USAMV BUCURESTI

FACULTATEA DE MANAGEMENT, INGINERIE ECONOMICA IN

AGRICULTURA SI DEZVOLTARE RURALA

FILIALA CALARASI

PEDOLOGIE
NOTE DE CURS

ȘEF LUCRĂRI DR. BURCEA MARIANA

1
 PEDOLOGIE

CAPITOLUL I
OBIECTUL ŞI ROLUL PEDOLOGIEI ÎN AGRICULTURĂ

1.1. Obiectul şi definirea pedologiei

Pedologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul solului, privind geneza, evoluţia,
caracterele morfologice, proprietăţile fizice, chimice şi biologice, clasificarea, repartiţia
geografică şi utilizarea raţională a acestuia.
Etimologic, termenul de pedologie este de origine greacă şi provine din cuvintele
„pedon” (sol, teren, ogor) şi „logos” (vorbire despre) termen folosit pentru prima dată de către
Frederich Fallow în 1862, în lucrarea „Pedologia sau ştiinţa generală şi specială a solului”.
Solul – obiectul de studiu al pedologiei a fost definit de către savantul V.V. Dokuceaev
în 1881, ca fiind un corp natural specific format sub influenţa condiţiilor de mediu, caracterizat
prin anumite proprietăţi, capabil să întreţină viaţa plantelor. De asemenea, prezintă anumite
caracteristici care practic îl şi definesc şi anume:
- este un corp care conţine materie vie (microfloră, faună) în care au loc procese de
asimilaţie, dezasimilaţie, sinteză şi descompunere de substanţe organice, cu eliberare de
energie;
- este un corp natural care se formează şi evoluează în timp la suprafaţa uscatului;
- este un corp poros, afânat, ce poate fi străbătut de rădăcini, poate reţine apă şi aer în
anumite proporţii;
- este un corp cu o compoziţie organo-minerală complexă, rezervor de substanţe
nutritive.
Pe lângă aceste caracteristici menţionate mai sus, solul poate îndeplini o serie de funcţii,
cum ar fi: ecologice, economice, energetice, tehnico-industriale şi informatice, după cum
urmează:
● funcţii ecologice
- contribuie la reglarea compoziţiei atmosferei şi hidrosferei prin participarea sa la
circuitul elementelor chimice şi apei în natură;
- contribuie la stabilitatea reliefului protejând scoarţa, având rol de geodermă
protectoare;
- acţionează ca un filtru protector, prevenind contaminarea apelor freatice cu diferite
substanţe;
- are rol de autocurăţire (epurare a diferitelor substanţe);
- asigură condiţii de protecţie, funcţionare şi evoluţie normală a biosferei;
2
 - protejează anumite specii asigurând biodiversitatea;
- habitat pentru organismele din sol.
● funcţii economice:
- contribuie la producerea de fitomasă, ce serveşte ca materie primă de bază în
producerea alimentelor, îmbrăcăminte, combustibil, etc.;
- regenerarea capacităţii de producţie a ecosistemului (mineralizarea materiei organice);
● funcţii energetice:
- acumularea de energie chimică, prin convertirea energiei solare în procesul de
fotosinteză, rezultând substanţe organice, care apoi se transformă în humus;
- realizează schimbul de energie şi substanţe între geosfere.
● funcţii tehnico-industriale:
- infrastructură pentru diferite construcţii, drumuri, conducte subterane etc.;
- materie primă pentru industrie (nisip, lut, argilă, etc.).

Pe lângă aceste funcţii amintite, solul îndeplineşte o funcţie complexă regenerabilă

cunoscută sub numele de fertilitate. De-a lungul timpului, acest termen a fost interpretat de
diferiţi autori, după anumite concepte (Gh. Ionescu Sisesti, 1947; Williams, citat de Oprea,
1960; C. D. Chirita, 1953; D. Davidescu, 1963; Gh. Stefanic, 1994;) însă, o definiţie completă
a fost dată de D. Davidescu şi anume că: fertilitatea reprezintă capacitatea solului de a pune
la dispoziţia plantelor substanţele nutritive şi apa (permanent, simultan şi în cantităţi
suficiente) de a asigura condiţiile fizice, chimice şi biochimice necesare creşterii acestora în
contextul satisfacerii şi a celorlalţi factori de vegetaţie.
Fertilitatea solului s-a format în timp, în urma proceselor de dezagregare şi alterare a
rocilor şi mineralelor, prin diferite procese fizice, chimice şi biologice, sub acţiunea simultană
a factorilor climatici. Prin cultivarea acestuia, fertilitatea poate fi influențată pozitiv sau
negativ, în funcţie de tehnologia aplicată culturilor agricole.
In funcţie de conţinutul în humus, fertilitatea solului, poate fi apreciată astfel:
● foarte slabă < 1%
● slabă 1,1 - 2,0 %
● mijlocie 2,1 - 4,0 %
● ridicată 4,1 - 8,0 %
● foarte ridicată ≥ 8,0 %
În vederea ameliorării sau îmbunătăţirii fertilităţii solului se intervine asupra
indicatorilor menţionaţi mai sus, prin lucrări executate la timp şi de bună calitate (arat, afânare
adâncă, aplicare de îngrăşăminte chimice sau/şi organice, amendamente, etc.

1.2. Scurt istoric al dezvoltării pedologiei

La începutul secolului al XIX-lea, apar primele curente sau direcţii referitoare la
formarea şi evoluţia solului, cum ar fi:

3
 ● direcţia chimică, ce susţine două teorii: teoria humusului, reprezentată prin şcoala lui
Thaer (1800) şi teoria minerală, reprezentată prin şcoala lui Liebig (1848);
● direcţia fizică, se bazează pe proprietăţile fizice ale solului determinate de principalii
componenţi: nisip, argilă, calcar şi humus;
● direcţia microbiologică, bazată pe descoperirile lui Pasteur, rol important revenind
microorganismelor (bacterii, ciuperci, actinomicete);
● direcţia agrogeologică, demonstrată de Frederich Fallou, care consideră solul o rocă
afânată rezultată prin destrucţia rocilor masive;
● direcţia naturalistă (genetică), are ca întemeietor pe savantul rus V. V. Dokuceaev,
care contribuie la formarea pedologiei ca ştiinţă de sine stătătoare. Spre deosebire de celelalte
şcoli care considerau solul ca o formaţiune statică, o rocă dezagregată şi alterată, acesta arată
că solul se găseşte în permanentă dezvoltare şi transformare.
În ţara noastră, primele lucrări tipărite care cuprind date şi observaţii privind solurile
din România, aparţin lui Ion Ionescu de la Brad – fondatorul ştiinţei agricole româneşti.
Dezvoltarea cercetărilor pe baze ştiinţifice a solurilor din ţara noastră, au fost continuate
de marele om de ştiinţă Gh. Munteanu Murgoci (1872-1925), care în 1909 împreună cu
colaboratorii săi Enculescu şi Protopopescu, realizează prima hartă a solurilor României,
publicată la scara 1:2.500.000.
În anul 1961 s-a înfiinţat Societatea Naţională Română pentru Ştiinţa Solului
(S.N.R.S.S.) ai cărei membrii sunt toţi cei ce lucrează în acest domeniu.
În prezent, studiile pedologice sunt coordonate la nivel naţional, de către Institutul de
Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie (I.C.P.A.), căruia i se subordonează Oficiile Judeţene
de studii Pedologice şi Agrochimice (O.J.S.P.A).

4
 CAPITOLUL II
FACTORII DE SOLIFICARE

La formarea solului participă în mod direct sau indirect, învelişurile externe ale globului
– atmosfera, biosfera, hidrosfera şi litosfera (scoarţa terestră), fapt pentru care pot fi
considerate ca factori de solificare sau pedogenetici. Ca şi factori pedogenetici sunt consideraţi:
clima, organismele (vegetale şi animale), roca, relieful, apele freatice şi stagnante, timpul şi
activitatea omului (factor antropic).
Datorită faptului că organismele şi clima acţionează direct în formarea solului, sunt
consideraţi factori pedogenetici externi iar ceilalţi factori acţionând indirect în formarea solului
au fost consideraţi factori pedogenetici interni.

2.1. Rolul organismelor în formarea solului

Datorită organismelor (vegetale sau/şi animale) în sol pe de o parte se acumulează
materie organică, iar pe de altă parte acestea se descompun cu eliberare de substanţe nutritive.
Vegetaţia influenţează prin cantitatea şi calitatea materiei organice, prin distribuirea acesteia pe
profil şi prin modul de transformare.
Aşadar, vegetaţia ierboasă lasă în sol o mare cantitate de rădăcini pe seama cărora se
formează mult humus de cea mai bună calitate (mull calcic). Această cantitate de humus, diferă
în funcţie de zonă, astfel în zona de stepă uscată, descompunerea are loc aerob favorizând o
cantitate redusă de humus. În zona de stepă propriu-zisă, se creează condiţii temporare de
anaerobioză unde se reduc procesele de mineralizare în favoarea celor de humificare. În
arealele montane unde temperaturile sunt scăzute şi precipitaţiile abundente procesele sunt
lente.
Vegetaţia lemnoasă lasă la suprafaţa solului o cantitate mare de resturi organice dar sub
formă de litieră. O mică parte (10 %) din resturile organice sunt constituite din rădăcini fine, de
aceea orizontul de acumulare a humusului este mic (15-20 cm).
Fauna, reprezentată de protozoare cu rol asemănător bacteriilor, contribuie la
transformarea materiei organice din sol. Importanţă deosebită în evoluţia solului o au animalele
nevertebrate (viermi, insecte, larve) şi vertebratele (şoareci, popândăi, cârtiţe), care trăiesc
permanent sau temporar în sol. În general, acestea au rol în afânarea mecanică a solului,
amestecarea orizonturilor, formarea diferitelor galerii, canale, formarea structurii, etc.
Râmele (Lumbricus terestris), produc transformări de ordin mecanic, fizic, chimic şi
biologic. Materialul de sol trecut prin tubul digestiv al acestora, este îmbogăţit în azot şi calciu,
iar canalele săpate creează spaţii libere prin care circulă apa şi aerul, conferind plantelor un
regim aerohidric favorabil.
Furnicile, transportă o mare cantitate de sol dintr-un loc în altul, contribuind la afânarea
şi structurarea solului în orizonturile superioare.

5
 2.2. Clima ca factor de solificare
Clima influenţează formarea solului prin parametrii săi specifici (precipitaţii,
temperatură, vânt) începând din primele faze ale solificării. Influenţa condiţiilor climatice,
poate fi caracterizată prin coeficientul anual de umezire care este dat de raportul dintre suma
precipitaţiilor şi mărimea evapotranspiraţiei având valori pentru zona de stepă aridă de 0,33,
pentru stepa propriu-zisă de 0,67, pentru silvostepă de 1,0 şi pentru zona de pădure de 1,38.
Pentru exprimarea diferenţiată a climatului la noi în ţară, Cernescu şi Chiriţă au folosit
indicele de ariditate sau indicele de Martonne:
P ,
Iar
T  10
unde: P – reprezintă precipitaţiile, iar T – temperaturile (ambele, medii anuale), 10 –
coeficient pentru exprimarea valorilor negative.
În România, acest indice, are valori de 17-20 în Dobrogea, ajungând la peste 100 în
Munţii Făgăraşului.

2.3. Roca, factor pedogenetic

Roca reprezintă materialul de bază al solificării. După natura petrografică se disting
două categorii de roci: compacte sau consolidate (roci parentale) reprezentate de roci eruptive,
metamorfice şi unele sedimentare şi roci afânate sau neconsolidate (materiale parentale)
reprezentate în general de roci sedimentare (argile, nisipuri, loess, etc.).
Aşadar, pe roci compacte ce ocupă areale muntoase se formează soluri cu mult schelet
(pietriş, pietre, fragmente de rocă) cu profil scurt, în general slab productive, acide și slab
aprovizionate cu elemente nutritive.
Solurile formate pe roci neconsolidate sau afânate, aflate îndeosebi în zonele de câmpie,
deal, podiş, sunt foarte diferite în funcţie de compoziţia granulometrică. Astfel, pe roci
nisipoase cu permeabilitate mare, sărace în humus şi elemente nutritive se formează soluri
levigate, slab evoluate cu fertilitate redusă însă, pe roci argiloase permeabilitatea este redusă,
sunt mai bogate în humus şi elemente nutritive, determinând formarea solurilor profunde,
compacte și cu fertilitate bună.

2.4. Rolul reliefului în formarea solului

Relieful constituie cel mai important factor de solificare deoarece condiţionează ceilalţi
factori (climă, vegetaţie, material parental etc). În ţara noastră acesta fiind foarte diversificat
(câmpii, dealuri, podişuri, piemonturi, munţi) determină climate foarte diferite, care
condiţionează existenţa unei vegetaţii de stepă, silvostepă, pădure şi pajişti alpine.
În funcţie de relief variază şi condiţiile de rocă, de hidrografie şi hidrologie, etc., ce
influenţează formarea şi diversificarea învelişului de sol.
Apare ca principal factor de redistribuire a radiaţiilor solare şi precipitaţiilor în funcţie
de expoziţie, panta terenului, lungimea si forma versantului etc.

6
 2.5. Rolul apelor freatice şi stagnante
Ca factor pedogenetic, apa acţionează prin umezire normală datorită precipitaţiilor, prin
supraumezire datorită unui strat acvifer aflat la mică adâncime sau prin stagnarea apei la
suprafaţă datorită permeabilităţii reduse a solului.
Datorită formelor diferite de relief din ţara noastră (câmpie, deal, podiş, munte), acestea
determină climate foarte diferite, ceea ce condiţionează existenţa unei vegetaţii diversificate
(stepă, silvostepă, pădure, pajişti alpine). In zone cu apa freatică aproape de suprafață (aprox.
1–1,5 m) și nemineralizata, apar procese de reducere cu formarea orizonturilor gleice (reducere
și oxidare) specifice gleiosolurilor sau subtipurilor gleizate.
De asemenea, are un rol deosebit în ceea ce priveşte regimul hidric, astfel că pe
suprafeţe plane infiltraţia decurge normal, pe versanţi o parte din precipitaţii se scurg la
suprafaţă iar pe suprafeţele depresionare (crovuri, padine, văi) se acumulează o cantitate mai
mare de precipitaţii formându-se soluri specifice (stagnosoluri sau subtipuri stagnogleizate).

2.6. Timpul ca factor pedogenetic

Timpul (durata) procesului de solificare reprezintă vârsta absolută a solului care
depinde de vârsta teritoriului respectiv. Cele mai tinere soluri sunt considerate cele din luncă şi
deltă, însă formarea şi evoluţia solurilor poate fi redusă sau accelerată de o serie de factori
locali determinând vârsta relativă a solurilor, care se apreciază după gradul de dezvoltare al
profilului de sol.
După vârstă, B.Geza – 1959 deosebeşte trei grupe de soluri:
• actuale – formate în condiţii climatice existente în prezent în zona respectivă:
neevoluate (aluviuni, litosoluri) şi evoluate (cernoziomuri, faeoziomuri, luvosoluri etc.);
• moştenite – soluri formate în condiţiile existente înaintea celor de astăzi;
• fosile – formate în condiţii de mediu diferite de cele existente şi care apar acoperite de
sedimente (loess, nisip etc.).

2.7. Rolul omului (factorul antropic)

Influenţa antropică se manifestă foarte diferit, în sensul că prin luarea în cultură a
terenurilor, omul înlătură vegetaţia naturală influenţând astfel procesul de solificare. Lucrările
de desfundat prin arături adânci de până la 60-80 cm, modifică orizonturile de sol prin
omogenizarea acestora.
Îngrăşămintele şi amendamentele aplicate în vederea sporirii fertilităţii solului,
acţionează în schimbarea proprietăţilor fizico-chimice ale acestuia.
Un rol deosebit îl reprezintă lucrările de îmbunătăţiri funciare, care se aplică pe
suprafeţe foarte mari şi care pot determina modificări importante asupra caracterelor
morfologice şi fizico-chimice ale solului, prin mobilizarea unor volume mari de sol,
omogenizarea orizonturilor (straturilor de sol), modificarea cursurilor apelor de suprafaţă şi
implicit a celor subterane, prin coborârea sau ridicarea nivelului apei freatice, etc.

7
 De asemenea, prin lucrări de excavare sau decopertare, se dislocă volume foarte mari de
sol până la adâncimi de zeci de metri, rezultând soluri sterile care de regulă nu mai sunt redate
circuitului agricol, pentru a putea fi reluate procesele pedogenetice de formare şi evoluţie ale
acestora. Straturile de steril trebuie acoperite cu sol vegetal şi recultivate în vederea refacerii
echilibrului ecologic al zonei.

CAPITOLUL III
ORIGINEA PĂRŢII MINERALE A SOLULUI

Solul s-a format la suprafaţa litosferei prin transformarea mineralelor şi rocilor în urma
acţiunii factorilor pedogenetici. În litosferă se găsesc toate elementele chimice, dar în proporţii
foarte diferite. Aşadar, elemente precum: O, Si, Al, Fe, Ca, Na, K, Mg şi H reprezintă peste 98
% din masa litosferei, iar sub 1,5 % este reprezentat de P, S, Mn, Ti, C, Cl şi numai 0,5 %
reprezintă celelalte elemente.

3.1 Compoziţia mineralogică a scoarţei terestre

Clasa elementele native – reprezintă circa 0,1 % din masa scoarţei (Au, Ag, Pb, S, C,
etc.) însă multe de găsesc sub formă de combinaţii chimice omogene, formând minerale.
Clasa sulfuri şi sulfosăruri, care include combinaţii ale sulfului cu diferite metale şi
metaloide din scoarţă. Cea mai răspândită este sulfura de fier, care se găseşte sub mai multe
forme: pirita (FeS2), marcasita (FeS), galena (PbS), blenda (ZnS).
Clasa săruri haloide, grupează combinaţii naturale ale halogenilor cu diferite metale:
sare gemă (NaCl), fluorina (CaFl2), silvina (KCl) reprezentând 0,5 % din greutatea litosferei.
Clasa oxizi şi hidroxizi, include diferite combinaţii ale metalelor şi metaloidelor cu
oxigenul şi gruparea OH-, reprezentând circa 17 % din greutatea scoarţei. Aici, se pot prezenta:
- oxizii siliciului care se găsesc sub trei forme: cristalizat (cuarţul), fin cristalizat
(calcedonie) şi amorf (silex);
- oxizii fierului, începând cu hematitul (Fe2O3) până la limnit (Fe2O3 n H2O);
- oxizii şi hidroxizii aluminiului, reprezentaţi de: corindon, hidrargilit şi diaspor;
- oxizii de mangan, având ca reprezentant principal, piroluzita (MnO2).
Clasa săruri oxigenate, care au fost grupate în:
• săruri cu radicali RO3 (carbonaţi, nitraţi şi boraţi);
Nitraţii, sunt săruri ale acidului azotic, mai recunoscuţi fiind nitratul de sodiu (NaNO 3)
sau salpetru de Chile şi nitratul de potasiu (KNO3) sau salpetru de India.

8
 Carbonaţii, sunt săruri ale acidului carbonic, cu răspândire mai mare (cca. 7% din
greutatea scoarţei) având ca reprezentant principal carbonatul de calciu (CaCO 3) care în natură
se găseşte sub formă ce calcit şi aragonit, fiind utilizat ca amendament pentru corectarea
reacţiei acide a solurilor.
• săruri oxigenate cu radicali RO4 (fosfaţi, sulfaţi, cromaţi etc.).
Sulfaţii, constituie sărurile acidului sulfuric, cel mai cunoscut fiind gipsul (CaSO 4
2H2O) utilizat ca amendament pentru corectarea reacţiei alcaline a solurilor.
Fosfaţii, sunt reprezentaţi de săruri ale acidului fosforic iar ca minerale specifice mai
importante se pot aminti: apatita şi vivianitul.
• săruri oxigenate cu radicali SiO4 (silicaţi), care reprezintă aproximativ 35 % din totalul
mineralelor şi circa 75 % din greutatea litosferei. Sunt componenţi principali ai tuturor rocilor,
prezintă structură cristalină, la baza reţelei fiind tetraedrul de siliciu.

3.2. Compoziţia petrografică a scoarţei

Petrografia se ocupă cu studiul rocilor. Acestea, sunt agregate naturale, care pot fi
monominerale (cuarţ, sare gemă, gips, calcar etc.) sau poliminerale (granit, sienit, bazalt,
micaşist, gnais, etc). Numărul rocilor cunoscute până în prezent depăşeşte 700, însă cu
răspândire mai mare sunt cca. 50.
Rocile din alcătuirea scoarţei terestre se clasifică după geneza acestora în trei mari
categorii: magmatice, metamorfice şi sedimentare.
Rocile magmatice şi metamorfice s-au format prin procese endogene în interiorul
scoarţei iar cele sedimentare, prin procese exogene în condiţii termodinamice de la suprafaţă.
Rocile magmatice participă cu o pondere de 95 % în alcătuirea scoarţei, rocile metamorfice cu
4 %, iar cele sedimentare cu o pondere de 1 %.

3.2.1. Rocile magmatice (eruptive) - caracterizare

Rocile magmatice s-au format prin consolidarea magmelor (topituri de silicaţi saturate
cu vapori şi gaze) la diferite adâncimi în scoarţă sau la suprafaţa acesteia, precum şi prin
consolidarea lavei vulcanice.
Din punct de vedere fizic, mineralele din componenţa rocilor magmatice, se pot împărţi
în minerale care se separă la temperaturi înalte direct din magmă (olivina, piroxenii, granaţii,
biotitul, magnetitul, corindonul, etc.) întâlnite adesea în rocile bazice şi minerale cristalizate la
temperaturi mai joase (cuarţ, muscovit, ortoză, albit, anortit, etc.) predominante în rocile acide.
Din punct de vedere chimic, rocile magmatice au o compoziţie foarte complexă
predominând Si, Al, Fe, Mg, Ca, Na, K şi în proporţii mai reduse Ti, Mn, P, Zr etc. În
componenţa rocilor magmatice participă cu un procent de cca. 40-60 % SiO 2, și în funcţie de
procentul cu care participa, acestea pot fi:
- acide, cu peste 65 % SiO2 (granit, riolit, dacit etc.);
- neutre, cu 65-52 % SiO2 (sienit, diorit, trahit, andezit etc.);

9
 - bazice, cu 52-45 % SiO2 (gabrou, bazalt etc.);
- ultrabazice cu mai puţin de 45 % SiO2.
Din punct de vedere mineralogic, rocile magmatice sunt alcătuite dintr-un număr
restrâns de minerale, reprezentate în principal de silicaţi (minerale principale). Acestea
constituie aproape întreaga masă a rocii și pot fi: leucocrate (de culoare deschisă) în
compoziţia cărora predomină Si, Al şi melanocrate (de culoare închisă) în compoziţia cărora
predomină Fe şi Mg. Compoziţia mineralogică a rocilor magmatice este următoarea: cuarţ 12
%, feldspaţi 60 %, piroxeni şi amfiboli 16,5 % mice 3,8 % şi alte minerale 7,7 %.

Textura și structura rocilor magmatice

Rocile magmatice sunt formate dintr-un agregat de materiale rezultate prin
consolidarea magmei. Din cauza condiţiilor diferite de consolidare a magmei de acelaşi fel pot
da naştere la roci cu caractere diferite în ceea ce priveşte structura şi textura lor.
Textura rocilor magmatice, reprezintă modul de aranjare în spaţiu a mineralelor care
alcătuiesc masa rocii respective şi este rezultatul mişcărilor pe care le-au făcut cristalele în
topitură, rezultând distribuţia lor. Rocile magmatice pot prezenta următoarele tipuri de texturi:
a. textură masivă (neorientată), atunci când nu se observă nici o orientare a cristalelor,
cum este în cazul majorității rocilor intruzive (granit, granodiorit etc.);
b. textură fluidă (paralelă), atunci când cristalele s-au deplasat în magmă, în direcţia
scurgerii acesteia, cum se observă la unele roci efuzive (bazalt);
c. textură scoriacee (vacuolară), când roca prezintă foarte multe goluri, cu aspect
spongios (piatra ponce).
Structura unei roci eruptive reprezintă modul de asociere al mineralelor ce o constituie
(determinată de forma şi mărimea mineralelor şi de gradul de cristalizare).
• După adâncimea la care a avut loc consolidarea magmelor (gradul de cristalizare), se
deosebesc trei tipuri de structuri.
a. structură holocristalină (holos – complet, întreg), componenţii minerali din masa
rocii, sunt complet cristalizaţi. Este caracteristică rocilor intruzive.
b. structură hypocristalină (hypo – mai puţin), la care masa rocii este formată din
componenţi minerali, cristalizaţi alături de care se găseşte o parte din masa amorfă sub formă
de sticlă. Este caracteristică rocilor efuzive.
c. structură sticloasă, (vitroasă), la care o mare parte din masa rocii nu a cristalizat, ci
s-a consolidat sub formă de sticlă.

