Capitolul 1: Mythos - intro

O mare contribuţie la succesului unui joc îl are firul epic care stă la baza acestuia. Uneori, poveştile sunt atât
de interesante încât, pe baza lor, apar diferite romane sau filme. Totuşi, unele poveşti trec chiar şi de
această barieră... Un excelent exemplu în acest sens este universul Warcraft pentru care a fost creată o
adevărată mitologie alternativă care să explice evenimentele din joc. Pe parcurs vă vom prezenta
evenimentele care au avut loc în universul imaginar Warcraft, începând cu momentul creării acestuia in 5
capitole: Mythos, The New World, The Doom of Draenor, Alliance And Horde, Return Of The Burning Legion.

Capitolul 1: Mythos, cuprins:

1.Titanii si Crearea Universului

2.Sargeras si Tradarea

3.Zeii Vechi si Crearea Azeroth-ului

4.Sarcinile dragonilor zburători

5.Lumea trezindu-se si Fantana Eternitatii

6.Războiul Strămoşilor

7.Distrugerea Lumii (translate by Kamses)

8.Muntele Hyjal si darul lui illidan (translate by Kamses)

9.Copacul Lumii si Visul de Emerald (translate by Kamses)

10.Exilul Elfilor Înalţi

11.Santinelele şi lunga veghe

Mythos: Titanii si Crearea Universului

Capitolul 1: Mythos

Titanii si Crearea Universului (O: The Titans and the Shaping of the Universe)

Nimeni nu ştie cu exactitate cum a început existenţa Universului. Unii susţin că a avut loc o catastrofală explozie
cosmică care a trimis un număr infinit de limi învârtindu-se în vastitatea Marelui Întuneric - lumi care vor susţine într-o
zi forme de viaţă de o minunată şi teribilă diversitate. Alţii consideră că Universul a fost creat ca un întreg de către o
entitate atotputernică. Deşi orginile exacte ale acestui Univers haotic rămân nesigure, ştim cu siguranţă că a apărut o
rasă de fiinţe puternice al căror scop era să aducă stabilitatea pe diferitele lumi pentru ca fiinţele care vor călca pe
urmele lor să aibă un viitor asigurat.

Titanii colosali, zei cu piele metalică din cele mai îndepărtate colţuri ale cosmosului, au explorat nou-născutul Univers
şi au început să lucreze pe lumile pe care le întâlneau. Ei au transformat lumile ridicând munţi uriaşi şi săpând mări
vaste. Au creat cerurile şi au format atmosferele lumilor. Toate acestea făceau parte dintr-un plan minuţios elaborat
care se desfăşura într-o perioadă extrem de lungă de timp şi al cărui scop era să creeze ordine din haos. Mai mult, ei
au împuternicit rase primitive să vegheze asupra lumilor lor şi să păstreze integritatea acestor lumi.

Conduşi de o sectă elitistă cunoscută sub numele de Panteon, titanii au adus ordinea pe o sută de milioane de lumi
răspândite prin Marele Întuneric în primele ere ale creaţiei. Binevoitorul Panteon al cărui scop era de a proteja aceste
lumi, a fost întotdeauna vigilent împotriva ameninţării atacului maleficelor entităţi extradimensionale din Vârtejul
Neterului. Neterul, o dimensiune eterică a magiei haotice care a legat imensele lumi ale Universului, era casa unui
infinit număr de fiinţe malefice, demonice care urmăreau să distrugă viaţa şi să devoreze energiile Universului viu.
Nefiind capabil să cedeze răului sau slăbiciunilor de orice fel, titanii s-au luptat să găsească o modalitate pentru a
elimina ameninţarea constantă a demonilor.

Mythos: Sargeras si Tradarea

Sargeras si Tradarea (O: Sargeras and the Betrayal)

De-a lungul timpului, entităţile demonice au pătruns în lumile titanilor pornind din Vârtejul Neterului şi Panteonul şi-a
ales cel mai mare războinic pentru a acţiona în prima linie a defensivei. Sargeras, un nobil gigant din bronz topit, şi-a
îndeplinit sarcinile de-a lungul a nenumărate milenii, căutând şi distrugând demonii oriunde i-a putut găsi. De-a lungul
anilor Sargeras a întâlnit două puternice rase demonice, ambele având scopul de a obţine cât mai multă putere şi de
a domina Universul fizic. Eredarii, o rasă vicleană de vrăjitori demonici, şi-au folosit magia pentru a invada mai multe
lumi şi a le transforma locuitorii în sclavi. Rasele indigene din aceste lumi au fost transformate de răuvoitorii eredari şi
au devenit ele însele rase demonice. De-şi puterile aproape nelimitate ale lui Sargeras erau mai mult decât suficiente
pentru a-i învinge pe maleficii eredari, el a avut probleme imense cu creaturile corupte şi cu răul care consuma totul.
Incapabil să accepte această depravare, marele titan a început să alunece într-o depresie neagră. În ciuda
dificultăţilor din ce în ce mai mari, Sargeras a reuşit să salveze Universul de aceşti vrăjitori şi i-a împins într-un colţ al
Vârtejului Neterului. În timp ce confuzia şi mizeria sa se adânceau, Sargeras a fost forţat să se înfrunte cu un alt grup
care dorea să întrerupă ordinea titanilor: nathrezimii.

