si de aproape, cum e taina

Dumnezeirii. De departe, sa vada ca Dumnezeu numai prin cuvant savarsea, cum prin
cuvant s-au zidit si cerurile si pamantul; de aproape, caci Dumnezeu S-a facut si om,
lucrand si prin trupul omenesc. De aceea, mergea cu Iair alaturi, inaintand spre casa lui.
Si tot atunci, in acea vreme sfanta, a petrecerii pamantesti a Fiului lui Dumnezeu cu noi,
din acea multime, strecurandu-se, vine cu sfiiciune, apropiindu-se pe de o parte de
Mantuitorul, o femeie care de doisprezece ani avea pierdere de sange. Viata se scurgea
din ea. Atat suferinta, cat si statutul ei de femeie o tin in aceasta si mai adevarata
smerenie, in sfiala. Si isi zicea: “Macar de vesmintele Lui de ma voi atinge, si ma voi
vindeca”.

Ce intelegere uimitoare, adanca! Cat de patrunzator a lucrat in ea cugetarea, gandirea ei,

in acesti doisprezece ani de suferinta, cunostinta adevarului.
Acest numar de doisprezece ne duce cu gandul la cei doisprezece patriarhi (fiii lui Iacov),
prin care a dat Dumnezeu marturia adevarului (si ceilalti patriarhi ai Vechiului Testament)
si la cei doisprezece apostoli – prin care a dat Revelatia .
Iar femeia s-a atins de vesmintele Lui. De aceea poporul se apropie de vesmintele
preotilor, de cele care i-au invesmantat pe sfinti: harul lui Dumnezeu cuprinde tot. O data
cu trupul indumnezeit al Mantuitorului, si vesmintele Lui, si cuvantul Lui; tot vazduhul si
toata creatia, caci prin El toate s-au facut. Asa intelegem si Sfintele Taine – a Botezului, a
Mirului, a Spovedaniei si a Impartasaniei: Harul se raspandeste in apa in care se boteaza
pruncul sau omul, in mirul cu care se pecetluieste cel botezat, in mainile preotului care te
ating la spovedanie, in impartasirea cu trupul si sangele Domnului: “Paine a vietii vesnice
sa-mi fie trupul Tau si scumpul Tau sange spre iertarea pacatelor”. Observati cum toate se
leaga. Cum a zis femeia: “…macar de vesmintele Lui sa ma ating”; dar cu atat mai mult
de trupul si de sangele Lui. Si asa a facut, s-a atins si a incetat curgerea sangelui.

Iar Iisus, pentru ca femeia era intr-o parte, intreaba, dar nu pentru ca nu ar fi stiut, ci ca sa
auda si sa inteleaga toti: “Cine s-a atins de Mine?”. Apostolii raman nedumeriti. Petru, ca
intotdeauna, luand cuvantul in numele lor, raspunde: “Invatatorule, te-mpresoara lumea,
te imbulzeste, si mai intrebi cine s-a atins de Tine?”. Altfel spus: “Toti s-au atins de
Tine”. Dar Iisus spune: “De Mine s-a atins cineva”. Fiecare e un unic, fiecare e cineva si
fiecare comunica personal cu Cel unic, Unicul Fiu al lui Dumnezeu. Tatal a rasadit in
fiecare dintre noi un unic, un cineva. Fiecare raspunde in unicitatea lui. Nu spre osanda
sau judecata; dar de la fiecare Dumnezeu cere un unic, tocmai pentru bogatia, frumusetea
noutatea negraita a creatiei. Caci cu fiecare prunc ce vine pe lume, cu fiecare odraslire,
Dumnezeu creeaza mereu si fiecare e un cineva, e o unicitate, iubitilor. De aceea
cuvintele din Evanghelie sunt atat de puternic subliniate, marturisite.

In cazul de fata, nu toti s-au atins cum s-a atins acea femeie. Si, cutremurandu-se cu un
fel de spaima, de uimire ca a fost descoperita, a iesit si, in fata tuturor a rostit marturia ei
si cum, atingandu-se doar de vesmantul Lui, s-a vindecat indata. A incetat acea curgere a
sangelui spre ruina vietii. Si i-a dat viata Cel care ne-a dat si noua sangele Lui ca sa avem
viata. Iisus i-a spus: “Indrazneste, fiica, credinta ta te-a mantuit (credinta in El). Mergi in
pace”.

Unde-i pacea? In credinta ta, aceea care a primit raspunsul. Iisus era, doar, de fata, si e
etern de fata. El este totodata de fata si acum. Caci asa a coborat: “nu dupa loc, ci dupa
fire”. Si fiind de fata, cu noi, ne inconjoara. Iar daca gandirea noastra cuprinde tot, Duhul
lui Dumnezeu cum sa nu cuprinda tot? Deci dupa fire e de fata si dupa timp este intr-un
neincetat acum. Deopotriva si timpul si spatiul. El sa fie pururea si in fata fiecaruia si
intr-un acum cu fiecare. Numai de noi tine sa raspundem. Acesta era si suspinul
Psalmistului: “Arata-Ti, Doamne, fata Ta si vino sa ne mantuiesti pe noi!” (Ps. 79) - fata
Ta sa o vedem in acest loc, in acest timp. Spatiul nostru se rasfira in miliarde de locuri; si
timpul nostru, de asemeni, se risipeste. Dar in fata lui Dumnezeu, Moisi s-a rugat fata
catre fata si vorbea cum ar vorbi cineva cu prietenul lui. Dumnezeu, insa, i-a spus: “Nu
vei vedea fata Mea, ci spatele” – urmele, sau dupa Mine.

La fel in Evanghelie si sarmana femeie, pe la spate se apropie, nu in fata. Si asa sa te rogi

sa-l simti pe Dumnezeu - Care este pururea, neimpartit si nedespartit, pretutindeni in
spatiu si timp - fara nici un fel de departare. Aproape de tine, in gura ta este cuvantul lui
Dumnezeu-Cuvantul si in inima ta. Acea femeie s-a simtit asa. Si i-a raspuns, pentru ca ea
a simtit dumnezeirea Lui.

A simti pe Dumnezeu e darul tau originar, caci asa ai fost zidit: ai primit suflarea
dumnezeiasca de viata nu din lume, nu din pamant, ci de la El. A rasadit in tine sufletul
tau, ca vas al luminii dumnezeiesti. Si atunci, adevarul tau este, cum spunea Sfantul
Calist, ca Dumnezeu Tatal, prin Fiul, in Duhul Sfant, se face “suflet al sufletului tau”. Dar
tu sa fii cu luare aminte! Din adanc asa suntem ziditi: sa fim in consens si in consimtire
cu Dumnezeu, dar liberi. In consens, adica in sensul luminii, ca El ne da sensul vietii, sa
existam dupa chipul Lui, si in consimtire, pentru ca ne da viata. Sa fim cu El, dar liberi,
pentru a raspunde. Pentru care Sfantul Maxim zice: “Sufletul nu se poate intinde
niciodata dupa cunostinta lui Dumnezeu daca nu se va atinge Dumnezeu de el, facand
pogoramant, si nu-l va ridica spre Sine. Caci nu poate strabate mintea omeneasca atata
cale incat sa ajunga la perceperea vreunei iluminari dumnezeiesti, daca nu o atrage insusi
Dumnezeu cat e cu putinta mintii omenesti sa fie atrasa, si nu o lumineaza cu razele
dumnezeiesti.”

Pe acea femeie razele dumnezeiesti au luminat-o, prezenta lui Iisus a atins-o, atingand
credinta ei. A raspuns atunci, si, in durerea ei de doisprezece ani, parca a strigat cu toti
profetii si cu toti apostolii, simtind atingerile dumnezeiesti. Si harul lui Dumnezeu s-a
coborat.

“Credinta ta…” – “ochiul” pentru harul lui Dumnezeu e credinta. Si tocmai in aceasta
stare, in care Iisus vindeca o durere, o boala.

Acum urmeaza sa vindece moartea. Pentru ca in Evanghelie e vorba de doua suferinte: de

boala acestei femei si de moartea copilei. Cutremurati sa intelegem: doua rele stapanesc
lumea: boala, cu toti puisorii vicleni ai ei, si moartea. Vindecata fiind biata femeie,
dobandind pacea, de la casa lui Iair vin neputinciosii vestitori. Vestitorii mortii: “Nu mai
supara pe Invatatorul. A murit fiica ta”. Dar Iisus, auzind, i-a spus lui Iair: “Nu te teme,
crede numai, si se va izbavi”. Cuvantul e uluitor, ca fiecare cuvant al Mantuitorului. Intai:
“Nu te teme” – nici in fata bolii, nici in fata mortii. Temere e in Vechiul Testament numai:
“Inceputul intelepciunii e frica de Dumnezeu”, zice Solomon. Teama de pacat; iar plata
pacatului, cum a talcuit luminatul de Dumnezeu Pavel, este moartea. Deci teama de
pacat, teama de moarte a stapanit tot Vechiul Testament. Propriu-zis, cand a aparut
teama? Atunci cand a aparut moartea. Dar sa nu confundam adevarul cu realiatea.
Moartea e o realitate, dar nu e adevar. Orice cuvant sa-l rostim la rostul si talcul lui. Iisus,
Cel care a biruit pacatul si moartea, mereu va spune: Nu va temeti!

Si, iubitilor, aici iarasi ne rugam bunului Dumnezeu sa ne lumineze. Iata, in fata
suferintelor, a bolilor si a mortii. Spuneam cuvantul acesta, al dumnezeiescul Maxim
Marturisitorul, atat de luminos: “Adam a pus un nou inceput zidirii”. Caci zidirea este Da
al lui Dumnezeu si pe toti ne-a adus ca pe unii ce nu existam, si prin da al lui Dumnezeu
existam. Talcuiam cu parintele coleg Stefan: Aceasta e talcuirea cea mai adanca, iubitilor.
Nici aceea dintru nefiinta la fiinta. DE la faptul ca nu existam, Dumnezeu ne-a adus sa
existam. DUMNEZEU creeaza. Caci prin fiecare suflet e o noua creatie si innoieste
creatia. Si Dumnezeu e Creatorul. O spun si savantii, si stiinta, Paulescu: El e cauza,
Dumnezeu, si cauza fiecarui suflet omenesc si cauza creatiei intregi, cauza primara.

Iar Adam a pus un alt inceput: a pus inceputul placerii. Si el vrea o infinita placere, pentru
ca este dupa chipul Fiului lui Dumnezeu, cel infinit. Iar infinitul placerii de trup, de el
insusi si de lume aduce stricaciune. Si durere, pe care Dumnezeu a ingaduit-o, pentru ca
in ea e biruita placerea. Dar ce se descopera aici? Un adevar negrait – sa-l pastram cu
sfintenie: Pacatul, prin placere, a produs durerea si moartea. Iar Fiul lui Dumnezeu,
luand, in pogoramantul Lui, in smerenia Lui pana la chipul robului, si moartea insasi, a
inviat, a indumnezeit insusi trupul, faptura. A pus cu adevarat un nou inceput Creatiei
indumenezeind trupul, materia. Ca dovada, sarmana femeie s-a vindecat numai
atingandu-se de vesminte, nici macar de trup, pentru ca Dumnezeu toate le
indumnezeieste. Si aici e talcul, mai ales pentru cei care merg la aceasta profunzime.

Iubitilor, omul, prin pacat, a rasturnat aceasta ordine a existentei. Sensul existentei este
Dumnezeu, este binele, adevarul, frumusetea, viata. Celelalte – hrana, bautura,
imbracamintea, adapostul – tot ceea ce ne da lumea, sunt mijloace, nu scop, nu sens. Iar
omul a rasturnat ordinea firii. A facut din mijloace scopul vietii – din mancare si bautura,
din confort, din placere. Pentru ca la radacina pacatului sta orgoliul (“Veti fi ca niste
dumnezei” ) – tu sa fii dumnezeu, cunoscand binele si raul, decizand ce-i bine si ce-i rau.
Iar binele il confunzi cu placerea. Prin mijloace am transformat existenta. Moartea insasi
am facut-o sensul existentei. Nu observam rasturnarea grava, capitala: sensul este viata,
iar noi am facut moartea ca sens, ca sfarsit?

Dar Iisus ii sune lui Iair: Crede numai, si se va izbavi fetita ta! Atunci, adancul
adancurilor nu e moartea, in nici un chip. In Hristos se rastoarna total: sensul e viata, nu
moartea! Dumnezeu a folosit suferinta (urmarea placerii) si moartea ca mijloc de a birui
pacatul si moartea. Iar noi am facut din mijloc sens. Toti filosofii sa inteleaga taina
aceasta, daca vrem sa ajutam la mantuirea lumii. Nu-i de la noi, ci de la Dumnezeu si
Sfinti Parinti. Ei ne invata. De aceea, in orice stare te vei afla: bolnav, la capatai, crede in
viata!

Mergea cu Iair alaturi, iar Iair se cutremura. Si inaintand spre casa lui, cei de acolo
plangeau si se tanguiau. Ajungand, i-a rugat pe ceilalti sa iasa afara, si au ramas numai
Petru, Ioan si Iacov, cei trei ucenici de taina, impreuna cu tatal si mama copilei. Si le-a
zis: “Nu plangeti, n-a murit, ci doarme”.

In greaca este cuvantul acesta: κατεύδο, care inseamna un somn asemanator mortii.
Observati, in Scriptura cuvintele sunt cu dreapta cumpanire. Cand e vorba de moartea in
pacat, cum au fost Anania cu Safira sau Irod – au expirat, au murit; cand e vorba de
Sfantul Stefan, zice: “a adormit”. Moartea credinciosilor nu e moarte, iubitilor. E capitala
starea in care pleci de aici. Credinta te uneste cu Cel in care este viata, cum s-a intamplat
cu acea femeie bolnava. Nimic nu e sfarsit. Finalul, intotdeauna, in Hristos, in
Dumnezeu, e viata.

Apoi Iisus a intins mana, si mana Lui s-a atins de copila; a prins-o cu mana. Si a zis, in
limba aramaica, cum aflam de la Sfantul Marcu: “Talita kumi – Copila, tie iti zic, scoala-
te!”. Si a inviat copila. Tot Marcu spune ca s-a dat jos si umbla prin incapere. Iar Luca
spune ca a zis: “Dati-i sa manance” – adica viata.

Si parca simti aievea acest adevar: Spune Psalmistul: “Mainile Tale m-au facut si m-au
zidit” (Ps. 118, 73). Mainile Tale, adica ale Tatalui – Fiul si Duhul Sfant, care sunt, tot
Psalmistul spune, vistieria Tatalui, scumpetea Tatalui, cum spunem in popor. Fiul si
Duhul Sfant sunt scumpetea Parintelui Ceresc. Si iata cum lucreaza aceasta scumpete a
Parintelui Ceresc, Scumpii Lui in fata copilei, in fata mortii. Acolo, in fata mortii, Fiul
intinde mana, dar cu Duhul Sfant, caci unde e Fiul e si Duhul Sfant. Si prind copila
mainile Tatalui si o inviaza. Asa cum ne zideste, asa ne si inviaza – prin Fiul si prin
Duhul Sfant. Iar parintele Staniloae talcuieste: “vistieria din launtrul nostru (“Dumnezeu
a pus in vistierii adancurile” – Ps. 32, 7) sunt duhul si cuvantul lui Dumnezeu, primiti la
botez de fiecare”.

Doamne, fa-ne vrednici sa cautam vistieria inimii noastre, data de Tatal, prin Fiul in
Duhul Sfant – Mainile Lui care ne-au facut si ne-au zidit! Mainile Lui care au inviat pe
copila. Puterea, iubirea, viata pe care ai revarsat-o. De doisprezece ani o cauta femeia
aceea (care I-a ridicat Mantuitorului, la izvoarele Iordanului, de unde era ea, un
monument, care il reprezenta pe Mantuitorul si pe ea in genunchi, in fata Lui, primind
bucuria vindecarii. De acest monumen Eusebiu al Cezareii stia, la trei sute de ani dupa
Hristos). Orice bolnav, orice mama si tata si oricine dintre noi, in fata bolii, in fata mortii,
sa nu uite: Mantuitorul a luat pacatul nostru si a rastignit moartea, daruindu-ne viata.
Sensul existentei este invierea si viata, traita de aici ca arvuna, iar atunci ca implinire.

Prin Tatal, Fiul si Duhul Sfant, cu rugaciunile Maicii Domnului si ale acelei femei,
Doamne, fa-ne pe toti vrednici, in genunchi inaintea Ta, sa primim vindecare si viata! Tu
esti sensul vietii noastre. Si ca sens esti adevar, inviere si viata. Amin.

Parintele Constantin Galeriu

Pilda lucratorilor viei

Mareste imaginea.

Pilda lucratorilor viei - Predica la Duminica a 13-a dupa Rusalii

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Cuvantul psalmodiat de cor, “Cine este Acela Imparatul slavei?”, ne este noua introducere
la cuvantul dumnezeiesc al Evangheliei de astazi. Sa-l ascultam:

“Zis-a Domnul: Ascultati pilda aceasta: Era un om oarecare stapan al casei sale, care a
sadit vie. A imprejmuit-o cu gard, a sapat in ea teasc, a cladit un turn si a dat-o
lucratorilor, iar el s-a dus departe. Cand a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale
la lucratori, ca sa-i ia roadele. Dar lucratorii, punand mana pe slugi (slujitorii lui
Dumnezeu), pe una au batut-o, pe alta au omorat-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre. Din
nou a trimis alte slugi, mai multe decat cele dintai, si au facut cu ele tot asa. La urma, a
trimis la ei pe fiul sau, zicand: Se vor rusina de fiul meu. Iar lucratorii viei, vazand pe
fiul, au zis intre ei: Acesta este mostenitorul; veniti sa-l omoram si sa avem noi
mostenirea lui. Si, punand mana pe el, l-au scos afara din vie si l-au ucis. Deci, cand va
veni stapanul viei, ce va face acelor lucratori? I-au raspuns: Pe acesti rai, cu rau ii va
pierde, iar via o va da altor lucratori, care vor da roadele la timpul lor. Zis-a lor Iisus:
Au n-ati citit niciodata in Scripturi: «Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a
ajuns sa fie in capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta si este lucru minunat in
ochii nostri»? De aceea va spun ca imparatia lui Dumnezeu se va lua de la voi si se va
da neamului care va face roadele ei. Cine va cadea pe piatra aceasta se va sfarama, iar
pe cine va cadea il va strivi. Iar arhiereii si fariseii, ascultand pildele Lui, au inteles ca
despre ei vorbeste” (Matei 21, 33-45).