Descrierea principalelor roci magmatice

Familia granitelor. Prin faptul că în alcătuirea lor predomină mineralele leucocrate
acestea au un colorit deschis. Sunt roci acide, alcătuite în mare parte din cuarţ, ortoză, albit,
anortit, muscovit, biotit, hornblendă, augit, magnetit etc. În funcţie de alcătuirea mineralogică,
granitele pot prezenta mai multe varietăţi: granit cu muscovit, granit cu biotit, granit cu ambele

10
mice etc. Granitele au culori alb-cenuşii, gălbui, verzui, roz-deschis, cu greutatea specifică 2,3-
2,7 şi duritatea 5,5-6,5 Formează masive importante în M. Apuseni, M. Banatului, M. Retezat,
M. Parâng etc.
Familia granodioritelor, cuprinde roci asemănătoare celor din familia granitului, având
o nuanţă mai închisă, alcătuite în principal din cuarţ, albit, anortit, şi în mod secundar din
ortoză, biotit, hornblendă, piroxeni etc. Granodioritele, au culoare alb-cenuşie cu greutatea
specifică 2,3-2,9 şi pot fi întâlnite în Masivul Vlădeasa, M. Poiana Ruscă, M. Măcin etc.
Familia sienitelor, cuprinde roci cu colorit pestriţ, uneori mai deschis deosebindu-se de
granodiorite prin faptul că nu conţin sau au foarte puţin cuarţ. Conţin în primul rând ortoză,
apoi albit, anortit, hornblendă, augit, apatită etc. Sienitele au culoare cenuşiu-verzui, cenuşiu-
închis, roşietică etc., greutatea specifică 2,9. Au o răspândire mai redusă fiind întâlnite în
Dobrogea la Turcoaia, în Banat la Ogradena etc.
Familia dioritelor, ocupă o poziţie intermediară între celelalte familii.
Familia gabrourilor, are în general un colorit închis, din componenţa căreia fac parte
minerale precum: anortit, augit, biotit, hornblendă, olivină etc. Rocile din această familie au
culori cenuşiu-închis, verde-negricios având duritatea 6-6,5 şi greutatea specifică medie 2,8.
Pot fi întâlnite în Dobrogea (Greci), în sudul Banatului (Iuţi, Cornereva), în M. Parâng.

3.2.2. Rocile metamorfice - caracterizare

Acestea s-au format prin metamorfozarea rocilor preexistente (eruptive şi sedimentare),
datorită schimbării în scoarţă a condiţiilor de presiune, temperatură şi chimism, sub influenţa
mişcărilor tectonice sau deplasarea magmei. Agenţii principali ai proceselor metamorfice sunt
temperatura, presiunea litostatică, presiunea orientată (stres) şi fluidele de natură chimică
(vapori şi gaze).

Descrierea principalelor roci metamorfice

Gnaisurile, sunt constituite îndeosebi din cuarţ, ortoză, albit, anortit, muscovit, biotit,
etc., la care se adaugă amfiboli, granaţi, clorit etc. În ţara noastră, gnaisurile pot fi întâlnite pe
fundamentul cristalin al Carpaţilor. Se aseamănă cu granitul în ce priveşte aspectul, însă
trăsătura principală este şistuozitatea.
Micaşisturile, se formează în aceleaşi zone ca şi gnaisurile, însă în componenţa acestora
sunt incluse cuarţul şi muscovitul, biotitul, granaţii, epidotul, calcitul, etc. Se deosebesc de
gnaisuri prin conţinutul mare în mice (albe şi negre) şi aspectul pronunţat şistuos. Au greutate
specifică variabilă (2,5-4,5) şi duritatea 3-4,5. Pot fi întâlnite în M. Lotrului, M. Semenic, M.
Godeanu, M. Rodnei, M. Gilăului etc.
Cuarţitele, se pot forma în toate cele trei zone, au o duritate foarte mare, rezultate prin
metamorfozarea sedimentelor cuarţoase (nisipuri, gresii, conglomerate) etc. Au structură
masivă, sunt divers colorate în funcţie de impurităţi, cu greutatea specifică 2,7 şi duritatea 7.
Au o largă răspândire în C. Meridionali, în Dobrogea la Altân –Tepe, M. Poiana Ruscăi, etc.

11
 Filitele, roci formate în epizonă prin metamorfozarea sedimentelor argiloase. Au o
structură pronunţat şistoasă, alcătuite în principal din: mice şi cuarţ.
Marmura, formată prin metamorfozarea CaCO3 ca atare, face efervescentă puternica si
prezintă diferite culori in funcţie de compoziţie si locul de formare. Este folosită ca ornament
în construcţii, pietre funerare, etc.
3.2.3. Rocile sedimentare – caracterizare
Provin din dezagregarea şi alterarea rocilor magmatice, metamorfice şi unele
sedimentare mai vechi sub acţiunea factorilor externi de natură fizică, chimică sau biologică. În
funcţie de geneza şi granulaţia rocilor, acestea pot fi:
a. detritice, formate prin sedimentarea materialului rezultat în urma proceselor de
dezagregare şi transport; acestea pot fi mobile, atunci când fragmentele minerale apar aşa cum
au rezultat din dezagregare şi consolidare (cimentare).
Principalele roci detritice sunt: conglomerate, gresii, argile, marne, loess, lehm a căror
descriere este prezentată în tabelul 4.1.
b. de precipitare fizico-chimică, includ particule coloidale şi soluţii electrolitice,
condiţionate de compoziţia şi concentraţia apei marine sau lacustre, de caracteristicile
climatului, precum şi de alţi factori de natură fizico-chimică; apa continentală (dulce), prezintă
un conţinut mare de CaCO3 şi cantităţi variabile de SiO2 şi Al 2O3 sub formă de argile; apa
marină (sărată), are un conţinut mai mic de CaCO 3 pentru că acesta este fixat de organismele
marine; sărurile solubile dizolvate atât în apa continentală cât şi în cea marină, se pot depune
sub formă de sedimente saline, fie prin răcirea soluţiei fie prin evaporarea acesteia înlesnită de
ridicarea temperaturii.
Rocile de precipitare fizico-chimică mai importante sunt: calcar compact, tuf calcaros,
calcar oolitic, creta etc., a căror descriere este prezentată în tabelul 3.2.
c. biogene (organogene), formate prin intermediul vieţuitoarelor animale sau vegetale,
care pot fi la rândul lor: caustobiolite (care ard) şi acaustobiolite (care nu ard).
Rocile acaustobiolite, se pot clasifica în funcţie de compoziţia chimică şi mineralogică
astfel: - organogene calcaroase, alcătuite din resturile scheletelor calcaroase ale unor
vieţuitoare, care au trăit în regiunile puţin adânci ale mărilor şi oceanelor;
- organogene silicioase, formate în acelaşi mod ca şi cele calcaroase, numai că
scheletele vieţuitoarelor sunt alcătuite din SiO2.
Rocile caustobiolite, s-au format prin carbonificarea sau bituminizarea unor substanţe
vegetale sau animale. Principalele roci caustobiolite sunt: cărbunii, petrolul, gazele naturale,
asfaltul şi chihlimbarul.
Cărbunii, se formează prin transformarea chimică lentă a substanţelor vegetale în
condiţii de anaerobioză, vegetaţie bogată, climat cald şi umed, precum şi mişcări de coborâre a
scoarţei terestre. Cărbunii pot fi: inferiori, cu un conţinut de sub 75 % carbon (turba, lignitul) şi
superiori, cu un conţinut de peste 75 % carbon (huila şi antracitul).

12
 Petrolul şi gazele, ca şi apele subterane, se deosebesc de rocile obişnuite prin
mobilitatea lor şi prin faptul că ele impregnează rocile sedimentare.
Chihlimbarul, este o rocă sedimentară formată prin fosilizarea unor răşini de pin, în
masa cărora se află prinse resturi de organisme. Este o rocă transparentă sau semitransparentă
de culoare roşie, galbenă sau verzuie. Fragmente de chihlimbar pot fi întâlnite pe Valea
Buzăului, la Sibiciul de Jos.
Clasificarea şi caracterizarea rocilor sedimentare
Tabelul 3.2
Denumire
Categoria diametrul mobilă consolidată mod de formare recunoaştere
(mm)
aspect masiv, diferit
Grohoti- roci desprinse din colorate fragmente de
breccii
şuri versant rocă cu feţe şi muchii
> 200
ascuţite
Bolovă- Conglome-rate
niuri mari fragmente de roci
aspect masiv, diferit
200-20 pietre Conglome-rate transportate de ape,
colorate, feţe şi muchii
mijlocii depuse şi
rotunjite
20-2 pietriş Conglome-rate consolidate
detritice fine
2-0,2 nisip gr. gresii grosiere rezultă din culori diferite, aspre la
0,2-0,02 nisip fin gresii fine dezagregarea rocilor pipăit, grăunţi de nisip
dure vizibili
gălbui, poros, friabil,
particule de praf
0,02-0,002 praf loess, lehm loessul conţine CaCO3
consolidate
iar lehmul nu
conţin CaCO3 cenuşii-
particule fine
< 0,002 pulberi fine argile, marne gălbui, marnele sunt mai
consolidate
dure şi cu CaCO3
dep. de CaCO3 sub diferit colorat, lasă urmă
calcar formă de precipitat albă, face efervescenţă
de
depunere de CaCO3 spongios, prezintă urme
precipita-
tuf calcaros în izvoare de vegetaţie, alb-gălbui
ţie fizico-
bicarbonatate
chimică
depuneri de CaCO3 friabilă, uşoară, fin
cretă sub formă de praf poroasă, culoare albă
alb
biogene calcar organogen consolidarea compacte sau afânate,
resturilor organice gălbui, cenuşii sau roşii
care conţin CaCO3

13
 depozite de resturi
silicioase care poroase, uşoare, alb-
diatomee
conţin urme de gălbui
vieţuitoare

3.3 Procese de formare a părţii minerale a solului

Datorită agenţilor atmosferei, hidrosferei şi biosferei mineralele şi rocile au fost supuse
anumitor transformări prin care acestea trec în forme mai simple, accesibile organismelor şi
microorganismelor. Aceste procese sunt de natură fizică (dezagregarea), care constă într-o
mărunţire a acestora şi de natură chimică (alterarea), ce constă în transformarea mineralelor în
compuşi mai simpli.

3.3.1 Dezagragarea, este un proces fizico-mecanic sau/şi bio-mecanic de mărunţire a

mineralelor şi rocilor în fragmente mai mici, fără a suferi modificări chimice. Aceste procese
au loc sub influenţa agenţilor atmosferici (variaţiilor de temperatură şi vânt (regim eolian),
hidrosferici (apele meteorice) si biosferei.
Variaţiile de temperatură. Datorită conductibilităţii reduse a rocilor şi mineralelor,
acestea se încălzesc mai repede şi mai intens la suprafaţă, faţă de interior, fapt pentru care
straturile de la suprafaţă se desprind de cele interioare. Când temperatura scade, fenomenul are
loc invers producându-se fisuri perpendiculare pe suprafaţa rocii.
Regimul eolian. Se manifestă prin sfărâmarea mecanică a rocilor, datorită forţei de
izbire a vântului (300-400 kg/cm2), acţiune care cuprinde trei procese: erodare, transport şi
sedimentare (vezi Babele şi Sfinxul). Transportul materialelor se face fie prin rostogolire, fie
prin antrenarea lor aeriană în funcţie de puterea de transport a vântului.
Hidrosfera, acţionează prin intermediul apei din fisuri şi pori, a apei de şiroire şi
torenţilor, a apelor curgătoare, a apei sub formă de zăpadă şi gheţari. Apa poate pătrunde prin
fisuri şi pori exercitând o presiune de 1500 kg/cm 2. Apele de şiroire, torenţii şi apele
curgătoare, pot disloca mari cantităţi de material solid care este mărunţit permanent prin lovire
şi rostogolire.
Biosfera, acţionează prin activitatea organismelor vegetale şi animale. Organismele
vegetale acţionează prin rădăcinile plantelor care exercită presiuni de 30-50 kg/cm 2.
Organismele animale, pot provoca mărunţirea materialului solid, prin galeriile, canalele sau
cuiburile săpate de acestea pentru procurarea hranei.
Gravitaţia. Pe marginile prăpăstiilor, abrupturilor, se pot desprinde blocuri mari de
stâncă, ce pot acţiona şi alte fragmente, care prin cădere, frecare, izbire, acestea se mărunţesc.

3.3.2. Alterarea
Spre deosebire de dezagregare, care determină o simplă mărunţire a mineralelor,
alterarea constă în transformarea mineralelor, cu formare de noi compuşi. Alterarea, are loc pe

14
cale chimică şi biologică sau biochimică. Se produce concomitent cu dezagregarea, fiind
procese care se compensează.
Alterarea, se manifestă printr-o serie de procese chimice mai simple, însă, importanţă
mai mare prezintă hidratarea, dizolvarea, hidroliza, carbonatarea şi oxido-reducerea.
Hidratarea, este un proces fizico-chimic de atracţie a apei în stare moleculară sau sub
formă de OH- la suprafaţa particulelor minerale (hidratare fizică) şi de pătrundere a apei în
reţeaua cristalină a mineralelor (hidratare chimică). (fig. 3.1.).

Fig. 3.1. Schema hidratării unui mineral

Dizolvarea, este procesul prin care o substanţă trece în soluţie fără a-şi modifica natura
chimică. Acţionează în principal asupra mineralelor solubile prin trecerea ionilor în soluţie dar
şi asupra celor insolubile, prin desfacerea legăturilor şi dispersia ionilor.
De asemenea, prin dizolvare, sunt îndepărtate produsele rezultate prin alte procese de
alterare, apa acţionând în continuare asupra particulelor minerale primare.
Hidroliza, reprezintă procesul de descompunere a unei sări sub acţiunea apei în acidul şi
baza din care s-a format. Constituie principalul proces prin care se alterează silicaţii, aceştia
fiind consideraţi săruri ale unui acid slab (acidul silicic) cu baze tari (NaOH, KOH, Ca(OH) 2,
etc). Silicaţii fiind insolubili, hidroliza acestora se desfăşoară în mai multe faze: debazificare,
desilicifiere şi argilizare.
Carbonatarea, este determinată de prezenţa CO2 dizolvat în apă, care acţionează asupra
mineralelor şi rocilor cu formarea de carbonaţi. Aşadar, prin debazificarea silicaţilor rezultă
hidroxizi care pot reacţiona cu dioxidul de carbon formând carbonaţii.
Oxido-reducerea, proces prin care o substanţă se combină cu oxigenul. Poate avea loc
atât prin acceptare de oxigen cât şi prin cedare de hidrogen. Reducerea este procesul invers
oxidării. Procesele de oxidare sunt aerobe iar cele de reducere sunt anaerobe.
De exemplu, fierul prin oxidare trece în hematit (Fe 2O3), iar manganul trece în
piroluzită (MnO2), etc.

3.4. Produşi rezultaţi prin procese de dezagregare şi alterare

15
 Produşii rezultaţi în urma dezagregării şi alterării se pot diferenţia după gradul de
mărunţire şi compoziţia chimică. Principalii produşi rezultaţi în urma acestor procese sunt
reprezentaţi de: săruri, oxizi şi hidroxizi, silice coloidală, minerale argiloase, praf, nisip, pietriş
etc.
Sărurile, rezultă în urma reacţiei dintre baze cu diferiţi acizi, (neutralizare) şi pot fi:
uşor solubile, mijlociu solubile, greu solubile şi foarte greu solubile.
● Cele mai frecvente săruri uşor solubile sunt sărurile acidului azotic (azotaţi de Na, K,
Ca); sărurile acidului clorhidric (cloruri de Na, K, Mg, Ca); săruri ale acidului sulfuric (sulfaţi
de Na, K, Mg), fosfaţi feroşi; acestea pot fi uşor levigate pe profilul de sol.
● Sărurile mijlociu solubile, sunt reprezentate de sulfatul de calciu (gips), în regiunile
umede poate fi levigat până în apa freatică.
● Sărurile greu solubile sunt reprezentate de carbonatul de calciu şi magneziu, care de
regulă influenţează pozitiv proprietăţile fizico-chimice ale solului. Acestea pot deveni solubile
în apa încărcată cu CO2, devenind bicarbonaţi.
● Sărurile foarte greu solubile sunt reprezentate de fosfaţii de fier şi aluminiu, frecvent
întâlnite în solurile acide rezultate prin combinarea acidului fosforic cu fierul şi aluminiul.
Oxizii şi hidroxizii, mai răspândiţi din masa solului sunt cei de fier, mangan aluminiu
şi siliciu care se formează prin alterarea silicaţilor.
Oxizii şi hidroxizii de fier, provin din alterarea mineralelor care conţin ioni de fier în
reţeaua cristalină. Fierul este scos din reţea sub formă de hidroxid de fier, care prin deshidratare
trece în sescvioxizi (hematit, goethit, limonit sau limnit).
Oxizii şi hidroxizii de aluminiu, ca şi fierul provin din alterarea diferiţilor silicaţi ce
conţin acest element. Hidroxidul de aluminiu se transformă în sescvioxizi de aluminiu
(hidrargilit, diaspor sau corindon), în funcţie de gradul de hidratare.
Oxizii şi hidroxizii de mangan, se întâlnesc în cantităţi mici în sol şi pot fi puşi în
evidenţă în solurile umede, sub formă de pete brun-închise sau concreţiuni (bobovine).
Mineralele argiloase, cuprind o serie de silicaţi secundari rezultaţi prin alterarea
silicaţilor primari. În funcţie de structura internă a acestora, pot fi: minerale argiloase cu foiţe
bistratificate (caolinit şi halloysit) şi cu foiţe tristratificate care se împart în două grupe: grupa
smectitului (montmorillonit, beidellit, nontronit) şi grupa micelor hidratate (illit, vermiculit,
glauconit).
Praful, este constituit din particule cu diametrul cuprins între 0,02 şi 0,002 mm. Spre
deosebire de argilă, praful prezintă aceeaşi compoziţie mineralogică cu cea a rocii sau
mineralului din care provine. Prin cimentarea acestor particule se formează anumite roci
sedimentare (loess, depozite loessoide etc.).
Nisipul, reprezentat prin particule mai grosiere cu diametrul cuprins între 2-0.2 mm
(nisip grosier) şi 0.2-0.02 mm (nisip fin). Prin dezagregare se poate transforma în praf sau se
poate menţine ca atare.

16
 Pietriş, pietre, bolovani, constituite din fragmente de roci sau minerale cu diametrul de
peste 2 mm. Aceste fragmente constituie scheletul solului, pot fi formate dintr-un singur
mineral sau pot avea o compoziţie heterogenă. Prin dezagregarea şi alterarea acestora, pot
rezulta alte produse.

CAPITOLUL IV
FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA PĂRŢII ORGANICE A SOLULUI

4.1. Surse de materie organică

Materia organică reprezintă un amestec extrem de complex de substanţe foarte diferite
în ceea ce priveşte originea şi structura chimică. Cea mai mare parte a materiei organice este de
natură vegetală, la care se adaugă materia organică de origine animală şi cea rezultată din
corpul microorganismelor. În cazul celor două tipuri de vegetaţie naturală din ţara noastră,
pajişti şi păduri, cantitatea de resturi organice şi locul de cantonare al acestora este foarte
diferit.
Astfel, pajiştile din zona de stepă lasă anual în sol o cantitate de 10-20 t/ha, ponderea
fiind dată de rădăcini prin distribuţia acestora pe o adâncime de peste 100 cm, cu o concentrare
în primii 40-50cm. Sub păduri, predomină resturi organice sub formă de litieră cu grosimi
variabile funcţie de tipul speciilor lemnoase, în general fiind de 1-3 cm sub pădurile de
răşinoase şi de 3-6 cm sub pădurile de foioase. Cantitatea de masă organică lăsată de pădurile
din zona temperată este de 3-4 t litieră/ha.
Plantele cultivate, lasă în sol cantităţi variabile funcţie de tipul culturii, însă, majoritatea
plantelor cultivate lasă în sol circa 3-4t/ha rădăcini şi resturi vegetale. De remarcat faptul că o
cultură de lucernă sau trifoi poate aduce în fiecare an 3-12 t/ha rădăcini.
Microflora solului (bacterii, ciuperci, actinomicete) reprezintă o altă sursă de materie
organică cu un aport deosebit, la care se adaugă fauna şi microfauna solului prin dejecţiile
respective şi prin corpurile acestora, care aduc un aport de câteva sute de kg anual (400-600
kg/ha, anual). Materia organică existentă în sol, este permanent supusă proceselor de
descompunere şi variază foarte mult din punct de vedere cantitativ şi calitativ în funcţie de
ecosistemul respectiv.

4.2. Compoziţia resturilor organice din sol şi transformarea acestora

Resturile organice din sol conţin 75-90 % apă şi diferiţi compuşi organici alcătuiţi din
C, H, O sau C, H, O, şi N, la care se adaugă în cantităţi reduse Ca, Mg, Fe, K, P, S, etc.
Substanţa uscată cuprinde o serie de compuşi organici reprezentaţi de substanţe proteice,
hidraţi de carbon, lignină, lipide şi substanţe tanante. Proporţia acestor substanţe precum şi

17
cantitatea de cenuşă rezultată (K, Na, Ca, Mg, Fe, Al, P, S, etc.) variază în funcţie de originea
materiei organice.
Ajunsă pe sol sau în sol, materia organică este într-o continuă transformare datorită
proceselor biochimice de descompunere şi de sinteză sub influenţa microorganismelor
(bacterii, ciuperci, actinomicete).
Bacteriile, sunt fiinţe unicelulare de dimensiuni mici, cu răspândire foarte mare în masa
solului (aprox. 2 mld./g sol uscat, după Clark). În funcţie de modul de nutriţie, bacteriile pot fi:
- heterotrofe, care îşi procură atât dioxidul de carbon cât şi energia prin oxidarea
substanţelor organice;
- autotrofe, care îşi procură dioxidul de carbon din aer iar energia prin oxidarea
substanţelor anorganice.
Ciupercile, sunt microorganisme heterotrofe, cu un metabolism dominant aerob şi spre
deosebire de bacterii se dezvoltă în condiţii de mediu acid, asociindu-se cu vegetaţia lemnoasă
(pădure).
Actinomicetele, sunt organisme heterotrofe, aerobe sau facultativ aerobe, se dezvoltă în
condiţii de reacţie acidă – alcalină şi spre deosebire de bacterii şi ciuperci au mare capacitate de
descompunere a substanţelor organice, în special lignine.
Procesul de descompunere a materiei organice are loc în trei etape: hidroliză, oxido-
reducere şi mineralizare totală.
Substanţele organice complexe, prin hidroliză trec în substanţe organice mult mai
simple, care apoi sunt supuse proceselor de oxido-reducere, transformându-se în substanţe
organice şi mai simple sau compuşi minerali.

4.3. Alcătuirea acizilor humici

Materia organică existentă în masa solului este alcătuită din substanţe humice specifice
(acizi huminici, acizi fulvici, humine) cu o pondere ridicată de circa 80-90 % şi substanţe
organice nespecifice (resturi vegetale şi animale, răşini, ceruri, lignine etc), de aproximativ 10-
15 %.
Acizii huminici, provin din descompunerea resturilor vegetaţiei ierboase bogate în
substanţe proteice şi prezenţa cationilor bazici (Ca, Mg, K), sub acţiunea directă a florei
bacteriene. Au o mare capacitate de schimb cationic (T = 600 me/100 g sol).
Acizii fulvici, provin din descompunerea resturilor organice de natură lemnoasă, cu
conţinut redus de substanţe proteice şi elemente bazice, sub acţiunea preponderentă a
ciupercilor. Au capacitate redusă de schimb cationic (T<300 me/100 g sol).
Huminele, reprezintă fracţiunea cea mai stabilă a humusului fiind insolubile în soluţii
alcaline (NaOH şi pirofosfat), fiind strâns legată de partea minerală a solului.
Acizii humici prezintă o compoziţie elementară complexă, în structura cărora găsindu-
se toate elementele chimice care intră în alcătuirea micro şi macroorganismelor: C, H, O, N. Si,
Al, Fe, Ca, Mg, K, Na, Mn, S, P etc.

18
 Dintre acestea, ponderea mai mare o au C, H, O şi N, ale căror valori variază în limite
foarte largi: C = 40-68 %; H = 3-6 %; O = 31-48 %; N = 2-8 %.

4.4. Proprietatile acizilor humici

Principalele proprietăţi ale acizilor humici sunt:
Capacitatea de adsorbţie şi de schimb cationic. Acizii humici conţin la periferia
moleculelor, diferite grupări funcţionale cum ar fi: hidroxilice (-OH), carboxilice (-COOH) etc.
Cationii de H+ din aceste grupări sunt uşor înlocuiţi cu alţi cationi prezenţi în sol (Ca, Mg, K,
Na). Această proprietate a acizilor humici de a avea cationi adsorbiţi şi de a-i schimba cu alţii
din soluţia solului este cunoscută sub numele de capacitate de adsorbţie sau schimb cationic.
Capacitatea de schimb cationic (T) este mult mai ridicată în cazul acizilor humici
comparativ cu mineralele argiloase care nu depăşesc 150 me/100 g sol, în schimb acizii humici
prezintă valori de până la 300 me/100 g sol (acizii fulvici) şi până la 600 me/100 g sol (acizii
huminici).