Această rasă întunecată de demoni vampiri (cunoscuţi şi ca lorzi ai groazei) a cucerit un număr de lumi prin
posedarea locuitorilor acestora şi transformarea acestora în umbre. Infamii şi ticăloşii lorzi ai groazei au incitat naţiuni
întregi una împotriva altora manipulândule pentru a crea o ură incon ştientă şi lipsă de încredere. Sargeras i-a învins
cu uşurinţă pe Nathrezimi, dar acţiunile lor l-au afectat profund. Pe măsură ce îndoielile şi disperarea au copleşit
simţurile lui Sargeras, el şi-a pierdut nu numai încrederea în propria misiune, ci şi în viziunea titanilor în ordinea
Universului. Până la urmă a ajuns să creadă că însuşi conceptul de ordine era greşit şi că haosul şi depravarea erau
singurele caracteristici absolute ale Universului întunecat şi singuratic. Prietenii săi titani au încercat să îl convingă că
greşeşte şi să calmeze emoţiile sale determinate de furie, dar el nu a luat în considerare convingerile lor optimiste, ci
a afirmat că acestea erau iluzii menite să îi autoconvingă pe titani. Plecând furtunos din rândurile titanilor, Sargeras a
plecat să îşi găsească propriul său loc în Univers.

Cu toate că Panteonul s-a întristat când a aflat de plecarea sa, titanii nu ar fi putut niciodată prevedea cât de departe
va merge fratele lor pierdut. În momentul în care nebunia i-a consumat ultimele vestigii ale spiritului nobil, Sargeras a
început să creadă că titanii înşişi erau vinovaţi pentru eşecul creaţiei. Luând până la urmă decizia de a anula munca
titanilor, el a format o armată de neoprit cu scopul de a trece prin foc întregul Univers. Chiar şi aspectul titanic al lui
Sargeras a început să se deformeze datorită coruperii care i-a afectat inima odată nobilă. Ochii săi, părul şi barba au
erupt în flăcări şi pielea sa metalică de bronz s-a deschis pentru a scoate la suprafaţă un furnal nesfârşit de ură
arzătoare.

În furia sa, Sageras a dărâmat închisorile eredarilor şi nathrezimilor şi i-a eliberat pe dezgustătorii demoni. Aceste
creaturi viclene s-au închinat în faţa furiei întunecate a titanului şi s-au oferit să îl servească în orice mod. Din
rândurile puternicilor eredari Sargeras a ales doi campioni în fruntea demonicei sale armate de distrugere. Kil'jaeden
Înşelătorul a fost ales pentru a căuta cele mai întunecate rase ale Universului şi a le recruta în rândurile forţelor lui
Sargeras. Al doilea campion, Archimonde Profanatorul, a fost ales pentru a conduce vasta aramată a lui Sargeras în
luptele împotriva oricui ar dori să reziste voinţei puternicului titan. Prima mişcare a lui Kil'jaeden a fost să îi transforme
în sclavi pe lorzii vampiri ai groazei. Aceştia au fost agenţii săi personali în întregul Univers şi ei şi-au satisfăcut
plăcerile localizând rase primitive pe care stăpânul lor le corupea şi le aducea sub aripa sa. Primul dintre lorzii
groazei a fost Tichondrius Întunecatul. Tichondrius a fost soldatul perfect al lui Kil'jaeden şi a fost de acord să
înfăptuiască dorinţa arzătoare a lui Sargeras în toate colţurile întunecate ale Universului. Puternicul Archimonde a
acordat puteri nebănuite propriilor săi agenţi. Chemându-i pe maleficii lorzi ai infernului şi pe barbarul lor lider
Mannoroth Distrugătorul, Archimonde spera să creeze o forţă de luptă care să cureţe Universul decreaturile vii.

După ce Sargeras a văzut că armatele sale au fost strânse şi că acestea erau gata să îi îndeplinească orice
comandă, el şi-a lansat forţele furioase în vastitatea Marelui Întuneric. Şi-a numit armata care creştea continuu
Legiunea Arzătoare. Până acum nu se ştie exact câte lumi au fost arse de către această cruciadă arzătoare nesfântă
de-a lungul şi de-a latul Universului.

Mythos: Zeii Vechi si Crearea Azeroth-ului

Zeii Vechi si Crearea Azeroth-ului (O: The Old Gods and the Ordering of Azeroth)

Necunoscând misiunea asumată de Sargeras de a distruge nenumăratele lor lucrări, titanii au continuat să viziteze
lumile Universului şi să aducă ordinea pe fiecare planetă în felul în care credeau ei de cuviinţă. În călătoria lor ei au
ajuns la o lume mică pe care locuitorii o vor numi mai târziu Azeroth. Cercetând peisajul primordial ei au întâlnit mai
multe fiinţe elementale ostile. Aceşti elementali, care venerau o rasă de fiinţe malefice de neînţeles, cunoscute doar
sub numele de Vechii Zei, au dorit să îi respingă pe titani şi să îşi păstreze lumea neatinsă de invadatori. Panteonul,
deranjat de înclinaţia spre rău a Vechilor Zei, a pornit un război împotriva elementalilor şi a stăpânilor lor întunecaţi.
Armatele Vechilor Zei au fost conduse de cei mai puternici locotenenţi elementali: Ragnaros Lordul Focului,
Therazane Mama Pietrelor, Al'Akir Lordul Vântului şi Neptulon Vânătorul Adâncurilor. Forţele lor haotice s-au
încleştat pe faţa planetei cu colosalii titani.