Preaiubitilor, am inteles toti ca e vorba de o parabola ce a fost rostita de Mantuitorul chiar

in Saptamana Patimilor, inainte de patimirea Sa, adica inainte de Cruce si de Inviere. Era
la Templu, si carturarii si fariseii se aflau de fata. Intelesul ei ne dezvaluie o icoana a
istoriei. De aceea, sa-L rugam pe Bunul Dumnezeu sa ne daruiasca lumina acestui inteles.
Stapanul este Dumnezeu; via – darurile Lui si lumea aceasta, referitor la poporul ales, asa
cum cititm la Profetul Isaia cap. 5: via e insusi poporul lui Dumnezeu. “Vreau sa cant
pentru prietenul meu cantecul lui de dragoste pentru via lui. Prietenul meu avea o vie pe o
coasta manoasa. A sapat-o, a curatit-o de pietre, a sadit-o cu vita de bun soi. Ridicat-a in
mijlocul ei un turn, sapat-a si un teasc, si avea nadejde ca va face struguri, dar ea a facut
agurida”. “A imprejmuit-o cu gard”, am ascultat rostindu-se de catre Mantuitorul. Gardul
imprejmuirii – Legea pe care a dat-o prin Moisi, ca sa-i fie ocrotire, zid impotriva raului,
a pacatului. “A sapat in ea teasc” – teascul, in vie, reprezenta locul unde se striveau
strugurii si instrumentul pentru producerea vinului. Aici, teascul are intelesul de altar.
Deci, in mijlocul viei altarul de jertfa, pe care jertfeste fiecare cu darul lui. “Si a cladit
turn” – turn de straja, de veghe. Turnul e reprezentat prin mai-marii poporului, arhierei,
farisei, acei care aveau datoria sa strajuiasca la pazirea Legii si deci la ocrotirea
poporului, a viei, dupa voia Stapanului – a lui Dumnezeu. “Si a dat via lucratorilor, iar el
a plecat departe”. – Dupa ce-ti incredinteaza darul, te lasa sa ucenicesti, sa lucrezi.
Dumnezeu parca Se retrage. Si tainic El te inspira, dar fara sa te sileasca. Se pare ca e
departe, si, totusi, chiar atunci cand crezi ca e departe, iar tu te rogi cu foc, e mai aproape
ca oricand de tine. E taina aceasta a libertatii, pentru ca intr-adevar ucenicul sa cunoasca
darul uimitor al libertatii, sa fie cu adevarat raspunzator si el de fapta lui. Sa aiba
mangaierea ca lucrul facut e si al lui. E totodata si darul lui Dumnezeu, dar si osteneala
lui. Nimic nu vom intelege in Scriptura fara acest, daca vreti, paradox, aceasta antinomie.
Adica, in ce inteles: lucrarea darului lui Dumnezeu si a ostenelii noastre. Ai spune ca
totul este dar, si asa este; dar spui ca fara osteneala ta nimic nu este, si asa si este. Si
atunci, unde este adevarul? Sau darul, sau osteneala? Ei bine, adevar e si una si alta. Asta
inseamna paradox. E si darul lui Dumnezeu, si osteneala mea, fara de care nu capat
nimic. Aici e taina libertatii, aici e taina bucuriei, a inaltarii, a oricarui progres, daca vreti,
a oricarei sporiri in istorie. Si aici e si taina caderii si-a durerii, in acelasi timp. Caci in
aceasta taina a libertatii insasi moartea si-a gasit loc. Pacatul si moartea... De aceea spune
Sfantul Grigorie de Nyssa ca pacatul descopera totodata si libertatea, si pierderea
libertatii. Si libertatea ca poti sa faci rau, din nefericire. Ai pierdut libertatea si ai devenit
robul raului.

... “Si a plecat (stapanul) departe”. Dar a sosit vremea roadelor. Caci, daca i-a lasat in
libertate pe oameni, nimeni nu este scutit de raspunderea rodului, intr-o lume a zidirii, a
creatiei. Au n-a spus Mantuitorul: “Dupa roade ii veti cunoaste”? Numai rodul ne
indreptateste inaintea lui Dumnezeu si inaintea istoriei, inaintea oamenilor. Si ati vazut ce
spunea proorocul Isaia: n-a adus via roade, ci agurida.

A venit sa ceara Dumnezeu rodul. Dar lucratorii, cand i-au vazut pe slujitori, au pus mana
pe ei, i-au batut, i-au lovit, i-au ucis. Slujitorii, sau slugile trimise de stapan sunt profetii,
in Vechiul Testament. Si de-a lungul sutelor de ani multi profeti au indurat aceasta
ucidere a lucratorilor viei. Au fost, asa cum va spune Apostolul mai tarziu, Sf. Apostol
Pavel, in Epistola catre Evrei, ca au fost batjocoriti, loviti, multi dintre ei ucisi, ferestruiti,
cu pietre ucisi, pusi la cazne, ucisi cu sabia, pribegind in piei De oaie, in piei de capra,
lipsiti, stramtorati, rau primiti. Si din nou Mantuitorul adauga. Daca intr-o perioada acesti
slujitori au fost primiti de lucratorii viei precum s-a spus, a trimis alti slujitori; au patimit
mai rau decat cei dintai. Iar la urma a trimis pe fiul sau, zicand: Se vor rusina de fiul meu.
Fiul era El insusi, Mantuitorul. El, Care se pregatea sa intampine acum crucea, asa
precum pregatise pe ucenici de-a lungul lunilor care premersesera, cand le spunea: “Iata,
ne suim in Ierusalim, si Fiul Omului va fi dat in mainile oamenilor pacatosi, care Il vor
batjocori, lovi, scuipa, rastigni, omori”. Si acum le spune direct fariseilor, la Templu.
Lucratorii viei, vazand pe fiul, au zis: Acesta este mostenitorul. Veniti sa-l omoram, sa
avem noi mostenirea lui. Cuvantul uimeste: “Sa avem noi mostenirea”. Noi credem ca
aici Mantuitorul spune de-a dreptul tocmai fariseilor, le descopera pacatul lor. Pentru ca
ei faceau din virtutea lor valoarea suprema, mantuitoare. Deci: “sa avem noi mostenirea”
– in noi este totul, nu mai avem nevoie nici de Fiul. Altfel spus – mantuirea prin ei. Sa nu
fie! Caci greu este cuvantul. “Si punand mana pe el, l-au scos afara din vie si l-au ucis”.
Profeteste Mantuitorul cum va fi ucis, rastignit in afara templului, pe dealul Golgotei (al
Capatanii). Si aici se incheie drama unui anumit timp al istoriei – cu rastignirea.
Observati: nu vorbeste Mantuitorul aici de inviere. Acest fapt a dat temei celor mai
ascutiti cercetatori ai Scripturilor sa incredinteze ca Mantuitorul a rostit aceasta pilda cu
aceasta taina profetica si ca e un adevar al Scripturilor. Caci daca ar fi fost spusa mai
tarziu, de altcineva, ar fi fost vorba si de inviere. Mantuitorul acum le pune in fata ultimul
lor pacat – al crucii. Si raspunderea: “Cand va veni stapanul viei, ce va face acelor
lucratori?”. Si I-au raspuns – nu toti, unii numai: “Pe acesti rai, cu rau ii va pierde, iar via
o va da altor lucratori, care vor da roadele la timpul lor”. La Sf. Evanghelist Luca, aceeasi
pilda mai are un raspuns. Unii din farisei au zis: Sa nu fie, Doamne! S-au cutremurat in
fata unui asemenea cuvant, unei asemenea sentinte.

Pana aici pilda se refera mai ales la farisei si carturari. Dar observati: nu e vorba – si as
vrea sa subliniez acest lucru – de poporul intreg, de poporul ales; pentru ca nu osandeste
via, ci numai pe lucratori, pe farisei si carturari. Deci niciodata n-ai dreptul sa osandesti
un neam intreg. Nicaieri in Scriptura nu este vorba de osanda unui neam, ci numai de cei
care au fost raspunzatori pentru el, cei care s-au aflat in turn – adica la veghe, la straja, si
nu si-au implinit chemarea. De aici inainte pilda se deschide intr-o viziune asupra intregii
istorii. Si zice Mantuitorul: “Au n-ati citit niciodata in Scripturi: «Piatra pe care au
nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns sa fie in capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta
si este lucru minunat in ochii nostri»?”. De unde este cuvantul acesta? Il rostise odinioara
Psalmistul, asa cum citim la Psalmul 117. Mantuitorul reproduce cuvantul intocmai:
“Piatra pe care n-au bagat-o in seama ziditorii, aceasta s-a facut in capul unghiului. Si de
la Domnul a fost aceasta si minunata este in ochii nostri” (Ps. 117, 22-23).

Pe cine reprezinta aceasta piatra? Nabucodonosor, regele Babilonului, avand in

captivitate o mare parte din neamul ales, intre acestia fiind si Daniel, a avut o viziune si a
chemat pe inteleptii sai sa-i dezlege, sa-i talcuiasca. Dar cei din neamul sau nu s-au
priceput, si atunci a chemat si pe Daniel. Si asa i-a vorbit profetul: “O, rege! Tu priveai si
iata un chip – acest chip era peste masura de mare si stralucirea lui neobisnuita – statea
inaintea ta si infatisarea lui era grozava. Acest chip avea capul de aur curat, pieptul si
bratele de argint, mijlocul si coapsele de arama, pulpele de fier, iar picioarele parte de fier
si parte de lut. Tu priveai si iata o piatra desprinsa, nu de mana, a lovit chpul peste
picioarele de fier si Domn lut si le-a sfaramat. Atunci au fost sfaramate in acelasi timp
fierul, lutul, arama, argintul si aurul si au ajuns ca pleava de pe arie vara si vantul le-a luat
cu sine fara ca sa se gaseasca locul lor; iar piatra care a lovit chipul a crescut munte mare
si a umplut tot pamantul” (Daniel 2, 31-35). In scurt, talcuirea acestei viziuni inseamna
imparatiile care s-au desfasurat incepand cu vremea aceea (cu circa 450-500 de ani
inainte de Mantuitorul), care reprezentau fie puterea aurului, a argintului, a aramei, a
fierului, a lutului, si care, toate s-au spulberat in istorie. Dar Piatra a crescut si a devenit
un munte inalt care strajuie peste tot pamantul.
Iar Piatra – cum vor spune Sf. Apostol Pavel si Petru – era Hristos. Piatra ajunsa in capul
unghiului. In vremea veche, in constructii, piatra unghiulara era acea piatra care lega doi
pereti, doua ziduri; pusa la locul de imbinare, in unghi, unde se imbinau cele doua ziduri,
si care facea legatura intre ele. Si de aceea va spuneam ca pilda se desfasoara intr-o
viziune asupra intregii istorii. Piatra unghiulara care lega si leaga cele doua ziduri, cele
doua lumi – Israelul si Neamurile, adica intreaga umanitate. Atunci, cuvantul pune cea
mai adanca tema a Revelatiei, a Descoperirii dumnezeiesti, si anume ca in Hristos, pentru
constiinta crestina, potrivit Revelatiei, e data unirea tuturor neamurilor pamantului, e data
posibilitatea impacarii tuturor, e data posibilitatea salvarii. El este, asa cum Il descopera
Scripturile, Mesia – Hristosul, Trimisul lui Dumnezeu – si Unicul; caci se descopera aici
unicitatea lui Hristos, a acestei Pietre unghiulare. Caci ar putea spune cineva: Bine, dar au
mai fost si alti profeti, si alti intemeietori de religii. Cum Hristos este unic? – Da, El este
unic prin insusi faptul ca este Fiul pe care Il trimite Stapanul viei, potrivit parabolei. Este
Fiul unic al Parintelui ceresc, Care n-are decat un singuri Fiu, despre Care a rostit si la
Botez, la Iordan, si la Muntele Taborului: “Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am
binevoit. Pe Acesta sa-L ascultati!”. El este unic si, fiind unic, El poate da unitatea
umanitatii intregi. Caci daca n-ar fi unic, si daca am mai astepta si alti profeti, pe care l-ar
alege istoria? Ce deruta, ce crize s-ar produce neincetat in adancul constiintei umane!
Dar, repet, Dumnezeu nu are decat un singur Fiu, pe El L-a trimis, si El a luat pacatul
intregii omeniri, l-a pironit pe cruce si, El, unicul, a biruit acea povara strivitoare a
pacatului si a mortii, prin Inviere. Si, asa cum au marturisit Parintii Bisericii, in frunte cu
Marele Atanasie, El cu adevarat este Unicul Mantuitor, pentru ca este Unicul Dumnezeu
si Om totodata. In nici o religie, in nici o profetie, in nici o descoperire dumnezeiasca nu
ni se comunica vreun mesia, vreun salvator care sa fie totodata si Dumnezeu si om, ca
Iisus Hristos. Nici Mahomed, nici Budha, si nici altii, oricare ar fi. Si constiinta religioasa
crestina intelege acest fapt: ca eu, ca om, nu pot fi mantuitor; oricare dintre noi. Toti
suntem cu greselile noastre. Numai El, pentru ca e si Dumnezeu si Om, ne poate salva.
Numai Cel fara pacat poate izgoni pacatul. Numai Cel care a biruit moartea poate sa
biruie si moartea mea; numai cel care a inviat ma poate invia si pe mine. De aceea El e cu
adevarat Piatra cea din capul unghiului, asa cum Se descopera El. Si adauga: “de la
Dumnezeu este aceasta” – pentru ca El e Fiul lui Dumnezeu.

“Si se va lua imparatia de la neamul acesta si se va da neamului care va aduce roade”. –

Deschide perspectiva istoriei, adica a intemeierii Bisericii si a chemarii neamurilor. Si,
fireste, la acel prag al istoriei, la acea plinire a vremii, asa precum spun Scripturile, si
neamul cel dintai si ales, care a primit chemarea, si el va cunoaste taina acestei Pietre din
capul unghiului, care a unit cele doua lumi. Cum va spune Sf. Pavel: Daca ramurile din
aceasta radacina au dezvaluit stralucirea Evangheliei, dar tulpina din care au rasarit, prin
Hristos, Care-i Radacina!

Si cuvantul de incheiere, si mai greu si uimitor: “Cine va cadea pe piatra aceasta se va

sfarama, iar pe cine va cadea il va strivi”. Repet, greu este cuvantul. Deodata spune,
pentru o constiinta care ia aminte la Evanghelie, ca nu poti sa te feresti din calea Ei, nu
poti trece dincolo de Hristos. Sau tu cazi, impotrivindu-te, sau Ea cade peste tine, n-O
poti evita. Si, deodata, aceasta descoperire te uimeste, te framanta, te zguduie. Un suflet
chinuit imi spunea nu demult: Orice cuvant si gand al meu cand stiu ce ecou are in
sufletele celorlalti... dar mai mult, chiar simpla lui iradiere... Gandirea este o energie care
se raspandeste. Si daca raspandesc aceasta gandire rea, vinovata, a mea, care-i infecteaza
pe cei din jurul meu, cum voi raspunde? Caci ea ramane, fie in jurul meu, fie in cei pe
care i-am smintit, i-am tulburat. Aceasta raspundere, de care nu pot sa nu tin seama. Si
cum sa cazi tu peste Piatra? Si cum te sfarmi, daca tu cazi? Cand un vas cade pe piatra, se
intelege ca se sparge. Dar in Evanghelie totul trebuie inteles duhovniceste. Nu-i vorba de
o violenta fizica, in nici un chip. Si nu e cu putinta sa intemeiezi pe Evanghelie violenta
fizica. Nu e cu putinta, nu ai nici un drept. Si a fost o mare prabusire, o mare cadere, o
mare eroare si tragedie in istorie cand s-a incercat sa se indreptateasca uneori chiar
osandiri la moarte. Iertati-ma ca trebuie sa numesc Inchizita. In numele Evangheliei... Si
prin aceasta si altii au incercat sa justifice faptele lor rele. Or, in Evanghelie, va rog sa
retineti, nu poti intemeia nici un fel de violenta fizica. Numai adevarul, care trebuie sa
convinga cu armele adevarului. Si de ce nu poti intemeia in Evanghelie o violenta fizica,
ci numai duhovniceste, prin Duhul adevarului? – Pentru ca inceputul Evangheliei este
prin Duhul Sfant. Fiul lui Dumnezeu de la Duhul Sfant S-a intrupat si din Fecioara, in
curatie sfanta. Atunci, intreaga Evanghelie este iluminata duhovniceste, caci temeiul
Evangheliei este Duhul Sfant, Duhul adevarului.