4.5. Tipuri de humus

În funcţie de particularităţile de solificare, provenienţa materiei organice şi condiţiile de
formare, s-au stabilit mai multe tipuri şi subtipuri de humus, după cum urmează:
Mullul, reprezintă materia organică complet humificată şi intim amestecată cu partea
minerală a solului. Este caracteristic solurilor cu un regim aerohidric favorabil, cu o intensă
activitate a microorganismelor unde se realizează o descompunere completă a resturilor
organice. În funcţie de locul şi modul de formare, se pot distinge două tipuri de mull:
Mull calcic, puternic saturat cu cationi bazici, predominant fiind calciul. Prezintă
nuanţe brun-negricios până la negru cu reacţie neutră până la slab alcalină. Raportul C/N este
în jur de 10.
Mull forestier, se formează într-un mediu slab saturat în cationi bazici, păduri de
foioase, sub acţiunea ciupercilor, prezintă nuanţe mai deschise, raportul C/N în jur de 12-15.
Reacţia solurilor este slab spre moderat acidă.
Moderul, reprezintă materia organică mai slab humificată şi parţial legată de partea
minerală a solului. Se formează în soluri slab aerate, în prezenţa unei microflore sărace cu
activitate redusă. Raportul C/N este mai ridicat, cu valori de 15-25, ceea ce denotă că
mineralizarea materiei organice este lentă şi incompletă. În funcţie de condiţiile de solificare,
acest tip de humus poate fi:
Moder forestier, acid, oligotrofic, predominant în pădurile de răşinoase şi de amestec.
Moder de pajişte, specific pajiştilor alpine, cu caracter acid.
Moder calcic sau rendzinic, caracteristic solurilor formate pe calcare, în condiţii de
climă umedă şi rece.
Moder hidromorf, întâlnit la soluri cu exces prelungit de apă stagnantă.

19
 Morul (humus brut), format predominant din resturi organice slab humificate, puţin
mărunţite şi transformate biochimic, nelegat de partea minerală a solului. Este caracteristic
solurilor din zona montană (jnepenişuri, pajişti alpine, etc.) cu condiţii nefavorabile proceselor
de humificare.
Turba, se formează într-un mediu saturat cu apă, pe seama resturilor organice provenite
de la vegetaţia hidrofilă (genurile: Carex, Typha, Juncus, Phragmites etc.). Se pot deosebi două
tipuri de turbă: eutrofă (calcică) şi oligotrofă (acidă).
Turba eutrofă se formează pe terenurile joase cu apa freatică bogată în Ca, având reacţie
neutră spre slab alcalină (pH = 7.0-7.5, raportul C/N < 30).
Turba oligotrofă este specifică regiunilor montane cu climat rece şi umed, cu substrat
acid, formată pe seama vegetaţiei acidofile (muşchi, licheni etc.). Raportul C/N > 40, reacție
puternic acidă, având pH de 4-4.5.

4.6 Importanţa humusului din sol

Humusul este componentul esenţial al solului, care alături de materia organică
reprezintă rezerva permanentă de elemente nutritive uşor accesibile plantelor, asigurând
fertilitatea acestuia. Împreună cu materia organică, constituie un substrat favorabil activităţii şi
dezvoltării microorganismelor din sol.
Contribuie la îmbunătăţirea însuşirilor fizice ale solului (formarea structurii
glomerulare, imprimă solului nuanţe închise, favorizând adsorbţia radiaţiilor calorice şi gradul
de încălzire.
In combinaţie cu argila, reţine şi atenuează levigarea anumitor cationi din soluţia solului
(Ca, Mg, K, Na, NH4), iar indirect, asigură permeabilitate, consistenţă şi capacitate mai mare
de reţinere a apei.
Humusul contribuie la îmbunătăţirea însuşirilor fizice ale anumitor soluri, în sensul că:
reduce coeziunea solurilor argiloase şi măreşte permeabilitatea pentru apă şi aer, iar în cazul
solurilor nisipoase fenomenul este invers (măreşte coeziunea şi scade permeabilitatea pentru
apă şi aer.

20
 CAPITOLUL V
FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA PROFILULUI DE SOL

5.1. Caracteristici morfologice ale profilului de sol

Profilul de sol este alcătuit dintr-o succesiune de orizonturi (straturi de sol) identificate
şi delimitate prin anumite proprietăţi, mai importante fiind: culoarea, textura, structura,
neoformaţiile etc. Unele dintre aceste proprietăţi sau caracteristici morfologice constituie în
acelaşi timp elemente de alcătuire a solului sau sunt incluse în rândul proprietăţilor fizice şi
vor fi prezentate pe larg în capitolele următoare.
Culoarea solului. Este determinată de însăşi compoziţia solului, deoarece
componentele solului prezintă culori diferite pe care le imprimă solului.
De exemplu,
- humusul, imprimă solului nuanţe de la brun-negricioase până la galben, în funcţie de
proporţia acizilor humici componenţi (humici sau fulvici);
- carbonatul de calciu, sărurile solubile, silicea coloidală, imprimă solului nuanţe
albicioase;
- oxizii şi hidroxizii de fier, imprimă nuanţe de la roşcat până la galben pal, in functie
de nivelul de hidratare ;
- oxizii feroşi, dau nuanţe vineţii, albăstrui, verzui, cenuşii.
Prin combinarea acestor compuşi, rezultă diverse nuanţe caracteristice diferitelor
orizonturi pedogenetice, respectiv soluri. Culoarea solului poate fi determinată cu ochiul liber,
cu ajutorul lupei sau pentru a înlătura subiectivismul, se utilizează atlasul Munsell de culori.
Acesta, este compus din mai multe planşe de culori caracterizate în funcţie de trei atribute
principale:
- nuanţa, care reprezintă culoarea de bază;
- valoarea, care se referă la strălucire, luminozitate;
- croma sau intensitatea culorii.
Neoformaţiile. Sunt acumulări sau separaţiuni de diferite substanţe, care s-au format
pe parcursul procesului de solificare prin eluviere-iluviere, oxido-reducere, etc., deosebindu-
se pe profil prin culoare, formă şi compoziţie.
În funcţie de natura acestora, neoformaţiile pot fi:
- de natură chimică, rezultate prin acumulare de săruri solubile, oxizi şi hidroxizi etc.;
- de natură fizică, formate prin acumularea argilei;
- de natură biologică, rezultate în urma acţiunii organismelor.

5.2. Procese pedogenetice şi orizonturi rezultate

5.2.1. Bioacumularea şi orizonturile rezultate
Bioacumularea, procesul de bază al solificării, prin care se acumulează în sol materie
organică aflată în diferite stadii de descompunere şi în urma căruia se formează orizonturile:
A, O şi T.
Orizontul „A", este un orizont mineral, format la suprafaţa solului care datorită
condiţiilor în care s-a format, se poate diferenţia în: Am, Ao, Au şi Ame.
Orizontul Am (molic), se formează de regulă în zona de stepă, pe seama vegetaţiei de
natură ierboasă, prezintă nuanţe brun-negricioase, structură glomerulară bine dezvoltată,
textură lutoasă, conţinut de materie organică minim 1%, cu grosimea orizontului de cel puţin
25 cm, diagnostic pentru clasa cernisoluri, având un grad de saturaţie în baze (V%) peste 53.
Orizontul Ao (ocric), se formează în zonele de silvostepă, prin intermediul litierei,
prezintă nuanţe mai deschise, brun-gălbui, structură grăunţoasă sau poliedrică, de minim 20
cm grosime, având textură în general lutoasă, întâlnit la clasa luvisoluri dar nu constituie
caracter diagnostic.

21
 Orizontul Au (umbric), format în zonele de pădure şi pajişti alpine, cu climat rece şi
umed, nuanţe închise, cu grosimea de minim 2,5 cm, structură grăunţoasă slab formată,
diagnostic pentru clasa umbrisoluri, având gradul de saturaţie în baze sub 53 %.
Orizontul Ame (molic eluvial sau greic), este un suborizont format sub Am, prin
levigarea anumitor compuşi din orizontul superior, este îmbogăţit în particule de cuarţ, mai
deschis la culoare, cu grosimea de 10-15 cm, specific solurilor faeoziomurilor greice
(cenuşii).
Orizontul „O", este un orizont organic nehidromorf, format prin acumulare de materie
organică la suprafaţa solului nesaturat sau parţial saturat cu apă. În funcţie de stadiul de
dezvoltare, acest orizont poate fi:
◦ orizont de litieră (Ol), alcătuit din materie organică slab descompusă;
◦ orizont de fermentaţie (Of), alcătuit din materie organică parţial descompusă, la care
se observă natura materialului din care provine;
◦ orizont de humificare (Oh), materie organică total descompusă.
Orizontul „T", este un orizont organic hidromorf sau turbos, format pe seama materiei
organice descompusă în condiţii de mediu saturat cu apă o mare parte din an. În funcţie de
gradul de descompunere, acet orizont poate fi:
◦ fibric, cu materie organică slab descompusă;
◦ hemic, cu materie organică mediu descompusă;
◦ sapric, cu materie organică total descompusă;

5.2.2. Procese de argilizare şi orizonturi rezultate

Argilizarea este un proces de transformare a mineralelor primare în minerale
secundare (argiloase), în urma căruia orizontul subiacent se îmbogăţeşte în argilă „in situ",
(pe loc) proces in urma caruia se formează orizontul B cambic, (lat. cambiare = schimbare)
notat cu Bv (germ. verwitterung = alterare).
Orizontul Bv este relativ sarac în humus, mai roşcat faţă de materialul parental pe care
s-a format, datorită prezenţei oxizilor de fier, rezultaţi din alterarea silicaţilor; prezintă o
structură poliedrică subangulară sau columnoid prismatică, textura în general fină, total
levigat de săruri solubile şi carbonaţi, având o grosime de minim 15 cm, însă, limita de
apariţie este la peste 25 cm de la suprafaţă.

5.2.3. Procese de argiloiluviere şi orizonturi rezultate

Argiloiluvierea este un proces de migrare a argilei, care se produce în două etape:
eluviere (levigarea argilei din partea superioară a profilului de sol) şi iluvierea (depunerea
acesteia în profunzime). Acest proces se desfăşoară în condiţii de climat ceva mai umed cu
media anuală a precipitaţiilor în jur de 550 mm, ceea ce corespunde unui regim hidric periodic
percolativ.
În prima etapă (eluviere), se formează orizontul de tip E, care în funcţie de intensitatea
proceselor de levigare, se pot diferenţia orizontul El (eluvial luvic) şi respectiv Ea (eluvial
albic). Ambele orizonturi au nuanţe deschise, deoarece sunt îmbogăţite în silice şi particule de
cuarţ, sunt slab structurate sau cel mult cu structură lamelară. Aceste orizonturi sunt specifice
luvosolurilor şi planosolurilor.
În a doua etapă (iluviere), se formează orizontul B argic, argiloiluvial sau textural,
notat cu Bt, orizont ce se caracterizează morfologic astfel:
- acumularea argilei şi a oxizilor de fier, care imprimă solului o nuanţă uşor roşcată;
- structură prismatică bine dezvoltată, cu muchiile bine delimitate;
- levigarea totala a sărurilor solubile şi a carbonaţilor;
- grosime de 60-140 cm sau mai mult;
- textură fină sau argiloasă, datorită acumulării acesteia prin iluviere;
- orizont diagnostic pentru clasa luvisoluri.
22
 5.2.4. Procese de chiluviere sau spodosolizare şi orizonturi rezultate.
Acest proces constă în migrarea sescvioxizilor (oxizi de fier si/sau aluminiu) de la
suprafaţa profilului către baza acestuia, uneori şi a fracţiunilor humice solubile sub formă de
chelaţi. Are loc în condiţii de mediu rece şi umed, asociat unei acidifieri permanente a soluţiei
solului (pH <5), predominant în zonele de pădure unde procesele de descompunere se
desfasoară lent, prin intermediul ciupercilor, cu formare de acizi fulvici.
Ca şi procesul anterior, chiluvierea are loc în două faze (etape):
În prima etapă, are loc levigarea sescvioxizilor de fier şi aluminiu cu formarea
orizontului Ea (eluvial albic sau spodic), îmbogăţit rezidual în silice coloidală şi cuarţ cu
nuanţă cenuşiu-deschis.
În a doua etapă, se acumulează sescvioxizii de fier şi aluminiu şi uneori acizi humici,
formîndu-se orizontul B humico-feriiluvial sau spodic, notat Bhs cu nuanţe brun negricioase
sau se pot acumula sescvioxizi în detrimentul acizilor humici formîndu-se orizont B
feriiluvial, notat Bs.
De regulă, pe profilul de sol se pot individualiza orizonturile Ea şi Bhs, unde procesele
de chiluviere sunt mai intense sau se formează orizontul Bs în absenţa orizontului Ea.

5.2.5. Procese de gleizare - stagnogleizare şi orizonturi rezultate

Aceste procese se formează datorită procesului prelungit de umiditate, pe de o parte
datorat apelor freatice situate aproape de suprafaţa solului (gleizare) şi pe de altă parte a
apelor pluviale şi irigaţii (stagnogleizare) care se acumulează şi stagnează la suprafaţa solului.
În ambele cazuri, are loc reducerea compuşilor de fier şi mangan, mobilizarea acestora
în pereţii porilor de-a lungul fisurilor sau pe urmele de rădăcini (biogoluri), pe feţele sau în
interiorul agregatelor structurale.
Procesele de gleizare determină formarea unui orizont specific numit orizont gleic
notat cu G, care în funcţie de intensitatea acestuia poate fi: gleic de reducere (Gr) sau gleic de
oxidoreducere (Go).
Orizontul Gr se formează în condiţii prelungite de anaerobioză, prezintă nuanţe verzui,
vineţii, albăstrui sau cenuşii, nestructurat.
Orizontul Go, se formează în condiţii alternante de anaerobioză, de regulă deasupra
orizontului Gr, având un fond marmorat (pete brun-gălbui pe fond vineţiu).
Procesele de stagnogleizare se formează datorită stagnării apei la suprafaţa solului în
condiţii de drenaj defectuos, prezenţa unui substrat greu permeabil şi precipiaţii de regulă
peste 600 mm.
În astfel de condiţii, se formează orizontul stagnogleic notat W (în condiţii de
anaerobioză) şi stagnogleizat notat w (în condiţii alternante de anaerobioză). Deoarece se
formează la suprafaţă unde predomină procesele de bioacumulare, aceste orizonturi se
grefează pe orizonturile de bază (A, B), având nuanţe cenuşiu-închis, brun-cenuşiu etc.
Atât orizonturile de gleizare cât şi cele de stagnogleizare sunt specifice clasei
hidrisoluri precum şi subtipurilor gleic şi stagnic ale altor tipuri de sol.

5.2.6. Procese de salinizare, sodizare şi orizonturile rezultate

Ambele procese se formează în condiţii de mediu secetos şi uscat, cu apa freatică
aproape de suprafaţă şi mineralizată (îmbogăţită în săruri).
Salinizarea, reprezintă procesul de îmbogăţitire a solului în săruri solubile iar
sodizarea (alcalizarea) îmbogăţirea complexului coloidal în ioni de sodiu. Pe lângă cele
menţionate salinizarea poate fi determinată şi de prezenţa materialului salifer bogat în săruri
(marne salifere). În urma acestor procese se pot forma următoarele orizonturi:
- orizont salic (sa), cu acumulare de săruri solubile de peste 1,0 cloruri si peste 1,15 %
sulfuri;
23
 - orizont salinizat sau hiposalic (sc), unde conţinutul în săruri solubile este cuprins
între 0,1-1,0 % cloruri şi 0,15-1,5 % sulfuri.
- orizont natric (na), având un conţinut de peste 15 % sodiu în complex;
- orizont alcalizat sau hiponatric (ac), având între 5 şi 15 % sodiu în complex.
Toate aceste orizonturi descrise, se grefează pe alte orizonturi de bază (Ao, Am, Btna)
fiind specifice clasei salsodisoluri, care încadrează sau include cele două tipuri de sol:
solonceac şi soloneţ.
În teren, aceste soluri pot fi identificate prin lipsa totală a vegetaţiei, din acest motiv
fiind cunoscute sub numele de chelituri, sau prezenţa vegetaţiei specifice adaptată la astfel de
condiţii: Salicornia herbaceea, Salsola soda, Suaeda maritima, Arthemisia salina, Statice
gmelini etc.

5.2.7. Procese de migrare a carbonaţilor şi orizonturi rezultate

Pe profilul de sol pe lângă sărurile solubile şi componenţii coloidali sunt translocaţi şi
depuşi în profunzime şi carbonaţii de calciu, proces cunoscut sub numele de
carbonatoiluviere. Se formează de regulă la baza profilului de sol, pe seama materialului
parental de tip C unde se acumulează carbonat de calciu în proporţie de peste 12 % pe o
grosime de minim 20 cm, care se numeşte orizont carbonatoacumulativ, calcic sau calxic,
notat Cca.

5.2.8. Procese vertice şi orizonturi rezultate

Aceste procese se formează în zone unde materialul parental este reprezentat de argile
gonflante (care îşi măresc volumul prin umezire) cu un conţinut de peste 30 %, (frecvent peste
50 %).
Pe astfel de soluri (terenuri), în perioadele secetoase, apar crăpături la suprafaţă de
minim 1 cm pe adâncime de cel puţin 50 cm, iar în perioadele umede, agregatele structurale
îşi măresc volumul, alunecă unele peste altele formându-se aşa numit-ul relief de gilgai sau
coşcove.
În urma acestor fenomene sau procese vertice (lat. verto = întoarcere) se formează
orizontul vertic, notat cu y care are peste 30 % argilă gonflantă şi orizontul pelic, notat cu z,
având peste 45 % argilă predominant nesmectitică.

24
 CAPITOLUL VI
PROPRIETĂŢI FIZICE ŞI FIZICO-MECANICE ALE SOLULUI

6.1. Textura solului şi clasele de textură

După cum a fost prezentat anterior, solul este alcătuit din trei faze: lichidă (apa cu
substanţele dizolvate), solidă (partea organică şi partea minerală) şi gazoasă (aerul din sol).
Partea solidă, se referă la fracţiunea minerală care provine din roca pe care s-a format
solul, adică fracţiuni granulometrice cu diametrul mai mic de 2 mm (nisip, praf şi argilă) ceea
ce constituie pământul fin şi fracţiuni grosiere cu diametrul mai mare de 2 mm (pietriş, pietre,
bolovani etc.), constituind scheletul solului.
Textura sau alcătuirea granulometrică se defineşte prin conţinutul procentual al
diferitelor fracţiuni (nisip, praf, argilă), ce intră în alcătuirea solului.

6.1.1. Clasificarea şi caracterizarea fracţiunilor granulometrice

Sistemul român de clasificare a fracţiunilor granulometrice a fost adoptat după
clasificarea elaborată de Societatea Internaţională de Ştiinţa Solului (SISS), cunoscut sub
numele de sistemul Atterberg, (tabelul 6.1), conform căruia diametrul de 2 mm al particulelor
elementare este considerat limită de separare între pământul fin şi scheletul solului.
Pământul fin, este reprezentat de nisip grosier, nisip fin, praf şi argilă.
Argila, este constituită din particule foarte fine cu Ø < 0,002 mm, reprezentată de
silicaţi secundari de tipul mineralelor argiloase, cu proprietăţi coloidale, capacitate mare de
reţinere a apei, permeabilitate scăzută pentru apă şi aer, plasticitate ridicată şi coeziune mare
între particule.
Praful, este reprezentat de particule fine de silicaţi primari (feldspaţi, hornblendă) şi
particule de cuarţ, cu Ø cuprins între 0,02 şi 0,002 mm. Prin coagularea acestor particule se
formează loess sau lehm, cu caracteristici moderate în ce priveşte permeabilitatea şi
coeziunea. Unele soluri cu conţinut ridicat de praf şi care sunt lucrate intens, pot forma crustă.
Nisipul fin, este constituit din minerale primare nealterate sau cuarţ, cu Ø cuprins între
0,2 şi 0,02 mm. Aceste fracţiuni conferă solului o permeabilitate ridicată, capacitate de
reţinere a apei şi conţinut în elemente nutritive redus, capacitate de formare a structurii slabă,
ascensiune capilară foarte redusă.
Nisipul grosier, predominant din particule de cuarţ cu Ø cuprins între 2 şi 0,2 mm, nu
prezintă capacitate de reţinere a apei, ascensiunea capilară este aproape nulă.

GRUPE DE CLASE, CLASE ŞI SUBCLASE TEXTURALE

tabelul 6. 1
Simbol Denumire Argilă Praf Nisip Raport Nf/Ng
hărţi <0,002 0,002-0,02 2-0,02 mm
mm mm
g Texturi grosiere ≤12 ≤32 ≥56 oricare
Nisip ≤5 ≤32 ≥63 oricare
Nisip grosier ≤5 ≤32 ≥63 <1
Nisip mijlociu ≤5 ≤32 ≥63 1-20
Nisip fin ≤5 ≤32 ≥63 <20
u Nisip lutos 6-12 ≤32 56-94 oricare
Nisip lutos grosier 6-12 ≤32 56-94 <1
Nisip lutos mijlociu 6-12 ≤32 56-94 1-20
Nisip lutos fin 6-12 ≤32 56-94 <20
m Texturi mijlocii 13-32 ≤32 35-87 oricare
Lut nisipos
≤20 ≤32 48-87 oricare
Lut nisipos grosier 13-20 ≥33 ≤67 oricare
Lut nisipos mijlociu 13-20 ≤32 48-87 <1

25
 Lut nisipos fin 13-20 ≤32 48-87 1-20
Lut nisipos prăfos ≤20 ≤32 48-87 >20
praf ≤20 33-50 30-67 oricare
≥51 ≤49 oricare
l Lut 21-32 ≤79 ≤79 oricare
Lut nisipo-argilos 21-32 ≤14 54-79 oricare
Lut mediu 21-32 15-32 23-52 oricare
Lut prăfos 21-32 33-79 ≤46 oricare
f Texturi fine ≥33 ≤67 ≤67 oricare
Lut argilos 33-45 ≤67 ≤79 oricare
Argilă nisipoasă 33-45 14 41-67 oricare
Lut argilos mediu 33-45 15-32 23-52 oricare
Lut argilo-prăfos 33-45 33-67 ≤34 oricare
a Argilă ≥46 ≤54 ≤54 oricare
Argilă lutoasă 46-60 ≤32 8-32 oricare
Argilă prăfoasă 46-60 33-54 ≤21 oricare
Argilă medie 61-70 ≤39 ≤39 oricare
Argilă fină ≥71 ≤29 ≤29 oricare
o Nu este cazulxxx
c Sedimente cu peste 40% CaCO3
p Roci compacte fisurate şi pietrişuri
z Roci compacte dure
- Depozite organice
xxx
se aplică la materialele organice, depozite calcaroase

6.1.2. Clasificarea texturală a solului

Orice tip de sol este constituit din particule de nisip, praf şi argilă, însă proporţia de
participare a acestor fracţiuni depinde atât de compoziţia granulometrică a rocii pe care s-a
format cât şi de condiţiile de solificare. În funcţie de alcătuirea granulometrică, fiecare orizont
pedogenetic poate fi încadrat în grupa de clase texturale, clasa texturală şi subclasa texturală.
În ţara noastră, a fost oficializată metodologia elaborării studiilor pedologice (I.C.P.A.,
1987), cu ajutorul căreia se poate stabili clasa şi subclasa texturală pentru fiecare orizont de
sol. În baza acesteia, au fost separate 3 grupe de clase texturale, 6 clase şi 23 subclase.
Texturi grosiere (soluri uşoare), cuprinde clasele nisip (N) şi nisip lutos (U). Fiecare
clasă se subdivide în 3 subclase în funcţie de ponderea celor trei fracţiuni granulometrice şi a
raportului dintre nisip fin şi nisip grosier.
Texturi mijlocii (soluri mijlocii), cuprinde clasele lut nisipos (S) şi lut (L), care se
subdivide în câte cinci subclase texturale.
Texturi fine (soluri grele), cuprinde clasele lut argilos (T) cu trei subclase texturale şi
argilos (A) cu patru subclase texturale.