Deşi elementalii erau mai puternici decât ar putea înţelege orice muritor, forţele lor combinate nu i-au putut opri pe
puternicii titani. Unul câte unul, lorzii elementali au căzut şi forţele lor s-au dispersat. Panteonul a distrus vechile
citadele ale Vechilor Zei şi i-au pus în lanţuri pe cei patru zei malefici, mult sub suprafaţa lumii. Fără puterea Vechilor
Zei care lega spiritele lorfurioase de lumea fizică, elementalii au dispărut într-un plan abisal unde se vor lupta unii cu
alţii pentru întreaga eternitate. După plecarea elementalilor, natura s-a calmat şi în lume a fost stabilită o armonie
paşnică.

Titanii au observat că ameninţarea a fost eliminată şi au început să lucreze. Titanii au acordat puteri anumitor rase
pentru a fi ajutaţi să ofere o nouă înfăţişare lumii. Pentru a construi caverne fără fund sub pământ, titanii i-au creat pe
gnomi din piatră adusă la viaţă prin magie. Pentru a stăvili avansul mărilor şi a permite ridicarea pământului de pe
fundul mărilor, ei au creat imenşii dar blânzii giganţi ai mărilor. Timp de mai multe ere titanii au dat formă pământului
până când au reuşit să creeze un singur continent perfect. În centrul continentului titanii au construit un lac sclipitor
de energie. Lacul, pe care l-au numit Fântâna Eternităţii, urma să fie izvorul de viaţă al lumii. Energiile sale puternice
hrăneau noua lume şi dădeau putere vieţii care se dezvolta în bogatul sol al pământului. Cu timpul au început să se
dezvolte pe continentul primordial plante, copaci, monştri şi creaturi de toate felurile.

Când a căzut amurgul ultimei zile de muncă a titanilor, aceştia au numit continentul Kalimdor: "ţinutul etern al lumii
stelelor".

Mythos: Sarcinile dragonilor zburători

Sarcinile dragonilor zburători (O: Charge of the Dragonflights)

Satisfăcuţi de faptul că a fost creată ordinea în mica lume şi că munca lor s-a terminat, titanii se pregăteau să
părăsească Azeroth-ul. Totuşi, înainte de a pleca, ei au însărcinat cea mai puternică specie a noii lumi să vegheze
asupra Kalimdorului şi să nu permită nici unei forţe să ameninţe liniştea ei perfectă. În acea eră erau o mulţime de
dragoni zburători. Totuşi, doar cinci dintre aceştia reuşeau să îşi domine fraţii. Aceştia au fost cei cinci dragoni aleşi
de titani pentru a păstori noua lume. Cei mai puternici membri ai Panteonului au transmis o parte din puterea lor
fiecăruia dintre liderii dragonilor. Aceşti dragoni maiestuo şi (pe care îi vom prezenta în continuare) au devenit
cunoscuţi ca Marile Aspecte sau Aspectele Dragonice.

Aman'Thul, Înaltul Părinte al Panteonului, a transmis o parte din puterea sa cosmică masivului dragon de bronz
Nozdormu. Înaltul Părinte i-a dat lui Nozdormu puterea de a păzi timpul însuşi şi de a veghea asupra întortocheatelor
căi ale soartei şi destinului. Stoicul şi onorabilul Nozdormu a ajuns cunoscut ca Cel în Afara Timpului. Eonar, titanul
care patrona întreaga viaţă, i-a transmis o parte din puterea sa uriaşei roşii Alexstrasza. De atunci Alexstrasza a fost
cunoscută ca Legătura Vieţii şi sarcina ei era de a veghea ca fiecare creatură vie a lumii să fie în siguranţă. Datorită
înţelepciunii sale şi compasiunii nemărginite pentru toate fiinţele vii, Alexstrasza a fost încoronată Regină a
Dragonilor şi a devenit conducătoarea dragonilor. Eonar a binecuvântat-o şi pe sora mai tânără a Alexstraszei,
sprintena verde Ysera, cu influenţa asupra naturii. Ysera a căzut într-o transă eternă, legată de Visul Creaţiei.
Cunoscută ca Visătoarea, ea va veghea asupra sălbăticiunilor din inocentul său ţinut numit Visul de Smarald.
Norgannon, titanul păstrător al cunoştinţelor şi maestru al magicienilor, i-a acordat dragonului albastru Malygos, o
parte din imensa sa putere. De atunci, Malygos a fost cunoscut ca Ţesătorul de Vrăji, gardianul magiei şi al tainelor
ascunse. Khaz'goroth, titanul care construia şi forma lumi, i-a transmis o parte din puterea sa puternicului dragon
negru Neltharion. Mărinimosul Neltharion, cunoscut apoi ca Paznicul Pământului, a devenit stăpânul pământului şi al
adâncurilor lumii. El a întruchipat puterea lumii şi a fost unul dintre cei mai mari susţinători ai Alexstraszei.