Deci “Cine va cadea pe Piatra aceasta se va sfarama” – te sfarmi atunci cand vrei sa
lovesti tu in ea. Aduceti-va aminte, ca sa intelegem duhovniceste, de Sf. Pavel, cand
mergea la Damasc sa-i prigoneasca pe crestini. Si pe drumul Damascului Mantuitorul i S-
a descoperit. Lumina aceea orbitoare care l-a prabusit la pamant. Si trei zile si trei nopti
n-a vazut si n-a mancat. Si auziti cuvantul: “Saule, Saule, de ce Ma prigonesti? Cine esti,
Doamne? Eu sunt Iisus pe care tu Il prigonesti. Zadarnic iti este tie sa lovesti cu piciorul
in tepusa”. Saul mergea sa loveasca si lumina Duhului Sfant l-a prabusit. Si, cu alte
cuvinte, Mantuitorul i-a spus: Tu lovesti, tu te ranesti. Cand lovesti in bine, in adevar, in
frumusetea divina, nu binele il distrugi, nu adevarul il distrugi, nici frumusetea negraita.
Pe tine te ranesti, pe tine te ruinezi, pe tine te distrugi. De aceea spune Dumnezeu prin
gura proorocului Ezdra: “Nu pe Mine M-ati parasit, ci pe voi insiva”. Cand parasesti
binele si adevarul te parasesti pe tine. Ca sa te cunosti pe tine, trebuie sa-L cunosti pe Cel
dupa al carui chip ai fost zidit – Fiul lui Dumnezeu facut Om; Dumnezeu-Omul. Si
atunci, lovind in El in tine lovesti. “Cel ce va cadea pe Piatra aceasta se va sfarama” – si
Saul era sa se sfarme, daca n-ar fi ascultat cuvantul. Si oricine nu asculta, sarmanul, pe el
se paraseste, pe el se pierde, pe el se sfarama. Nu sunt atatea suflete chinuite care se
sfarma, se piseaza launtric in zbuciumul patimilor si in cautarea vietii celei adevarate?!

Si invers: “Peste cine va cadea Piatra il va strivi”. Daca tu te impotrivesti, te sfarmi. Si

chiar daca tu ramai cumva inchis in tine, ai zice neutru, vine Ea, Piatra. A venit Hristos la
lume, a venit Fiul lui Dumnezeu, trimis in lume. Deci fie tu te indrepti spre Dumnezeu,
fie Dumnezeu Se indreapta spre tine. Si se descopera aici ca mantuirea nu e cu putinta
altfel, decat in cele doua porniri: de la Dumnezeu si de la tine, de la harul Lui si de la
libertatea ta. Si numai din intalnirea lor se naste mantuirea. Nu e nevoie sa mai staruim:
“Peste cine va cadea Piatra il va strivi”. Am aflat din profetia lui Daniel cum imperiile au
pierit unul dupa altul: si cel de aur, si cel de argint, si cel de arama, de fier, de lut. Nici
aurul, nici argintul, nici arama, nici fierul, nici toate altele odraslite de ele nu dirijeaza
istoria. Ci, dimpotriva, Piatra aceea care s-a inaltat ca un munte deasupra intregii istorii.
Iar Piatra aceea este Hristos. Si ferice de tot sufletul care si-a intemeiat viata si casa pe
Piatra.

Inchei cu acel cuvant al Evangheliei Mantuitorului unde tot de piatra este vorba: “De
aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele si le indeplineste asemana-se-va barbatului
intelept care a cladit casa lui pe stanca. A cazut ploaia, au venit raurile mari, au suflat
vanturile si au batut in casa aceea, dar ea n-a cazut, fiindca era intemeiata pe stanca. Iar
oricine aude aceste cuvinte ale Mele si nu le indeplineste, asemana-se-va barbatului
nechibzuit care si-a cladit casa pe nisip (adica pe toate opiniile noastre miscatoare ca
nisipul). Si a cazut ploaia si au venit raurile mari si au suflat vanturile si au izbit in casa
aceea, si a cazut. Si caderea ei a fost mare” (Matei 7, 24-27). Pentru ca n-a fost temelia ei
pe Piatra, pe Hristos. Faca Domnul ca fiecare suflet din cei de fata si orice suflet din
lume... Temelia casei lui neclatinata de nimic sa fie...

Parintele Constantin Galeriu

Luarea Crucii si urmarea lui Hristos

Mareste imaginea.

Luarea Crucii si urmarea lui Hristos - Predica la duminica de dupa Inaltarea Sfintei
Cruci

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Dreptmaritori si vrednici de dragoste crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus
Hristos.
Precum Biserica preamareste si invata: “Mare este puterea Crucii Tale, ca s-a infipt in
mijloc si lucreaza in lume”. Infipt in mijloc este si praznicul imparatesc al Sfintei Cruci,
ca si celelalte: Nasterea Domnului, Invierea - praznicul central. Atat duminica de dinainte
cat si cea de dupa Sfanta Cruce cinstesc cuvinte ale Evangheliei privind Crucea. Astfel,
cu o saptamana in urma, din Evanghelia dupa Sfantul Ioan, am auzit: “Si nimeni nu s-a
suit in cer, decat Cel ce S-a coborat din cer, Fiul Omului, Care este in cer. Si dupa cum
Moise a inaltat sarpele in pustie, asa trebuie sa se inalte Fiul Omului (pe cruce)” (Ioan
3,13 - 14) - descoperindu-ni-se taina Crucii, inainte de praznuirea ei, la 14 septembrie.
Sfanta Evanghelie de astazi tot despre Cruce ne invata. Si ne rugam Bunului Dumnezeu,
Tatal prin Fiul in Duhul Sfant, sa intelegem taina Crucii. (Marcu 8,34 - 9,1)

“ Si chemand la sine multimea, impreuna cu ucenicii Sai, le-a zis: Oricine voieste sa vina
dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie. Caci cine va voi sa-
si scape sufletul il va pierde, iar cine va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru
Evanghelie, acela il va scapa. Caci ce-i foloseste omului sa castige lumea interga, daca-si
pierde sufletul? Sau ce ar putea sa dea omul in schimb pentru sufletul sau? Caci de cel ce
se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul
Omului Se va rusina de el cand va veni intru slava Tataului Sau cu sfintii ingeri. Si le
zicea lor (ucenicilor si celor de fata, si noua): Adevarat graiesc voua ca sunt unii, din cei
ce stau aici (si acum), care nu vor gusta moartea pana ce nu vor vedea imparatia lui
Dumnezeu, venind intru putere.”

Iubitilor, sa ne rugam toti sa lumieze bunul Dumnezeu in Duhul Sfant inimile noastre sa
intelegem negraitele taine din aceste cuvinte. Am praznuit acum doua zile, in 14
septembrie, aflarea Sfintei Cruci, in pamant, unde fusese aruncata si ingropata. Caci a
trimis imparatul Constantin - caruia i se aratase pe cer Sfanta Cruce, vestindu-i-se: “Prin
acest semn vei invinge” - pe sfanta sa mama la Ierusalim, si, cu rugaciune si cautare
(“Cautati si veti afla”, spusese Mantuitorul) au aflat Sfanta Cruce. Iar Patriarhul Macarie
a ridicat-o, ca s-o poata vedea toata multimea. Si s-a rugat Sfanta Elena si a sarutat-o; la
fel toti cei de fata. Si au strigat: Doamne miluieste. De atunci mereu, la 14 septembrie se
inalta si noi toti o sarutam si zicem, cu mosii si stramosii nostri, cu crestinii de atunci, de
acum 1700 de ani: Doamne, miluieste poporul si intreaga lumea Ta. Si Crucea Ta,
Doamne, sa o simtim unindu-se, identificandu-se cu noi insine, caci in chipul crucii ne-ai
zidit. Si Fiul lui Dumnezeu, Domnul si Mantuitorul nostru, cum spune Sfantul Atanasie
cel Mare, a ales sa moara pe Cruce pentru acest fel unic de a muri: cu bratele deschise,
imbratisand lumea. Crucea ne imbratiseaza. In finta ei adanca ea este iubire. E insasi
descoperirea Dumnezeirii in Creatie si in mantuirea lumii. In toate se descopera iubirea si
crucea Dumnezeului Cel vesnic, Cel nezidit, pentru noi, zidirea lui.

Suntem creati dupa chipul lui Dumnezeu si in perspectivea infinitei asemanari cu El.
Aceasta este definitia a tot omul. Si desi omul, prin pacat, a cazut, chipul lui Dumnezeu a
ramas intiparit; e de nesters, de nedistrus. Am lepadat, cum spun Sfintii Parinti,
asemanarea; dar chipul nu l-am pierdut. Chipul lui Dumnezeu fiind intiparit in noi,
suntem deci partasi existentei lui Dumnezeu si, atunci, nemuritori. Caci Dumnezeu nu-si
ia inapoi nici darul nici chemarea. Ramane in noi taina chipului lui Dumnezeu - chipul
Crucii. In el si prin el lucram asemanarea - luand crucea Lui.

De aceea asa incepe Mantuitorul acest cuvant: “Cel ce voieste sa vina dupa Mine” – sa se
uneasca real cu Mine, intru asemanarea Mea; si aceasta cu vointa. Spune dumnezeiescul
Maxim Marturisitorul: Chipul din noi e de nesters, de nedistrus (nimic nu se distruge din
ce a zidit Dumnezeu), iar intelepciunea si bunatatea lui Dumnezeu - adica lucrarea
asemanarii - tin de vointa noastra, de libertatea noastra. Doamne, invata-ne sa ne lucram
libertatea, s-o traim ca sa ne faca liberi cu adevarat. Caci adevarul ne face liberi. Si,
Doamne, Tu esti Adevarul; in vointa noastra si in libertatea noastra: “Cel ce voieste sa
vina dupa Mine - si aici vine un cuvant parca mai greu decat celelalte - sa se lepede de
sine”.

La acest cuvant, de atatea ori rostit si talcuit in felurite chpiuri, indraznim a cugeta si noi
astazi, impreuna. Ce inseamna “sa se lepede de sine”, sa te lepezi de sinea ta? S-a zis de
atatea ori: de pacat. Dar in ce consta pacatul in lucrarea lui, in aratarea lui. Pacatul, cum
Scriptura il descopera, punandu-l in vazul constiintei tuturor, este insfulat (nu inspirat –
numai Dumnezeu ne inspira) de demon, sub chipul sarpelui, catre Eva: “V-a zis
Dumnezeu ca de veti gusta din pomul cunostintei binelui si raului veti muri? Nu veti
muri, ci veti fi ca niste dumnezei, cunoscand binele si raul”. Aici este aratarea si un fel de
inceput al pacatului: Veti fi ca niste dumnezei; veti fi voi dumnezei (e la plural scris in
Scriptura; de aceea au si aparut idolii), cunoscand binele si raul – decizand voi ce este
bine si rau. Sa luam aminte o clipa: “ca niste dumnezei”. Tu sa-ti devii dumnezeu… In
locul lui Dumnezeu esti ispitit sa pui un nou inceput, asadar. Talcuiam si alta data noi:
orgoliul, mandria. Cand Luicifer a voit sa-si puna tronul alaturi de Cel preainalt. El,
Lucifer, purtatorul de lumina, alaturi de Cel Preainalt. Si, spune Proorocul: “O, cum ai
cazut, Luceafar!” Iar Mantuitorul l-a vazut cazand, cum citim dupa sfantul Evanghelist
Luca: “Vazut-am pe Satana ca un fulger cazand din cer”. Caderea in orgoliu, cum ne-a
luminat Dumnezeu sa o talcuim, incerand sa pui in tine inceputul. Dar intelegi deodata ca
tu nu-ti esti inceput: Era un timp cand tu nu erai. Am folosit acest cuvant pe care l-a
insuflat demonul lui Arie, la Sinodul de la Niceea, care spunea despre Mantuitorul, Fiul
lui Dumnezeu si Fiul Omului: “Era un timp cand nu era”. Si Sfantul Atanasie a spus:
“Cum ne-ar putea mantui cineva daca nu e Dumnezeu insusi, deci din vesnicie?” Si
numai demonul a insuflat acest cuvant, pentru ca el insusi, fiind adus de la nefiinta la
fiinta, cazand in aceasta mandrie nemasurata, a vrut sa fie in locul lui Dumnezeu. Iar
ispita lui asupra omului aceasta a fost: “Veti fi ca niste dumnezei, cunoscand binele si
raul” si “nu veti muri”. Atunci, Adam si Eva au vazut ca sunt goi. S-au deschis ochii lor si
au vazut ca sunt goi de har, de lumina divina, ca sunt in timp veniti. Ochii demonului s-au
deschis intai. El a vazut ca e adus de la nefiinta la fiinta si, cazand, l-a ispitit si pe om, sa-
l intoarca inapoi, spre nefiinta. De aceea, din nefericire, cand moare cineva, multi spun ca
a trecut in nefiinta. Doamne pazeste! Dumnezeu nu mai trece in nefiinta ce a adus la
fiinta, ci trece in nemurire.

Caci protoparintele Adam – cuvant adanc al Sfantului Maxim Marturisitorul -, calcand

porunca dumnezeiasca, a dat firii alta obarsie decat cea dintai, constatatoare din placere.
Placerea, care imbata, atata pofta omeneasca, sfarsind in moarte, prin durere. Sfantul
Maxim mereu indica acest drum intre placere si durere: Pacatul intra prin placere si
sfarseste in durere; din durere cauta alta placere si iar ajunge la durere. Si asa, penduland
intre placere si durere, in cele din urma moartea ii pune capat. Adam, la sfatul sarpeului, a
nascocit o placere ce nu era urmarea unei dureri de mai inainte, dar care ducea la durere.
Prin aceasta i-a dus, cu dreptate, pe toti cei nascuti din el dupa trup, impreuna cu sine, la
sfarsitul mortii prin durere datorita obarsiei lor nedrepte din placere. De aceea a venit Fiul
lui Dumnezeu in lume si S-a facut Om, dand firii alta obarsie, prin a doua nastere, din
Duhul Sfant, obarsie pe care o duce, prin osteneala si durere, prin Cruce, prin moartea
atotcuvenita a lui Adam (caci isi avea obarsia in neascultare), la inviere, desfiintand
moartea.

De aceeea spune Mantuitorul: “sa se lepede de sine” – cel ce vrea sa vina dupa Mine sa
lepede aceasta tragedie a caderii. Lepadarea atat a orgoliului, a mandriei – inceputul a tot
pacatul, cat si a starii de intuneric in care te socotesti simplu faptura, nefiinta. In starea ta
limitata, marginita, a simti ca temeiul existentei tale e Cel vesnic! Tu esti zidit, dar adus
de la nefiinta la fiinta de Cel vesnic. Sa simti in tine, acel Amin al lui Dumnezeu: Sa fie!
“Sa se lepede de sine, sa-si ia crucea”. Crucea care a rastignit, a omorat pacatul. Caci
jertfa nu e moarte; este taina a iubirii; este a fi cu fata catre Dumnezeu, Tatal Fiul si
Duhul Sfant. Numai in despartirea de El eu cad in moarte. Si daca Adam, prin pacat, a
schimbat starea de jertfa, de iubire catre Dumnezeu, in stare de moarte, Hristos, prin
Cruce, a transformat moartea in jertfa.

Toate cuvintele Lui de pe Cruce au fost acest luminos drum de la moarte la viata, de
transfigurare a mortii in jertfa: “Parinte, iarta-le ca nu stiu ce fac” – cuvant al iubrii; catre
mama Lui si Ioan, ucenicul: “Mama, iata fiul tau”. Lui: “Iata mama ta”. Sau rastignitului:
“Astazi vei fi cu mine in rai”. Sau: “Dumnezeu Meu, Dumnezeu Meu, pentru ce M-ai
parasit?” - rostind cuvintel psalmistului (Ps 20, 1), adica parasirea noastra si caderea lui
Adam, transfigurand-o. Rostind “Mi-e sete” – Mi-e sete de toata umanitatea. “Savarsitu-
s-a” – in Cruce savarsind taina mantuirii. Si “Parinte, in mainile Tale incredintez duhul
Meu”.
Si moartea noastra insasi se transfigureaza in jertfa daca in chipul acesta luam crucea cu
Hristos si rostim cuvintele Lui de pe cruce, traindu-le.
“… Sa-si ia crucea si asa sa-Mi urmeze”. Intreaga viata a noastra e un suis al crucii,
purtand in noi si transfigurand mereu in noi cuvintele de pe cruce ale Mantuitorului. Si
asa inaintam spre lumina, iubitilor. Crucea se descopera intocmai in lumina.

Si continua Iisus: “Caci cine va voi sa-si scape sufletul sau il va pierde, iar cine va pierde
sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie acela il va scapa”. Cine va voi sa-si scape
sufletul – adica sa te salvezi prin tine, conform acelui cuvant demonic – “veti fi ca niste
dumnezei”; tu iti esti propriul dumnezeu. “Iar cine isi va pune sufletul sau pentru Mine si
pentru Evanghelie il va castiga”. Adica in numele lui Iisus. Nu te poti mantui prin tine; tu
esti venit de la nefiinta la fiinta. Pentru care spune, mai departe, atat de puternic si adanc
cuvant: “Ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga daca-si pierde sufletul sau, sau
ce ar putea omul sa dea in schimb pentru sufletul sau?”. - Alt cuvant de adancime
negraita! Sufletul, impreuna cu trupul in care traim, ca un fel de locas al sufletului.
Sufletul e unit cu trupul, dar nu e tot una cu el. E si unit si deosebit. O taina a sufletului.
Si port mereu in mine aceasta durere, pe care o marturisesc: Nu traim indeajuns taina
sufletului nostru, de aceea nici nu-i simtim in adanc adevarul, realitatea lui. Noi traim
prea mult cu fata catre trup, catre cele trupesti. Si toate cele trupesti, materiale, atat de
adanc s-au intiparit in noi, incat am mers pana a spue ca materia e totul. Si spun aceasta
fara sa gandeasca nefericitii oameni ca nimic nu s-ar fi construit fara suflet, fara gandire.
De aceea, ajungem atat de grav indobitociti (ca dobitoacele), pentru ca desconsideram
sufletul. Nimic nu se zideste fara suflet, fara gandire, care este fructul sufletului. Totul e
gandire. Orice faptura este o opera, este o gandire a Ziditorului.