6.1.3. Variaţia texturii pe profilul solului

În funcţie de materialul parental pe care s-a format solul şi condiţiile fizico-geografice
de formare a solurilor, specifice fiecărei zone, textura solului poate fi: nediferenţiată,
diferenţiată şi contrastantă.
Textura nediferenţiată, este întâlnită la soluri formate pe materiale parentale uniforme
şi omogene în absenţa proceselor de argilizare, migrarea argilei sau podzolire.
Textura diferenţiată, apare la soluri formate pe materiale omogene, dar unde au loc
procese de argilizare sau migrarea argilei. În acest caz, a fost introdus termenul de diferenţiere
texturală (Idt), care reprezintă raportul dintre procentul de argilă din orizontul B şi procentul
de argilă din orizontul A sau E.
Idt = arg. B/arg. AsauE
Dupa marimea indicelui de diferentiere texturala (Idt), solurile se pot grupa astfel:
- nediferentiate textural Idt ≤ 1
26
 - slab diferentiate textural Idt 1,1-1,2
- moderat diferentiate textural Idt 1,2-1,4
- puternic diferentiate textural Idt 1,4-2,0
- foarte puternic diferentiate textural Idt ≥ 2
Textura contrastantă, apare atunci când solul s-a format prin intermediul aluviunilor,
alternând texturi fine cu nisipoase, grosiere cu fine etc. Daca materialul cu textura grosiera,
mijlocie sau fina este scheletic (26-75 % fractiuni scheletice), nu se realizeaza o textura
contrastanta.
Cunoasterea alcatuirii granulometrice permite întelegerea si explicarea proprietatilor si
insusirilor acestuia, directia in care a evoluat si evolueaza solul, precum si comportarea sa in
procesul de productie agricola.

Scheletul solului
În cazul solurilor formate pe materiale dure (specifice zonelor montane), pot fi
întâlnite fragmente de roci de dimensiuni diferite, constituind scheletul solului. Odată cu
determinarea granulometriei solului, se apreciază: cantitatea de schelet, natura mineralogică a
acestuia şi proporţia diferitelor categorii de fragmente. Cunoscându-se aceste elemente, se
poate calcula volumul de sol ce poate fi utilizat (explorat) de rădăcinile plantelor cunoscut sub
denumirea de volum edafic util (VEU).
VEU (%) = Adâncimea rocii dure x (100 - % schelet)/150

6.2. Structura solului şi tipuri de structură

Structura solului reprezintă modul de aranjare a particulelor elementare de sol în
formaţiuni mai complexe denumite agregate structurale, de diferite forme şi dimensiuni,
separate prin fisuri, goluri, planuri de desprindere, etc.
În funcţie de mărime, formă, caracterele suprafeţelor şi muchiile elementelor
structurale, se deosebesc mai multe tipuri de structură (după ICPA, 1987, în colaborare cu
SNRSS):
• monogranulară, particulele elementare nu sunt grupate în elemente structurale;
grăunţi minerali nelegaţi – nisip;
• masivă, la care particulele minerale sunt consolidate sau cimentate;
• glomerulară, unde elementele structurale sunt aproximativ sferice, poroase, specifică
orizontului Am;
• grăunţoasă, cu elementele structurale de formă sferoidal-cuboidă, neporoase;
• poliedrică-angulară, unde elementele structurale sunt dezvoltate pe cele trei axe
rectangulare, feţe netede, muchii ascuţite, etc.;
• poliedrică-subangulară, asemănătoare cu cea granulară, dar cu muchiile rotunjite;
• prismatică, cu axul vertical al elementelor mai dezvoltat decât cel orizontal, specifică
orizontului Bt;
• columnoidă, asemănătoare celei prismatice dar cu muchiile rotunjite;
• columnară, asemănătoare celei prismatice dar cu capetele prismelor rotunjite,
întâlnită de regulă în orizontul Btna;
• sfenoidală, specifică orizonturilor vertice, elementele structurale sunt mari înclinate
sub un unghi cuprins între 10-60o faţă de orizontală;
• lamelară sau foioasă, având axul orizontal mai dezvoltat decât cel vertical, specifică
orizonturilor de tip E;
Formarea structurii are loc prin diferite procese de coagulare, aglutinare, presare si
cimentarea particulelor si microagregatelor structurale.
Microorganismele si in special ciupercile provoaca legarea mecanica a particulelor de
sol prin miceliile acestora, sau creeaza aglutinari prin substantele secretate, prin cele
sintetizate si prin produsi intermediari de descompunere a materiei organice.
27
 Hidroxizii coloidali de fier, formeaza un puternic ciment al particulelor în urma
deshidratării lor accentuate.
Carbonatul de calciu, poate acționa ca agent de legatură, prin precipitarea acestuia din
soluție în interiorul și în jurul agregatelor de sol.
Rădăcinile plantelor, separă materialul de sol în fragmente mici și prin presarea
acestora contribuie la aderarea mai puternică a particulelor de sol. De asemenea, actioneaza și
prin diverse secreții aglutinante, prin substantele humice și alți coloizi rezultați în urma
humificării acestora, prin schimbările de umiditate determinate de consumul plantelor.
Prin alternarea fenomenelor de umezire-uscare, fragmentele de sol se dezagregă
puternic, rezultând o măunțire mecanică a solului.
In urma fenomenelor de ingheț-dezgheț (gelivație), se realizează o mărunțire,
fragmentare puternică și așezare a particulelor de sol.

6.3. Alte proprietăţi fizice ale solului

6.3.1. Densitatea solului, reprezintă masa unităţii de volum a părţii solide a solului şi
se determină cu relaţia:
D = M/Vs (g/cm3)
Valoarea densităţii solului, depinde de alcătuirea părţii solide, compoziţia chimică a
componentelor solului şi structura mineralelor componente. Aceste componente au densităţi
diferite cuprinse între 0,8-0,9 cm3 la materia organică proaspătă; 1,2-1,8 g/cm 3 la materia
organică humificată şi peste 2,0 g/cm3 în cazul componentelor minerale: 2,5-2,8 g/cm3 la
cuarţ; 3,4-5,2 g/cm3 la limonit, hematit; 2,7-3,1 g/cm3 la muscovit şi biotit etc.
6.3.2. Densitatea aparentă, reprezintă masa unităţii de volum a solului în aşezare
naturală şi se determină cu relaţia:
Da = M/Vt (Vs+Vp) (g/cm3)
Valorile densităţii aparente depind de starea de afânare sau tasare a solului, de natura
solului, de adâncime etc. Aceste valori variază între 1-2 g/cm3, însă de regulă, sunt cuprinse
între 1,0 şi 1,6 g/cm3. Starea de aşezarea a solului influenţează capacitatea de reţinere a apei,
permeabilitatea pentru apă şi aer, rezistenţa mecanică opusă de sol la efectuarea lucrărilor
agricole şi pătrunderea rădăcinilor.
6.3.3. Porozitatea totală a solului, este o însuşire fizică ce exprimă proporţia porilor
din sol ocupaţi cu apă şi aer. Se determină cu ajutorul formulei:
PT = (1-Da/D) 100 (%)
Valorile porozităţii totale depind în special de textura şi structura solului. Astfel,
porozitatea totală creşte de la soluri nisipoase către argiloase şi de la soluri nestructurate către
soluri structurate.
Condiţii optime de porozitate se realizează la soluri cu textură mijlocie şi cu structură
glomerulară, porozitatea totală având valori de 50-60 %.
6.3.4. Gradul de tasare, este o altă însuşire a solului care se corelează cu valorile
densităţii aparente şi porozităţii totale. (tabelul 6.2.).
Tabelul 6.2
Interpretarea gradului de tasare
Simbol T1 T2 T3 T4 T5 T6

Denu- Foarte afânat Afânat Netasat Slab tasat Moderat Puternic tasat
mire tasat
Limite -18 -18...-11 -10…0 1…10 11…18 18
Gradul de tasare (GT %) se calculează cu formulele:
PMN - PT
GT =  x 100
PMN

28
 PMN = 45 + 0,163A

în care: PMN - porozitatea minimă necesară (%);

PT - porozitatea totală (%);
A - conţinutul în argilă (%)

6.4. Proprietăţi fizico-mecanice ale solului

Principalele proprietăţi fizico-mecanice ale solului sunt: consistenţa, plasticitatea,
adezivitatea şi variaţia de volum.
Consistenţa sau coeziunea, reprezintă gradul de tărie, de soliditate a unui corp, de
rezistenţa acestuia la deformare, sfărâmare etc. Se manifestă prin rezistenţa pe care o opune la
diferite solicitări mecanice (penetrare, compresiune, forfecare etc.). Valorile acestei însuşiri,
variază de la un sol la altul, în funcţie de textură, structură, conţinut în humus, de natura
cationilor adsorbiţi, de umiditate, de starea de afânare sau tasare etc.
Coeziunea solului, prezintă doua aspecte privind importanța agricolă, și anume:
- la coeziune mare, crește consumul de carburant, piesele active ale mașinilor agricole
se uzează prematur, lucrările executate sunt de calitate slabă necesitând alte intervenții pentru
corectarea acestora; dacă umiditatea solului crește, se reduce coeziunea dar crește
adezivitatea, solul fiind predispus tasării;
- la valori mari ale coeziunii solului, rădăcinile plantelor patrund foarte greu sau nu se
dezvoltă;
Coeziunea solului poate fi exprimată prin cei trei parametri sau indicatori:
● rezistenta la sfărâmare sau stabilitate mecanică, ce poate fi determinată cu ajutorul
dinamometrului Bechet sau cu balanta Pop;
● rezistenta la penetrare, determinată cu ajutorul penetrometrului digital sau mecanic;
● rezistenta la arat, care se determină cu ajutorul formulei,
Rsp = F/abc (kgf/cm2) unde:
F – forța de tractiune
a – adâncimea de lucru;
b – lățimea brazdei; c – nr. de trupițe
Forţa de tracţiune se măsoară cu dinamometre, rame dinamometrice sau, mai recent,
dinamometre electronice cu mărci tensiometrice şi înregistrare a rezultatelor. Determinările se
fac în locuri reprezentative, la mai multe umidităţi şi adâncimi. Interpretarea rezultatelor se
face după valorile ( tabelul 6.3.).

Tabelul 6.3
Clasificarea solurilor în funcţie de rezistenţa specifică la arat
(Canarache A., 1990)
Categorii de sol Categorii de sol Rezist. sp. la arat
(după Min. Agr.) după I.C.P.A. Kgf/dm2
Uşor Foarte uşor Sub 36
Uşor 36-45
Mijlociu Mijlociu 46-55
Mijlociu-greu 56-60
Greu Greu 61-75
Foarte greu peste 75

Încadrarea solurilor din acest punct de vedere este esenţială în normarea consumului
de combustibil.
Plasticitatea, se referă la proprietatea materialelor de a se modela uşor prin apăsare şi
de a nu mai reveni la forma iniţială. Solurile, prezintă plasticitate cu excepţia celor cu textură
grosieră (nisipoase). Plasticitatea nu se manifestă la soluri prea umede sau prea uscate ci
29
numai la un anumit interval de umiditate. Limitele extreme creează probleme atât pentru
efectuarea lucrărilor mecanice cât şi pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Adezivitatea, reprezintă proprietatea solului de a adera la uneltele (manuale sau
mecanice) cu care se lucrează. Valorile adezivităţii se corelează cu indicii hidrofizici în sensul
că acestea cresc odată cu creşterea conţinutului de apă din sol (de la coeficientul de
higroscopicitate până la capacitatea totală). Este influenţată de textură, structură, conţinut de
humus, natura cationilor adsorbiţi si de complexul coloidal.
Variaţia de volum a solului, este o proprietate caracteristică a solurilor care constă în
faptul că prin îmbibare cu apă solul îşi măreşte volumul (gonflare) iar prin uscare revine la cel
iniţial (contracţie).
Gonflarea este influenţată în mare măsură şi de natura cationilor care saturează
complexul argilohumic. Aşadar, ionii de sodiu determină o gonflare mai puternică comparativ
cu cei de calciu.

CAPITOLUL VII
PROPRIETĂŢI HIDROFIZICE DE AERAŢIE ŞI TERMICE

7.1 APA DIN SOL

Apa din sol are rol important în procesele de dezagregare şi alterare a mineralelor şi
rocilor, în transportul diferitelor combinaţii chimice, minerale sau organice, în realizarea
fertilităţii solului, determină solubilizarea, transportul şi asimilarea substanţelor minerale de
către plante. În concluzie, apa este un component al solului care asigură permanent schimbul
de substanţe nutritive între sol şi plantă.

7.1.1. Forţele care acţionează asupra apei din sol

● forţa gravitaţională – acţionează asupra apei ce se realizează în porii necapilari ai
solului după o ploaie abundentă; sub acţiunea gravitaţiei, apa se deplasează pe verticală în
profunzime şi poate trece în pânza freatică, în funcţie de cantitatea acesteia;
● forţa capilară – acţionează asupra apei ce se află în porii capilari ai solului; apa
capilară nu este antrenată de forţa gravitaţională, ci se deplasează uşor în toate direcţiile de la
capilarele cu diametrul mai mare spre cele cu diametrul mai mic;
● forţa de sorbţie – acţionează asupra apei aflată la suprafaţa particulelor de sol; sunt
forţe de natură electrostatică, datorita faptului că moleculele de apă au caracter dipolar, iar la
suprafaţa particulelor de sol există sarcini electrice libere; pot ajunge până la 10 000 atm.
● forţele datorate tensiunii vaporilor de apă – acţionează asupra apei aflată în sol sub
formă de vapori, care se află la presiuni a căror mărime depinde de umiditatea şi temperatura
solului;
● forţele de sugere a rădăcinilor plantelor – apa pusă în contact cu rădăcinile plantelor
este atrasă cu o anumită forţă (pentru majoritatea plantelor 15-20 atm.) şi pe măsură ce este
consumată se creează un curent de absorbţie spre rădăcini;
● forţele osmotice – se manifestă numai în cazul solurilor bogate în săruri solubile; cu
cât concentraţia în săruri solubile este mai mare şi presiunea osmotică este mai mare, iar apa
va fi reţinută cu forţe mai mari în sol, deoarece concentratia acesteia este mai mare decat
concentratia sucului celular al plantelor si apa circula de la diluat la concentrat;
● forţele hidrostatice sau de submersie – acţionează numai atunci când solul este
saturat şi are un strat de apă deasupra (cazul orezăriilor); forţe datorate greutăţii stratului de
apă.

30
 7.1.2. Potenţialul apei din sol şi sucţiunea solului
Acţiunea comună a forţelor care acţionează asupra apei din sol a fost reprezentată
printr-un indice energetic generalizat numit potenţialul apei din sol. Aceste forţe au fost însă
exprimate în unităţi de presiune (atmosfere, bari, cm. coloană de apă etc) ce pot fi însumate.
În funcţie de natura acestor forţe se pot distinge următoarele tipuri de potenţial: gravitaţional,
matriceal, hidrostatic şi osmotic.

Fig. 7.1. Tensiometrul, (Puiu 1983)

Sucţiunea, este dată de forţa cu care apa este atrasă şi reţinută de sol şi poate fi
evidenţiată şi măsurată cu ajutorul tensiometrului. (fig. 7.1). Se poate măsura în cm. coloană
de apă, mm. coloană de mercur, atmosfere, bari, milibari etc. Pentru o exprimare mai simplă,
Schofield a introdus noţiunea de pF, care reprezintă logaritmul în bază zece a cm. coloană de
apă. Aşadar, la un pF = 0 solul este saturat cu apă iar la un pF = 7 solul este complet uscat.

7.1.3. Curba caracteristică a umidităţii solului

Curba caracteristică a umidităţii solului exprimă legătura dintre sucţiune şi umiditatea
solului. (fig. 7.2).

Fig. 7.2. Curba caracteristică a umidităţii solului

La acelaşi tip de sol, sucţiunea poate avea valori ale pF de la 0 la 7 în funcţie de
cantitatea de apă conţinută. La valori ale pF =7 forţa de atracţie este maximă, solul este

31
complet uscat, iar la valori pF = 0 solul este saturat cu apă, corespunde capacităţii totale a
solului, iar forta de atractie este minima.
De asemenea, pe grafic sunt prezentate atat formele de apa din sol, cat si indicii
hidrofizici cu valorile fiecaruia in functie de textura solului.

7.1.4. Indicii hidrofizici

Reprezintă anumite valori ale umidităţii solului exprimată în % sau valori pF, unde se
petrec modificări evidente în ce priveşte reţinerea, mobilitatea şi accesibilitatea apei pentru
plante. Principalii indici hidrofizici sunt:
● coeficientul de higroscopicitate – cantitatea maximă de apă pe care o probă de sol
uscată la aer o poate reţine la suprafaţa particulelor atunci când este pusă într-o atmosferă
saturată cu vapori; valoarea acestuia depinde de textură, conţinutul de humus, săruri şi de
natura cationilor din sol; obişnuit aceste valori sunt de 1 % pentru soluri nisipoase, 8 % pentru
soluri lutoase şi 14 % pentru soluri argiloase;
● coeficientul de ofilire – limita minimă de apă din sol la care plantele se ofilesc
ireversibil; depinde de aceeaşi factori ca şi CH fiind de 2 % pentru soluri nisipoase, 12 %
pentru lutoase şi 24 % pentru argiloase;
● capacitatea pentru apă în câmp – cantitatea maximă de apă pe care solul o poate
reţine în spaţiile capilare o perioadă mai îndelungată şi pe care o poate pune la dispoziţia
plantelor în mod treptat; valorile acesteia depind de structură şi textură, fiind la solul nisipos
de 6 % la solul lutos de 32 % şi la solul argilos de 42 %;
● echivalentul umidităţii – cantitatea maximă de apă pe care o probă de sol saturată cu
apă o poate reţine atunci când este supusă unei forţe centrifuge de 1000 ori forţa
gravitaţională;
● capacitatea pentru apă capilară – cantitatea maximă de apă pe care o are solul
atunci când toţi porii capilari sunt plini cu apă; se realizează numai deasupra pânzei de apă
freatică;
● capacitatea totală pentru apă – cantitatea maximă de apă pe care o conţine solul
atunci când toţi porii (capilari şi necapilari) sunt plini cu apă; corespunde unui pF – 0
PT
CT (%) 
DA
în care: CT – capacitatea totală pentru apă (% g/g);
PT – porozitatea totală (%);
DA – densitatea aparentă (g/cm3);

7.1.5. Pierderea apei din sol

Apa din sol poate fi pierdută, eliminată prin trecerea acesteia în atmosferă ca urmare a
evaporaţiei directe sau prin transpiraţia plantelor.
Evaporaţia – constă în pierderea apei din sol prin trecerea ei sub formă de vapori prin
intermediul temperaturii. Deoarece la această pierdere plantele nu participă, fenomenul este
cunoscut sub termenul de consum neproductiv, ce poate fi întrerupt prin efectuarea praşilelor
mecanice sau/şi manuale cu scopul de a întrerupe spaţiile capilare.
Transpiraţia – reprezintă pierderea apei datorită consumului plantelor prin fenomenul
de transpiraţie (consum productiv). Din cantitatea totală de apă adsorbită, numai 2 % este
utilizată pentru formarea substanţei organice, restul de 98 % este eliminată prin transpiraţie.
Evapotranspiraţia – este cantitatea de apă pierdută prin evaporaţie şi transpiraţie şi
care este exprimată prin evapotranspiraţia potenţială, noţiune introdusă de Tornthwaite
(ETP).
Drenajul – reprezintă pierderea de apă din sol prin scurgeri şi poate fi: drenaj extern
(scurgerea apei la suprafaţa terenurilor înclinate), drenaj intern (scurgerea apei prin sol, în
profunzime) şi drenaj global, ce însumează cele două situaţii.
32
 7.2. AERUL DIN SOL
Aerul ocupă spaţiile lacunare existente în sol cu diametrul mic (porii capilari) şi cu
diametrul mare (porii necapilari), constituind atmosfera solului. Împreună cu apa ocupă
spaţiul poros al solului, fiind considerate două componente antagoniste (prezenţa unuia în
proporţie mai mare determină absenţa celuilalt).

7.2.1. Compoziţia aerului din sol

Aerul din sol prezintă o compoziţie apropiată de cea a aerului atmosferic în ceea ce
priveşte oxigenul şi azotul şi este mai bogat în dioxid de carbon datorită proceselor chimice şi
biochimice care au loc în masa acestuia. (tabelul 7.1).
Compoziţia aerului diferă de la un sol la altul în funcţie de natura solului (nisipos,
lutos sau argilos), agrotehnica aplicată iar la acelaşi tip de sol variază în funcţie de folosinţa
acestuia, sezon, conţinut în humus etc.
Cantitatea de dioxid de carbon din sol este mai mare la solurile cultivate cu o stare
culturală bună, comparativ cu solurile necultivate, datorită transformării oxigenului în dioxid
de carbon de către microorganisme şi rădăcinile plantelor. Cantitatea de dioxid de carbon
eliberată de rădăcini în procesul de respiraţie este foarte mare (la un ha de grâu se eliberează
aprox. 600 kg CO2, după D. Vasile, 2005).
Tabelul 7.1
Compoziţia aerului atmosferic şi din sol
COMPOZIŢIA AERULUI ÎN % DIN VOLUM
COMPONENTE
atmosferă sol
Azot 79.09 76-79
Oxigen 20.95 18-20
Dioxid de carbon 0.03 0.15-0.63

De asemenea, cantitatea de dioxid de carbon din sol este influenţată de anotimp, în

sensul că este maximă atunci când activitatea biologică este intensă şi se reduce în perioada de
toamnă-iarnă.

7.2.2 Factorii care contribuie la primenirea aerului din sol

Aerul din sol poate fi înlocuit, împrospătat sau primenit prin intermediul următorilor
factori: difuziunea gazelor, temperatură, umiditate, presiunea atmosferică şi regimul eolian
(vântul).
● Difuziunea gazelor, are rol important în menţinerea unui echilibru între conţinutul
de dioxid de carbon din sol şi oxigenul din atmosferă, prin eliberarea dioxidului de carbon
care se găseşte în sol în cantitate mai mare.
● Prin creşterea temperaturii aerul din sol îşi măreşte volumul fiind eliberat în
atmosferă iar când temperaturile scad, fenomenul se petrece invers.
● În urma ploilor sau aplicării irigaţilor, aerul este eliberat din sol apoi când apa se
pierde prin evaporaţie sau consumul plantelor acesta este înlocuit de aer poaspăt.
● Prin scăderea presiunii atmosferice, aerul din sol trece în atmosferă iar când
presiunea creşte, fenomenul se petrece invers.
● Regimul eolian (vântul) intensifică evaporarea aerului de la suprafaţa solului şi
treptat spre interior, realizând un schimb de aer între sol şi atmosferă.
Un tip de sol cu bune însuşiri fizice, bine lucrat, poate fi primenit în 24 ore pe
adâncimea de 20 cm.

7.2.3 Regimul de aer al solului

33
 Totalitatea proceselor de pătrundere, mişcare şi ieşire a aerului din sol constituie
regimul aerului din sol. Între apa şi aerul din sol există relaţii de strictă interdependenţă,
folosindu-se noţiunea de regim aero-hidric al solului, care reprezintă totalitatea proceselor de
pătrundere, mişcare, intrare-ieşire a apei şi aerului din sol. Un bun regim al aerului denotă şi
un bun regim al apei în sol.
Întotdeauna când regimul aerului este deficitar, regimul apei este excedentar şi invers.
Un regim de aer excedentar, atrage după sine deficit de umiditate, activitate
microbiologică redusă, mineralizare rapidă a resturilor organice, aprovizionare deficitară cu
elemente nutritive, stânjenirea creşterii sistemului radicular etc.
Un regim de aer deficitar, denotă un excedent de umiditate, creează condiţii de
anaerobioză determinând acumularea în sol a compuşilor feroşi, activitate microbiologică şi
mineralizare reduse, eliberarea de elemente nutritive în cantităţi reduse, au loc procese intense
de gleizare şi stagnogleizare, necesitând lucrări de ameliorare specifice.
La un regim aerohidric favorabil, activitatea microorganismelor este intensă, se
realizează un echilibru al proceselor de reţinere şi schimb cationic, se stimulează germinaţia
seminţelor, are loc fixarea azotului atmosferic etc. Astfel de regim aerohidric favorabil, se
realizează în soluri cu textură mijlocie, bine structurate, agregate stabile şi unde lucrările
agrotehnice se execută la timp şi de bună calitate.

7.2.4. Importanţa aerului din sol

Principalele elemente componente ale aerului din sol sunt: oxigenul, dioxidul de
carbon şi azotul.
Oxigenul, este necesar pentru germinarea seminţelor, respiraţia rădăcinilor activitatea
microorganismelor aerobe etc.
Azotul, constituie sursa de acumulare a azotului nitric şi amoniacal în urma activităţii
bacteriilor nitrificatoare şi simbiotice.
Dioxidul de carbon, constituie sursa de aprovizionare a aerului atmosferic iar prezenţa
acestuia în atmosferă duce la creşterea asimilaţiei clorofiliene, grăbeşte înflorirea şi maturarea
plantelor şi chiar asigură sporuri de recoltă de 20-100 %. (castraveţi şi tomate în sere).
Prezenţa aerului în sol, favorizează dezvoltarea perişorilor absorbanţi ai rădăcinilor,
influenţează regimul termic al solului, întrerupe porii capilari ai solului şi in acest fel are loc
conservarea apei în sol pe o perioada mai indelungata.
Regimul de aer din sol poate fi reglat prin mai multe masuri agrotehnice cum ar fi :
lucrarile solului, prin care se distruge crusta, se intrerup capilarele solului, cresc valorile
porozitatii totale, eliminarea excesului de apa, prin care se realizeaza un regim aerohidric
favorabil, fertilizare organica si/sau amendare, lucrari de afanare adanca, scarificare, subsolaj
etc.