După ce au primit aceste puteri, Cele Cinci Aspecte au fost însărcinate cu apărarea lumii în absenţa titanilor. Cu
dragonii pregătiţi să vegheze asupra creaţiei lor, titanii au părăsit Azeroth-ul pentru totdeauna. Din nefericire a fost
numai o chestiune de timp ca Sargeras să descopere existenţa acestei lumi nou-născute...

Mythos: Trezirea lumii şi Fântâna Eternităţii

Trezirea lumii şi Fântâna Eternităţii (O: The Waking World and the Well of Eternity)

Cu zece mii de ani înainte ca oamenii şi orcii să lupte în Primul Război, Azeroth-ul era format dintr-un singur mare
continent înconjurat de ape. Pământul, cunoscut ca Kalimdor găzduia mai multe rase şi creaturi împrăştiate, fiecare
luptând să supravieţuiască împotriva elementelor sălbatice ale lumii care se trezea. În centrul continentului întunecat
se afla un lac misterios de energii incandescente. Lacul, care va fi numit mai târziu Fântâna Eternităţii, era adevăratul
izvor al magiei din lume şi al puterii naturii. Trăgându-şi energiile din infinitul Mare Îmtuneric de dincolo, fântâna
acţiona ca un izvor mistic, trimiţându-şi puternicele energii în întreaga lume pentru ca viaţa să înflorească în toate
formele sale minunate.

Cu timpul, un trib primitiv de umanoizi nocturni şi-au creat cu atenţie un drum spre marginea hipnotizantului lac vrăjit.
Aceşti sălbatici umanoizi nomazi, atraşi de ciudatele energii ale Fântânii, şi-au construit case pe ţărmurile liniştite ale
lacului. Puterea cosmică a Fântânii a afectat tribul şi membrii săi au devenit puternici, înţelepţi şi nemuritori. Tribul a
adoptat numele de Kaldorei, care în limba lor însemna "copii ai stelelor". Pentru a-şi sărbători societatea în devenire,
ei au construit clădiri măreţe şi temple în jurul lacului. Membrii tribului Kaldorei, sau elfii nopţii după cum vor fi numiţi
mai târziu, o venerau pe zeiţa lunii, Elune, şi credeau că ea dormea în adâncimile sclipitoare ale Fântânii în timpul
zilei. Primii preoţi şi învăţaţi ai elfilor nopţii au studiat Fântâna cu o curiozitate de nestăvilit dorind să-i descopere
secretele nespuse şi puterea. Pe măsură ce societatea lor se dezvolta, elfii nopţii au explorat continentul Kalimdor şi
i-au întâlnit pe ceilalţi locuitori. Singurele creaturi care i-au oprit au fost vechii şi puternicii dragoni. Uriaşele reptile au
fost adesea singuratice, dar ele au făcut tot posibilul pentru a veghea la siguranţa pământurilorcunoscute. Elfii nopţii
au descoperit că dragonii susţineau că sunt protectorii lumii şi au fost de acord că este mai bine să fie lăsaţi în pace
împreună cu secretele lor. Cu timpul, curiozitatea elfilor nopţii i-a făcut să cunoască şi să se împrietenească cu mai
multe entităţi puternice printre care s-a aflat Cenarius, puternicul semizeu al pământurilor primordiale acoperite de
păduri.

Mărinimosul Cenarius s-a ataşat de curioşii elfi ai nopţii şi a petrecut o lungă perioadă de timp învăţându-i secretele
naturii. Liniştiţii kaldorei au devenit apropiaţi de pădurile vii ale Kalimdorului şi au descoperit armoniosul echilibru al
naturii. Pe măsură ce erele care păreau fără sfârşit treceau, civilizaţia elfilor nopţii s-a extins atât teritorial, cât şi
cultural. Templele, străzile şi locuinţele lor au împânzit întunecatul continent. Azshara, frumoasa şi înzestrata regină a
elfilor nopţii, a construit un imens palat minunat pe ţărmul Fântânii care îi găzduia pe servitorii săi favoriţi în săli pline
de comori. Servitorii săi, pe care îi numea Quel'dorei sau Aristocraţii, îi urmau orice comandă şi se credeau superiori
fraţilor lor. Deşi Regina Azshara era iubită la fel de întreg poporul, Aristocraţii erau invidiaţi în secret de ceilalţi elfi ai
nopţii.

Împărtăşind curiozitatea preoţilor faţă de Fântâna Eternităţii, Azshara a ordonat Aristocraţilor să îi descopere
secretele şi să îi dezvăluie adevăratul scop. Aristocraţii s-au adâncit în munca lor şi au studiat Fântâna fără încetare.
Cu timpul ei au reuşit să manipuleze şi să controleze energiile cosmice ale Fântânii. Pe măsură ce experimentele
progresau, Aristocraţii au descoperit că îşi puteau folosi unele puteri pentru a creea sau a distruge după cum le era
dorinţa. Nepăsătorii Aristocraţi au descoperit întâmplător magia primară şi acum doreau să se dedice stăpânirii ei. Cu
toate că au fost de acord că magia era prin definiţie periculoasă dacă nu era folosită corespunzător Azshara şi
Aristocraţii săi au început să-şi practice vrăjile cu o degajare nesăbuită. Cenarius şi mai mulţi cărturari înţelepţi ai
elfilor nopţii au avertizat că joaca cu imprevizibilele arte ale magiei nu pot duce decât la o calamitate. Cu toate
acestea Azshara şi discipolii săi au continuat cu încăpăţânare să îşi dezvolte puterile înfloritoare.