Si asa de frumos si adanc spune dumnezeiscul Maxim Marturisitorul: “Sufletul este ecoul
indepartat al vocii Cuvantului. Dar desi locuieste sufletul in trup, e altceva, esential
altceva”. Spusese Inteleptul biblic: “Si se va pogori trupul in pamantul din care a fost
luat, iar sufletul la Dumnezeu, cel ce L-a dat”. Si talcuind asa, dumnezeiescul Maxim da
trei caractere sufletului. Primul: este simplu si indivizibil, intr-un trup impartit, dispersat
(in miliarde de celule). Cum a spus marele Paulescu: sufletul este agentul finalitatii,
factorul, constiinta acestui trup, pe care-l calauzeste. Constiinta pe care a suflat-o
Dumnezeu si o sufla in fiecare dinte noi atunci cand se unesc cele doua celule – paterna si
materna. Atunci Ziditorul sufla in fiecare un suflet unic, o constiinta unica, un factor
activ, luminos, nemuritor, care calauzeste trupul si-l insufla spre desavarsire (pentru care
cate un trup se sfinteste).

Al doilea caracter: sufletul este nemarginit, intr-un trup adunat, marginit. Cu totii suntem
intr-un anumit loc. Dar nu simtim ca sufletul nostru nu e marginit in acest loc in care ne
aflam? Desi in timp zidit, eu pot gandi la inceputul meu si la inceputul lumii insasi,
dincolo de marginile universului, cu acest suflet chemat de Cel vesnic sa existe. Desi in
trup, e altceva, depasind trupul.

Si mai da inca un talc dumnezeiescul Maxim, zicand: el care e miscat, si se schimba.

Trupul numai aparent se schimba, imbatraneste, mai curand. Dar sufletul se misca. El
cade, dar se si inalta. Iar cand se inalta cu gandirea si transfigureaza materia aceasta, o
face vie, o face luminoasa (sau intunecata). Si nu din el, ci din Cel care da si lumina si
stralucire si inaltare, Care te inalta catre nemurire. De aceea, si rugaciunea, viata
duhovniceasca, te invata sa te lepezi de sine – sa te lepezi de tot ceea ce te lipeste numai
de lumea aceasta, care-i trecatoare. Atunci sufletul se inalta si, cum spune dumnezeiescul
Calist, in miscarea lui e nemarginit. Numai sufletul se inata catre Cel nemarginit. De
aceea nu e vrednicia ta sa ramai numai la cele trecatoare. Si, in tragedia aceasta pe care
am contemplat-o, cand acele minti bolnave, sarmanele, demonice, au aruncat moartea,
mi-am zis: Doamne, acestea, parca odata mai mult iti descopera cum demonul distruge.
Dar ma rugam pentru sufletele acelea care erau in chinurile morti, si ale celor din jurul
lor, care au supravietuit: Da-ne lumina Ta, Doamne, si sa intelegem ca, peste toate, taina
luminii Tale, a nemuririi, a vesniciei, inalta sufletele noastre.

Am inteles, deci, din cuvantul Mantuitorului: “Ce-ar folosi omului de ar castiga lumea
intreaga dar si-ar pierde sufletul si ce ar da omul in schimb pentru sufletul sau?”, atat de
limpede acum, ca lumea intreaga nu poate avea ca pret sufletul. Ca sufletul pe toata o
cuprinde si lumea intreaga se poate macina, se poate ruina, se poate trece, ca si trupurile
noastre prin moarte, dar sufletul e deasupra tuturor; pe toate le invaluie. Nimic din lume
nu-l poate intr-un fel masura sau contrapune. Cum observa un scriitor credincios,
Francois Mauriac, dand marturia aceasta, atat de sensibila penru orice constiinta:

Iata-ma asa cum am fost mereu, de cand am facut cunostinta cu lumea. Cand ne
cunoastem si ne privinm dinlauntru nu ne vom deosebi cu nimic in ceasul sfarsitului
nostru de ceea ce am fost de-a lungul anilor nostri. Daca eu traiesc viu tania sufletului
meu, cu aceeasi privire stralucitoare, chiar cu mesa care mi-ar fi pusa pe frunte ca o
umbra. Caci vechiul om se inlantuie dintr-o certitudine si o permanenta continuitate a
sufletului. O identitate a mea cu mine insumi din tot timpul si mereu!” Aceeasi identitate,
de cand eram copilas, baiietel, adolescent, invatand in camaruta pe care mi-o daduse
mamica. Apoi, tanar student, barbat, cu sarcinile mele in lume, s-a schimbat trupul mereu;
dar sufletul, in memoria mea sfanta e acelasi. Si va ramane mereu, tot mai luminos
stralucind in lumina Mantuitorului. Si inteleg atunci, cum ai spus Tu, Doamne: “De cel ce
se va rusina de Mine si de cuvintele Mele in acest neam desfranat si pacatos si Fiul
Omului se va rusina cand va veni intru slava Tatalui Sau cu sfintii ingeri”. Cuvantul Lui:
Nimic nu poti da in schimb pentru sufletul tau - pastreaza-l curat si el se lumineaza
neincetat. Sa nu se umbreasca in slabiciunile si caderile lumii, ci in fata lui Hristos Cel
inviat sa straluceasca mereu. Lucreaza aceasta, fa-o vie in sufletul tau, mai ales prin
ultimul cuvant al Evangheliei.

Caci zicea: “Adevar va spun voua, sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea
pana ce nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu venind intru putere”. Deci, ca sa nu te
inspaimanti de moarte iti da Dumnezeu o arvuna din imparatia Lui, asa cum daduse
Mantuitorul pe Tabor celor trei ucenici – Petru Iacob si Ioan – stralucirea invierii Lui, ca
o arvuna. Liturghia noastra, rugaciunea, Evanghelia, marturisirea si Impartasania noastra,
toata asezarea noastra in credinta, in lumina, inalta sufletul. Si simtim, daca lucram
acestea, in noi nemurirea, imparatia lui Dumnezeu venind intru putere. Si atunci,
intelegem: Nu poti da nimic in schimb pentru sufletul tau in care lumineaza Tatal, Fiul si
Duhul Sfant, cu Maica Domnului si cu toti sfintii. In chipul si in puterea Crucii Tale ne
inchinam, Hristoase, sfanta invierea Ta o laudam si o marim. Amin.

Parintele Constantin Galeriu

Tanarul cel bogat

Mareste imaginea.

Tanarul cel bogat - Predica la Duminica a 12- a dupa Rusalii

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Binecuvantati si vrednici de dragoste dreptmaritori crestini in Sfanta Biserica a Domnului
nostru Iisus Hristos,

In chemarea Duhului Sfant, in aceasta clipa, cugetul sa-l ridicam si sa privim aievea cu
ochii mintii noastre la acel moment in care Mantuitorul se afla in mijlocul multimilor,
inconjurat de oameni simpli care Il asculta, bolnavi care-si indreapta nadejdea catre El, si
copii. Si, cum ne descrie dumnezeiasca Evanghelie – dupa Sfantul Marcu, de data aceasta
– luandu-i in brate pe copii a rostit acel cuvant, rasadit mai ales in inimile mamelor:
“Lasati copiii sa vina la Mine”. Binecuvantandu-i apoi, S-a retras din mijlocul lor, pasind
spre Iordan. Caci coborase de curand de la muntele Taborului si se indrepta spre
Ierusalim, care este la rasarit de Iordan. In acel moment, insa, un tanar alearga dupa El.
Nu vroia sa piarda acest moment. Azi Evanghelia s-a citit dupa Matei. Dar noi le
imbinam. Caci Sfantul Marcu ne spune ca a ingenunchiat in fata Mantuitorului. Si asa Il
intreaba: “Invatatorule bun, ce sa fac sa mostenesc viata vesnica”. Acum citim mai
departe dupa Sfantul Matei:

Si, iata, venind un tanar la El, I-a zis: Bunule Invatator, ce bine sa fac, ca sa am viata
vesnica? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decat numai Unul
Dumnezeu. Iar de vrei sa intri in viata, pazeste poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis:
Sa nu ucizi, sa nu savarsesti adulter, sa nu furi, sa nu marturiseste stramb; Cinsteste pe
tatal tau si pe mama ta si sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. Zis-a Lui tanarul:
Toate acestea le-am pazit din copilaria mea. Ce-mi mai lipseste? Iisus i-a zis: Daca voiesti
sa fii desavarsit, du-te, vinde averea ta, da-o saracilor si vei avea comoara in cer; dupa
aceea, vino si urmeaza-Mi. Ci, auzind cuvantul acesta, tanarul a plecat intristat, caci avea
multe avutii. Iar Iisus a zis ucenicilor Sai: Adevarat zic voua ca un bogat cu greu va intra
in imparatia cerurilor. Si iarasi zic voua ca mai lesne este sa treaca camila prin urechile
acului decat sa intre un bogat in imparatia lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au uimit
foarte, zicand: Dar cine poate sa se mantuiasca? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La
oameni aceasta e cu neputinta, la Dumnezeu insa toate sunt cu putinta. (Matei 19, 16-26)
Il privim pe acel tanar alergand dupa Hristos si ingenunchind inaintea Lui. Unii s-au
intrebat daca e adevarata evlavia lui. Erau fariseii carturari, alti legiuitori care-L ispiteau
pe Iisus. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: Mare este dorinta acestui tanar care pune
intrebarea capitala: a vietii de veci. Cand zicem de viata simtim in acest cuvant propria
noastra viata. Dar nu viata in sens biologic, sau zoologic, nu aceasta viata simpla o cauta,
ci viata vesnica, viata de veci, viata lui Dumnezeu. Si simte – si nimeni nu este sa nu
simta – dorul, nazuinta dupa viata de dincolo de aceasta “zdreanta” a vietii, de cateva zeci
de primaveri, careia toamna ii pune capat. E in noi aceasta viata, si nimeni, daca cugeta
logic, nu poate tagadui, pentru ca setea de viata deplina, adevarata, nemuritoare, de
adevar e constitutiva vocatiei noastre, chemarii noastre. Nu poti dori daca n-ai in tine un
rasad al acestei dorinte.
Acel tanar, cu certitudine, simtea in Iisus si o realitate dincolo de lumea aceasta. Macar o
intuia putin. De aceea intreaba pe Iisus, nu pe oricine: Ce sa faca sa dobandeasca viata
vesnica. Si e semnificativ faptul ca un tanar, iar nu un batran a pus intrebrea. Ferice de
acel tanar si de toti tinerii de atunci si de astazi care recunosc rasadul; pentru ca e un
rasad pus de Dumnezeu in noi, al cautarii si dorintei vietii adevarate. Ferice de el, ferice
de cel ce intreaba, cauta, si reuseste – in rugaciunea lui, in ascultarea cuvantului
Dumnezeiesc si a intregii invataturi a Bisericii – sa inteleaga viata in plinatatea ei: care-i
viata de veci.

Tu faci experienta vietii marginite, intre nastere si sfarsitul vietii trupesti. Dar nu in
intregime. Dar dorul, aspiratia, setea si mai ales cuvantul dumnezeiesc al Scripturii iti
spune: Aceasta viata adevarata, nemuritoare, vesnica e viata noastra. Dar trebuie sa o
intelegi, sa o cunosti, sa o traiesti in plinatatea ei.

Tanarul spune: Ce sa fac sa mostentesc viata vesnica? Acest cuvant e cheia care deschide
si da inteles Evangheliei de astazi si vietii noastre. Deci viata este o mostenire in
plinatatea ei, pe care eu o primesc. Eu nu-mi sunt nici inceput nici sfarsit. Acesta-i fapt
capital, care trebuie gandit. Orice om credincios si orice ganditor cu cugetare
dumnezeiasca de aici trebuie sa plece cu pirivre la taina existentei noastre: mostenire
cereasca, mostenire randuita de Dumnezeu, daruita. La judecata Mantuitorul va spune:
Veniti, binecuvantatii Parintelui Meu de mosteniti imparatia pregatita voua! Deci
Dumnezeu a pregatit imparatia inainte de noi; e darul lui Dumnezeu. Iar noi suntem
mostenitorii. El este si Inceputul si Sfarsitul. Proorocul Isaia spune: Asa zice Domnul
Savaot: Eu sunt Cel dintai si Cel de pe urma si nu este alt Dumnezeu afara de Mine. Eu
sunt Alfa si Omega, inceputul si sfarsitul. Cosbuc rosteste si el in cugetul lui in duhul
Scripturii: Tu tot ce-ti pui in gand e numai vis/Caci Dumnezeu te poarta in voia Lui. In
noi e aspiratia, e dorinta, dar Dumnezeu te poarta in voia Lui. El este si Ziditorul tau si
tinta catre are iti indrepti tu viata.

Ingaduiti aici a face o distinctie adanca si radicala: Dumnezeu cel unic e vesnic, nezidit,
cum neincetat marturisim. Iar noi suntem zidirea Lui. El e inceputul – al zidirii si al meu.
El este totodata si tinta si scop vietii mele. In cugetarea veche – adeseori si in
intelepciunea lumii acesteia – lumea, materia o socoteau filosofii ca e vesnica. Ba, mai
mult, filosofii vechi – Platon, Origen – credeau si intr-o vesnicie a ideilor, iar caderea ar
fi insemnat coborarea in materie a sufletelor; curgerea lor in jos. Caderea, dupa Platon, a
fost curgerea sufletelor din vesnicia lor, din binele cel vesnic in materie. Dupa intelesul
adevarat al descoperirii dumnezeiesti, insa, actul zidirii, al crearii fiecaruia din noi este
inceputul existentei noastre. Iar miscarea noastra, curgearea noastra (cum ar fi numit-o
Platon sau Origen) nu e cadere, ci urcare la Dumnezeu. Caci dumnezeiesti sunt totodata si
originea si tinta noastra. De la El venim si la El ne intoarcem.

In doua locuri din Sfanta Scriptura, iubitilor, e marturia aceasta a zidirii, a facerii noastre
de la Dumnezeu. Ne referim intai la A doua Carte a Macabeilor 7,28. Scriptura hotarase,
din descopeirea lui Dumnezeu prin Moisi: “Sa nu-ti faci chip cioplit si nici un fel de
asemanare, a nici unui lucru din cate sunt in cer, sus, si cate sunt pe pamant, jos (…) Sa
nu te inchini lor” (Iesirea 20, 4-5) (cum va zice dumnezeiescul Pavel: “Sa nu te inchini
fapturii in locul Facatorului). Dar patrunzand imperiul elenist cu zeitati catre neamul
Israel, aceasta mama, Solomoni – pe care la inceputul lunii august am praznuit-o in
calendar – cu cei sapte fii ai ei – macabei, credincioasa fiind lui Dumnezeu si preotului
lui Dumnezeu, Eliazar, s-a opus inchinarii la idoli. Si copiii ei au primit sa fie martiri.
Incercand Antioh macar pe ultimul copil sa-l momeasca cu maretiile acestei lumi, mama
copiilor a zis (asa cum Brancoveanu va striga, mai tarziu, catre Matias, fiul lui): “Fiule,
rogu-te ca, la cer si la pamant cautand si vazand toate cele ce sunt intr-insele sa cunosti ca
din ce n-au fost le-a facut pe ele Dumnezeu ca sa fie.” Asa a facut si intregul neam
omenesc: Le-a adus Dumnezeu pe toate la fiinta, deci El le-a creat. Nu exista din veci nici
o existenta din cele create si nici sufletele noastre nu exista din veci.

Va spuneam alta data de tragedia demonului, reflectata chiar in cuvantul pe care i-l
insufla lui Arie. Cand Parintele Atanasie cel Mare arata, la Sinodul de la Niceea, ca Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne poate mantui intrucat e Dumnezeu si Om (un om ne-ar
putea mantui), Arie spunea despre Iisus Hristos ca “a fost un timp cand nu era”. Si, cu
siguranta, diavolul i-a insuflat acest cuvant lui Arie, pentru ca era insasi tragedia lui. Caci,
vrand sa-si puna tronul alaturi de Cel Preainalt, se trezeste la constiinta ca este creatura,
cu aceasta conditie: de a fi fost un timp cand nu era. Caci, prin mandrie, s-a redus la sine
insusi, iar cand te vezi numai pe tine constati ca esti adus de la fiinta la nefiinta. Te
trezesti: era un timp cand nu existai. In mandrie, omul se trezeste la realitatea lui, de a fi
adus de la nefiinta la fiinta. De aceea spune Scriptura, cand Adam si Eva au pacatuit: “Si
au deschis ochii lor si au vazut ca sunt goi”. E teribil acest lucru cand il intelegem in
profunzimea lui: gol de har, gol de sens, gol atat de radacina, de originea ta adevarata, cat
si de sens, de tinta, de finalitate, de viata vesnica la care aspiri. E zguduitor acest fapt.
Atunci intelegi ca, real, nu in tine e plinatatea vietii. Dar esti chemat pentru ea.

Si, o data cu acest cuvant de la mama macabeilor, ca toate le-a adus Dumnezeu la fiinta
din ce nu sunt, acest cuvant al sfantului apostol Pavel, vorbind de credinta lui Avraam:
“In fata Celui in care a crezut a fost asezat Avraam, a Parintelui Ceresc, a lui Dumnezeu
care inviaza mortii si cheama la fiinta cele ce inca nu sunt ca si cum ar fi” (care pentru
noi sunt doar posibile, dar in Dumnezeu sunt reale). Deci in Dumnezeu e plinatatea, e
realitaea intreaga, iar in noi toate acestea sunt potentiale, virtuale. Cuvantul este de o
putere negraita.