7.3. TEMPERATURA SOLULUI

Temperatura are un rol important în procesele de solificare şi asigurarea condiţiilor
normale de creştere şi dezvoltare a plantelor precum şi pentru activitatea microorganismelor.
Prin intermediul temperaturii sunt influenţate procesele biochimice, intensitatea proceselor de
alterare a părţii minerale şi organice, germinaţia seminţelor, etc.

7.3.1 Surse de încălzire a solului

Principala sursă de încălzire o constituie energia solară, apreciată prin constanta
solară. Constanta solară, reprezintă cantitatea medie de energie solară ce cade în decurs de
un minut pe fiecare cm2 de suprafaţă a Pământului şi este egală cu 1,946 cal. Din cantitatea
totală de energie solară, aproximativ 40 % rămâne în spaţiul cosmic, circa 17 % este absorbită
de atmosferă, în jur de 10 % se reflectă de la suprafaţa solului şi numai 33 % contribuie la
încălzirea solului.
34
 Alte surse de încălzirea solului sunt considerate procesele biochimice din sol,
condensarea vaporilor de apă, descompunerea materiei organice, pătrunderea în sol a apei
meteorice şi a celei de irigaţii, căldura telurică degajată din interiorul Pământului etc.

7.3.2 Proprietăţi termice ale solului

Încălzirea solului depinde de anumite proprietăţi termice, mai importante fiind:
● Capacitatea de adsorbţie (proprietatea solului de a înmagazina şi păstra căldura). O
parte din radiaţia solară ajunsă pe sol este adsorbită iar o parte este reflectată; procentul de
radiaţie reflectată este numit albedou. Încălzirea solului este influenţată de mai mulţi factori:
culoarea solului; natura acestuia; gradul de afânare; gradul de acoperire cu vegetaţie, zăpadă
etc.; panta şi expoziţia terenului; temperatura aerului, precipitaţiile ş.a.
● Căldura specifică a solului (cantitatea de căldură necesară pentru a ridica
temperatura cu un grad a unui cm3 de sol în aşezare naturală. Această proprietate, depinde de
căldura specifică a componentelor sale.
● Conductivitatea termică a solului (însuşirea solului de a transmite căldura şi se
apreciază prin coeficientul de conductivitate termică (k).

7.3.3 Importanţa temperaturii solului

Temperatura solului are o importanţă deosebită pentru creşterea şi dezvoltarea
plantelor începând cu pregătirea patului germinativ, declanşarea semănatului, germinaţia
seminţelor, creşterea rădăcinilor etc.
Temperaturile minime la care seminţele pot germina şi plantele de cultură se pot
dezvolta sunt cuprinse între 1-15 0C, temperaturile optime sunt cuprinse între 20-30 0C iar
maxime ajung până la 40-50 0C.
De asemeana, temperatura solului poate influenţa: stabilirea epocii de semănat,
raionarea soiurilor si hibrizilor, descompunerea resturilor organice din sol, solubilizarea
sărurilor etc.
Principalele metode agrotehnice de dirijare a regimului termic al solului sunt:
- zonarea culturilor, conform cerințelor fiecărei specii;- respectarea epocii și adâncimii
de semănat;
- combaterea buruienilor, deoarece prin eliminarea acestora solul este expus razelor
solare și se încălzește mai repede la suprafață;
- orientarea rândurilor de plante pe direcția N-S, pentru a beneficia de cât mai multă
lumină solară;
- eliminarea excesului de apă, favorizând încălzirea aerului și implicit a solului;
- fertilizarea organică, pe seama căreia se degajă caldura în urma proceselor de
descompunere;
- lucrările solului, inclusiv mulcirea acestuia cu diferite materiale de culoare închisă
(folie uzată, carton asfaltic, resturi vegetale, etc.), care absorb razele solare cu intensitate mai
mare, încălzind solul;
- reținerea zăpezii la suprafața solului, constituind un strat izolator pentru sol și chiar
pentru semănăturile de toamnă;
- înființarea perdelelor de protecție, în vederea reducerii vitezei vânturilor dominante,
care de regulă grăbesc evaporația apei din stratul superficial al solului;
- strângerea zăpezii in jurul pomilor sau butucilor la viță de vie, care pe de o parte
încalzește solul din jurul acestora și pe de altă parte întârzie intrarea în vegetație a plantelor;

CAPITOLUL VIII
PROPRIETĂŢILE CHIMICE ALE SOLURILOR

8.1. Soluţia solului şi proprietăţile acesteia

35
 Soluţia solului reprezintă apa din sol încărcată cu diferite substanţe minerale şi
organice aflate în stare de dispersie ionică, moleculară sau coloidală, ce poate avea
concentraţii diferite în funcţie de natura solului, umiditate, conţinut în substanţe nutritive, etc.
Principalii compuşi întâlniţi în soluţia solului sunt:
- săruri de Ca, Mg, K, Na, NH4, etc;
- săruri ale acidului azotic, clorhidric, sulfuric, carbonic, fosforic etc;
- compuşi ai fierului, manganului, aluminiului etc.;
- amoniac, CO2;
- acizi organici: aminoacizi, acizi humici, acid acetic, oxalic etc.
Raportul dintre substanţele minerale şi organice din soluţia solului poate fi
aproximativ egal (soluri din zone puţin umede), în favoarea celor organice (soluri din zonele
umede) sau în favoarea celor minerale (soluri din zonele aride sau semiaride).
Soluţia solului are o alcătuire complexă, cea mai mare parte a compuşilor chimici
(săruri, acizi etc.) sunt prezenţi în soluţie sub formă disociată: Ca ++, Mg++, Na+, K+, NO-, SO2,
OH-, PO3- etc.

8.2. Indicii ce caracterizează capacitatea de schimb cationic

Principalii indici care caracterizează capacitatea de schimb cationic sunt: capacitatea
de schimb pentru baze, capacitatea de schimb pentru hidrogen, capacitatea totală de schimb
cationic, gradul de saturaţie în baze.
• capacitatea de schimb pentru baze (SB) – reprezintă suma cationilor bazici (Ca, Mg,
Na, K) adsorbiţi în complex, care se exprimă în m.e. ./100 g sol.
• capacitatea de schimb pentru hidrogen (SH) – reprezintă suma cationilor de H+ şi se
exprimă în m.e. ./100 g sol.
• capacitatea totală de schimb cationic (T) – reprezintă capacitatea totală a cationilor
adsorbiţi în complex şi se exprimă în m.e. ./100 g sol.
T = SB + SH

• gradul de saturaţie în baze (V) – gradul în care complexul coloidal este saturat cu
cationi bazici.
SB
V= 100
T
Solurile care nu au H+ adsorbiţi în complex – T = SB, iar cele care au H + adsorbiţi în
complex, V < 100. Gradul de saturaţie in baze este specific fiecărui tip de sol care se poate
corela cu pH – ul solului; cu cât scade V%, scade şi pH-ul.

8.3. Reacţia solului

Reacţia solului este însuşirea acestuia de a disocia ioni de hidrogen (H +) sau hidroxil
(OH-) atunci când vine în contact cu apa. Cunoaşterea acestei însuşiri prezintă o mare
importanţă în legătură cu dezvoltarea plantelor, evaluarea potenţialului productiv al solului şi
stabilirea măsurilor agrochimice de corectare a reacţiei. În vederea exprimării acidităţii sau
bazicităţii se foloseşte noţiunea de pH, intodusă de Sorensen (1909), pentru a desemna
activitatea ionilor H+ din soluţii acide foarte diluate.
Apa pură, lipsită de CO2, are reacţie neutră deoarece conţine în stare disociată un
număr egal de ioni H+ şi OH-. Exponentul activităţii ionilor de H+ (pH-ul) poate avea valori
cuprinse între 0 şi 14. Astfel, când valorile pH sunt sub 7 soluţia are caracter acid, iar când
valorile sunt peste 7, soluţia are caracter bazic. (tabelul 8.1.).
Tabelul 8.1.
Limite de apreciere a reacţiei solurilor (pH în extract apos)
(după Gh. Lixandru şi colab., 1990)
36
REACŢIA LIMITE PH REACŢIA LIMITE PH
Foarte puternic acidă < 4,30 Neutră 6,81-7,20
Puternic acidă 4,31-5,00 Slab alcalină 7,21-8,40
Moderat acidă 5,01-5,80 Moderat alcalină 8,41-9,00
Slab acidă 5,81-6,80 Puternic alcalină >9,01

Aciditatea solurilor, rezultă în urma proceselor de podzolire. Astfel, datorită

precipitaţiilor ce se infiltrează în adâncime, sărurile solubile sunt în mare parte levigate din
orizonturile superioare. Ca urmare, cationii de Ca++, Mg++, K+, Na+ îndepărtaţi de la fracţiunea
coloidală sunt înlocuiţi de către ionii H + şi Al+++ ce dau aciditate solurilor. Cu cât
debazificarea este mai avansată, solul devine mai acid.
Alcalinizarea solurilor, se manifestă la soluri cu complex adsorbtiv saturat în cationi
bazici, unde predomină săruri solubile sub formă de carbonaţi de Ca, Mg, Na, K care
hidrolizează alcalin şi măresc concentraţia soluţiei solului în ioni OH -. În prezenţa
carbonatului de sodiu (Na2CO3), pH-ul poate avea valori mai mari de 10. Sarcinile negative
ale particulelor coloidale din sol, compensate de cationii bazici (Ca ++, Mg++, K+, Na+) sau de
cationii de aciditate (H+ şi Al+++) pot fi: permanente sau dependente de pH.
Sarcinile negative permanente, provin din substituţiile izomorfe care au loc în
mineralele argiloase, apoi de la atomii de oxigen aflaţi la exteriorul particulelor minerale,
precum şi de la grupările funcţionale –COOH ale substanţelor cu valoare mare a constantei de
disociere. Aceste sarcini se pot păstra nemodificate, indiferent de condiţiile de pH ale soluţiei
cu care solul vine în contact.
În cazul solurilor acide, aluminiul apare în soluţie sub formă de cation liber (Al+++) sau
de cationi ai hidroxidului de aluminiu. Adsorbţia aluminiului la particulele coloidale ale
solului este preferenţială faţă de ionii de hidrogen, existând o stare de echilibru între ionii Al ++
+
şi cei din soluţia solului. Tendinţa de hidroliză a aluminiului explică activitatea ridicată a
ionilor H+ din soluri care reduce valoarea pH.
În astfel de soluri, ionii de hidrogen sunt puternic reţinuţi la particulele coloidale prin
legături covalente, astfel încât pot disocia în soluţia solului numai grupările puternic acide de
la humus sau de la particulele minerale care constituie sarcina permanentă.
În cazul solurilor slab sau moderat acide, ionii de H+ disociază pe de o parte de la
sarcina permanentă a particulelor coloidale şi pe de altă parte de la grupările funcţionale ale
substanţei organice sau minerale la care forţa de reţinere a ionilor H + a scăzut datorită creşterii
pH-ului. În astfel de cazuri, scade ponderea ionilor Al+++ aceştia fiind convertiţi în ioni mono-
sau dipozitivi ai hidroxidului de aluminiu, a căror proporţie creşte cu creşterea pH-ului.
Aplicarea îngrăşămintelor cu reacţie potenţial acidă (azotat de amoniu, uree)
contribuie la desorbţia ionilor Al+++ sau de hidroxid de aluminiu, accentuând aciditatea şi
înrăutăţind nutriţia şi creşterea plantelor. Ionii hidroxidului de aluminiu, pot pătrunde în
pachetele de aluminosilicaţi ale particulelor cu reţea expandabilă unde sunt puternic reţinuţi,
împiedicând astfel schimbul de cationi în interiorul particulei. Prin creşterea valorii pH,
hidroxizii de aluminiu precipită aşa încât sarcinile negative rămân libere, iar sarcina negativă
totală a solului creşte.
În cazul solurilor neutre sau alcaline, sarcina permanentă este compensată de cationii
bazici (Ca++, Mg++, K+, Na+), hidroxizii de aluminiu precipită sub formă de gipsită, Al(OH3),
iar sarcina dependentă de pH este compensată parţial sau în cea mai mare parte de cationii
bazici.
CAPITOLUL XI
CLASIFICAREA SOLURILOR ROMANIEI

37
 Clasificarea solurilor are ca scop generalizarea cunoştinţelor şi gruparea solurilor pe
bază de asemănări şi deosebiri, în clase în care sunt incluse solurile, ale căror proprietăţi
principale pot fi considerate identice sau foarte asemănătoare.
Asigură un cadru de referinţă şi o terminologie unitară pentru toate solurile, fiind
totodată un ansamblu structural care permite o înţelegere mai concretă a relaţiilor dintre
soluri.

11.1. Evoluţia clasificărilor

Primele clasificări se bazau pe unele însuşiri de importanţă practică ale solurilor
estimate calitativ. Începând cu sec. al XIX-lea pot fi menţionate clasificarea fizică a solurilor
(A. Thaer), clasificarea petrografică (F. A. Fallou), chimică (Knopp) sau geologico-geografică
după gradul de alterare a rocilor (Richthofen).
În SUA, seriile de soluri erau definite după textură şi originea geologică a rocii mamă.
La sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea în Rusia, a fost introdusă clasificarea
naturalistă (după V.V. Dokuceaev) bazată pe factorii de mediu – procese – proprietăţi
(morfologie).
Acest concept, a fost adoptat în mai multe ţări, cu adaptări regionale, unde au fost
introduşi anumiţi termeni ruseşti cum ar fi: cernoziom, solonceac, soloneţ, podzol, devenind
termeni internaţionali.
Spre sfârşitul sec. al XX-lea s-a dezvoltat un nou sistem de clasificare cunoscut sub
denumirea de taxonomia americană a solurilor (Soil Taxonomy – 1975, 1999), unde se pune
accentul pe proprietăţile intrinseci ale solului, fiind introdus un sistem de orizonturi şi
caractere diagnostice, pe baza cărora se identifică tipul de sol respectiv.
Clasificările actuale întâlnite în diferite ţări pot fi grupate în trei categorii:
- clasificări genetico-factoriale;
- clasificări bazate pe proprietăţi ale solurilor;
- clasificări combinate.
Clasificări genetico-factoriale pot fi menţionate: clasificarea solurilor din SUA (1938)
şi diferite clasificări ale solurilor lumii şi ale Rusiei (1956).
Clasificări pe bază de proprietăţile solului se pot menţiona: clasificarea nouă
americană (1975, 1999) şi clasificarea FAO/UNESCO (1974, 1985, 1988) cu utilizare largă în
diferite ţări.
Clasificările genetice combinate folosesc drept criterii pe lângă proprietăţile solului şi
procesele pedogenetice şi condiţiile de mediu, unde se poate menţiona sistemul francez şi
sistemul german (WRB).
În ţara noastră, este utilizată o clasificare combinată, care a fost elaborată în 1980
îmbunătăţită în 2003 si revizuita in 2012. Unităţile de sol de nivel superior (clasă şi tip de sol)
sunt prezentate în continuare şi redate în tabelul 10.1.

11.2. Determinarea claselor de sol

HISTISOLURI – soluri cu orizont T (histic sau turbos) sau O (folic) de peste 50 cm
grosime în primii 100 cm şi care începe în primii 50 cm sau de peste 20 cm grosime în cazul
situării pe orizont R.
PROTISOLURI – soluri fără orizonturi diagnostice specifice având:
- rocă compactă (Rn, Rp) începând din primii 5-20 cm (dacă apare în primii 4 cm se
consideră la zi) sau;
- material scheletic calcarifer cu peste 40 % CaCO3 echivalent începând din primii 5-
20 cm sau; strat cu caracter scheletic (qq) începând din primii 5-20 cm;
- orizont A urmat de material neconsolidat (orizont C).
Poate să apară orizont vertic asociat orizontului C sub 50 cm adâncime, proprietăţi
gleice (Gr) proprietăţi stagnice (w) sau salsodice (sc, ac sau sub 50 cm chiar sa, na).
38
 ANTRISOLURI – soluri având orizont antropedogenetic (intens modificate antropic)
de cel puţin 50 cm grosime sau soluri al căror orizont A şi E au fost îndepărtate prin eroziune
accelerată sau decopertare, la suprafaţă aflându-se resturi de orizont B sau C.
SALSODISOLURI – soluri având proprietăţi salsodice intense, adică orizont salic
(sa) sau natric (na) în primii 50 cm (asociate unui orizont A sau Bv) sau soluri având orizont
argic-natric (Btna).
SPODISOLURI – soluri având orizont spodic (Bs, Bhs) sau criptospodic (Bcp)
ANDISOLURI – soluri având orizont andic pe cel puţin 30 cm grosime începând din
primii 25 cm asociate orizontului A sau celui intermediar AC, AR sau Bv pot avea orizont
organic, dar nu pot avea orizont spodic.
HIDRISOLURI – soluri având:
- orizont gleic (Gr) sau orizont stagnic intens (w) începând din primii 50 cm asociate
altor orizonturi, fără să aibă proprietăţi salsodice intense (sa, na în primii 50 cm) sau
- soluri cu orizont A limnic ori histic (T) submerse.
PELISOLURI – soluri având orizont vertic (y) sau pelic (z) începând din primii 20
cm şi care se continuă până la peste 100 cm.
CERNISOLURI – soluri cu orizont A molic şi orizont subiacent (AC, AR, Bv sau Bt)
cu culori de orizont molic cel puţin în partea superioară (pe 10-15 cm) şi cel puţin pe feţele
agregatelor structurale sau cu orizont molic forestalic (Amf), AC sau Bv (indiferent de
culoare) şi orizont Cca sau care începe în primii 60-80 cm de la suprafaţă.
Nu prezintă orizont andic specific andisolurilor şi nici orizont (proprietăţi) gleic (Gr)
sau orizont stagnic (W) în primii 50 cm, caracteristice hidrisolurilor sau proprietăţi salsodice
intense (sa, na) în primii 50 cm diagnostice pentru salsodisoluri.

Principalele caracteristici ale claselor de sol (SRTS, 2003)

Tabelul 10.1.
Clasa de sol Tipul de sol
Simbol Denumire Proprietăţi diagnostice specifice Sim Denumire
bol
LS Litosol
Orizont A sau orizont O (sub 20 cm
RS Regosol
grosime) fără alte orizonturi diagnostice.
PRO Protisoluri PS Psamosol
Urmează roca (Rn sau Rp) sau orizontul C.
AS Aluviosol
Nu prezintă orizont Cca
ET Entiantrosol
Orizont A molic continuat cu orizont
intermediar (AC, AR, Bv, sau Bt) având în
KZ Kastanoziom
partea superioară culori cu valori şi crome
CZ Cernoziom
CER Cernisoluri sub 3,5 la umed, sau orizont A molic
FZ Faeoziom
forestalic urmat de orizont AC sau Bv
RZ Rendzină
indiferent de culoare şi de orizont Cca în
primii 60-80 cm
Orizont A umbric continuat cu orizont
intermediar (AC, AR sau Bv) având în NS Nigrosol
UMB Umbrisoluri
partea superioară culori cu valori şi crome HS Humosiosol
sub 3,5
Orizont B cambic având culori cu valori şi
crome peste 3,5 la umed începând din EC Eutricambosol
CAM Cambisoluri
partea superioară. Nu prezintă orizont Cca DC Districambosol
în primii 80 cm exceptând solurile erodate.
Orizont B argic având culori cu valori şi EL Preluvosol
crome peste 3,5 la umed începând din LV Luvosol
LUV Luvisoluri
partea superioară; nu se includ solurile cu PL Planosol
orizont B argic natric. AL Alosol
39
 EP Prepodzol
Orizont spodic (Bhs, Bs) sau orizont
SPO Spodisoluri PD Podzol
criptospodic (Bcp).
CP Criptopodzol
Orizont pelic sau orizont vertic începând PE Pelosol
PEL Pelisoluri
din primii 20 cm sau imediat sub Ap. VS Vertosol
Orizont andic în profil, în lipsa orizontului
AND Andisoluri AN Andosol
spodic.
Proprietăţi gleice (Gr) sau stagnice intense SG Stagnosol
HID Hidrisoluri (W) care încep în primii 50 cm, sau orizont GS Gleiosol
A limnic ori orizont histic submers. LM Limnosol
Orizont salic (sa) sau natric (na) în partea
SC Solonceac
SAL Salsodisoluri superioară a solului (în primii 50 cm) sau
SN Soloneţ
orizont Btna.
Orizont folic (O) sau turbos (T) în partea
Histosol
superioară a solului de peste 50 cm grosime TB
HIS Histisoluri Foliosol
sau numai de 20 cm dacă este situat pe FB
orizontul R.
Orizont antropedogenetic sau lipsa
ER Erodosol
ANT Antrisoluri orizontului A şi E îndepărtate prin eroziune
AT Antrosol
accelerată sau decopertare antropică

UMBRISOLURI – soluri cu orizont A umbric şi orizont subiacent (AC, AR, Bv) cu

culori de orizont umbric, cel puţin în partea superioară pe 10-15 cm. Nu prezintă orizont
andic specific andisolurilor şi nici orizont gleic în primii 50 cm sau alte elemente diagnostice.
Pot avea orizont O.
LUVISOLURI – soluri cu orizont Bt având culori cu valori şi crome peste 3,5 la
umed începând din partea superioară. Nu prezintă orizont (proprietăţi) gleic (Gr) orizont
stagnic intens (W) sau proprietăţi salsodice intense (sa, na) în primii 50 cm.
CAMBISOLURI – soluri cu orizont B cambic (Bv) având culori cu valori şi crome
peste 3,5 la umed începând din partea superioară. Nu prezintă orizont (proprietăţi) gleic (Gr)
orizont stagnic intens (W) sau proprietăţi salsodice intense (sa, na) în primii 50 cm.

CLASA CERNISOLURI

Această clasă include soluri cu orizont A molic (Am) şi orizont subiacent (AC, AR, Bv
sau Bt) având culori de orizont molic cel puţin în partea superioară (pe 10-15 cm) şi cel puţin
pe feţele agregatelor structurale sau cu orizont A molic forestalic (Amf), orizont AC sau Bv
(indiferent de culoare) şi orizont Cca care începe în primii 60-80 cm de la suprafaţă.
Nu prezintă orizont andic specific andisolurilor şi nici orizont (proprietăţi) gleic (Gr)
sau orizont stagnic (W) în primii 50 cm, caracteristice hidrisolurilor sau proprietăţi salsodice
intense (sa, na) în primii 50 cm, diagnostice pentru salsodisoluri. Tipurile de sol încadrate în
această clasă sunt: Kastanoziom, Cernoziom, Faeoziom şi Rendzină.

13.1. Rendzina
Cernisol dezvoltat pe calcare sau materiale parentale calcarifere care apar între 25 şi
75 cm adâncime, fara acumulari secundare de CaCO3.
Răspândire: Se formează aproape în întreg spaţiu geografic al ţării unde rocile
parentale sunt reprezentate de calcare, îndeosebi în zonele montane, în Subcarpaţi, Dobrogea,
etc.

40
 Condiţii şi procese pedogenetice: Acestea diferă foarte mult datorită faptului că se
formează în zone foarte diferite cu relief foarte variat (montan, deal, podiş) cu climă de la
aridă (în Dobrogea) unde precipitaţiile sunt în jur de 350-400 mm şi temperaturi de 11,5-12 0C
până la umedă şi foarte umedă (în Făgăraş) unde precipitaţiile medii anuale depăşesc 1000
mm şi temperaturile medii anuale sunt în jur de 3-40C.
Materialul parental fiind reprezentat de calciu şi anumite elemente bazice, acestea se
menţin în partea superioară a profilului chiar şi în zonele cu umiditate ridicată unde levigarea
este intensă. Resturile organice în combinaţie cu materialul parental calcaros dă naştere unui
humus de cea mai bună calitate şi anume mull calcic.
Rendzinele au un volum edafic redus datorită faptului că roca dură apare aproape de
suprafaţa solului şi adesea prezintă un conţinut ridicat de material scheletic.
Alcătuirea profilului: Rendzinele au următorul profil: Am – A/R – R
Orizontul Am prezintă grosimi de 15-30 cm de culoare neagră până la cenuşiu-închis
(cu crome <2 la materialul umed) cu textură lutoasă, structură glomerulară bine formată.
Orizontul de tranziţie A/R cu însuşiri asemănătoare orizontului Am în jumătatea
superioară cu grosimi de 10-15 cm în care predomină materialul scheletic.
Orizontul R reprezintă roca dură, compactă, care de obicei apare în primii 150 cm.
Proprietăţi: Au o textură mijlocie sau fină însă, nediferenţiată pe profil. Datorită
conţinutului ridicat în humus şi alcătuirii predominant din acizi huminici saturaţi cu calciu
structura este glomerulară sau grăunţoasă bine dezvoltată. Sunt bine aprovizionate în humus
uneori peste 10 % (cu o rezervă de 200-300 t/ha) saturaţia în baze de 100 % dar poate să scadă
până la 70 %; un pH slab alcalin-neutru-slab acid (8-6), activitate microbiologică intensă.
Datele analitice pentru rendzina sunt prezentate in tabelul 13.1.
Subtipuri: calcarică, eutrică, cambică, scheletică.
Fertilitate, folosinţă: Având un volum edafic redus sunt considerate slab fertile, însă,
pentru mărirea capacităţii productive se recomandă: înlăturarea materialului scheletic,
adâncirea orizontului superior, măsuri de stăvilire a eroziunii, fertilizarea organică şi minerală,
amenajare de irigaţii pe cele din zonele secetoase (Dobrogea).
În zonele montane sunt ocupate cu păduri şi pajişti naturale iar în zonele de deal-podiş
sunt plantate cu pomi şi viţă de vie. Pe mici suprafeţe pot fi cultivate şi cu plante de câmp.