Pe măsură ce puterile lor creşteau, Azshara şi Aristocraţii săi au fost afectaţi de o schimbare. Aroganta şi distanta
clasă dominantă a devenit tot mai aspră şi mai crudă faţă de ceilalţi elfi ai nopţii. O paloare întunecată şi deprimantă
a acoperit fermecătoarea frumuseţe a Azsharei. A început să se îndepărteze de supuşii devotaţi şi refuza să se
întâlnească cu orcine alt cineva decât preoţii aristocraţi în care avea încredere. Un tânăr cărturar numit Malfurion
Stormrage, care şi-a petrecut o mare parte a timpului studiind artele primitive ale druizilor, a început să bănuiască că
o putere teribilă punea stăpânire pe Aristocraţi şi pe regina lui iubită. Deşi nu-şi putea imagina răul care avea să vină,
şi-a dat seama că vieţile elfilor nopţii vor fi în curând schimbate pentru totdeauna...

Mythos: Războiul Strămoşilor

Razboiul Strămoşilor (O: The War of the Ancients)

(10000 de ani înainte de WarCraft I)

Folosirea nechibzuită a magiei de către Aristocraţi a dus la trimiterea de valuri de energie care porneau din Fântâna
Eternităţii şi ajungeau în Marele Întuneric. Valurile de energie au fost simţite de fiinţe teribile din afara lumii. Sargeras,
Marele Inamic a tot ceea ce este viu, Distrugătorul Lumilor, a simţit puternicele valuri şi a fost atras de depărtatul lor
punct de origine. Spionând lumea primordială a Azeroth-ului şi simţind energiile nelimitate ale Fântânii Eternităţii, pe
Sargeras l-a cuprins o dorinţă de nestăvilit. Marele zeu întunecat al Golului fără Nume a decis să distrugă această
lume şi să devină singurul stăpân al energiilor magice. Sargeras a strâns vasta sa Legiune Arzătoare şi a pornit spre
inocenta lume a Azeroth-ului. Legiunea era formată din milioane de demoni, aduşi din colţurile îndepărtate ale
Universului şi demonii erau avizi de noi cuceriri. Locotenenţii lui Sargeras, Archimonde Profanatorul şi Mannoroth
Distrugătorul, şi-au pregătit de atac supuşii infernali.

Regina Azshara, copleşită de teribilul extaz cauzat de magie, a fost o victimă uşoară pentru Sargeras a cărui putere
de netegăduit a determinat-o pe regină să îi permită să pătrundă în lume. Chiar şi servitorii Aristocraţi au cedat în faţa
inevitabilei coruperi cauzate de magie şi au început să îl venereze pe Sargeras ca zeu al lor. Pentru a-şi arăta
devotamentul faţă de Legiune, Aristocraţii şi-au ajutat regina să deschidă un mare portal învolburat în adâncurile
Fântânii Eternităţii. După ce toate pregătirile au fost încheiate, Sargeras şi-a început invazia catastrofică asupra
Azeroth-ului. Demonii războinici ai Legiunii Arzătoare au intrat în lume prin Fântâna Eternităţii şi au început să
asedieze oraşele adormite ale elfilor nopţii. Condusă de Archimonde şi Mannoroth, Legiunea a împânzit pământurile
Kalimdorului, şi au lăsat în urma lor doar cenuşă şi durere. Magicienii demonici au chemat infernali de foc care au
zdrobit cu meteori arzători graţioasele temple din Kalimdor.

O ceată de criminali sângeroşi, cunoscuţi ca Gărzile Infernului, au trecut prin câmpurile Kalimdorului şi i-au masacrat
pe toţi cei care le-au ieşit în cale. Grupuri de câini demonici sălbatici au distrus populaţia fără a li se opune rezistenţă.
Deşi bravii războinici ai Kalimdorului s-au grăbit să îşi apere pământurile strămoşeşti, ei au fost forţaţi să se retragă
centimetru cu centimetru din faţa atacului furios al Legiunii Arzătoare.