Spuneam si alta data: Noi foloism in cartile de scoala cu privire la crearea lumii expresia
“din nimic” – expresie mostenita din Apus. In cartile de slujba – fie la botez, fie la
dumnezeiasca liturghie, noi asa invatam si marturisim: ca Dumnezeu le aduce toate de la
nefiinta la fiinta, de la a nu fi la a fi. Deci toate fapturile, si pe noi insine ne aduce, ne
cheama sa existam de la a nu fi la a fi; nu din nimic, ci din voia Lui, din darul Lui,
mostenirea Lui, in har. Ne cheama sa fim. Si asa ni se dezvaluie intreaga zidire: din voia
Lui ziditoare, creatoare. Citeam cuvantul proorocului Ieremia: Cu iubire vesnica te-am
iubit, fecioara a lui Israel, din bunavointa inimii Mele. Vointa e vesnica, iubirea e vesnica,
si din a Lui iubire si vointa noi existam, a Celui ce poarta in El intreaga existenta si intreg
viitorul lumii, iubitilor. Noi suntem in voia lui Dumnezeu, acolo este obarsia noastra si de
acolo ne creeaza, ne aduce la fiinta. De aceea spuneau Parintii: in vesnicia lui Dumnezeu
sunt mii si miliarde de lumi, aduse nu din fiinta Lui, ci din vointa Lui. Si fiecare faptura
poarta in ea sensul, rostul existentei. Azi o marturisesc si oamenii de stiinta: sensul lumii
nu e in lume; rostul, ratiunea de a fi a fiecarei fapturi nu e in ea, nu ea si-o da. E in
Ziditor, in Dumnezeu; asa cum fiecare lucru pe care il facem noi e in gandirea noastra, nu
in lucrul pe care-l facem. In Dumnezeu fiind rostul, ratiunea noastra, sensul, cand traiesc
vointa Lui, sensul lumii acesteia, vazand lumina lui Dumnezeu in fiecare faptura, atunci
simt ca traiesc in adevarul existentei.

Inceputul meu e in Dumnezeu. Cum zice Scriptura: “La inceput era Cuvantul si Cuvantul
era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Acesta era dintru inceput la Dumnezeu si
toate prin El s-au facut si fara de El nimic nu s-a facut din ce s-a facut”. Eu traiesc atunci
in Dumnezeu-Cuvantul, in cuvantul lui Dumnezeu, in cuvantul Evangheliei, imi traiesc
rostul si inceputul.

Si simt, iubitilor, ca in existenta sunt doua realitati: Existenta vesnica a lui Dumnezeu si
tot ce a daruit, din voia Lui, lumii, si existenta mea, in care este intiparit chipul lui
Dumnezeu, prin care exist in nemurire. Si nu ma pot implini altfel, decat traind in
adevarul meu, in aceasta unitate cu prezenta lui Dumnezeu, cu darul lui, cu sensul acestei
lumi, in aceasta realitate duala, daca vreti: Dumnezeu si faptura. Si sa-I simti prezenta, nu
numai ca viata, ca putere, ca energie, ca vointa, ci ca Persoana – ca Tata, ca Fiu, ca Duh
Sfant.

Si, cum spune Psalmistul, atat de luminos: “Dumnezeu a pus in vistierii adancurile”. Dar
care e Vistieria lui Dumnezeu, adica ce are Dumnezeu mai scump decat orice? Vistieria
Parintelui ceresc, scumpa, vesnica lui Vistierie ni se descopera in Fiul si in Duhul Sfant.
Tot Psalmistul spune: “Mainile Tale m-au facut si m-au zidit.” Iar Mainile Tatalui sunt
Fiul si Duhul Sfant. E de o frumusete si o adancime negraita. Si atunci, ce inseamna: A
pus in vistierii adancurile? Adancurile din noi sunt in vistieria lui Dumnezeu, in mainile
Tatalui, care sunt Fiul si Duhul Sfant. Si intelegem atat de bine cum, intr-adevar, ne tine
pe bratele Lui – ale Fiului si Duhului Sfant. Fiul e in fiecare din noi ratiunea, cuvantul,
logosul. Tatal rasadeste in faptura, prin Fiul, ratiunea noastra, sensul, rostul existentei; iar
pirn Duhul Sfant, viata noastra, templul care suntem fiecare dintre noi.

Repet acest cuvant sublim: Vistieria parintelui ceresc, scumpa vistierie de care se bucura
vesnic, bucuria lui eterna. Atunci, cele ce sunt nu sunt din nimic, ci din darul acestei
vistierii dumnezeiesti.
Revin si inchei cuvantul, nitel mai greoi, dar atat de luminos, de frumos: El e si inceputul
si tinta, sfarsitul. Noi nu ne dam nici inceputul si nici sfarsitul; nu sunt in noi. Dar, cum
spune dumnezeiescul Pavel, scriind evreilor, pe Hristos L-a facut Dumnezeu Mostenitor
si veacurile sunt in El. Atunci, El fiind Mostenitorul, in El este si inceptul si sfarsitul. In
El e si necreatul – vesnicul Dumnezeu – si creatul, caci S-a facut om, unind vesnicia cu
timpul si timpul cu vesnicia. De aceea, totdeauna cand cugeti la Iisus simti ca in El
gasesti plinatatea existentei. Cugetand, fericiti sa fim ca ne aflam in adevarul deplin: E si
Dumnezeirea si faptura, omenitatea; si inceputul si sfarsitul, plinatatea in El.

Si atunci, cand tanarul intreaba: “Bunule Invatator, ce sa fac sa mostenesc viata de veci?”,
i-a raspuns Iisus: “De ce-Mi zici bun? Bun e numai Dumnezeu.” Nu ca Iisus ar fi refuzat
taina aceasta a bunatatii. Dar daca tanarul L-ar fi privit numai ca om… nu in lumea
aceasta e bunatatea. Dumnezeu Unicul e bun si binele e unic si poate sa ne uneasca pe toti
(acest fapt trebuie pastrat in inima). Adevarul e unic si ne poate uni pe toti. Aceasta e
posibilitatea unitatii tuturor: inunicul bine, in unicul adevar, in unica frumusete, revelate
in Mostenitorul care ni s-a dat in Hristos.

De aceea, Mantuitorul, dupa ce intipareste in inima tanarului ca Bun este Unul

Dumnezeu, ii citeaza poruncile: sa nu ucizi, sa nu fii desfranat, sa nu dai marturie
mincinoasa, sa nu furi, sa nu juri stramb, sa cinstesti pe tata si pe mama, sa iubesti pe
aproapele ca pe tine insuti. Si e de ajuns a marturisi: sa nu ucizi. Cand ucizi, nu ucizi
viata? Mai e viata in tine? Cum sa mostenesti viata cand tu ucizi? Cand moartea e in tine?
Cine ucide, in orice stare s-ar afla, a ucis viata, in el nu mai e viata. Sa nu fii desfranat!
Cel ce seamana in trup, spune Sfantul Pavel, culege stricaciune si moarte; cel ce seamana
in duh culege viata si nemurire. Sa nu furi! – Cand esti legat numai de lucrurile acestea
trecatoare, tu lucrezi in lumea muritoare. Sa nu juri stramb! – Ca Anania si Safira, cand
au jurat impotriva Duhului Sfant, au murit (Fapte 5) si sa cinstesti pe parintii tai – ei care
sunt daruitorii vietii tale si familia sfanta, dumnezeiasca. Pentru ca dintr-u inceput a zidit
Dumnezeu barbat si femeie, dupa chipul Sau. Si sa iubesti pe aproapele ca insuti pe tine.
Iubirea e principiul vietii, e Dumnezeu insusi.

Iubitilor, impartasind acest cuvant, sufletul se infioara, patrunzand in adevarul ultim al

existentei: mostenirea vietii. Cand tanarul a spus ca poruncile le-a tinut din copilaria lui,
Iisus il lasa sa inteleaga: Ai simtit in aceste porunci, o data cu legea, si fiorul vietii? Ca
gusti viata, pe Dumnezeu, gustand sensul, lumina vietii… In orice cuvant al Evangheliei,
in orice act divin sa gusti viata. Cu certitudine, nu simtise. Pentru ca Mantuitorul i-a spus:
Vrei sa fii desavarsit? Atunci, tot ce ai vinde! Da la saraci si apoi vino si urmeaza Mie. Si
spune Evanghelia: S-a intristat deodata, caci avea multe avutii, si a plecat. Tristetea lui si,
mai ales, a lui Iisus plecand.

Ce-a urmat, ingaduiti si noi sa urmam intr-o alta duminica: a treizecea dupa Rusalii. Azi e
a douasprezecea. A treizecea dupa Rusalii e aceeasi evanghelie, numai ca e dupa Sfantul
Luca: partea a doua: “vrei sa fii desavarsit”, sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa o talcuim
atunci.

Azi sa pastram pana aici: taina mostenirii vietii de veci. Nu singuri, ci impreuna cu Cel
care poarta in El mostenirea vesniciei – Hristos. Cu El si prin El, pentru ca El este
inceputul si sfarsitul, originea si telul. E de ajuns a spune atat: intre origine si tel e
legatura. Ai in origine telul, cum in ghinda e stejarul intreg. Dar trebuie sa se
desavarseasca. Ghinda e numai inceputul. Dar in Hristos e totul. De ce? E si nasterea si
Crucea si Invierea. De aceea, in Mostenitorul e totul. De aceea a si putut spune Iisus: Vrei
sa fii desavarsit? Nici nu putea vorbi de desavarsire daca nu purta in El insusi
desavarsirea. Eu simt negrait: Daca nu purtam in noi o lumina a adevarului n-avem
curajul sa vorbim. Or Hristos de aceea spunea toate: Ca le poarta in El.

Saptamana trecuta am fost in Insula Kefalonia, unde am vrut sa vad cum vin serpii si se
roaga, la 15 august, Maicii Domnului. Vom vorbi despre aceasta candva. Dar am auzit
acolo de o martira. Piratii patrunzand si dorind sa o batjocoreasca, ea cu atata tarie s-a
rugat, a crezut, a luptat sa lase mostenire sfanta, dorind sa traiasca in puritatea
desavarsita, a neprihanirii trupului ei si a primit sa fie martirizata. In acel loc atat de
golas, pietros, unde ici-colo cresc palmieri, maslini, s-a rugat asa: Fa Doamne ca
mostenire din parul meu atat de frumos, balai, din firele de par palmieri, maslini, pomi;
din sangele meu, in acest loc secetos, pietros, fa paraie, de rauri si de har. Iar din trupul
meu fa biserica. S-a ridicat biserica si moastele ei au fost puse in biserica, marturie sfanta.

Doamne, tanarul a cerut sa mosteneasca viata de veci. In vistieriile Tale, Doamne, Parinte
Ceresc, sunt Fiul si Duhul Sfant. Fiul Tau, in Duhul Sfant, e Mostenitorul, iar noi suntem
mostenirea Lui. “Mantuieste, Doamne, poporul Tau si binecuvinteaza mostenirea Ta”. Fa-
ne Doamne vrednici sa lasam si noi mostenire. Sa nu uitam o clipa. Fiecare in clipa
aceasta sa gandeasca ce mostenire lasa, in care sa se simta adevarul, viata de veci.
Mostenirea chipului nostru dupa chipul lui Dumnezeu. Mostenirea luminii Lui si a iubirii
Lui, a vietii Lui. Amin.

Parintele Constantin Galeriu

Vindecarea slabanogului din Capernaum

Mareste imaginea.

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Dreptmaritori crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos,

Ne impartasim acum, dupa cuviinta sfanta, din dumnezeiasca Evanghelie randuita de

Sfintii Parinti pentru aceasta a VI-a Duminica dupa Pogorarea Duhului Sfant - a
vindecarii slabanogului din Capernaum - asezare din vremea aceea, ale carei urme se vad
pana in ziua de astazi, si chiar casa, asezamantul pamantesc unde adesea Mantuitorul
salasluia. Faptul pe care ni-l impartaseste Sfanta Evanghelie de astazi avea loc dupa ce
Mantuitorul vindecase pe cei doi demonizati din Gadara si Gherghesa, de pe tarmul
dinspre rasarit al Marii Galileii. Pentru ca vietuitorii de acolo, dupa ce au avut paguba cu
porcii in care au intrat duhurile rele si s-au scufundat in adanc, L-au rugat pe Iisus sa
plece din tarmul lor, El a trecut pe tarmul celalalt si, precum citim in Sfanta Evanghelie
dupa Matei:

"Intrand in corabie, Iisus a trecut si a venit in cetatea Sa. Si iata, I-au adus un slabanog
zacand in pat. Si Iisus, vazand credinta lor, a zis slabanogului: Indrazneste, fiule! Iertate
sunt pacatele tale! Dar unii dintre carturari ziceau in sine: Acesta huleste. Si Iisus, stiind
gandurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetati rele in inimile voastre? Caci ce este mai lesne a
zice: Iertate sunt pacatele tale, sau a zice: Scoala-te si umbla? Dar ca sa stiti ca putere are
Fiul Omului pe pamant a ierta pacatele, a zis slabanogului: Scoala-te, ia-ti patul si mergi
la casa ta. Si, sculandu-se, s-a dus la casa sa. Iar multimile, vazand acestea, s-au
inspaimantat si au slavit pe Dumnezeu, Cel care da oamenilor asemenea putere" (Matei 9,
1-8).

Iubitilor, in acest timp ingaduit acum, sa impartasim impreuna darul Sfintei Evanghelii.
Sa avem cugetul ca ne aflam in acel loc, in Capernaum, pe malul lacului Ghenizaret sau
Marea Galileii, in acea casuta unde poposea Iisus, de unde, iesind, predica, vindeca,
mangaia, si sa avem in fata ochilor acel moment: Iisus in mijlocul multimii, casuta era
plina, iar in fata ei multime incat nu mai putea cineva sa intre. Sa ascultam parca si
vazand, fiind acolo. Dupa intelegerea duhovniceasca a Scripturii intre auz si vaz e o
legatura deosebita. Si, totodata, aceste doua simturi sunt mai adanci decat celelalte, in
intelesul ca arunca sufletul mai departe. Incat, cu adevarat, acum, auzind cuvantul sa
simtim ca si cum vedem. Sfantul Evanghelist Marcu - scriindu-si Evanghelia dupa
predica Sfantului Petru, care, la randul lui, a fost martor ocular al faptelor, minunilor,
cuvintelor, semnelor facute de Mantuitorul - ne descrie mai pe larg: In Capernaum, unde
a venit Iisus, la cateva zile de la sosirea din partea de rasarit, din Gadara, se adunasera
multi, asteptandu-L, incat nu mai era loc nici inaintea usii, Iar Mantuitorul le graia lor
cuvantul. Si au venit la El aducand un slabanog, un paralitic pe care il purtau patru insi.
Si neputand ei, din pricina multimii, sa se apropie de Mantuitorul, au desfacut acoperisul
casei, deschizand, oarecum, acoperisul spre cer, acolo unde era Iisus, care coborase cerul
pe pamant. Si in acest loc descoperit, au lasat jos patul in care zacea slabanogul,
asezandu-l in fata Mantuitorului.

Fata in fata cu Iisus, si cei patru, care din dragoste, patimire sfanta impreuna cu
slabanogul l-au adus, si mai ales el, bolnavul. Inchipuiti-va un sarman suflet bolnav,
slabanog, paralitic, in fata Mantuitorului, cum ar sta cineva in spital sau in casuta lui in
fata icoanei Mantuitorului. A fi in fata lui Iisus! Numai cine are simtire duhovniceasca
acela traieste. Daca in Liturghie, cand ascultam Evanghelia, cand ne impartasim, avem
aceasta emotie sacra, simtire duhovniceasca, uimire, orice credincios, din toate timpurile,
din toate locurile a avut aceasta simtire, caci a fost data de Dumnezeu cand a suflat
lumina divina in Adam cel intai zidit. In aceasta lumina divina, care desteapta simturile se
aflau atunci, in simtire divina. Sa traim aceasta! Aceasta inseamna a fi om, propriu-zis: a
avea simtirea divina, adica simtirea care ne trece dincolo de cele cinci simturi trupesti si
chiar dincolo de hotarele care marginesc firea in timp si spatiu. Caci omul e chemat
dincolo, cu ceva dumnezeiesc din el, peste timp si peste loc.

Si asa aflandu-se ei in fata lui Iisus, in uimire sfanta in fata tainei dumnezeiesti, Iisus le
da curaj, mai intai paraliticului. Si cel dintai cuvant este: "Indrazneste, fiule". Fiul lui
Dumnezeu a venit nu cu spaima in lume, ca la Sinai, cand, mai aproape de pacat,
Dumnezeu a daruit Legea, care judeca, osandeste pacatul. Atunci se cutremurau si
muntele si vazduhul. Acum, Iisus spune: Indrazneste, fiule, prinde curaj in fata dragostei.
Nu spaima! Si indrazneala sfanta, nu indrazneala pacatului. Caci Iisus spune:
"Indrazneste, fiule, iertate-ti sunt pacatele". Adica ceea ce te desparte pe tine de
Dumnezeu. Cum te desparte?