13.2. Kastanoziomul
Se defineşte prin orizont A molic cu crome > 2 la materialul umed şi orizont Cca sau
concentrări de carbonaţi secundari în primii 125 cm, care, de regulă, apar încă de la suprafaţă.
Aria de răspândire: Kastanoziomurile sunt mai puţin răspândite în ţara noastră fiind
întâlnite în Dobrogea (Medgidia-Cernavodă), în jurul lacurilor Razelm, de-a lungul Dunării şi
a litoralului Mării Negre. Mici suprafeţe au fost identificate şi în estul Bărăganului.
Condiţii şi procese de pedogeneză:
Cu privire la relief, kastanoziomurile se formează pe suprafeţe plane (terase, câmpuri)
sau cu înclinare slabă (culmi domoale, versanţi prelungi) până la altitudini de 150 m.
Materialul parental este reprezentat de loess, lut, depozite loessoide. S-au format într-
un climat de stepă aridă cu precipitaţii medii anuale de 350-450 mm şi temperaturi medii
anuale de 11,5-120C cu un indice de ariditate cuprins între 17 şi 20 iar evapotranspiraţia peste
700 mm. Precipitaţiile fiind reduse cantitativ, la care se asociază o evaporaţie puternică,
denotă un regim hidric nepercolativ.
Vegetaţia este specifică zonei de stepă aridă, cu specii xerofite (Stipa joanis, St.
lessingiana, Festuca valesiaca, Arthemisia austriaca etc.) care apar primăvara până la
începutul verii după care dispar datorită aridităţii climatului.
Apa freatică se află la peste 10 m adâncime fără a influenţa procesele de pedogeneză
însă, sunt situaţii unde apa freatică este la mică adâncime şi mineralizată formându-se
subtipuri salinice sau sodice.
41
 Rol primordial în procesele de pedogeneză îl reprezintă clima şi vegetaţia. Datorită
climatului arid, procesele de levigare şi alterare sunt neînsemnate iar procesele de
bioacumulare sunt foarte slabe datorită vegetaţiei slab dezvoltată.
Sub influenţa vegetaţiei ierboase şi a materialului parental îmbogăţit în cationi bazici
în special calciu, în condiţii de levigare slabă s-a format un humus de tip mull calcic.
Alcătuirea profilului: Profilul kastanoziomului este de tipul: Am – A/C – Cca
Orizontul A molic are o grosime de 30-40 cm de culoare brună până la brun-deschis,
cu crome > 2 la materialul umed, textură luto-nisipoasă, structură glomerulară, activitate
biologică intensă, efervescenţă moderată.
Orizontul A/C prezintă grosimi de 15-25 cm, culori asemănătoare orizontului superior
uşor mai deschise, textură nisipo-lutoasă, structură glomerulară slab formată, efervescenţă
puternică.
Orizontul Cca apare la peste 50-60 cm, prezintă culoare gălbuie, textură nisipo-
lutoasă, nestructurat, friabil, frecvente pete şi concreţiuni de carbonat de calciu, efervescenţă
foarte puternică.
Pe întregul profil apar neoformaţii de natură chimică şi biologică.
Proprietăţi: Kastanoziomurile au textură nediferenţiată pe profil, structură glomerulară
moderat dezvoltată în A molic şi slab dezvoltată în A/C (datorită conţinutului redus în humus
la acest nivel). Au un regim aerohidric favorabil, se lucrează uşor, sunt slab până la mijlociu
aprovizionate cu humus (2-2,5 %) au reacţie slab alcalină (pH = 8-8,5) cu un grad de saturaţie
în baze de 100 % unde predomină cationii de Ca2+ şi Mg2+.
Subtipuri: tipic, maronic, psamic, gleic, salinic, sodic
Fertilitate, folosinţă: Deşi prezintă însuşiri fizice şi chimice în general favorabile, lipsa
precipitaţiilor, distribuţia acestora pe parcursul anului, evapotranspiraţia puternică, sunt
considerate mijlociu fertile.
Pentru aceasta, se recomandă: lucrări agrotehnice efectuate la timp şi de bună calitate,
aplicarea irigaţiei, aplicarea de îngrăşăminte chimice şi organice în special în condiţii de
irigare.
Se pretează la toate culturile îndeosebi pentru culturi de câmp (grâu, porumb, fl.-
soarelui, cartof, sfeclă, orz, lucernă, in, soia etc.) viţă de vie (soiuri de masă) pomi fructiferi
(piersic, cais, migdal).

13. 3. Cernoziomul (tipic)

Se defineşte prin orizont A molic cu crome mai mici de 2 la materialul umed şi orizont
Cca sau concentrări de carbonaţi secundari în primii 125 cm.
Răspândire: Ocupă suprafeţe însemnate în special în partea de sud şi sud-est a ţării şi
pe suprafeţe mai restrânse în Câmpia de Vest, Câmpia Moldovei şi Transilvania.
Condiţii şi procese de solificare: Cu privire la relief, cernoziomurile apar în special în
zone de câmpie, dar şi de deal, podiş sau piemonturi joase unităţi de relief cu altitudini de la
15-20 până la 150-200 m.
Materialul parental este reprezentat în special de roci sedimentare (loess, depozite
loessoide, luturi, argile, marne, calcare, gresii etc.).
Clima este specifică zonei de stepă cu precipitaţii de 400-500 mm şi temperaturi de
9,5-11,50C evapotranspiraţia peste 700 mm, indicele de ariditate frecvent 20-24 iar regimul
hidric nepercolativ. Vegetaţia sub care s-a format este reprezentată de un covor ierbos bine
încheiat, care lasă în sol o mare cantitate de materie organică (Festuca valesiaca, Agropyron
cristatum, Chrysopogon gryllus, Poa bulbosa, etc).
Apar şi situaţii în care apa freatică este la mică adâncime şi mineralizată unde se
formează subtipuri salinice şi/sau sodice.

42
 Pe profil, se constată o uşoară levigare la suprafaţă motiv pentru care carbonatul de
calciu apare la baza orizontului A molic şi o slabă debazificare a complexului coloidal, fără
migrare de argilă.
Datorită vegetaţiei abundente, humusul se acumulează în cantitate mare cu formarea
unui orizont A molic profund, bogat în humus, bine structurat, de culoare brun-închis.
Alcătuirea profilului: Cernoziomul are profilul de tip Am – A/C – C sau Cca
Comparativ cu kastanoziomul are un profil mai profund cu orizonturi bine diferenţiate.
Orizontul A molic are grosime de 40-50 cm culori cu crome < 2 la materialul umed, structură
glomerulară bine formată, textură lutoasă şi o intensă activitate biologică.
Orizontul A/C are grosimi de 20-25 cm şi culori ceva mai deschise decât orizontul
superior cu însuşiri asemănătoare cel puţin în jumătatea superioară a acestuia.
Orizontul C sau Cca de minim 30-40 cm brun-gălbui, friabil cu textură luto-nisipoasă.
Pe întregul profil se observă numeroase neoformaţii biogene (coprolite, cervotocine,
crotovine) precum şi neoformaţii de natură chimică ce apar la baza orizontului A molic
reprezentate prin eflorescenţe şi pseudomicelii iar spre baza profilului frecvente vinişoare,
tubuşoare şi concreţiuni de carbonat de calciu.
Proprietăţi: Cernoziomul prezintă o textură mijlocie nediferenţiată pe profil, structură
glomerulară bine formată în Am şi moderat dezvoltată în A/C iar în partea inferioară a
profilului solul este nestructurat. Proprietăţile fizice sunt cele mai favorabile (se lucrează uşor,
regim aerohidric favorabil, afânate etc.). Conţinutul în humus este de 3-6 % în orizontul
superior, saturaţia în baze de 90-100 % cu o reacţie neutră-slab alcalină (pH = 7-7,8).
Subtipuri: tipic, psamic, pelic, vertic, gleic, aluvic, calcaric, kastanic, maronic, cambic,
argic, greic, salinic, sodic, litic.
Fertilitate, folosinţă: Sunt considerate cele mai fertile soluri din ţară având în vedere
însuşirile fizice şi chimice cele mai bune. Cu toate acestea, datorită regimului de precipitaţii
redus din perioada de vegetaţie, aceasta se impune a fi rezolvată prin aplicare de irigaţii,
lucrări agrotehnice executate la timp şi de buna calitate, menţinerea solului curat de buruieni,
semănat în epoca optimă, erbicidări, etc.
Pe lângă faptul că sunt bine aprovizionate cu humus şi elemente nutritive se
recomandă aplicare de îngrăşăminte chimice şi organice diferenţiat în funcţie de cultură şi
sistem irigat sau neirigat. Se pretează pentru toată gama de culturi agricole în special culturi
de câmp (grâu, orz, porumb, fl.- soarelui, in, sfeclă, soia, mazăre, plante furajere) viţă de vie
(soiuri de masă) pomi fructiferi (cais, piersic, cireş, vişin, măr, păr) însă se folosesc cu
precădere pentru culturi de câmp.

13.4. Faeoziomul
Faeoziomurile sunt considerate soluri cu orizont A molic cu crome mai mici de 2 la
umed şi fără orizont Cca sau concentrări de carbonaţi secundari în primii 125 cm sau 200 cm
în cazul texturii grosiere. Morfologic, se aseamănă cu cernoziomurile însă, se deosebesc de
acestea prin lipsa carbonaţilor în primii 125 cm de la suprafaţă, variaţie mare a culorii în stare
uscată şi respectiv umedă, prezenţa peliculei organice la suprafaţa agregatelor structurale.
Anterior, au fost numite cernoziomoide însă, conceptul actual include
pseudorendzinele, solurile cenuşii şi o parte a cernoziomurilor argiloiluviale.
Răspândire: Se întâlnesc în Moldova (Podişul Sucevei), depr. Cracăului, depr. Neamţ,
depr. Braşovului, depr. Tg. Secuiesc, depr. Ciucului, pe terasele Moldovei şi Siretului, în
Câmpia Română, estul Câmpiei Transilvaniei.
Condiţii fizico-geografice: Faeoziomurile se formează în zone cu climă umedă cu Tma
de 7-90 C şi Pma 500-700 mm, ETP 560-650 mm. Relieful este reprezentat prin culmi
domoale, terase cu înclinare slabă, pe roci loessoide sau depozite argilo-lutoase, cu apa
freatică între 3-15 m.

43
 Vegetaţia este reprezentată de pajişti cu specii mezohidrofile sau păduri de stejar la
care se adaugă tei şi carpen.
Alcătuirea profilului: Profilul faeoziomurilor este de tipul: Am – AB – Bt – C
Orizontul Am are grosimea de 40-50 cm, culori închise la umed 10YR 2/1 şi mai
deschise 10YR 3/2 la uscat, lutos, cu structură grăunţoasă stabilă.
Orizontul de tranziţie AB de 15-30 cm având însuşiri asemănătoare orizontului
superior fiind urmat de un orizont Bt sau Bv cu grosimi de 80-150 cm, culori închise în partea
superioară şi brun-gălbui la bază (10YR 5/3) cu structură columnoid prismatică, cu pelicule
închise ce acoperă agregatele structurale.
Urmează orizontul C la peste 140-160 cm cu textură variată şi unde se acumulează
carbonaţi reziduali.
Subtipuri: tipic, greic, psamic, pelic, vertic, gleic, stagnic, clinogleic, aluvic, cambic,
argic, calcaric.
Faeoziom pelic marnic (pseudorendzină)
Sunt cernoziomuri dezvoltate pe material parental marnic provenit din alterarea unor
marne, argile marnoase sau marne argiloase.
Răspândire: S-au format în Podişul Transilvaniei, Subcarpaţi, Podişul Getic, în
general, în regiuni în care apare un complex litologic marnos sau argilo-marnos.
Condiţiile climatice şi de vegetaţie corespund celor de climă cu păduri de foioase, în
mod deosebit cvercinee. De regulă apar pe culmi sau versanţi cu drenaj bun. În formarea
acestora un rol important îl reprezintă aprovizionarea cu calciu şi permeabilitatea redusă a
materialului parental, condiţii ce favorizează acumularea de humus de tip mull calcic şi o
slabă debazificare a solului sau o migrare slabă pe profil.
Totuşi, când evaporaţia este puternică, soluţia solului se ridică prin capilaritate
readucând ionii de calciu.
Alcătuirea profilului: Acesta este de tip Am – Bt – Cn sau Am – Bv – Ck
Proprietăţi, fertilitate şi folosinţă: Sunt mai puţin favorabile, cu toate că au o rezervă
de humus apreciabilă (4-10 %) un grad de saturaţie în baze de 70-100 % iar pH-ul 6-7,5. Sunt
bine aprovizionate nutritiv, rezultând o fertilitate relativ bună. Sunt ocupate cu păşuni, pajişti,
păduri, mai puţin culturi de câmp (datorită condiţiilor orografice în care s-au format) plantaţii
de pomi şi viţă de vie.
Se recomandă aplicarea îngrăşămintelor chimice şi organice, afânare adâncă sau
subsolaj, măsuri de stăvilire a eroziunii sau alunecărilor. Distribuţia acestora este intrazonală
fiind legată de prezenţa arealelor cu marne sau argile cu carbonaţi. Zonal se pot asocia cu
luvisoluri şi cambisoluri iar local cu faeoziomuri clinogleice sau vertosoluri.

AGROTEHNICA

44
 CAPITOLUL I
FACTORII DE VEGETAŢIE ŞI METODELE DE DIRIJARE ALE ACESTORA

In vederea realizării unor producţii ridicate, sigure şi de calitate superioară este necesară
crearea condiţiilor optime de creştere şi dezvoltare a plantelor pe tot parcursul perioadei de
vegetaţie a acestora. Principalii factori de care depinde creşterea şi dezvoltarea plantelor şi care
trebuiesc asigurati în optim sunt: căldura, lumina, apa, aerul, substanţele nutritive, la care se
adaugă tehnologia aplicată. Toti acesti factori sunt necesari plantelor, nu actionează separat ci
intr-o stransă interdependenţă.

1.1.Temperatura, ca factor de vegetaţie

Temperatura are o mare importanţă pentru creșterea plantelor deoarece influenţează atat
germinaţia seminţelor, cat şi procesele de asimilaţie, respiraţie, transpiraţie, absorbţia apei şi
substanţelor nutritive din sol. Fiecare specie cultivată, soi sau hibrid, preferă anumite valori
optime de temperatură, atat pentru germinarea seminţelor cat şi pentru creşterea şi dezvoltarea
plantelor. În funcţie de aceste cerinţe, plantele pot fi grupate astfel:
- microterme, cresc şi se dezvoltă la temperaturi de 9-15oC;
- mezoterme, cresc şi se dezvoltă la temperaturi de 10-40oC;
- megaterme, cresc şi se dezvoltă la temperaturi de ≥ 40oC;
La noi în țară, având un climat temperat, majoritatea plantelor cultivate se încadrează în
grupa mezoterme. Temperatura medie pentru germinarea seminţelor la unele specii legumicole
diferă chiar dacă acestea pot fi cultivate şi în spaţii protejate. (tabelul 1.1.).
Pentru practica legumicolă sunt deosebit de utile temperaturile (minime, optime şi
maxime) deoarece fiecare specie preferă anumite intervale de temperatură incepand cu
semănatul, apoi cerinţele plantelor cresc astfel încat de la înflorit până la formarea fructelor
sunt necesare temperaturi optime. Temperaturile maxime reduc randamentul fotosintezei,
afecteaza polenizarea, produc sterilitatea polenului, favorizează căderea florilor, afectând
categoric producţia.
Tabelul 1.2.
Valori specifice (minim, maxim si optim) de germinaţie a seminţelor la principalele specii
legumicole, (V. Voican, 2000)
Specia legumicola Temperatura specifica (0C) Interval optim
minima optima maxima (0C)
Salata 1,7 23,9 29,5 4,5-26,7
Spanac 1,7 21,1 29,5 7,2-23,9
Telina 4,5 21,1 29,7 15,6-21,1
Varza 4,5 29,5 37,8 7,2
Ridichi 4,5 29,5 35,0 7,2-32,2
Patrunjel ptr. frunze 4,5 23,9 32,2 10,0-29,5
Morcov 4,5 26,7 35,0 7,2-29,5
Conopida 4,5 26,7 37,8 7,2-29,5
Tomate 10,0 29,2 35,0 15,6-29,5
Ardei 15,6 29,5 35,0 18,3-35,0
Vinete 15,6 29,5 35,0 23,9-32,2
Castraveti 15,6 15,6-35,0 40,5 15,6-35,0
Pepeni-dovlecei 15,6 32-35 37,8 15,6-37,8
Fasole gradina 15,6 26,7 35,0 15,6-29,5

45
 Pentru plantele de câmp, cele mai bune rezultate de producţie se obţin la temperaturile
prezentate în tabelul 1.3.
Tabelul 1.3
Valori specifice (minim, maxim si optim) de creştere şi dezvoltare la principalele
plante de câmp
Specia (cultura) Temperatura specifica (0C) Interval optim
minima optima maxima (0C)
Cereale paioase 1-3 20 35 20-30
Porumb 8-10 20-24 40 16-30
Sorg-mei 10 25-30 40 20-30
Orez 20 30-35 40 20-35
Mazare 1-3 15-20 30 15-25
Fasole 8-10 22-25 30 20-25
Soia 7 20-25 30 20-30
Fl soarelui 7 22-24 35 20-30
Sfecla 10-15 15-30 35 10-30
Inul 1-4 18-20 30 15-30
Rapita 1-3 15-20 25 15-25
Canepa 8-10 15-20 25 15-25
Cartof 7-15 16-18 40 15-25
Bumbac 12-15 25-30 40 25-40
Tutun 10-18 25-30 35 20-30

1.2. Lumina, ca factor de vegetație

Lumina, factor de vegetaţie prin care energia solară este asimilată în plantă ca biomasă,
sub formă de energie potentială. Influentează procesul de fotosinteză, de creştere, înflorire şi
fructificare, conferă rezistență la cădere, asigură calitatea recoltei.
Soarele, transmite energia luminoasă prin particule numite fotoni, care este absorbită de
clorofilă, apoi prin procesul de fotosinteză, dioxidul de carbon este preluat din atmosferă de
către frunze, iar apa şi substanţele nutritive sunt preluate de rădăcini fiind transformate în
substanţe organice foarte complexe (glucide, lipide, proteine etc.).
Ecuaţia generală a fotosintezei se prezintă sub forma:
6 CO2 + 6 H2O + lumina solara = C6H12O6 + 6O2
În absenţa luminii nu se formează clorofila, plantele răsar şi se dezvoltă pe seama
substanţelor de rezervă din seminţe, apoi se alungesc, se etiolează şi în final mor.
Anual, pe glob, plantele verzi consumă aprox. 20 miliarde tone de CO 2 producând peste
80 miliarde tone de biomasă, ceea ce echivalează cu 35 miliarde tone combustibili
convenţionali.
Cantitatea de energie luminoasă utilizată efectiv de plante se exprimă prin coeficientul
de utilizare, care poate avea valori de 0,6-7,7 %. Din cantitatea totală de energie solară,
plantele absorb cca. 75 % şi utilizează numai 1-3 % uneori 5-10 % în procesul de fotosinteză.
Pentru a căpăta cât mai multă energie luminoasă, plantele formează o suprafaţă foliară
mult mai mare/ha, spre exemplu: lucerna realizează 85 ha; cerealele păioase şi porumbul 2-4
ha; trifoiul 26 ha; cartoful şi floarea soarelui 2-3,5 ha etc.
Unele plante legumicole preferă mai puţină lumină, ba chiar necesită anumite lucrări de
protecţie prin acoperire cu pămant (etiolare) cum ar fi: sparanghel, andive, revent, gulie etc.,
pentru a îmbunătăţi calitatea producţiei.

46
 Calitatea luminii, se apreciază după compoziţia spectrală a radiaţiei solare, pentru
fotosinteză fiind folosite numai radiaţii luminoase vizibile, în mod deosebit cele albastre, roşii
şi galbene.
Intensitatea luminii, este reprezentată de numărul de unităţi luminoase transmise pe
unitatea de suprafaţă într-un anumit timp. Lumina intensă, favorizează procesele de înfrăţire,
înflorire, fructificare, conferă rezistenţă la cădere, influenţează compoziţia chimică a recoltei,
aspectul comercial al fructelor şi legumelor, gustul etc.
Sunt specii de plante care preferă o intensitate mai mare (plante de lumină) cum ar fi:
porumbul, floarea soarelui, viţa de vie, cartoful, bumbacul, arahidele, sfecla etc., altele care
preferă intensitate luminoasă mai slabă (plante de umbră) cum ar fi: fasolea, trifoiul, canepa
etc.
Durata iluminării, reprezintă timpul în ore/zi şi depinde de latitudine, nebulozitate,
expoziţie, anotimp etc. În acest sens, sunt plante de zi scurtă, care fructifică la începutul
toamnei (porumb, soia, tutun, orez, bumbac, mei etc.) şi plante de zi lungă, care fructifică vara
(cereale păioase, mazăre, in lucernă, cartof, căpșun, rapită etc.).

1.3. Apa, ca factor de vegetaţie

Plantele au nevoie de apă pe tot parcursul vieţii, de la germinaţie pană la formarea
recoltei. Apa levigă agregatele solului şi participă la disocierea şi dizolvarea sărurilor minerale
formand solutia solului, care este preluată de rădăcini şi transportată până la frunze. In acest
fel, se asigură turgescenţa celulelor, menţinând plantele în poziţie erectă.
Pe langă aceste aspecte menţionate anterior, apa este necesară şi în atmosferă sub formă
de vapori. În caz de secetă atmosferică, fotosinteza este stânjenită, transpiraţia plantelor este
mai intensă, creşterea este redusă, plantele se ofilesc, producţia este mult diminuată atât
cantitativ cât şi calitativ.
În funcţie de acestea, plantele pot fi diferenţiate astfel:
- rezistente la secetă: vița de vie, pepene, mei, năut, linte, sorg, iarbă de Sudan, dughie
etc.;
- mijlociu rezistente: floarea soarelui, secară, ricin, bumbac, sparcetă, grâu, orz,
porumb, lucernă etc.;
- nerezistente: orez, soia, fasole, dovleac, cartof, trifoi, specii legumicole etc.
Dezechilibrul creat între cantitatea de apă absorbită şi cantitatea de apă eliminată prin
transpiraţie, determină procesul de ofilire, care poate fi: temporar (reversibil) şi permanent
(ireversibil).
Ofilirea temporară, se produce la orele prânzului, în perioadele caniculare, dar plantele
îşi revin în cursul nopţii sau după ploi, irigaţii etc.
Ofilirea permanentă, apare datorită insuficienţei apei în sol pe o perioadă mai
îndelungată, caz în care plantele nu îşi mai revin chiar dacă se intervine prin irigaţii în cantităţi
suficiente, recolta fiind compromisă total.
Cantitatea totală de apă absorbită de o anumită plantă pe întreaga perioadă de vegetaţie,
reprezintă consumul total de apă, care diferă in funcţie de specie. De exemplu, floarea soarelui
consumă 66 litri, cânepa 27 litri, porumbul 14 litri etc.
Cantitatea de apă necesară pentru a forma 1 g substanţă uscată, reprezintă coeficientul
de transpiraţie sau consum specific. Acesta diferă în funcţie de intensitatea şi durata vantului,
temperatura şi umiditatea atmosferică, umiditatea solului, dozele de îngrăşăminte aplicate,
durata perioadei de vegetaţie, specie, soi sau hibrid.