Malfurion Stormrage a fost cel care a trebuit să caute ajutor pentru poporul său. Stormrage, al cărui frate Illidan
practica magia Aristocraţilor, a fost furios datorită coruperii tot mai mari a clasei conducătoare. Convingându-l pe
Illidan să renunţe la obsesia sa periculoasă, Malfurion a pornit să îl caute pe Cenarius şi să adune o forţă de
rezistenţă. Frumoasa tânără preoteasă Tyrande a fos de acord să îi însoţească pe cei doi fraţi, în numele lui Elune.
Deşi Malfurion şi Illidan împărtăşeau o dragoste pentru idealistica preoteasă, inima lui Tyrande îi aparţinea doar lui
Malfurion. Pe Ilidan îl deranja povestea de dragoste dintre fratele său şi Tyrande, dar ştia că această durere era nimic
faţă de chinul cauzat de dependenţa de magie. Illidan, care a devenit dependent de energiile puternice ale magiei, s-
a luptat să îşi păstreze controlul în faţa nevoii copleşitoare de a se apropia din nou de energiile Fântânii. Totuşi, cu
ajutorul răbdător al lui Tyrande, el a reuşit să se abţină şi să îşi ajute fratele să îl găsească pe singuraticul semizeu
Cenarius. Cenarius, care locuia în sacrele Poieni ale Lunii din îndepărtatul Munte Hyjal, a acceptat să îi ajute pe elfii
nopţii să găsească pe vechii dragoni şi să le ceară ajutorul. Dragonii, conduşi de uriaşa roşie Alexstrasza, au
acceptat să îşi trimită puternicele forţe zburătoare pentru a lupta cu demonii şi cu stăpânii infernali ai acestora.
Cenarius, chemând spiritele pădurilor vrăjite, a adunat o armată de oameni-copaci pe care i-a condus împotriva
Legiunii într-un asalt îndrăzneţ. Când aliaţii elfilor nopţii au ajuns lângă templul Azsharei şi lângă Fântâna Eternităţii,
lupta a început. În ciuda puterii noilor aliaţi, Malfurion şi colegii săi şi-au dat seama că Legiunea nu poate fi învinsă
doar datorită forţei fizice.

Când titanica bătălie a izbucnit în capitala Azsharei, înşelătoarea regină a aşteptat sosirea lui Sargeras. Lordul
Legiunii pregătea o trecere prin Fântâna Eternităţii pentru a intra în lumea răvăşită. Când uriaşa sa umbră s-a
apropiat de suprafaţa Fântânii, Azshara i-a adunat pe cei mai puternici dintre Aristocraţi. Numai prin unirea tuturor
eforturilor magice într-o singură vrajă ar fi putut să deschidă o poartă suficient de mare pentru ca Sargeras să intre. În
timp ce bătălia se purta pe câmpurile arzânde ale Kalimdorului, a avut loc o teribilă întorsătură de evenimente.
Detaliile s-au pierdut în negura timpului, dar se ştie că Neltharion, Aspectul Pământului, a înnebunit în timpul unei
magnifice lupte cu Legiunea. El a început să se schimbe şi de sub pielea sa au izbucnit foc şi furie. El şi-a schimbat
numele în Deathwing şi dragonul s-a întors împotriva fraţilor săi şi cei cinci dragoni au părăsit câmpul de luptă.

Trădarea neaşteptată a lui Deathwing a fost atât de distrugătoare încât cei cinci dragoni nu şi-au revenit niciodată în
totalitate. Rănită şi şocată, Alexstrasza şi ceilalţi dragoni nobili, au fost nevoiţi să îşi abandoneze aliaţii muritori.
Malfurion şi însoţitorii, acum dominaţi numeric şi fără prea multe speranţe, au supravieţuit cu greu atacurilor.
Malfurion, convins că Fântâna Eternităţii a fost legătura dintre demoni şi lumea fizică, a insistat ca aceasta să fie
distrusă. Însoţitorii săi, care ştiau că Fântâna era sursa puterii şi imortalităţii lor, au fost îngroziţi la auzul acestei
propuneri îndrăzneţe. Totuşi, Tyrande şi-a dat seama de înţelepciunea teoriei lui Malfurion şi ia convins pe Cenarius
şi pe ceilalţi să atace templul Azsharei şi să descopere o modalitate de a închide Fântâna pentru totdeauna.

Mythos: Distrugerea Lumii

Distrugerea Lumii (O: The Sundering of the World)

Stiind ca distrugerea Fantanii i-ar face imposibila folosirea magiei pentru totdeauna,Illidan cu egoismul sau a
abandonat grupul si a fugit sa ii avertizeze pe Highborne despre planul lui Malfurion. Datorita nebuniei adusa de
dependenta sa si resentimentul intepator fata de iubirea fratelui sau cu Tyrande, Illidan nu a simtit nici o remuscare
tradandu-l pe Malfurion si aliandu-se cu Azshara si clasa ei. Deasupra tuturor,Illidan a jurat sa protejeze puterea
Fantanii cu orice pret.

Cu inima franta din cauza plecarii fratelui sau,Malfurion si-a condus companionii in centrul templului Azsharei. Totusi
chiar atunci cand au intrat in sala principala, ei i-au gasit pe Highborne in mijlocul incantatiei finale. Vraja comuna
crease un vortex instabil de putere in adancurile turbulente ale Fantanii. Cum umbra lui Sargeras se apropia de
suprafata Malfurion, si aliatii sai s-au grabit sa atace pe acestia.

Azshara, primind avertismentul lui Illidan, era mai mult decat pregatita pentru ei. Aproape toti urmasii lui Malfurion au
cazut in fata puterilor reginei. Tyrande, incercand sa o atace pe Azshara prin spate, a fost prinsa de garzile
Highborne. Chiar daca i-a infrant, Tyrande a suferit rani grave din cauza lor. Cand Malfurion si-a vazut iubirea
cazand,a intrat intr-o criza de furie si a reusit sa puna un capat vietii reginei.