Un mic gand pentru intelesul pacatului, o intelegere fulgeratoare, daca vreti. Prin pacat,
spun Parintii, omul incearca sa-si puna un fel de nou inceput; sa se vada pe el insusi ca un
fel de cauza a lui. Parca-ti pierzi constiinta originii. Originea e Dumnezeu. Si, in
despartirea de Dumnezeu, e ca si cum tu ai fi propria ta origine, propria ta cauza. In
egocentrismul tau, facand din tine un fel de centru. Si fiecare devenind un fel de centru -
mii si miliarde de centre, haotic. Sarmanul om! De aceea Mantuitorul le spunea fariseilor,
in stare de pacat, acest cuvant grav: "Voi aveti drept tata pe diavolul". Inspaimantator
cuvant! E ca si cum ti-ai schimbat paternitatea. Si, vietuind tragic in filiatia diavolului,
atunci, il mostenesti. Raul din tine este mostenirea lui. El care, cum zice Sfantul Maxim,
este tatal rautatii. Si e starea aceasta tragica de mostenire a lui, de lipsire a adevaratei tale
cauze, origini, radacini; a-ti pierde radacina - ateul, sarmanul. Stare despre care Petre
Tutea spunea: vii de nicaieri si mergi nicaieri. E inspaimantator! Cuvantul, repet, al
Mantuitorului, spus fariseilor: E tatal vostru.
Si atunci, cine poate salva din aceasta cadere? Mantuitorul, dimpotriva, ii spune
slabanogului: "Fiule" - il scoate de sub tragismul raului. Venim la existenta prin Da al lui
Dumnezeu: "Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra." Prin acest act
dumnezeiesc, din mana Lui te nasti si vii pe lume. Iar pacatul, dimpotriva, rasadeste in
tine neghina, duhul rautatii. In pacat te vezi adus de la nefiinta la fiinta, in timp. Se
invecheste faptura ta, se ruineaza, apar slabiciunile, bolile, apare moartea. Nu ai de ales:
Sau originea mea e in Dumnezeu, sau pacatul, cum spun Parintii, rasadeste in mine, in
Adam intai, un fel de alta origine.

Revenind in fata Mantuitorului, cu cei patru oameni credinciosi - "vazand credinta lor",
spune Evanghelia - il reinstituie pe slabanog si-i zice "fiule". Il scoate din mostenirea
unde l-a dus demonul care l-a facut paralitic. Deci paralizia lui era tocmai mostenire
demonica. Scripturile ne incredinteaza de aceasta legatura intre rau (pacat) si orice
slabiciune umana, orice ruina, si moartea insasi. Toate acestea sunt opera a raului.

Omul in lumina s-a nascut si a luat cunostinta de existenta lui. Caci stii de tine dupa ce
existi; nu existi prin tine, nu esti tu cauza, orignea, ci Dumnezeu. Si ai, atunci,
sentimentul vesniciei tale, impreuna cu lumina divina. Iar raul, dimpotriva, te arunca in
paralizie. Daca omul ar fi ramas in lumina neincetat, si trupul lui ar fi fost patruns
neincetat de lumina vesnica a Dumnezeirii. Asa cum chiar dupa cadere s-a aratat in
Moisi, cand a primit Legea de pe Sinai: fata lui stralucea. Sau sfantul Ilie, pe care-l vom
pomeni saptamana aceasta: S-a urcat Ilie in carul de foc; cum spune Sfantul Maxim, pe
caii de foc ai virtutilor - credintei, nadejdii, dragostei, bunatatii, pacii, darurilor
dumnezeiesti. Aceasta este realitatea originala si realitatea viitoare a omului.

Si, iubitilor, boala, suferinta umana, indeosebi sub aceasta stare a necredintei, a despartirii
de Dumnezeu, din care vine neputinta si moartea, e in legatura cu pacatul. Acolo-i
radacina suferintei. De aceea Iisus ii spune: Fiule, te scot din casa nefericita a celui ce
este tatal rautatii; din mostenirea lui te scot. Te aduc pe tine iarasi in casa Parintelui
ceresc, Eu care am adus rugaciunea aceasta: "Tatal nostru" - al tuturor. El, Care va spune
prin dumnezeiescul Pavel ca in Tatal ceresc e originea intregii parintimi, paternitati
(patria, in limba greaca). Veti gasi tradus: numele fiecarui neam din cer si pe pamint. Dar
nu simplu numele, ci parintimea, paternitatea, e in Tatal ceresc, originea intregii
paternitati sau parintimi din cer si de pe pamant. i atunci, asa zice Mantuitorul: Fiule, te
readuc in casa Parintelui ceresc, Eu care am coborat de acolo pentru tine. Si adauga:
Iertate sunt pacatele tale. Vindecat esti de aceasta despartire, instrainare de Tatal, prin
Fiul, Care, iata, sta in fata ta, in Duhul Sfant. Duh prin care acesti patru barbati te-au
purtat, in credinta lor - dar intre darurile supreme ale Duhului Sfant, maica virtutilor, cum
o numesc Parintii, pentru ca e generatoare a tuturor virtutilor.

Si cand Iisus rosteste acest cuvant: Iertate sunt pacatele tale. Esti acum, din lumea
pacatului, in lumea harului, a iubirii. Dar, cum Sfantul evanghelist Marcu descrie mai pe
larg, "erau acolo unii dintre carturari, care sedeau si cugetau in inimile lor: Pentru ce
vorbeste Acesta astfel? El huleste. Cine poate ierta pacatele, fara numai Unul Dumnezeu?
Si indata cunoscand Iisus, cu duhul Lui, ca asa cugetau ei in sinea lor, le-a zis: De ce
cugetati acestea in inimile voastre?" (Marcu 2, 6-8).
Hula, blasfemia, era cel mai grav pacat, iubitilor, la adresa Dumnezeirii. Pacatul,
totdeauna, trebuie s-o stim, e un act nefericit al vointei demonului si omului, al vointei
noastre fata de Dumnezeu, fata de legea, ordinea dumnezeiasca, randuiala sfanta
dumnezeiasca, armonia dumnezeiasca. De aceea Psalmistul spune: "Tie unuia am gresit,
ce-i rau inaintea Ta am facut, asa incat Tu esti drept in judecatile Tale si in hotararile Tale
cu totul curat." (Ps. 50). Raul, pacatul e in faptura, nu in Dumnezeu. Cand zice Iisus:
Iertate sunt pacatele, ei gandesc: Daca pacatul e impotriva lui Dumnezeu, cine poate sa-l
ierte afara numai de Dumnezeu? Si atunci cum spui Tu: Iertate-ti sunt pacatele? Vor
spune alta data, in dialog cu Iisus: Tu te faci pe Tine Dumnezeu? Iar osanda din ceasul
judecatii Mantuitorului stim care a fost. Caci a zis atunci sinedriul: Noi lege avem, dupa
legea noasra trebuie sa moara pentru ca S-a facut pe El fiu al lui Dumnezeu. Acesta era
pacatul capital, de moarte. Intelegem acum de ce gandeau astfel. Iisus citeste in gandurile
lor.

De ce cugetati cele rele in inimile voastre? Si aici ni se devzaluie una din adancimile
Evangheliei: Pe de o parte, ei se incredintau si judecau in dreptatea lor: "Unul este
Dumnezeu, sa nu-ti faci nici un fel de asemanare, in cer sus, jos pe pamant sau sub
pamant." – Sa nu te inchini la nimic altceva decat unicului Dumnezeu. Aceasta era
judecata lor. De aceea, privindu-L pe Iisus in fata, care spune: Iertate-ti sunte pacatele,
spuneau: Huleste Iisus. Aici era suferinta lor tragica: Nu simteau dumnezeieste, nu
simteau in Hristos prezenta Dumnezeirii. Acest pacat inspirat de demon ne pandeste pe
toti: a nu simti dumnezeirea in Hristos si a nu simti dumnezeirea impartasita si noua, inca
de la suflarea divina de viata in Adam, de la harul pe care-l primim fiecare in taina
Sfantului Botez si in toate sfintele taine. Citam mai ieri pe Ioan Scararul, ca nesimtirea e
moartea sufletului inainte de moartea trupului.

Sarmanii farisei si caruturari de fata, pe de o parte incercau sa-L preamareasca pe

Dumnezeu Tatal: Tu esti unicul Dumnezeu, dar intr-o transcendenta absoluta, dincolo de
orice comunicare cu Dumnezeu in afara de Lege. Stiuau ca Legea a fost data de la
Dumnezeu si au simtit si ei stralucirea luminii divine in lege pe fata lui Moisi. Dar erau si
alte marturii in Vechiul Testament, tot de la Moisi, care spusese: Alt prooroc va voi da
voua - acela care va fi cu voi in veac. Si mai mult decat atat, acest cuvant unic din
proororul Isaia, cand spune, vestind regelui Ahaz: "Iata, Fecioara va lua in pantece si va
naste fiu si vor chema numele Lui Emanuel - cu noi este Dumnezeu" (Isaia 7, 14). Deci,
daca ei ar fi luat aminte la Moisi, la toti proorocii si indeosebi la acest numit evanghelist
al Vechiului Testament, Isaia, ar fi inteles: Dumnezeu cu noi, deci coborarea lui
Dumnezeu la om.

Spuneam, comparand credinta cu urcarea pe un munte, ca nu in varful muntelui este

capatul acesteia, ci dincolo, mai presus de toata faptura, in inima Dumnezeirii. Tot asa,
Dumnezeu nu numai ne depaseste, ci este transcendenta absoluta, a infinitului, a
vesniciei, a necreatului. Dar, o data cu aceasta transcendenta a realitatii vesnice este si
coborire la noi in iubire. Cum se zice, este si imanenta, adica venire la noi. Si aceasta o
vedem din faptul insusi ca ne-a zidit din vointa Lui, din puterea Lui din intelepciunea
Lui, din iubrea Lui.
Aceasta nu intelegeau carturarii si de aceea ziceau ca Iisus huleste zicand: Iertate sunt
pacatele tale. Iisus izgoneste si frica si despartirea, surpa zidul dspartirii noastre. O,
Doamne, sa-l simtim mereu! Cum tot proroocul spune: pacatul ridica un zid intre noi si
Dumnezeu. Si Iisus asa savarsea atunci: Iertate-ti sunt pacatele. Ei, sarmanii, nu
intelegeau ca acolo e nu numai omul, ci Omul in care a coborat Dumnezeu si S-a intrupat
din sanul Fecioarei – Dumnezeu-Omul. Din acest cuvant – Fiule, iertate-ti sunt pacatele –
se desprinde si intelegerea acestei taine.

Si de aceea, iubitilor, este o legatura negraita intre aceasta a sasea duminica dupa Rusalii
si amintirea Sinoduli IV de la Calcedon, trecuta in calendar tot pentru ziua de astazi. Caci
Iisus, iertand, Se arata ca Dumnezeu, caci numai El poate ierta pacatele, cum de altfel
intelegeau si fariseii. Aceasta a fost tema de la Calcedon: Unirea in Iisus Hristos a
Dumnezeirii si a omenitatii. Indraznesc, dupa a mea putina socotinta, a spune ca acea
hotarare de la Sinodul de la Calcedon ar trebui sa o stim asa cum stim Crezul. O
asemenea valoare are marturia. Mai ales ca, pentru aceste marturii ale sinoadelor
ecumenice a fost lupta, suferinta, opozitie. Stim cum Arie se opunea marturisiirii ca Iisus
Hristos este Fiul lui Dumnezeu, nascut din Tatal, nu facut, de o fiinta cu Tatal, Dumnezeu
adevarat si om adevarat. Si dupa marturia de la Niceea, din 325 (sub Constantin cel
Mare), prima parte a Crezului, pana la marturia Duhului Sfant, urmand ca la 381, la al
doilea Sinod (sub Teodosie cel Mare), sa se alcatuiasca partea a doua a Crezului: "Si intru
Duhul Sfant, Domnul de viata facatorul, care din Tatal purcede...", asa cum toti
marturisim. Apoi, la 431, s-a tinut Sinodul de la Efes, in care s-a marturisit: Fiul lui
Dumnezeu S-a coborat din cer si S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria. Si
unde sa odraslit aceasta unire, intrupare de la Duhul Sfant si din Fecioara, inomenirea,
intruparea? - In sanul Fecioarei. Sa pastram ca pe un dar sfant ideea, pentru ca unii
crestini – in felul lor, caci sunt separati de Biserica – nu inteleg cum cu adevarat Maica
Domnului e Nascatoare de Dumnezeu. Pentru ca unirea intre Dumnezeire si omenitate
unde s-a facut? - in sanul Maicii Domnului. Ea a nascut pe Dumnezeu-Omul, pentru ca
de acolo se odraslise. Intelegem adevarul si logica acestui fapt.

Deci la Efes a fost statornicita credinta in Nascatoarea de Dumnezeu. Dar inca de la Efes
se urzisera neintelegeri: Cum, in sanul Fecioarei s-a unit Dumnezeirea si omenitatea,
dumnezeiescul si omenescul? Cum s-au unit cele doua naturi, divina si umana? S-au
alcatuit doua tabere: una din ele, potrivit Scolii din Antiohia, credea ca in Hristos sunt
doua naturi: si divina si umana, care s-au unit dupa buna vointa, cum ziceau ei, moral. In
ce inteles? Mai ales Nestorie, ajuns patriarh al Constantinopolului, spunea: S-au unit, dar
moral; omul din Hristos, prin natura Sa umana a curatit raul, si pe cruce a suferit ca om.
Din aceasta cauza erau impotriva marturiei Nascatoarei de Dumnezeu. El era pentru
"Nascatoare de Hristos". Dar nu intelegea. Era deci aceasta tabara, aripa slabanoaga. Si
mai era si cealalta, care sustinea ca Persoana lui Dumnezeu-Cuvantul si-a unit firea
omeneasca si a contopit-o in El. Deci o parte marturiseau cele doua naturi, fiecare in firea
ei, iar cealalta parte socoteau ca cele doua naturi s-au unit in persoana lui Dumnezeu intr-
atat incat Fiul lui Dumnezeu a contopit in persoana Lui si firea umana; n-a mai ramas in
identitatea ei. De aceea se numeau unii nestorieni sau dioprosopieni (doua naturi, doua
persoane), iar altii monofiziti - o singura fire. Nu intram in amanunte, dar ideile trebuie sa
le stim, pentru ca au o insemnatate capitala.
Nu ajungeau, deci, la un acord, si s-a mai tinut un sinod la Efes, in 448. Indeosebi cei de
la Alexandria erau impotriva celor de la Antiohia: cum doua naturi? Natura umana s-a
unit cu cea divina pana la contopire, ziceau ei. La sinod, prezidat de Flavian al
Constantinopolului, erau trimisi delegati ai papei Leon I, cu o scrisoare de marturie a
credintei. Iar cand delegatul episcopului Vasile al Seleuciei a citit din scrisoarea acestuia:
"Iar noi adoram pe Unul domnul nostru Iisus Hristos, cunoscut in doua firi (divina si
umana)", cineva a inceput sa strige: Cuvantul acesta a tulburat Biserica. Pe cel ce zice
doua firi taiati-l in doua. Cel ce zice doua firi e nestorian: despicati-l in doua. Si atunci s-
au ridicat toti. Din partea Egiptului, a Alexandriei, venise si un staret, Barsauma, care
avea niste parabolani cu el (cei care se ocupau indeosebi de bolnavi, dar erau si pregatiti
sa lupte), si care au ridicat ciomegele si au inceput sa loveasca in ceilalti. Cum spunea
parca Andre Malraux: Numai omul se bate pentru idei. S-au batut atunci, nefericitii de ei
– batalie in buna regula. Atat de lovit a fost patriarhul insusi, Flavian al
Constantinopolului, incat dupa trei zile a murit; pe drum, catre locuinta lui.

Intelegem atunci cum, in felul lor, au aparat credinta. Si cum s-a nascut dreapta credinta
prin sange, prin jertfa, prin lupta. Poate asa intelegem si formele de razboi sangeroase din
ziua de astazi, pentru credinta. Sunt implicate si celelalte elemente: economic, social,
politic. Dar adanc, adancul adancimilor e adevarul divin al omului. De aceea si imparatul
de atunci, Teodosie, fiind mai slabanog, era atunci si batran (era anul 448, iar in 449 a
murit), si atunci toti, si oamenii Bisericii, si oamenii politici din vremea aceea s-au gandit
sa restaureze ordinea, intai cea duhovniceasca. Si atunci, intrucat sora imparatului,
Pulcheria, o femeie credincioasa, pomenita si in calendar, au casatorit-o cu seful armatei -
Marcian, un general, se intelege. Si amandoi credinciosi au hotarat adunarea Sinodului de
la Calcedon, in 451.

S-au adunat 630 de episcopi – cea mai mare adunare de episcopi din vremea aceea, din
toata lumea. S-au rugat si au ajuns la pace. S-a tinut la Calcedon adunarea lor in Biserica
Sfanta Eufimia (pe care am praznuit-o zilele acestea, la 11 iulie). Ea s-a savarsit din viata
in octombrie, dar e trecuta la 11 iulie pentru credinta ei. Aceasta fecioara care suferise in
timpul lui Diocletian, ea impreuna cu un grup de tinere facand un fel de asezamant
monahal, se retrasese din lume. Dar ostasii, sarmanii de ei, pusi la cale de altii, de
stapanii lor, au prins acest grup de fecioare, iar pe Eufimia au chinuit-o inspaimantator.
Iar ea si-a pastrat, in curatia constiintei inimii ei, in mersul ei catre desavarsire, incat
savarsindu-se din viata ca fecioara si martira, acolo la Calcedon avea o biserica unde au
fost asezate moastele ei si s-au savarsit minuni. Caci, spune traditia, ca pe moastele
sfintei au fost asezate doua marturii: ale ereticilor si ale credinciosilor.