1.4. Aerul, ca factor de vegetaţie

47
 Aerul, este un amestec format din azot, oxigen, dioxid de carbon, amoniac, argon,
heliu, vapori de apă, particule solide etc. Pentru creştere şi dezvoltare plantele au nevoie de aer
pe tot parcursul perioadei de vegetaţie, atât la suprafaţă cat şi în sol. Între apa şi aerul din sol
există relatii antagoniste exprimate prin regimul aerohidric al solului, care este prezentat în
detaliu la cap 7.
Azotul, gaz inert, se găseşte în cantităţi imense în atmosferă, inepuizabil, care pe
suprafaţa unui ha, se găseşte în jur de 300 000 tone (30 t/m 2). În sol, azotul provine din
mineralizarea materiei organice, prin fertilizare, în urma descărcărilor electrice, în urma ploilor
sau prin schimbul de aer între sol şi atmosferă.
De asemenea, plantele leguminoase (mazăre, fasole, soia, lucernă) au capacitatea de a
fixa azotul atmosferic (cu ajutorul nodozitaţilor) în cantitate de 50-200 kg N/ha, an.
Oxigenul, element indispensabil plantelor, începand cu germinaţia seminţelor până la
formarea recoltei. Este necesar pentru respiraţia rădăcinilor, cerinţe deosebite având: orzul,
ovăzul, mazărea, cartoful, porumbul, sfecla, floarea soarelui etc. şi mai reduse: orezul, hrisca
etc., şn general plantele hidrofile.
Dioxidul de carbon, este utilizat de plante în procesul de fotosinteză, pentru producere
de biomasă, fiind absorbit prin organele verzi ale acestora. Cantitatea de CO 2 din sol este mai
mare faţă de cel atmosferic, datorită descompunerii materiei organice, respiraţiei rădăcinilor,
activităţii microorganismelor etc.
Amoniacul, se găseste în cantitaţi foarte mici în atmosferă şi mai mult în sol ca urmare a
descompunerii materiei organice, fertilizării chimice etc.

1.5. Substanţele nutritive

Au rol fundamental în nutriţia plantelor, deoarece participă alături de ceilalti factori la
realizarea producţiei agricole. În urma cercetărilor ştiinţifice, s-a stabilit că în compozitia
plantelor intră aprox. 60 de elemente chimice, mai importante fiind: carbon, hidrogen, oxigen,
azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu, sulf, fier, bor, mangan, cupru, zinc, molibden, cobalt,
clor. Dintre acestea, carbonul, oxigenul şi hidrogenul provin din aer şi apă şi reprezintă 90 %
din masa substanţei uscate a plantelor.
Sunt necesare pe toată perioada de vegetaţie a plantelor dar cu cerinţe diferite în funcţie
de specie, faza de vegetaţie, fenofază, consum specific, condiţii pedoclimatice, soi (hibrid) etc.
În functie de cerinţele plantelor, elementele nutritive sunt necesare în cantităţi mari
(macroelemente principale) azot, fosfor, potasiu, în cantităţi mai reduse (macroelemente
secundare) calciu, magneziu, sulf şi mult mai reduse (microelemente) mangan, cupru, zinc, bor,
fier, molibden, cobalt, clor.

CAPITOLUL II
BURUIENILE DIN CULTURILE AGRICOLE

Buruienile sunt considerate plante sălbatice sau cultivate care apar şi se dezvoltă în
culturile agricole. Sunt plante nedorite în culturi, care cresc şi se dezvoltă oriunde există un
substrat minim de creştere.
Apar pretutindeni (culturi agricole, fâneţe, pajişti, plantaţii pomi-viticole, parcuri,
grădini, marginea drumurilor, căilor ferate, canale de irigaţii etc. Buruienile, provin din flora
spontană şi se împart în două grupe în funcţie de locul de apariţie:
- segetale, buruieni care cresc şi se dezvoltă pe terenurile cultivate (pălămidă, costrei,
mohor, etc.);
48
 - ruderale, buruieni care cresc şi se dezvoltă pe terenuri necultivate (troscot, lobodă,
nalbă, boz etc.).
Sunt şi unele specii de buruieni foarte păgubitoare: pir gros (Cynodon dactylon), pir
târâtor (Agropiron repens) care pot să apară pe pajişti fiind considerate plante de furaj.
Anumite plante de cultură care apar în culturile de bază odată cu semănatul sau plantatul, se
numesc buruieni condiţionate. Ex: grâu în orz, secară în grâu etc.

2.1. Particularităţi biologice ale buruienilor

Buruienile au însuşiri biologice diferite comparativ cu plantele de cultură, având
capacitate de înmulţire, rezistenţă la intemperii, concurenţă mult superioară.
● Înmulţirea, particularitate biologică cea mai importantă deoarece se pot înmulţi atât
generativ (prin seminţe) cât şi vegetativ (prin porţiuni de plantă – stoloni, rizomi, drajoni); sunt
specii de buruieni care pot produce peste 1 000 000 seminţe (lobodă, ştir etc.) iar altele se pot
înmulţi vegetativ (pir gros, pir târâtor, costrei, boz etc.) sau în ambele moduri.
● Maturitatea seminţelor, oferă posibilitatea acestora de a se menţine viabile în sol, pot
germina în perioade diferite (în vegetaţie) deoarece pe aceeaşi plantă, în acelaşi timp se pot
găsi atât seminţe cât şi flori (pălămidă, ştir, mohor lat etc., cu posibilitate de răsărire pe toată
perioada de vegetaţie.
● Longevitatea seminţelor, însuşire biologică a buruienilor de a-şi păstra capacitatea şi
puterea de germinaţie un timp îndelungat; de exemplu, seminţe de laur, teişor îngropate în sol
au germinat după 38 de ani (după Duvel – SUA, citat de Budoi şi Penescu, 1996).
● Adaptabilitatea şi plasticitatea buruienilor. Adaptabilitatea buruienilor conferă
acestora posibilitatea de convieţuire cu anumite plante de cultură, de a se adapta la anumite
condiţii de mediu. Plasticitatea, se manifestă prin posibilitatea acestora de a creşte, de a se
dezvolta, de a se înmulţi în condiţii variate de mediu.
Sunt specii de buruieni care cresc în toate culturile, iar altele care cresc în anumite
culturi. De exemplu, unele îmburuienează culturile de cereale păioase (albăstrele, turiţă,
muşeţel), culturile de in (orz sălbatic), în orezării (orez sălbatic sau alte buruieni hidrofile).

2.2. Surse de îmburuienare

Principalele surse de îmburuienare a culturilor agricole sunt: solul, terenurile
necultivate, sămânţa utilizată, gunoiul de grajd, utilajele agricole etc.
Solul, constituie o imensă rezervă de seminţe care se menţin viabile o perioadă lungă şi
cu germinaţie eşalonată; după unii autori, pe suprafaţa unui ha se pot găsi până la trei miliarde
seminţe (Kott, citat de Gh. I. Şişeşti, 1958, până la 500 mil. după T. Săvulescu citat de Gh. I.
Şişeşti, 1958); în prezent, pe suprafaţa unui ha în primii 20 cm pot fi găsite sute de miliarde
seminţe (Penescu şi Ciontu, 2001).
Terenurile necultivate, marginea drumurilor, căilor ferate, canale de irigaţii, capetele
parcelelor etc., oferă buruienilor condiţii de creştere nestingherite, care pot infesta culturile
agricole din vecinătatea acestora.
Gunoiul de grajd nefermentat, care aplicat pe teren poate infesta culturile agricole. Sunt
seminţe de buruieni care îşi păstrează capacitatea de germinare chiar dacă sunt trecute prin
tubul digestiv al animalelor. De exemplu, la porci, se păstrează cca. 24 %, la bovine 23 %, la
cabaline 13 % iar la oi 11 %. (după Şişeşti, 1959 citat de Penescu şi Ciontu, 2001).
Circulaţia produselor agricole, din diferite ţări, în special cele de carantină cum ar fi:
ştir, busuioc, bătrâniş sunt de origine americană, punguliţa de origine americană, voinicica de
origine asiatică.

2.3. Căi de răspândire a buruienilor

Principalele căi de răspândire a buruienilor în ordinea importanţei lor sunt: vântul, apa,
animalele şi factorul antropic.
49
 Vântul. Seminţele multor specii de buruieni prezintă anumiţi perişori (papus) cum ar fi:
pălămidă, susai, păpădie etc. ce facilitează transportul acestora la distanţe foarte mari; altele
(ştir, ciurlan) au forma globuloasă fiind uşor spulberate de vânt şi transportate pe alte suprafeţe.
Apa, provenită din precipitaţii sau scurgeri de pe pante, poate antrena un număr
impresionant de seminţe care pot ajunge în râuri, canale etc., îşi pot păstra capacitatea de
germinaţie de la câteva luni până la câţiva ani. (44 luni la cornaci, sulfină etc.).
Animalele Unele seminţe de buruieni au organe de prindere, de agăţare sub formă de
ţepi, cârlige, ariste etc., cu ajutorul cărora se pot prinde de lâna oilor, blana animalelor fiind
răspândite la distanţe foarte mari. (cornaci, turiţă, brusture etc.). De asemenea, animalele şi
păsările pot contribui la răspândirea seminţelor prin dejecţiile lăsate pe sol.
Factorul antropic (omul), prin activităţile desfăşurate poate favoriza răspândirea
buruienilor, astfel: utilizarea la semănat a seminţelor necertificate; utilizarea de furaje infestate
cu seminţe de buruieni; efectuarea de lucrări necorespunzătoare sau neefectuate la timp;
transportul recoltei cu utilaje necorespunzătoare; necurăţarea utilajelor (cultivatoare,
combinatoare etc.) la terminarea lucrării sau când se lucrează pe mai multe parcele.

CAPITOLUL III
CLASIFICAREA BURUIENILOR

Datorită diversităţii acestora, buruienile se pot clasifica după mai multe criterii:
● din punct de vedere botanic (sistematic); în aceeaşi familie sunt încadrate specii de
buruieni cu deosebiri biologice dar asemănătoare anatomic şi morfologic. De exemplu, unele
graminee pot fi anuale (mohor, iarbă bărboasă) dar şi perene (costrei, pir) care diferă biologic;
● după locul de creştere şi dezvoltare sau după culturile pe care le îmburuienează,
buruienile pot fi: ruderale şi segetale sau se găsesc în ambele situaţii (ştirul);
● după modul de răspândire a seminţelor, se pot diferenţia astfel:
- se răspândesc prin dispozitive proprii, numite autohore (mac, ştir, lobodă, muştar);
- se răspândesc prin alte mijloace, numite alohore (păpădie, albăstrele, susai, costrei,
turiţă, cornaci, mohor etc.).
● după modul de hrănire, pot fi: autotrofe, semiparazite şi parazite.
Buruienile autotrofe, îşi sintetizează singure hrana, grupă ce încadrează majoritatea
speciilor de buruieni.
Buruieni semiparazite, care se dezvoltă în ambele moduri (autotrof sau prin haustori).
Ex. silur, graul prepelitei, dintura, clocotici etc.
Buruieni parazite, care nu posedă clorofilă ca şi celelalte grupe prezentate şi nu-şi pot
sintetiza hrana necesară decât cu ajutorul plantelor pe care le parazitează.
Deoarece majoritatea speciilor de buruieni sunt autotrofe, acestea se pot clasifica în
funcţie de: nr. de cotiledoane, durata de viaţă, cerinţe faţă de mediu etc. În funcţie de numărul
de cotiledoane, buruienile pot fi: monocotiledonate (cu un singur cotiledon, cu nervurile
paralele sau cu frunze înguste) şi dicotiledonate (cu două cotiledoane, cu nervurile ramificate,
sau cu frunza lată). În funcţie de durata de viaţă, ambele grupe pot fi anuale sau/şi perene.

3.1. Buruieni monocotiledonate

3.1.1. Monocotiledonate anuale, clasă ce încadrează buruieni cu o singură generaţie pe
an şi se înmulţesc numai prin seminţe. După perioada de germinare, acestea pot fi:

50
 - cu germinaţie primăvara timpuriu, cele care germinează şi răsar la temperaturi
scăzute, îmburuienează culturile ce se seamănă primăvara devreme dar şi pe cele semănate
toamna; Ex: ovăz sălbatic (Avena fatua), zâzanie (Lolium temulentum) etc.;
- cu germinaţie la începutul verii până toamna, care infestează culturile de prăşitoare,
legumicole, orez, plantaţii pomi-viticole, grădini, parcuri etc. Ex: meişor, mohor etc.;
- care pot ierna şi infestează atât culturile de toamnă cât şi pe cele de primăvară-vară
Ex: iarba vântului (Apera spica venti), obsiga (Bromus inermis) etc.

3.1.2. Monocotiledonate perene, reprezintă o grupă de buruieni care se pot diferenţia

astfel:
- perene cu rizomi şi/sau stoloni Ex: pir târâtor, pir gros, costrei, orez sălbatic, pipirig,
trestie, papură lată;
- perene cu bulbi Ex: ceapa ciorii, brânduşa de toamnă etc.

3.2. Buruieni dicotiledonate

3.2.1. Dicotiledonate anuale, se înmulţesc prin seminţe şi au o singură generaţie.
Datorită varietăţii acestora, buruienile dicotile anuale se grupează astfel:
- anuale efemere, cu perioadă de vegetaţie scurtă (1-2- luni) care pot îmburuiena
culturile de primăvară sau/şi toamnă. Ex: rocoină, şopârliţă, urzica moartă, flămânzică, ciocul
berzei etc.;
- care germinează primăvara timpuriu, ajung la maturitate odată cu plantele de cultură,
impurificând recoltele; Ex: cocoşei de câmp, rapiţă, muştar, alior, turiţă, troscot, ridiche
sălbatică, susai, piperul bălţii, colţii babei etc.
- care germinează în primăvară-vară, frecvente în culturile de prăşitoare. Ex: teişor,
ştir, lobodă, laur, busuioc, zârnă, cornaci, holeră etc.
- anuale care pot ierna, fiind extrem de eterogene, pot germina primăvara şi ajung la
maturitate toamna sau pot germina toamna şi ajung la maturitate anul următor. Ex: neghina,
romaniţa, albăstriţa, traista ciobanului, nemţişor de câmp, bătrâniş, macul, muşeţel, măzăriche,
punguliţă, trei fraţi pătaţi etc.
- anuale de toamnă şi bienale, având ciclul de viaţă de doi ani. Ex: scaieţi, morcov
sălbatic, sulfină, lumânărica etc.

3.2.2. Dicotiledonate perene, include o gamă largă de buruieni, fiind grupate astfel:
- cu înmulţire prin seminţe Ex: cicoare, pătlagină, păpădie, măcriş, pelin etc.;
- cu înmulţire prin seminţe şi muguri din stoloni, care îmburuienează pajişti din zone
umede. Ex: rugul, vinariţa, cinci degete, piciorul cocoşului, silnicul etc.
- cu înmulţire prin seminţe şi rizomi, specifice terenurilor ruderale, nelucrate, din zone
umede. Ex: sângele voinicului, mărul lupului, bozul, stirigoaia, urzica moartă etc.;
- cu înmulţire prin seminţe şi drajoni, extrem de păgubitoare în culturile agricole. Ex:
pălămida, volbura, susai, alior, urda vacii, lânariţă, măcriş, dragavei etc.
Buruieni semiparazite, prezintă clorofilă şi pot sintetiza singure hrana dar de regulă
preferă să se hrănească pe seama plantei parazitate, la nivel de haustori. Ex: grâul prepeliţei,
clocotici, silur, dinţura etc.
Buruieni parazite, sunt mai reduse ca număr şi pot parazita pe rădăcină sau pe tulpină.
- buruieni care parazitează pe tulpină, reprezentante fiind Cuscuta spp. Acestea atacă în
vetre, parazitând plantele cultivate, foarte diferite: legume, trifoi, lucernă, soia, cartof, sfeclă
etc.;
- buruieni parazite pe rădăcină, reprezentative fiind speciile de Orobanche (lupoaia),
plante fără clorofilă, de culoare brun-albăstruie. Acestea parazitează plantele de floarea
soarelui, tutun etc.

51
 CAPITOLUL IV
COMBATEREA BURUIENILOR

Datorită particularităţilor biologice foarte diferite ale acestora (înmulţire, vitalitate,

adaptabilitate etc.), diversitatea condiţiilor pedoclimatice, buruienile se combat foarte greu şi
cel mai adesea parţial. Însă, prin aplicarea combinată a mai multor metode atât preventive cât şi
curative se poate asigura distrugerea în totalitate a acestora.

4.1. Metode preventive (de prevenire a apariţiei buruienilor)

Aceste măsuri au o mare importanţă pentru practica agricolă deoarece este mai uşor a se
preveni apariţia buruienilor decât distrugerea acestora. Principalele metode preventive se referă
la:
● rotaţia culturilor, o metodă recomandată, eficientă care se realizează fără cheltuieli
suplimentare; prin practicarea monoculturii (opus rotaţiei), buruienile se înmulţesc, se
favorizează apariţia de boli şi dăunători;
● folosirea îngrăşămintelor, stimulează creşterea plantelor de cultură dar şi a
buruienilor; dacă buruienile sunt distruse prin diferite metode înainte, concomitent sau după
semănat, plantele de cultură avansează în vegetaţie şi stânjenesc apariţia şi creşterea
buruienilor care răsar ulterior;
● aplicarea amendamentelor, corectează reacţia (pH-ul solului) ce poate fi total
improprie pentru anumite buruieni, deoarece unele preferă soluri cu pH acid (coada calului,
măcriş, piciorul cocoşului etc.) altele preferă soluri cu pH alcalin (limba peştelui, peliniţă, iarba
sărată etc.);
● semănatul raţional, constă în pregătirea corectă a patului germinativ şi respectarea
epocii şi densităţii la semănat;
● curăţirea materialului de semănat sau plantat, prin utilizarea selectoarelor, a
maşinilor de decuscutat, trioare etc., în funcţie de proprietăţile seminţelor de buruieni sau ale
plantelor de cultură;
● pregătirea raţională a gunoiului de grajd, acesta fiind considerat o sursă de
îmburuienare a culturilor, deoarece poate conţine seminţe de buruieni care îşi menţin
capacitatea de germinare chiar dacă sunt trecute prin tubul digestiv al animalelor sau provin din
aşternut şi chiar din raţia de fân administrată;
● distrugerea focarelor de infestare cu seminţe de buruieni, marginile drumurilor,
căilor ferate, perdelelor de protecţie, taluzurile digurilor, canalelor de irigaţie, a stânelor etc.;
● curăţirea apelor de irigat, deoarece numeroase seminţe de buruieni plutesc la
suprafaţa apei şi îşi pot păstra capacitatea de germinaţie un timp îndelungat (8-44 luni); pentru
aceasta, se recomandă: decantoare, traverse, site pentru a separa sau opri seminţele de
buruieni;
● evitarea răspândirii seminţelor prin intermediul animalelor, aşa cum s-a prezentat
anterior, prin păşunat raţional, pe parcele etc.;
● recoltarea la timp şi corect a culturilor, deoarece prin întârzierea recoltatului o mare
parte a buruienilor ajung la maturitate, se scutură infestând terenurile agricole;
● organizarea serviciului de carantină, care are rolul de a controla materialul de
semănat sau alte produse de import.

4.2. Metode curative (de distrugere totală a buruienilor)

Aceste metode prezintă anumite avantaje deoarece combat toate speciile de buruieni
apărute sau unele în curs de răsărire, se realizează anumite lucrări de pregătire a patului
germinativ, lucrări de întreţinere etc. Totodată, aceste metode prezintă şi unele dezavantaje cum
ar fi: consum de energie (combustibil), pot deteriora structura solului sau pot determina tasarea

52
solului cu consecinţe negative asupra regimului aerohidric din sol şi implicit asupra creşterii şi
dezvoltării plantelor.
4.2.1. Metode agrotehnice
Principalele măsuri agrotehnice sunt considerate următoarele:
- lucrările solului, (aratul, grăpatul, cultivaţia, lucrarea cu freza etc.) distrug buruienile
în vegetaţie precum şi pe cele ce urmează să apară;
- plivitul buruienilor, este o lucrare manuala ce se execută de regulă în grădini, parcuri,
pe pajişti, gazon etc., unde nu se poate interveni prin alte metode;
- prăşitul cu sapa, lucrare prin care se elimină buruienile de pe direcţia rândurilor de
plante prăşitoare (porumb, fl. soarelui), în jurul pomilor, butucilor de vie etc.
- cositul buruienilor, care se poate efectua manual sau mecanic, pe pajişti, marginea
drumurilor, locurile virane etc.; sunt însă specii de buruieni cu rozetă sau tulpină joasă ce nu
pot fi combătute prin cosit (păpădie, pir, troscot, măcriş etc.);
- inundarea, mai puţin practicată la noi în ţară, însă se recomandă îndeosebi în orezării
în vederea distrugerii mohorului lat;
- mulcirea (acoperirea solului cu diferite materiale), cu rolul de a stânjeni apariţia şi
creşterea buruienilor (pir gros, pir târâtor, albăstrele etc.) reduce evaporarea apei din sol;
- arderea cu flacără, o metodă foarte puţin utilizată şi nerecomandată în ultimul timp,
deoarece se consumă mult combustibil, greu de aplicat si fara rezultate spectaculoase.
4.2.2. Metode biologice
Această metodă constă în utilizarea unor duşmani naturali (rozătoare, raţe, gâşte,
insecte, melci etc.). Poate fi eficientă pe suprafeţe mari (pajişti, canale de irigat) inaccesibile
altor metode. Nu poate fi recomandată pentru combaterea buruienilor din anumite culturi.
4.2.3. Metode chimice
Metodele chimice se refera strict la aplicarea erbicidelor care se desfăşoară după un
plan riguros, în care se cere sau se recomandă, urmatoarele: respectarea rotaţiei; cunoaşterea
structurii culturilor; stabilirea amestecurilor de erbicide cu acţiune selectivă şi sensibilitate
maximă.

CAPITOLUL V
ERBICIDELE SI TEHNICA APLICĂRII ACESTORA

Erbicidele sunt substanţe chimice sintetizate pentru a distruge buruienile, fără a afecta
plantele de cultură, acţiunea distructivă a acestora fiind selectivă. Au o mare importanţă pentru
agricultură deoarece se aplică uşor şi rapid, distrug o gamă largă de buruieni, costurile fiind pe
deplin justificate.
Utilizarea erbicidelor prezintă mai multe avantaje, după cum urmează:
- se pot erbicida suprafeţe mari într-un timp scurt, înlocuind forţa de muncă manuală;
- datorită eficienţei acestora, pot fi înlocuite 2-3 praşile manuale sau mecanice;
- sunt aplicate în special la culturile neprăşitoare, unde accesul cu utilaje mecanice este
exclus (limitat);
- sunt foarte utile în perioade ploioase cand nu se poate interveni prin prăşit;
- pot fi aplicate în complex cu tratamentele fitosanitare, costurile fiind justificate;

5.1. Clasificarea erbicidelor

Datorită complexităţii acestora, erbicidele se clasifică după mai multe criterii.
● după epoca de administrare

53
 - înainte de semănat, (ppi – preemergent cu încorporare), în cazul erbicidelor volatile
(Treflan, Diizocab etc.) care se încorporează la 8-10 cm şi nevolatile (Lasso, Dual etc.) ce se
încorporează la 1-5 cm;
- după semănat, dar înainte de răsărirea culturii (preemergent);
- în vegetaţie (postemergent), aplicate la majoritatea plantelor de cultură.
● după forma de prezentare
- soluţii concentrate (SC), amestec fizic, omogen a două sau mai multe substanţe;
- concentrat emulsionabil (CE), dizolvat în ulei şi amestecat cu apă;
- pudră umectabilă sau muiabilă (PU), cu solubilitate scazută în apă sau ulei;
- pastă (CS), format dintr-un erbicid solid diluat în alt lichid (apă), cu aspect vascos;
- granule dispersabile (DF), sub formă de granule care se dizolvă în apă;
- granule, cu eliberarea totală a erbicidelor;
● după gradul de toxicitate, care se exprimă în mg/kg corp viu şi se apreciază după
doza letală (DL 50)
- grupa I, extrem de toxice, la care DL 50 este sub 50 mg/kg, inscripţionate cu rosu;
- grupa II, puternic toxice, la care DL 50 este de 50-200 mg/kg, inscripţionate cu verde;
- grupa III, moderat toxice, la care DL 50 este de 200-1000 mg/kg, inscripţionate cu
albastru;
- grupa IV, slab toxice, la care DL 50 este de peste 1000 mg/kg, inscripţionate cu negru;
● după modul de actiune
- de contact, acţioneaza asupra organelor plantei care sunt atinse;
- sistemice, ajung pe plante fiind preluate de toate organele, pană la radacini;
- reziduale, aplicate pe sol, fiind preluate de rădăcini (după germinare – radicelă).
● după selectivitate
- selective, care distrug anumite specii sau familii de buruieni;
- neselective sau cu acţiune totală, distrug orice plantă verde cu care vine în contact
(Gliphosat, Roundup, Basta, Reglone, Arsenal etc.).