In timp ce batalia se dezlantuia inauntrul si in afara templului Illidan, a aparut din umbra pe langa malurile Fantanii.
Producand un set de fiole speciale, Illidan a ingenuncheat si a umplut fiecare fiola cu apa din Fanta Eternitatii.
Convins ca demonii vor strivi intreaga civilizatie a elfilor, a planificat sa fure apele sacre si sa pastreze energiile
pentru el insusi.
Batalia dintre Malfurion si Azshara a transformat vraja atent manuita de Highborne in haos. Vortexul instabil din
adancurile Fantanii au explodat si au aprins un lant catastrofic de fenomene ce aveau sa rupa lumea pentru
totdeauna. Explozia masiva a zguduit templul din temelii si a trimis cutremure masive despicand pamantul torturat.In
timp ce razboiul dintre Legiune si aliatii elfilor de desfasura in jurul si deasupra capitalei ruinate, Fantana Eternitatii s-
a scufundat in sine si a cedat. Explozia catastrofica rezultata a devastat pamantul si a spalat cerurile.

In timp ce rezultatele imploziei Fantanii au zguduit toate orasele lumii, marile au invadat golurile pentru a umple rana
imensa lasata in pamant. Aproape 80% din masa pamantului Kalimdor-ului a fost distrusa,lasand doar o mana de
continente separate inconjurand noua si furioasa mare. In centrul noii mari, unde odata a fost Fantana Eternitatii, era
doar un vartej tumultos de valuri si energii haotice. Aceasca cicatrice teribila, cunoscuta ca Maelstrom,nu isi va
inceta niciodata vartejul furios. Va fi intotdeauna o amintire constanta a teribilei catastrofe...si a erei utopice ce a fost
pierduta pentru totdeauna.

Cumva spre surprinderea tuturor, Regina Azshara si elitele Highborne au reusit sa supravietuiasca chinului. Torturati
si storsi de puterile pe care le-au dezlantuit, Azshara si urmasii ei au fost trasi in jos sub marea furioasa de implozia
Fantanii. Blestemati si transformati ei au luat noi forme si au devenit odioasa rasa serpentina Naga. Azshara insasi s-
a extins cu ura si furie, devenind o monstruozitate masiva, reflectand rautatea si uratenia ce au fost intotdeauna
ascunse in launtrul ei.

Acolo pe fundul Maelstrom-ului, Naga si-au construit un oras pentru ei, Nazjatar, din care isi vor fi reface puterile. Va
dura peste zece mii de ani pana ce naga isi vor dezvalui existenta la suprafatele lumii.

Mythos: Muntele Hyjal si darul lui illidan

Muntele Hyjal si darul lui illidan (O: Mount Hyjal and Illidanʹs Gift)

Putinii night elfi ce au supravietuit oribilei explozii s-au adunat in plute si incet si-au croit calea spre singura bucata de
pamant din raza vizuala. Cumva gratie Elunei,Malfurion,Tyrande si Cenarius night elfi au supravietuit Marii Distrugeri.
Eroii au fost de acord sa isi conduca oamenii si sa stabileasca o casa pentru poporul lor. In timp ce pluteau in
liniste,s-au uitat la ruinele lumii realizand ca pasiunile lor au adus numai distrugere in jurul lor. Cu toate ca Sargeras
si Legiunea sa au fost izgoniti din lume odata cu distrugerea Fantanii, Malfurion si semini sai au fost lasati sa cugete
teribilul cost al victoriei.

Au fost si multi Highborne ce au supravietuit cataclismului. Ei si-au gasit calea spre mal impreuna cu ceilalti elfi. Cu
toate ca Malfurion nu avea incredere in motivatiile Highborne-ilor,era satisfacut ca ei nu puteau cauza nici un rau fara
energiile Fantanii.

Odata cu picioarele pe pamant, ei au gasit sfantul Munte Hyjal neatins de catastrofa.Cautand sa stabileasca o noua
casa, Malfurion si elfii au escaladat pantele muntelui si au ajuns in varful taiat de vant al muntelui. In timp ce coborau
spre centrul craterului,inconjurati de copaci,ei au gasit un lac mic,linistit. Spre oroarea lor,au realizat ca apele lacului
au fost corupte de magie.

Illidan, supravietuind si el Distrugerii, a ajuns la varful Hyjal cu mult inaintea cetei de nigh elfi. In nebunia sa de a
pastra fluxurile de magie in lume Illidan, a turnat fiolele, ce contineau apa pretioasa a Fantanii Eternitatii, in lacul
muntelui. Energiile potente ale Fantanii in scurt timp s-au aprins si au fuzionat intr-o noua Fantana a Eternitatii. Illidan
triumfator,crezand ca noua Fantana era un dar pentru urmatoarele generatii, era socat cand Malfurion l-a vanat si
capturat. Malfurion i-a explicat fratelui sau ca magia e fara nici o indoiala haotica si ca folosirea ei va conduce spre o
coruptie mult mai intinsa si alte conflicte. Totusi Illidan a refuzat sa isi abandoneze puterile magice.
Stiind foarte bine unde ar conduce schemele nemiloase ale lui Illidan, Malfurion s-a hotarat sa termine o data pentru
totdeauna cu fratele sau. Cu ajutorul lui Cenarius,Malfurion l-a intemnitat pe Illidan intr-o vasta inchisoare subterana,
unde va ramane inlantuit si fara puteri pana la sfarsitul timpului. Pentru a asigura izolarea fratelui sau, Malfurion a
imputernicit-o pe tanara Maiev Shadowsong, sa fie gardianul personal al lui Illidan.