Si cand, dupa trei zile, au cercetat, au gasit pastrata curata marturia dreptei credinte -
aceasta o spune Viata sfintei. Istoria ne marturiseste urmatorul lucru: Din grupul celor
630 de episcopi a fost aleasa o delegatie, in frunte cu Anatolie patriarhul
Constantinopolului, Juvenalie de la Ierusalim si altii si delegatii Papei. Au intrat in
Biserica sfintei Eufimia si acolo s-au rugat, si in starea aceea sfanta de rugaciune a fost
odraslit acest text, acest cuvant, aceasta dogma, aceasta marturie de la Calcedon. Repet,
in ce stare de har, de rugaciune a fost alcatuita credinta, dogma. Ca ei, dupa ce au alcatuit
textul, au iesit din biserica pe la moastele Sfintei si au citit, in auzul celor 630 de
episcopi, a comisarilor imperiali, deci a factorilor si religiosi si politici, care raspundeau
de conducerea imperiului la acea vreme, cand imperiul era una, de la Insulele Britanice
pana la hotarele Persiei si ale Indiei.

Si au zis: “Urmand Sfintilor Parinti, noi invatam si marturisim cu totii pe Unul si acelasi
Fiu, pe Domnl nostru Iisus Hristos, desavarsit in dumnezeire si desavarsit in omenitate,
Dumnezeu adevarat si om adevarat, avand suflet rational si trup, deofiinta cu Tatal, dupa
dumnezeire, si deofiinta cu noi, dupa umanitate, fiind intru toate asemenea noua, in afara
de pacat. Ca Dumnezeu s-a nascut mai inainte de toti vecii din Tatal, dupa dumnezire, iar
ca om s-a nascut in zilele cele de pe urma pentur noi si pentur mantuirea noastra din
Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu – Teotokos, Unul si acelasi Hristos, Fiu,
Domn, Unul-Nascut, cunoscut in doua firi, in chip neamestecat si neschimbat si
neimpartit si nedespartit, deosebirea firilor nefiind nicidecum disrusa prin unire,
pastrindu-se mai ales insusirea fiecareia si inlnindu-se impreuna intr-o singura persoana si
un singur ipostas, nu in doua persoane, impartit sau despartit, ci Unul si acelasi Fiu, Unl
Nascut, Dumnezeu-Cuvantul, Domnul Iisus Hristos. Asa ne-au invatat mai inainte despre
El proorocii si Insusi Domnul nostru Iisus Hristos si asa ne-a transmis Simbolul parintilor
nostri.”

Neamestecat si neschimbat, adica nu se amesteca o fire cu alta, cum ziceau alexandrinii

ca firea dumnezeiasca a absorbit-o pe cea omeneasca. Neimpartit si nedespartit, adica nu
se impart firile, cum ziceau antiohienii, ci se unesc. Unirea aceasta dumnezieasca, asa
cum Dumnezeu o stie si toti o simtim. Pentru ca deosebirea firilor nu desfiinteaza, in nici
un fel din cauza unirii, ci se salveaza proprietatea fiecarei firi, concurgand amandoua –
cea divina si cea umana – intr-o persoana si un ipostas; persoana nu din doua firi, ci in
doua firi. Ele curg in El, in unica persoana a Domnului nostru Iisus Hristos.

Aceasta era, iubitilor, marturia lor atat de luminoasa. Si iata de ce Iisus Hristos este
Icoana, Modelul omului: Modelul nostru e Dumnezeu-Omul, nu omul simplu. El a luat
toate ale noastre (“ce nu e luat nu e vindecat”, spusese Sfantul Grigorie Teologul) afara
de pacat. El n-a avut pacat, dar a luat pacatul nostru, din iconomie. Adica din pacat – care
consta in placere si durere – a luat durerea, a luat Crucea. Si in Cruce a ucis pacatul, prin
Inviere. Si tot Sfantul Grigorie Teologul spune ca Fiul lui Dumnezeu ne cheama ca, asa
cum El s-a facut om, si noi sa ne inaltam catre Dumnezeire. Va zice mai tarziu si Maxim
Marturisitorul: Dumnezeu nu pentru El, ci pentru noi a savarsit coborarea Lui la noi si pe
cat a coborat la noi, pe atat ne inalta pe noi catre El.

Si atunci, ce inteles adanc urmeaza din taina aceasta a Calcedonului: Parintii au marturisit
la acest sinod, ca in Iisus Hristos, care se afla in fata slabanogului, era Dumnezeu-Omul.
Fariseii ziceau ca huleste, pentru ca nu simteau Dumnezeirea din El, sarmanii. De aceea a
trebuit atata osteneala, atata nevointa, pana la jertfa, pentru ca noi sa intelegem
Dumnezeirea din El si sa ne inaltam, atunci.

Pentru ca, vedeti, in Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu este persoana, subiectul care uneste
cele doua naturi – divina si umana (Sfantul Maxim va spune ca e ipostas compus, in
intelesul ca firea umana intreaga, suflet si trup e in El), in timp ce in om, creat dupa
chipul lui Dumnezeu si in perspectiva asemanarii cu El, subiectul, persoana este omul. E
taina adanca ce ne dezvaluie adevarul omului. In Hristos persoana care gandeste, care
decide e Dumnezeu. E Fiul lui Dumnezeu; in om, persoana care gandeste e persoana
creata a omului. Persoana dumnezeiasca a Fiului lui Dumnezeu si-a unit si natura umana,
intr-un ipostas. Deci in Hristos sunt doua naturi – divina si umana. Si, dupa chipul Lui
fiind creati, si in noi sunt doua lumi: lumea creata si lumea harului necreat.

E si in noi ceva dumnezeiesc dintru inceput. Ni s-a dat gandirea, care-i cuget dincolo de
toate fapturile. Cum spuneam, dupa Patriarhul Calist: Orice faptura se misca in jurul ei;
numai mintea omului se misca fara sfarsit, pana la Dumnezeu, dincolo de fapturi. Nu
simtim in noi dorinta neincetata de un progres nesfarsit, de o cunoastere nesfarsita, de o
perfectiune nesfarsita? De unde este aceasta dorinta in om? Nu tocmai din ce a daruit
Dumnezeu dintru inceput omului, creandu-l dupa chipul lui Hristos, in care sunt doua
naturi: divina si umana? In mine sunt doua lumi: natura mea creata si harul dumnezeiesc,
daruit la zidirea omului si prin care tind catre o tot mai mare asemanare cu Dumnezeu.

Si, cum spune atat de frumos Diadoh de Foticeea, cel ce iubeste pe Dumnezeu intru
simtirea inimii nu inceteaza sa doreasca dupa lumina cunostintei, si asa petrecand in
trupul sau, omul calatoreste, datorita dragostei, afara din el, miscandu-se necontenit cu
sufletul catre Dumnezeu. Asa calatorim, neincetat, din aceasta chemare.

La Capernaum se arata Dumnezeirea unita cu omenitatea in fata slabanogului; asa cum se

arata in fata oricarui slabanog din ziua de astazi. Ceea ce s-a marturisit ulterior la
Calcedon. Caci Dumnezeirea, in omenitatea din Hristos, spunea slabanogului: “Iertate-ti
sunt pacatele (…). Caci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt pacatele tale, sau a zice:
Scoala-te si umbla? Dar ca sa stiti ca putere are Fiul Omului pe pamant a ierta pacatele, a
zis slabanogului: Scoala-te, ia-ti patul si mergi la casa ta. Si, sculandu-se, s-a dus la casa
sa.” (Matei 9, 2-7). Am putea spune ca, prin darul vindecarii pe care l-a primit,
slabanogul a descoperit intr-un fel in el insusi taina marturisita la Calcedon. Pentru ca
harul lui Dumnezeu i-a dat putere, l-a ridicat, si-a luat patul, a mers la casa lui, in care el
L-a preamarit pe Dumnezeu. Si locul acela s-a transformat intr-o casa dumnezeiasca. Toti
laudau pe Dumnezeu.

Simteam nevoia sa dezvalui aceasta marturie sfanta pe care am vazut-o in calendar, s-o
fac cunoscuta in timpul nostru, sa ne stim, sa cunoastem cu adevarat credinta noastra,
adevarul omului. Precum in Hristos sunt unite aceste doua naturi, doua firi – a cerului si a
pamantului, in unica Persoana, unica constiinta, dumnezeiasca, asa si in om este acea
constiinta care depaseste firea – persoana umana. Sfintii Parinti au definit conceptul
persoanei. Toti ganditorii sa ia cunostinta: Omul e persoana; in el constiinta depaseste
limitele trupului, ale marginitului, si se inalta pana la lumea divina. Omul e zidit, dar
dupa chipul lui Dumnezeu. Si asa noi toti, atunci, marturisim in Iisus Hristos pe
Dumnezeu-Omul, venit pentru a noastra mantuire, iar in om constiinta noastra in
chemarea ei de a se implini, dupa chipul lui Dumnezeu si in nesfarsita asemanare cu
Dumnezeu. Fapt simtit in orice act al nostru ca persoana din doua lumi: din lumea harului
dumnezeiesc si a firii noastre omenesti. Numai asa putem lucra cu adevarat – in sfintenia
noastra, in rugaciunea noastra, in orice lucru al nostru, in stiinta, in arta, in eroismul
moral, in orice fapta buna – din lumina aceasta dumnezeiasca a Persoanei Lui in doua
lumi. De aici vine taina zidirii omului, taina Calcedonului.

In lume avem aceste trebuinte ale trupului - de mancare, de bautura, de inmultire a

neamului omenesc, ca si celelalte specii. Dar, deodata, in rugaciune sau in biserica, nu
simtim noi ca depasim laturile acestei lumi? Simtim ca trecem dincolo, pe un alt plan. Ca
deodata se deschid aripile noastre, cugetarea noastra, cuvantul rugaciunii noastre. Eu simt
atunci ca inaltandu-ma, rostind Tatal nostru, rostind Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, rostind Imparate Ceresc, Duhul Adevarului, care pretutindenea esti si toate le
plinesti, simt ca trec dicolo de lumea celor create, dincolo de lumea mortii, dincolo de
lumea marginita a raului, a ruinii, a slabiciunii, a certurilor, a vrajbelor si trec, prin
rugaciune, in lumea fara de hotar a luminii divine, a iubirii divine, a vietii divine, a
nemuririi. Macar pentru o clipa in rugaciune eu simt cu firea mea iluminata de har dupa
taina lui Hristos, Dumnezeu si Om, dupa marturia Calcedonului, ca imi deschid aripile si
macar pentru o clipa… Cum am trait si astazi Sfanta Liturghie, la auzirea Evangheliei, la
primirea Impartasaniei si a oricarei rugaciuni. Ajuta-ne, Doamne, asa sa ne simtim
adevarul nostru, dupa chipul Tau, Dumnezeu adevarat si Om adevarat, cu rugaciunea
catre Tine, catre Maica Ta Nascatoare de Dumnezeu si cu toti sfintii. Amin. Amin. Amin.

Parintele Constantin Galeriu

Vindecarea celor doi demonizati din
tinutul Gadarei

Mareste imaginea.

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin. Binecuvantati si dreptmaritori

crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos,

Sa ne impartasim acum din dumnezeiescul cuvant al Evangheliei, care ne spune, iata:

“Si trecand El dincolo, in tinutul Gadarenilor, L-au intampinat doi demonizati, care
ieseau din morminte, foarte cumpliti, incat nimeni nu putea sa treaca pe calea aceea. Si
iata, au inceput sa strige si sa zica: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit
aici mai inainte de vreme ca sa ne chinuiesti? Departe de ei era o turma mare de porci,
pascand. Iar demonii Il rugau, zicand: Daca ne scoti afara, trimite-ne in turma de porci. Si
El le-a zis: Duceti-va. Iar ei, iesind, s-au dus in turma de porci. Si iata, toata turma s-a
aruncat de pe tarm in mare si a pierit in apa. Iar pazitorii au fugit si, ducandu-se in cetate,
au spus toate cele intamplate cu demonizatii. Si iata toata cetatea a iesit in intampinarea
lui Iisus si, vazandu-L, L-au rugat sa treaca din hotarele lor. Intrand in corabie, Iisus a
trecut si a venit in cetatea sa”. (Matei 8, 28-34; 9, 1)

Iubitilor, tot cuvantul Evangheliei, dupa marturia insasi – e Buna Vestire – e descoperire
dumnezeiasca. Si asa trebuie sa fim cu luare aminte sfanta, neclintita, la intelesul de viata
facator al descoperirii Dumnezeului celui viu. In aceasta marturie din Evanghelia citita
astazi se dezvaluie, nu vom indrazni a spune punand in comparatie adevar mai adanc sau
mai putin adanc, mai de pret sau mai putin pret (nu exista in Evanghelie, totul este
dumnezeiesc). Dar aici ceea ce se leaga de existenta noastra atat de framantata, chinuita,
intrebatoare, mai mult, tema raului. Acei demonizati, deci stapaniti de demoni, deci de cel
ce propriu-zis este numit cel rau, nefericitul demon.

Nu noi suntem judecatorii; unicul e Domnul si Judecatorul si Ziditorul nostru. De aceea,

o si mai staruitoare rugaminte si ardoare indeamna cugetul nostru sa luam aminte la ceea
ce ni se descopera in aceasta dumnezeiasca Evanghelie, aceasta taina, mister al raului,
care ne priveste si pe noi. Caci “vai celui singur”, zice Inteleptul la Cartea Pildelor. Nici
demonul nu vrea sa ramana singur, si de aceea ne ispiteste, sa aiba si el, daca vreti,
partizanii lui. In singuratatea, in unicitatea raului lui. Si ne priveste, deci, pe noi. Cu
smerenie, dar si cu incercare de ascutime de gand, incercam, pentru dumneavoastra si
pentru noi insine, sa deslusim din acest mister al raului care il patrunde pe om si-l face sa
fie chinuit; cum erau acesti doi demonizati.

Iisus, dupa ce rostise Predica de pe Munte, acolo, aproape de lacul, iezerul, Marea
Galileii, coborand de pe munte, cu predica rostita multimilor de acolo, care erau stranse
in jurul Lui, trece tarmul Marii Galileii dincolo, spre rasarit. Si acolo – si oriunde – Il
asteptau oameni. El a venit pentru toti, cu intreg adevarul, pentru intreaga zidire. Si
trecand marea, acolo L-au intampinat acesti demonizati, stapaniti de demoni. Pe care am
ascultat cum Sfantul evanghelist Matei ni-i descrie: doi indraciti iesisera de prin
morminte. Si erau fiorosi, incat nimeni nu indraznea sa treaca pe calea aceea. Doua
caracteristici prin care ei se faceau cunoscuti: “ieseau din morminte”, deci locuiau in
morminte. Erau fiorosi, incat nimeni nu cuteza sa mearga in calea lor. Nu mai comunicau
cu nimeni.

Cand, in timpul Postului Mare, aceasta pericopa evanghelica se va citi din nou dupa Sf.
evanghelist Marcu, acolo e infatisat doar unul din cei doi demonizati, si cu starea lui mai
inspaimantatoare. Lasam cercetarea pentru atunci, aceea care pune in lumina noastra si
alte ascunzisuri. Aici luam aminte indeosebi asupra acestor doua trasaturi tragice: ieseau
din morminte si, fiorosi, cum erau, se izolasera de lume. Nimeni nu cuteza sa se apropie
de ei si nici ei nu se mai apropiau de nimeni. Sa ne gandim, iubitilor: petreceau in
morminte, in lumea mortii; si despartiti de semeni, de oameni, de Cel care, ca om, poarta
pecetea chipului lui Dumnezeu. Caci in om cand privesti cu ochii duhului, in orice om
intrezaresti adanc pecetea chipului lui Dumnezeu. Iar ei, izolati, despartiti de om, de cel
ce poarta chipul lui Dumnezeu, care poate sa fie pentru tine o cale, o pecete vazuta,
dumnezeiasca. Deci despartiti de oameni si de viata; pentru ca petreceau in morminte.
Deodata, starea aceasta sfredeleste adanc in cugetul omului si intelegi: despartire de viata,
gandita, si de semeni.

Sfantul parintele nostru Grigorie Palama talcuieste adanc de tot, atunci cand spune: unul
din relele cele mai mari pe care le sufera sufletul omului, sau mai bine zis cel mai mare
rau dintre toate relele este unirea cu sarpele inteligibil, adica inrobirea de sarpele care,
stim, este simbolul pacatului, raului care a ispitit pe Eva in Eden. Si inteligibil, adica al
rautatii care lucreaza in suflet, in trup mai tarziu. Pacatul cel mai mare… integral, si
trupul, dar nu in trup, nu de acolo pleaca pacatul, ci din minte. Aceasta inseamna la
Sfantul Grigorie sarpele inteligibil, adica pe inteles. Gandul lucreaza si ceea ce intelegi si
te unesti… Si la acesti oameni demonizati acolo lucra sarpele: gandurile lor erau
dominate… O, Doamne! Ce inseamna un bolnav mintal, iubitilor? Ganditi-va! Un bolnav
posedat mintal, in sufletul lui.

Este suferinta tuturor suferintelor: pierderea libertatii, cel mai scump dar al sufletului.
Doua daruri ne-a impartasit noua Dumnezeu. Cu ele avem mangaierea, bucuria, daca
vreti, lauda noastra (fereasca Dumnezeu, sa nu zica cineva mandria noastra. In veci sa nu
rostiti acest cuvant! Pentru ca unii spun ca folosesc acest cuvant in sens pozitiv. Nu exista
mandrie in sens pozitiv). Poate fi bucurie a harului, mangaiere care vine de la
Mangaietorul, Duhul Adevarului, poate fi o lauda impartasita: “Lauda suflete al meu pe
Domnul”, si-ti impartaseste si tie. Ei bine, darul nostru de pret il avem indeosebi in suflet,
in constiinta noastra, si in libertate. Or, sa fii obsedat, stapanit de demon – pierderea
libertatii. Si cum te stapanesc gandurile? De aceea a zis tot Inteleptul biblic: “Calea
nebunului este dreapta in ochii lui, iar inteleptul cere sfat”. Nu e mai mare tragedie decat
sa fii stapanit de ganduri… Si orice gand care vine din lumea aceasta… sa fii posedat si
sa nu stii ca esti posedat; sa spui ca e calea dreapta. “Calea nebunului este dreapta in ochii
lui”.