CAPITOLUL VI
LUCRĂRILE SOLULUI

Lucrările solului sunt intervenţii mecanice sau manuale care se execută atât pentru
mobilizarea solului pe diferite adâncimi în funcţie de cultura ce urmează a fi înfiinţată cât şi
pentru pregătirea patului germinativ şi întreţinerea culturilor.
Principalele lucrări ale solului sunt: aratul, desfundatul, grăpatul, cultivaţia, tăvălugitul,
trasarea de brazde sau coame, lucrarea cu freza sau cizelul etc. În urma acestor lucrări, se
realizează în sol procese de afânare, mărunţire, întoarcere, omogenizare, nivelare, tasare,
modelare etc., în funcţie de scopul urmărit.
Aratul, reprezintă lucrarea de bază a solului, prin care se execută mai multe operaţii în
acelaşi timp (tăiere, desprindere, ridicare, întoarcere, mărunţire) a stratului superior al solului
(brazda).
La plantele de câmp, arătura se execută de regulă odata pe an, la plantele bienale la doi
ani, la cele perene la 3-6 ani, iar la culturile succesive chiar şi de două ori în acelaşi an.
Înainte de începerea lucrării, se stabileşte direcţia şi metoda de arat, se jalonează prima
brazdă, se delimitează zonele de întoarcere, se marchează eventualele obstacole (hidranti,
canale etc.), se pregătesc agregatele (reglajele plugurilor, grapelor etc.).
Arătura executată corect, reduce/uşurează celelalte lucrări ce urmează a fi executate. În
medie, solul cântăreşte pe adâncimea de 1 cm şi suprafaţa unui ha circa 125-130 t fiind necesar

54
1l de motorină, deci, pentru cele 9,4 mil. ha de teren arabil sunt necesare 9400 t motorină,
numai pentru arat la 1 cm.
În funcţie de adâncimea de lucru, arătura poate fi:
- arătura superficială – 15 -18 cm,
- arătura normală - 18-20 cm
- arătura adâncă - 21 - 30 cm;
- arătura foarte adâncă - 31 - 40 cm.
În funcţie de felul plugului, arătura poate fi:
- cu plug obişnuit (cu cormană), brazdele fiind răsturnate pe partea dreaptă, unde se pot
deosebi: cu cormană cilindrică, elicoidală sau culturală (cele din dotarea exploataţiilor din ţara
noastră).;
- cu plug cu antetrupită, prevăzut cu o trupiţă mai mică înaintea celei propriu-zise, care
răstoarnă brazda în doua faze; este folosit mai rar, deoarece consumul de carburant este mai
mare, terenul trebuie să fie curat de buruieni etc.;
- arătura cu subsolaj, executată cu plugul obişnuit prevăzut cu scormonitor, care
afanează suplimentar stratul subarabil, distrugand hardpanul;
- arătura cu plugul reversibil, recomandată pe terenurile situate în pantă, care se
execută pe direcţia curbelor de nivel, dar şi pe cele plane;
- arătura cu plug prevăzut cu discuri, mai puţin practicată la noi în ţară, recomandată pe
soluri grele, compacte, scheletice sau pe suprafeţe defrişate;
- arătura cu plug fără cormană, utilizat şi recomandat din ce în ce mai mult deoarece
prezintă unele avantaje benefice: reduce consumul de carburant, se conservă apa din sol, creşte
productivitatea etc.; lucrează pe principiul scarificatorului, care doar afanează şi creează fisuri
în masa solului, agregatele nu mai sunt expuse la aer, evaporaţia fiind mult diminuată.
Aspecte privind executarea arăturii la SC Agrol MCS Buzău, cu tractorul Lamborghini
în agregat cu plugul reversibil M 350. (fig. 5.1.).
În prezent, în exploataţiile din ţara noastră, se încearcă înlocuirea arăturii cu afânarea
utilizând scarificatorul deoarece este mult mai economic, are o productivitate mai bună prin
faptul că lățimea de lucru este mai mare comparativ cu arătura, se creează fisuri în masa solului
prin care circula mai ușor apa şi aerul, se elimină formarea hardpanului, mobilizează solul pe
adancime mai mare şi cel mai important, se conservă apa în sol. Utilizând scarificatorul, solul
este mai putin expus la aer, spre deosebire de arătura unde brazda este rasturnată şi expusă
razelor solare şi vântului.

Afânarea, se execută cu subsolierul, cizelul sau scarificatorul la adâncimi de 40-60-80

cm, fără întoarcerea brazdei.
Cizelul, mobilizează solul pe toată suprafaţa terenului. Piesele active sunt dispuse pe
trei randuri, pentru a preveni înfundarea acestora atunci cand solul este umed sau terenul este
acoperit cu resturi vegetale. Poate lucra direct în mirişte, în agregat cu tractoare de minim 65
CP. Se recomandă doar pe terenuri ce necesită ameliorare (tasate, cu exces de umiditate, panta
sa fie ≤ 15 % etc.) deoarece costul lucrării este destul de ridicat.
Scarificatorul, se foloseste cu precădere pentru ameliorarea solurilor tasate, greu
permeabile, afectate de exces de umiditate stagnantă, cu urmatoarele avantaje:
- creşte permeabilitatea pentru apă şi aer a solului, unde se creează un regim aerohidric
favorabil, benefic şi pentru microfauna solului;
- favorizează acumularea apei în sol pe adâncime mult mai mare şi se reduc scurgerile
de suprafată;
- creşte mobilitatea fosforului şi potasiului, ameliorarea pH-ului;
- creşte potenţialul agroproductiv al solurilor prin stimularea sau îmbunătăţirea altor
procese.

55
 Subsolierul (scormonitorul), lucrează în acelaşi mod ca şi cele menționate mai sus,
având aceleaşi consecinţe favorabile asupra solului.
Desfundarea, este arătura cu întoarcerea brazdei la adâncimi foarte mari de 50-80 cm,
care se execută în vederea înfiinţării plantaţiilor pomi-viticole sau pentru ameliorarea
crovurilor sau terenurilor compacte, greu permeabile; se execută cu pluguri balansiere în
agregat cu tractoare de mare putere sau pe șenile (S 1500).
Grăpatul, se execută pentru mobilizat, afânat, măruntit, nivelat solul la suprafaţă pe
adâncimea de 3-12 cm chiar 18 cm în cazul grapelor grele cu discuri, în vederea pregătirii
patului germinativ, distrugerea buruienilor răsărite sau în curs de răsărire, încorporarea
îngrăşămintelor chimice şi/sau pesticidelor, distrugerea crustei, aerisirea stratului superior al
solului la unele semănături, distrugerea muşuroaielor pe pășuni etc.
Există mai multe tipuri de grape, care pot fi diferenţiate după mai multe criterii:
● după felul organelor active: cu discuri, cu colţi reglabili sau/şi rigizi, stelate, rotative,
elicoidale, cu lanţuri;
● după greutatea acestora: uşoare, semiuşoare şi grele;
● după mişcarea organelor active: tarate sau rulate;
● după tipul de tracţiune: purtate, semipurtate sau tractate.
Cultivaţia, este o lucrare intermediară între arătură şi grăpare ce se execută la
adâncimea de 5-10 cm, uneori 15 cm sau chiar 40 cm în cazul utilizării cizelului. Cultivatoarele
pot fi utilizate pentru:
- prăşit (cultivaţie parţială), deoarece lucrează doar suprafaţa dintre rândurile de plante,
la adâncimea de 4-10 cm;
- întreţinerea arăturii de vară (cultivatie totală), menţinând terenul curat de buruieni;
- deschiderea de rigole în vederea udării pe brazde sau biloane, utilizat ca și rariţă;
- scarificarea păşunilor şi fâneţelor, pentru a stimula regenerarea plantelor;
- prăşit şi îngrăşare suplimentară, atunci când la fiecare secţie de praşit se ataşează şi
distribuitori de îngrăşăminte chimice.
Tăvălugitul, lucrare ce se execută pentru aşezarea (tasarea) stratului superficial de sol
din zonele secetoase sau pe terenuri intens lucrate, înainte sau după semănat pentru a pune
sămânţa în contact cu solul; se folosesc tăvălugi inelari sau netezi în funcţie de cultură şi scopul
lucrarii; este o lucrare ce se execută mai rar, în special la înfiinţarea culturilor cu seminte mici
(lucernă, rapită, muştar etc.).
Tăvălugii pot fi lestaţi cu greutăţi suplimentare prin umplere cu nisip sau apă (cei
netezi) sau prin adaugare de materiale grele (cei inelari). Greutatea acestora diferă de la 1230
kg (fără lestare) până la 3000 kg (cu lestare).
Calitatea lucrării diferă în funcţie de umiditate şi textura solului, de diametrul
tăvălugilor şi de viteza de deplasare (de lucru).
Viteza de deplasare este de 3-7 km/h. La viteză mare, tasarea este mai slabă dar solul se
marunteşte mai bine şi invers.
Nivelarea, lucrare obligatorie în orezării, care necesită o pantă foarte mică şi uniformă
dar şi la alte culturi (lucernă, rapiţă, sfeclă, legume etc.), conferind anumite avantaje cum ar fi:
- se reduce suprafaţa de evaporare şi deci conservarea apei în sol;
- apa fie din irigaţii fie din precipitaţii va fi uniform distribuită pe suprafaţa solului,
evitandu-se băltirile;
- încorporarea seminţelor la aceeaşi adâncime ceea ce conduce la o răsărire uniformă a
culturii;
- toate lucrările mecanice premergătoare vor fi de calitate (randuri drepte, praşit în
siguranţă, fără a taia plantele etc.);
Lucrarea cu freza, se execută pentru mărunţire, omogenizare şi pregătirea terenului în
vederea semănatului. Se execută rapid, poate înlocui o gamă largă de maşini agricole. Frezele
agricole pot fi utilizate şi pe teren nearat, înlocuind arătura superficială.
56
 Piesele active sunt sub formă de cuţite îndoite, dispuse alternativ pe mai multe discuri şi
lucrează la turaţie de 170-300 rot/min. Cuţitele sunt protejate de o carcasă din tablă de care se
lovesc agregatele solului, lăsandu-l nivelat şi măruntit.
Lucrarea cu combinatorul, foloseşte o maşină complexă (combinator), echipată cu
vibrocultor, grapă cu colţi rigizi, grapă elicoidală rotativă, tăvălug inelar, executând
concomitent mai multe operaţii. Se foloseşte la pregătirea patului germinativ, pentru o mai
bună măruntire, nivelare şi chiar tasare uşoară a solului în vederea semănatului, realizandu-se
economie de carburant până la 40 %.

CAPITOLUL VII
NOŢIUNI DESPRE ASOLAMENTE

Se cunoaşte faptul că producţia oricărei culturi scade dacă anul următor se cultivă pe
aceeaşi suprafaţă de teren şi creşte dacă se cultivă pe alte suprafeţe de teren cu condiţii pedo-
climatice asemănătoare sau identice.
În ţara noastră au fost înfiinţate asolamente în 1928 în cadrul ICAR dar s-au întrerupt
datorită comasărilor. În prezent, se experimentează la ICCPT Fundulea - 49 ani, Şimnic - 58
ani, M. Domnească - 35 ani, Aldeni (Buzău) - 46 ani (pe terenuri situate în pantă).
Asolamentul, este cea mai importantă măsură agrotehnică de menţinere şi sporire a
fertilităţii solului, de combatere a bolilor, dăunătorilor şi buruienilor, sporirea eficacităţii
celorlalte măsuri agrofitotehnice, pentru obţinerea producţiilor calitative şi cantitative cu
cheltuieli minime. Este principala măsură de planificare şi organizare a activităţii din
exploataţie. O măsură rentabilă ce nu necesită investiţii speciale ci se bazează doar pe
priceperea fermierului (managerului).
Pentru ca asolamentul unei exploatatii să fie corect întocmit, se ţine seama de anumite
reguli, cerinţe sau criterii, dupa cum urmează:
Criterii naturale (obligate), cu referire la condiţiile orografice ale zonei (clima, sol,
relief, rocă, ape freatice şi stagnante) şi care impune structura culturilor, măsurile agrotehnice
ce urmează a fi efectuate etc.
De exemplu, pe soluri nisipoase (psamosoluri sau aluviosoluri) se recomandă legume
rădăcinoase sau/şi alte plante cu sistem radicular bine dezvoltat, profund, în timp ce pe
salsodisoluri (soluri sărăturate) se recomandă orez, iarbă de Sudan, ricin, plante medicinale
(muşeţel, coriandru, fenicul etc.).
Criterii economico-organizatorice, condiţionate de economia de piaţă, reţeaua de
drumuri, forţa de munca disponibilă în zonă, mijloace mecanice, existenţa fabricilor de zahăr,
ulei, conserve etc., distanţa faţă de centrele gospodăresti, posibilităţile de valorificare a
producţiei etc.
Criterii agrobiologice, care se referă la cerinţele plantelor, la întocmirea rotaţiei în
funcţie de particularităţile biologice ale acestora.
De exemplu,
- după praşitoare, se recomandă cereale păioase care nu combat buruienile dar refac
structura solului;
- plante mari consumatoare de elemente nutritive (sfecla, fl. soarelui) alternează cu
plante care au consum redus (cereale păioase);
- după specii mari consumatoare de apă (fl.soarelui, lucerna, sfecla, cânepa) se
recomandă specii cu consum mai redus (sorg, păioase etc.);
- datorită unor boli şi dăunatori comuni, se evită alternarea culturilor: grâu si orz, rapită
şi varză, soia şi fl. soarelui, mazărea şi inul etc.
- după leguminoase care lasă solul îmbogăţit în azot, (lucernă, mazăre, fasole, soia) se
recomandă să alterneze cu păioase, care au un consum mai redus;
57
 - timpul ramas de la recoltarea plantei premergătoare şi cel rămas până la înfiinţarea
culturii postmergatoare, prin mobilizare şi mărunţire, fertilizare etc.

7.1. Noţiuni (denumiri) în cadrul asolamentelor

Principalele noţiuni din cadrul asolamentelor sunt: sola, rotaţia culturilor, monocultura,
cultura repetată, asolamentul, structura culturilor, sola combinată, schema de rotaţie, cultura
succesivă etc.
Sola, reprezintă o suprafaţă de teren, cu sol cât mai omogen pe care se cultivă una sau
mai multe plante (cultură). Este delimitată de drumuri sau restricţii obligate (fir de vale, căi
ferate, autostrazi etc.). Optim pentru o fermă ar fi 4-6 sole care pot fi împărţite în 2-3 parcele.
Rotaţia culturilor, reprezintă ordinea (succesiunea) de cultivare a plantelor în timp, pe
o solă. Rotaţia se prezintă prin numere (ordinea fiecărei culturi), astfel: 1. soia; 2. grâu de
toamnă; 3. fl-soarelui; 4. orz de toamnă; 5. porumb boabe.
Durata rotaţiei, reprezintă nr. de ani pentru ca o cultură să revină pe acelaşi loc. De
regulă, durata rotaţiei corespunde cu nr. de culturi din rotaţie.
Planta premergătoare, este cea care a fost cultivată în anul precedent pe o anumită
solă.
Monocultura, este o practică opusă rotaţiei; cultivarea unei singure plante mai mulţi ani
pe acelaşi loc (solă) cel puţin cât durează rotaţia; efectul monoculturii – oboseala solului.
Cultura repetată, cultivarea aceleiaşi plante pe aceeaşi solă 2-4 ani consecutiv, fără a
depăşi durata rotaţiei.
Verigă a rotaţiei, se referă la două culturi care se succed într-o rotaţie: grâu şi porumb;
soia şi grâu; fl-s. şi grâu.
Asolamentul, reprezintă împărţirea terenului unei exploataţii (ferme) în câteva sole şi
practicarea aceleiaşi rotaţii a culturilor pe fiecare solă; rotaţia culturilor în timp şi spaţiu. Pentru
a nu se confunda asolamentul cu rotaţia, se poate reţine expresia: Asolamentul fermei are 4
sole şi următoarea rotaţie a culturilor: 1. soia; 2. grâu; 3. fl-s.; 4. porumb.
Structura culturilor, reprezintă ponderea ocupată de fiecare cultură din suprafaţa totală
a asolamentului.
Ex: asolamentul cu 4 sole are supr. totală de 100 ha - grâul ocupă 25 % din structura
culturilor.
Solă combinată (mixtă), atunci când sola este cultivată cu două sau mai multe culturi,
dar culturile să fie din aceeaşi grupă: agrotehnic sau/şi biologic. Ex: mazăre- fasole-soia; grâu-
orz; sfeclă-cartof; porumb-sorg etc.
Tip şi schemă de rotaţie Există două situaţii: când culturile se prezintă concret într-o
rotaţie – tip; când se prezintă numai grupele de culturi – schemă.
Cultura succesivă, atunci când în acelaşi an, pe aceeaşi solă se obţin două culturi. Ex:
orz şi porumb boabe; mazăre şi sorg; borceag şi porumb siloz etc.

7.2. Clasificarea asolamentelor

In funcţie de nr. solelor, asolamentele pot fi:
Asolamente de scurtă durată (de 2-4 ani)
Asolamentul de 2 ani sau de două sole (bienal), este cel mai simplu şi mai întâlnit în
prezent în agricultura privată. Ex: grâu-porumb, determinat de ponderea mare a celor două
culturi.
Asolamentul de 3 ani (trienal), care cuprinde trei sole simple sau combinate.
Ex: 1. leguminoase boabe; 2. cereale toamnă; 3. porumb.
Asolament de 4 ani, care cuprinde 4 sole simple sau combinate.
Ex: 1. leguminoase boabe; 2. cereale toamnă; 3. porumb. 4. cereale toamna.
Asolamente de lunga durata (peste 5 ani)
58
 Asolamentele de 5 ani, permit cultivarea unui nr. mare de specii de plante, cu
posibilitatea de a fi cultivate şi alte specii care nu se autosuportă, se combat mai bine
buruienile, bolile şi dăunătorii, pot fi cultivate loturi semincere etc.
Ex: 1. leguminoase boabe; 2. cereale toamnă; 3.porumb; 4. cereale toamnă; 5. porumb.
Asolamentele de 6 ani, se întocmesc şi se urmăresc cu dificultate. Cele mai raţionale
sunt de 3-5 ani. De regulă, se evită asolamentele lungi de 8-10 ani, cu posibilitatea de a întocmi
două asolamente de 4-5 sole (ani).
In funcţie de structura culturilor, asolamentele pot fi:
Asolamente agricole sau de câmp, care compun numai plante de câmp:
- cereale păioase (grau, orz, ovăz, secară, triticale, mei);
- prăşitoare (porumb, sorg);
- plante tehnice (fl-soarelui, tutun, ricin, sfeclă etc.);
- tuberculifere (cartof);
- leguminoase boabe (mazăre, fasole, soia).
Având în vedere tradiţia şi condiţiile pedoclimatice din ţara noastră, aceste asolamente
ocupă cele mai mari suprafeţe, ponderea fiind ocupată de grâu, porumb, orz, fl.-soarelui, cartof,
ovăz, soia, rapița, coriandru etc.
Asolamente furajere, care se organizează în exploataţii cu sector zootehnic dezvoltat şi
furajele obţinute (porumb boabe, porumb siloz, ovăz, fan, masă verde etc.) nu acoperă
necesarul din balanţa furajeră.
Acestea furnizează, masă verde, rădăcinoase, bostănoase, sfeclă furajeră etc., ce vor fi
folosite în hrana animalelor alături de produsele secundare (paie, coceni, vreji, etc.).
Asolamentele furajere pot fi: de fermă, care se organizează în jurul fermei, obţinându-se
un volum mare de furaje şi de pajisti sau de pasune, care pot fi organizate mai la distanţă, unde
se obţine un volum mai redus.

7.3. Importanţa asolamentului

Prin practicarea asolamentului beneficiem de numeroase avantaje fără costuri
suplimentare, doar printr-o mai bună organizare şi planificare a producţiei.
Influenţa asolamentului asupra proprietăţilor fizice, chimice şi biologice ale solului.
Prin alternarea culturilor, diferă modul de executare a lucrărilor solului (gama de
maşini, adancimea de lucru etc.), modificand în sens favorabil însuşirile fizice ale solului
(densitate aparentă, porozitate totală, grad de tasare, stabilitate hidrică a agregatelor etc.).
Consumul de apă şi elemente nutritive este diferit în funcţie de cultura premergătoare. Plante
mari consumatoare: porumbul, floarea soarelui, sfecla etc., trebuie să alterneze cu plante cu
consum mai redus de apă şi elemente nutritive (cereale păioase, mazăre, in, rapită).
Activitatea microorganismelor este mult influenţată prin respectarea rotaţiei culturilor,
realizându-se un schimb cationic echilibrat, cu consecinţe favorabile şi asupra reacţiei solului.
Prin alternarea de specii bune protectoare (ierburi perene, cereale păioase etc.) cu altele
mai slab protectoare (porumb, floarea soarelui, sfeclă) se realizează o reducere a proceselor de
eroziunea solului.
Influenţa asupra combaterii buruienilor, bolilor si daunatorilor
Combaterea buruienilor, bolilor şi dăunatorilor se realizează în mod eficient şi fără
costuri suplimentare prin alternarea plantelor prăşitoare (care combat buruienile dar
deteriorează structura solului) cu plante neprăşitoare (care favorizează apariţia buruienilor dar
refac structura). Sunt plante care au boli comune (floarea soarelui şi soia) care nu trebuie să
urmeze una după cealaltă sau să revină pe aceeaşi solă decat dupa 5-6 ani.
Diferiti agenti patogeni şi dăunători sunt adaptaţi să trăiască pe anumite specii de
plante. Frecvenţa atacului creşte progresiv în cazul monoculturii, deoarece bolile se transmit de
la an la an prin resturile vegetale iar dăunătorii pot ierna în sol în diferite stadii de dezvoltare.

59
Prin alternarea culturilor se creează dezechilibre în biologia acestora reducandu-se considerabil
gradul de infestare.
În experientele de la ICCPT Fundulea, la cultura porumbului în monocultură, nr. de
indivizi de răţişoară (Tanymecus) a fost de 40 exemplare/m 2, spre deosebire de asolamente
unde au fost 6 exemplare/m2.
De asemenea, atacul de mană (Plasmopara helianthi), a fost mult diminuat în cazul
asolamentelor de 2-5 ani, comparativ cu monocultura.
Influenţeaza pozitiv nivelul producţiei (cantitativ dar şi calitativ)
În experienţele de la Simnic - Dolj, la cultura grâului, s-au obținut sporuri de producţie
de 10-80 % în cazul asolamentelor (6000 kg/ha) faţă de monocultură (3500 kg/ha.).
La ICCPT Fundulea, în experienţele de lungă durată (5-6 ani), s-a evidenţiat un conţinut
mai ridicat de ulei în seminţele de floarea soarelui (> 2%), iar la sfecla pentru zahăr s-au
inregistrat sporuri de 1700-2000 kg/ha şi peste 2 % continutul de zahăr.
Creşte eficienţa economică şi energetică din agricultură
Pentru a stabili eficienţa economică a unor asolamente comparativ cu monocultura, s-au
luat în calcul rata profitului (%) şi costul de producţie (lei/kg).
Tot în cazul asolamentelor, se asigură folosirea judicioasă a forţei de muncă, a
mijloacelor mecanice, se atenuează varfurile de campanie etc.
În concluzie, monocultura trebuie evitată pe cât posibil, pentru a beneficia de avantajele
asolamentului şi dezavantajele monoculturii.

7.4. Reguli ce trebuie respectate la întocmirea rotaţiei culturilor

În funcţie de particularităţile biologice şi agrotehnice, fiecare plantă de cultură are o
anumită influenţă asupra fertilităţii solului, lăsându-l într-o stare culturală mai mult sau mai
puţin favorabilă. Ordinea de cultivare a plantelor în rotaţie, este conditionata de:
Consumul de substanţe nutritive; sunt plante la care sistemul radicular pătrunde adânc
în sol (floarea soarelui, porumb, sfeclă) iar altele explorează numai stratul superficial (mazare,
cereale paioase etc.). (fig. 6.1).
Consumul de apă; unele plante precum fl-soarelui, lucerna sunt mari consumatoare de
apă, motiv pentru care se recomandă udare de aprovizionare sau recomandarea anumitor specii
rezistente la secetă sau care sa fie semănate în primăvară, după ce rezerva de umiditate se
reface în perioada de iarna;
Influenţa asupra însuşirilor fizice ale solului; se modifică în sens favorabil densitatea
aparentă, porozitatea totală, stabilitatea hidrică a agregatelor solului.
Protecţia împotriva eroziunii; cu cât solul este mai bine acoperit cu vegetatie, cu atât
este mai puțin predispus proceselor de eroziune.
Bilanţul substanţei organice din sol; pe seama resturilor vegetale rezultate de la
vegetaţia ierboasă se acumulează o cantitate mare de materie organică şi pe adâncime
apreciabilă;
Combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor; datorită alternanţei dintre culturi şi
cerinţelor diferite ale acestora, sunt distruse inevitabil şi daunatorii, bolile şi buruienile.
Suportabilitatea, este evidentă la culturi din aceeaşi familie care pot avea boli şi
daunatori comuni iar cerinţele faţă de elementele nutritive precum şi lucrările solului sunt
diferite.
Perioada de timp dintre două culturi care se succed, trebuie sa fie suficientă deoarece
solul trebuie mobilizat, mărunţit, semănat etc., iar cultura ce urmează a fi înfiinţată trebuie să
fie bine încheiată, pentru a rezista peste iarna. Ex: sfecla – grau.
Oboseala solului, apare în cazul monoculturii afectand toti indicatorii solului.

60