Omul bolnav mintal, aici e tragedia, ca nu stie ca e bolnav. Deci, bolnav sa fii si sa nu ai
constiinta bolii. Posedat sa fii, si sa nu mai ai constiinta libertatii. Si cum e cu putinta?
Gandurile… Iubitilor, sa patrundem mai adanc. Ceea ce spunem si marturisim, si de
neuitat sa fie pentru orice constiinta: adancul adancurilor adevarului acesta este: a avea
constiinta Dumnezeului celui viu. Dumnezeu, El, Cel unic si absolut, este Existenta
eterna, nemuritoare si absoluta. Si din darul lui – existenta faptura, existenta prin har, prin
participare. Retinem: prin har, prin participare. Deci existenta absoluta, dumnezeiasca, si
a noastra, partasa. Asa cum zicem la Cina cea de Taina: “Cinei Tale celei de Taina, astazi,
Fiule al lui Dumnezeu, partas ma primeste”. El e Trupul si Sangele dumnezeiesc, iar pe
noi ne impartaseste, ne face partasi.

Asa, Dumnezeirea eterna, absoluta, absolutul existentei este El, Dumnezeu – Tatal, Fiul si
Duhul Sfant, pururea fiind si acelasi fiind, si ne impartaseste, ne face partasi la El la
existenta Lui si la nemurirea Lui. De ce? Pentru ca ce a daruit nu mai ia inapoi. Cum a zis
dumnezeiescul Pavel: “Dumnezeu nu-Si ia inapoi nici darul, nici chemarea” (Romani 11,
29). Si, odata cu existenta, mai daruieste ceva. Odata cu existenta, odata cu nemurirea, ne
mai daruieste bunatatea si intelepciunea. Acum, intelegand taina aceasta: El e Existenta,
ne face partasi si pe noi, aducandu-ne “de la nefiinta la fiinta” (dupa cuvantul Scripturii;
nu iesim din cuvantul descoperirii dumnezeiesti), cum ne rugam mereu. Si cum ca
aceasta este adevarat noi toti, cei de fata, spunem ca suntem adusi de la a nu fi la a fi, de
la nefiinta la fiinta. Si daca ne uitam asa, nedumeriti (si eu sunt uneori nedumerit, si eu
sunt un prostanac ca oricare). Dar eu plec – ca sa nu pun pe nimeni in cumpana, sa ma
pun pe mine in cea mai grea cumpana: acum 83 de ani, sa zicem, eram? – Nu eram. Si
toti ceilalti erati, acum o suta de ani in urma, daca vreti? Trebuie sa intelegem cuvantul
adevarului, viu de tot. Atunci, noi toti am fost adusi de la nefiinta la fiinta. Dar existam
tocmai prin Cel care are fiinta, si care o are din veci, adica Dumnezeu. Si asa am fost
adusi la fiinta: de Tatal, prin Fiul, in Duhul Sfant. Asta e zidirea noastra. Cuvantul
Sfantului Maxim, atat de adanc si luminos, iubitilor, cum au Parintii acestia inspirati de
Dumnezeu, caci I-au fost credinciosi cu gandirea, cu simtirea, cu viata lor: Dumnezeu ca
Existenta eterna, eterna, si va spuneam alta data, mintea noastra spune ca El exista in
veci.

Si de ce? – Nimicul nu produce. Dar existenta exista, Dumnezeirea. Si acea existenta

vesnica nu sunt eu, ci numai El. Existenta dumnezeiasca exista, iubitilor, ea nu are, cum
spune Sfantul Maxim, nimic impotriva, nimic contrariu, pentru ca are vesnicia. Sau, cum
spune Sfantul apostol Pavel: “Caci toate fagaduintele in El sunt da”. Dumnezeu este
numai da. Si Amin-ul nostru, care inseamna asa sa fie, zice ca in El toate sunt da. Iar
Mantuitorul, in Cartea Apocalipsei 3, 14, spune: “Cel ce este Amin, Martorul zidirii lui
Dumnezeu”. Mantuitorul este deci numit Amin (Asa sa fie), pentru ca prin El toate s-au
facut (cu vrerea Tatalui, cu lucrarea Fiului si desavarsirea Duhului Sfant). Dumnezeu-
Tatal la inceput a zis: “Sa fie lumina”, prin Fiul a zis “Sa fie!”, si in Duhul Sfant, care
odihnea deasupra adancului de ape, incalzind, ca o pasare sfanta (de aceea simbolul
Duhului Sfant este porumbita) semintele, radacinile lucrurilor. Atunci intelegem ca El,
Dumnezeu, este numai da, nu are nimic contrariu. Dar noi, fapura, suntem numai da? Noi
zicem numai da? Pai chiar si Mantuitorul ne spune: “Cuvantul vostru asa sa fie: ce este da
sa fie da; ce este nu sa fie nu”. Dar de ce la noi este si da si nu? Aici se afla talc negrait:
Dumnezeu este numai da pentru ca este vesnic; El nu are nu.

Este eternitatea unei afirmatii eterne. Faptura fiind adusa de la nu la da, de la nefiinta la
fiinta, atunci faptura exista – si aici va rog sa fim cutremurati si sa ne patrundem de
adevar – prin da al lui Dumnezeu, prin Amin al lui Dumnezeu, prin Sa fie al lui
Dumnezeu. El este da si numai da. Si ne impartaseste si noua: Da, sa fie! Prin Amin exist.
Fiul lui Dumnezeu de aceea asa a inceput predica lui: “Amin zic voua”, la care noi
raspundem la sfarsit: “Amin” – asa sa fie. Dar zice dumnezeiescul Maxim atat de adanc:
“Intrucat Dumnezeu nu are contrariu, El e numai Da. Faptura are si un contrariu al ei –
neexistenta. Caci a fost adusa de la nu la da”. Eu nu exist decat prin Da al lui Dumnezeu.
Dar de la nefiinta am fost adus la fiinta; din contrariul existentei. Si neincetat sa cugetam
la adevarul existentei noastre: existam prin Dumnezeu si prin Da al lui Dumnezeu.
Dumnezeiescul Parinte Atanasie cel Mare spune, plecand tot de la ideea de necreat, care e
Dumnezeu, si creatura, care suntem noi, ca in aceasta a constat ispita demonului, intai: ca
prin pacat sa ne intoarca la nefiinta.

Vine imprejurarea sa spunem o data mai mult pentru ce care ne asculta: ce tragic, sa se
scrie prin ziare sau sa auzim la televiziune ca a trecut cutare in nefiinta. E ispita celui care
vrea sa ne arunce in nefiinta, a demonului. Demonul vrea sa ne intoarca la nefiinta, la nu.
Si atunci intelegem, cand Sfintii Parinti definesc raul drept tagaduire a binelui; deci a
spune nu binelui, nu existentei, nu nemuririi, nu vietii, nu bunatatii, nu intelepciunii. Aici
e taina raului. Intelegem si ne cutremuram. Si, intelegand taina, demonul, rasadul cel rau
rasadindu-l… cum a spus Mantuitorul: “Orice rasad pe care nu l-a sadit Tatal Meu cel
ceresc, va fi smuls din radacina” (Matei 15, 13) – la ce rasad se refera Mantuitorul? –
Rasadul demonului, rasadul necredintei, rasadul ispitei celei mai grave: a refuza
existenta, viata, pana la cel mai clar pacat, al sinuciderii.

Si tot dupa Sfintii Parinti, darurile impartite de Dumnezeu sunt indeosebi acestea patru:
existenta si nemurirea, bunatatea si intelepciunea: Existenta – ca existam; nemurirea – ca
nu-Si ia Dumnezeu inapoi darul. Acestea tin de firea noastra. Iar bunatatea si intelepciune
tin de vointa noastra si de vietuirea noastra. Si intrucat si existenta si nemurirea tin de
fire, nu poti sa le desfiintezi. In schimb bunatatea si intelepciunea tin de vointa noastra. Si
daca, iarasi, contrariul existenetei este neexistenta, contrariul nemuririi este moartea,
contrariul bunatatii este raul, contrariul intelepciunii este necunostinta binelui,
neinvatarea binelui. De aceea repetam cuvantul rostit de Sfantul Marcu Ascetul, care
spune ca uriasii care ucid sufletul sunt uitarea, nestiinta si lenea. Toata creatia exista de la
Dumnezeu Tatal, toata firea. Pacatul tine de vointa noastra, de libertatea noastra, de
raspunsul nostru Amin la Amin-ul lui Dumnezeu; Da al nostru la Da-ul zidirii creatoare a
lui Dumnezeu. Si in pacatul savarsit cu gandul, cu mintea, la bine raspunzi cu rau, la
intelepciunea dumnezeiasca cu ignorarea, cu uitarea.

Si atunci retinem, iarasi: raul nu e in fiinta, nu fiinta devine rea, nu firea, ci viata,
gandirea. Raul e numai in mintea noastra, numai in vointa noastra. Asa de adanc spune
Sfantul Grigorie: Dumnezeu e bunatatea vie si de viata facatoare a celor vii. Pe cata
vreme atunci cand ispita patrunde in mintea omului, in vointa omului, atunci duhul
omului se uneste cu raul; tentatia lui, ispita catre nu, catre nefiinta, catre moarte.

Sa retinem, sa nu uitam o clipa, aceasta era starea celor doi demonizati: mormantul si
despartirea de oameni, de creatie, intr-o negare; o negare nu absoluta, caci nu e cu
putinta. Absolut e numai Dumnezeu. O negare a totul. E un fel de duh al mortii. Raul nu
are fiinta; el e o negare, o lepadare, o imbolnavire, o tagaduire, o despartire de
Dumnezeu, o paralizie. Si nu e paralizie mai inspaimintatoare: demonul nu creeaza,
iubitilor, nu produce. Au spus inteleptii credinciosi: Filosofiile negarii, ale tagaduirii lui
Dumnezeu, n-au produs nimic nou. Pot sa reproduca, sa copieze, pot sa cloneze, astazi.
Iubitilor, trebuie sa o spunem cu taria adevarului de neclintit: raul, demonicul, paralizia,
obsesia, anularea libertatii te duce la sterilitate totala.

Starea de monotonie, cum spune Parintele Staniloae. Nimic nou, nimic sa-ti invioreze
viata. Propriu-zis mintea noastra devine creatoare cand se atinge harul, dumnezeiescul
creator de ea. Restul e petrecere intr-un fel de lume a mortii, caci moartea nu are fiinta. E
numai ispita ca mergi in nefiinta, dar nu mergi in nefiinta; nu poti. Iar tentativa
sarmanului posedat de demon de a se sinucide nu e realizabila; nu-ti poti suprima
existenta. Dar existi in acea agonie prin posesia celui rau mai inspaimantatoare decat
orice. Incapacitatea de a intrezari orizonturi noi; orizontul divin al infinitului luminii si
iubirii. Si te zbati… Nu vedeti dumneavoastra cum se zbat – cu durere o spunem, nu
judecam pe nimeni – sarmanii nostri in diverse spectacole la care ne amuzam si ne
incantam si in euforie parca tresaltam… Doamne, dar e un zbucium nebun, fara sens;
niste salturi in vid. Din aceasta omul iese mai bun, mai drept, mai sfant, mai creator? Caci
omul e creat dupa chipul Creatorului. Aici e tragismul.

Si intelegem, atunci: raul e tocmai nefiinta. E nefiinta pentru ca nu are fiinta. Cum spune
Sfantul Grigorie Palama: Ajungi duh mort nu prin fiinta, caci nu e o fiinta a mortii, ci prin
lepadarea vietii adevarate. Atunci, deodata intelegem, simtim ca se desparte lumina de
intuneric, cum zice rugaciunea: “Doamne, Cel ce ai despartit lumina de intuneric...”. Eu
exist prin Da, Amin, si raspund: Da, Doamne, eu exist prin bucuria vietii, a vietii
nemuritoare pe care mi-ai dat-o; exist prin binele pe care mi-l impartasesti, prin
intelepciunea poruncilor Tale, Tu, Care esti insasi Fiinta poruncilor, a virtutilor, si imi
impartasesti din insusirile Tale dumnezeiesti virtutile Tale: si intelepcine, si dreptate, si
curajul de a purta greutatile, si stapanire, cumpatare, biruire a oricarui gand care ma
incearca si ma indeamna…

Sa nu uitam, sa tinem cuvantul acesta de sfintenie: cei doi demonizati in fata lui Hristos
L-au marturisit drept Fiu al lui Dumnezeu – adancul din ei nu era distrus. Deodata au
cunoscut in Hristos Originea, Adevarul ultim. Dar au zis: “Ai venit sa ne chinuiesti
inainte de vreme?”. Vremea – Judecata. Iar Judecata va insemna sentinta desavarsita,
absoluta, a binelui si a raului. Pana ce istoria va intra prin Judecata in imparatia lui
Dumnezeu, in istorie inca avem confuzia intre bine si rau. De aceea e nevoie sa o
lamurim mereu. Judecata va insemna sentinta asupra a ceea ce este bine si ce este rau,
incat va fi sfarsitul confuziei, nu al lumii. Deci demonizatii aceasta spuneau: Stim cine
esti… ne judeci inainte de vreme. Stim ca atunci va fi Judecata. Si toti vor intelege ce e
bine si ce e rau, vor iesi din confuzie tocmai prin Judecator, prin Hristos. Iar demonii tot
amana. Caci, cum spuneam si alta data, timpul demonului este “maine”, pe cand al lui
Dumnezeu este un etern “acum”. Demonul mereu sa amane, doar-doar nu va ramane
singur.

Si de aceea au cerut sa fie trimisi in turma de porci, ca sa ramana tot in lumea aceasta, sa
nu ramana in nici un chip singuri. Dar, cum spune Sf. Pavel, “Dumnezeu vrea ca toti
oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa ajunga”, de aceea ingaduie un
timp pana la Judecata, o plinire, asa cum si cand S-a intrupat Fiul lui Dumnezeu, “la
plinirea vremii” a venit. Si a ingaduit demonilor sa mearga in turma de porci. Si
atingandu-se de ei s-au aruncat in mare. A ingaduit aceasta ca sa arate ca opera demonilor
e o opera a distrugerii, nu a zidirii. Dumnezeu zideste, demonul distruge. Si s-au aruncat.
Dar in adanc toata faptura ramane tot in mana lui Dumnezeu. Raul nu poate distruge
existenta. Si pastorii s-au inspaimantat, au mers in cetate si au vestit ceea ce se petrecuse
si au venit cei din cetate si vazand paguba ingroziti, sarmanii, L-au rugat pe Iisus sa plece
din hotarele lor. Un dar, o ofranda, o sansa a mantuirii pe care n-au primit-o.

Dar pentru noi adevarul adanc al cuvantului, iubitilor… Taina libertatii… Cele doua lumi:
cea eterna – Tatal, Fiul si Duhul Sfant –, lumea libertatii, si lumea fapturilor, creata – din
care facem parte si noi care dupa chipul Fiului de Tatal in Duhul Sfant suntem ziditi;
lume adusa de la nefiinta la fiinta, de la nu la da. Nu lumea aceasta imi da libertatea. Stiti
ca o ideologie numea liberteatea drept necesitate inteleasa. Ce vrea sa spuna? – Sa
intelegi legile creatiei, ale lumii acesteia, adusa de la nefiinta la fiinta, care implica
necesitatea. Intrebam: Poate sa fie libertate in necesitate? Luati aminte la cuvantul
sfintilor. Sfantul Vasile cel Mare spune: “Daca i-ai luat virtutii libertatea i-ai luat esenta”.
Iar Sf. Ioan Damaschin spune: “In necesitate nu e virtute”, adica in ceea ce mi se impune
necesar ca o lege absoluta. Legea creatiei este o lege a aducerii de la nu la da, careia ma
supun: caci daca ma arunc in foc ard, daca ma arunc in gol ma prabusesc.

Deci e o lege a necesitatii si in necesitate nu e virtute. Iar virtutea nu-i din lumea aceasta,
e mai batrana decat aceasta lume. Intelepciunea, dreptatea, curajul, barbatia de a birui
raul, de a ma birui pe mine cand sunt ispitit, stapanirea de sine… de unde sunt virtutile?
Din lumea necesitatii? – Din lumea libertatii dumnezeiesti, din lumea luminii divine.
Atunci, e atat de limpede misterul libertatii! Eu m-am cutremurat cand l-am inteles: Tot
ce ma leaga de lumea pacatului, de lumea stricaciunii, de lumea mortii, tot ce ma leaga de
ce e muritor ma duce in moarte; nu e libertate. Singura libertate este ceea ce ma leaga de
Dumnezeul cel viu, de nemurire, de credinta, de nadejde, de dragoste, de bunatate, de
pace, de vanare a tot raul, prin care nu ma despart de lume, ca acesti doi demonizati, si nu
petrec in morminte, ci petrec in lumea vietii, a credintei prin Cel inviat si a intelegerii
lumii acesteia cu lumina si cu iubire dumnezeiasca. Si numai robul lui Dumnezeu e liber,
e unit cu libertatea Celui vesnic, unde nu e contrariu, unde e numai da, numai lumina.
Aceasta este libertatea fiilor lui Dumnezeu, libertatea vietii, libertatea invierii.

Faca Domnul sa intelegem taina libertatii, taina vietii, taina unirii noastre in lumina si
iubire cu Dumnezeul cel viu Ziditorul, Tatal prin Fiul in Duhul Sfant, cu Maica
Preacurata si toti sfintii! Amin.

Parintele Constantin Galeriu