Ingrijorati ca distrugerea noii Fantani ar putea aduce o si mai mare catastrofa, night elfii au hotarat sa o lase asa cum
este. Totusi,Malfurion a declarat ca ei nu vor mai practica nici odata artele magiei. Sub privirea vigilenta a lui
Cenarius, ei au inceput sa studieze artele antice ale druidismului ce le va permite sa vindece pamantul devastat si sa
cultive din nou iubitele lor paduri la baza muntelui Hyjal.

Mythos: Copacul Lumii si Visul de Emerald

Copacul Lumii si Visul de Emerald (O: The World Tree and the Emerald Dream)

Pentru multi ani la rand, night elfii au muncit fara odihna sa isi reconstruiasca ce puteau din taramul antic. Ei si-au
lasat templele distruse si drumurile si si-au construit noile case printre copacii verzi si dealurile umbrite de la baza
Hyjal-ului. In timp ce dragonii care au supravietuit marii Distrugeri s-au aratat din sălaşurile lor secrete.

Alexstrasza cea rosie, Ysera cea verde si Nozdormu cel de bronz au coborat pe poienele linistite ale elfilor si au
inspectat roadele muncii lor. Malfurion,ce a devenit arch-druid de o putere imensa, i-a primit cu bratele deschise pe
dragoni si le-a spus despre crearea noi Fantani a Eternitatii. Marii dragoni au fost alarmati la auzul vestilor intunecate
si au speculat ca atat timp cat Fantana exista, Legiunea se va intoarce sa asalteze lumea inca o data. Malfurion si cei
trei dragoni au facut un pact pentru a pastra Fantana in siguranta si sa asigure ca agentii Legiunii de Foc nu isi vor
mai gasi niciodata drumul inapoi spre aceasta lume.

Alexstrasza, Liantul-Vietii, a amplasat o singura samanta fermecata in inima Fantanii Eternitatii. Samanta, activata de
apa magica din care a rasarit la viata sub forma unui copac colosal. Radacinile imensulului copac cresteau din apele
Fantanii si coroana sa verde parea ca strapunge acoperisul cerului. Copacul gigantic avea sa fie un simbol vesnic al
legaturii dintre night elfi si natura si energiile sale vitale se vor intinde sa vindece si restul lumii. Night elfii si-au numit
noul Copac al Lumii Nordrassil,ce insemna "Coroana Raiurilor" in limba lor natala.

Nozdormu,cel fara de Timp,a plasat o vraja asupra Copacului Lumii pentru a asigura ca atat timp cat acest copac va
rezista, night elfii nu vor imbatrani si nu vor pica prada bolilor niciodata.

Ysera-Visatoarea, a pus o vraja pe Copacul Lumii legandu-l de taramul ei, dimensiunea eterica cunoscuta ca Visul de
Emerald. Visul de Emerald, o lume vasta,spirituala si in continua schimbare, existenta inafara granitelor lumii fizice.
Din Vis,Ysera regulariza valurile si refluxurile naturii si calea evolutionara a lumii in sine. Night elfii druizi,incluzandu-l
si pe Malfurion, au fost legati de Vis prin Copacul Lumii. Ca parte a pactului mistic,druizii au fost de acord sa
adoarma pentru secole pentru ca spiritele lor sa poata cutreiera infinitele Cai Visatoare ale Yserei. Chiar daca druizi
erau intristati de ideea pierderii a atat de multi ani din viata lor in hibernare, altruisti ei au fost de acord sa pastreze
intelegerea cu Ysera.

Mythos: Exilul Elfilor Înalţi

Exilul Elfilor Înailţi (O: Exile of the High Elves)

(7300 de ani înainte de WarCraft I)

Pe măsură ce secolele treceau, noua societate a elfilor nopţii devenea mai puternică şi se extindea în întreaga
pădure care înmugurea şi pe care au ajuns să o numească Ashenvale. Multe dintre creaturile şi speciile care
abundau înainte de Marea Separare, cum ar fi urşii sau porcii mistreţi, au reapărut şi au înflorit pe pământ. Sub
conducerea binevoitoare a druizilor, elfii nopţii s-au bucurat de o eră paşnică fără precedent şi de linişte sub stele.

Totuşi, mulţi dintre Aristocraţii supravieţuitori au devenit nerăbdători. La fel ca Illidan înaintea lor, ei s-au simţit victime
ale retragerii care a fost cauzată de pierderea râvnitei magii. Ei erau tentaţi să atingă energiile Fântânii Eternităţii şi
să se bucure apoi practicându-şi magia. Impetuosul Dath'Remar, liderul de netăgăduit al Aristocraţilor, a început să îi
ia în derâdere pe druizi în public, numindu-i laşi datorită refuzului de a mânui magia ai cărei proprietari de drept se
considerau.

Malfurion şi druizii nu au acceptat argumentele lui Dath'Remar şi i-a avertizat pe Aristocraţi că orice utilizare a magiei
va fi pedepsită cu moartea. Într-o insolentă şi ghinionistă încercare de a-i convinge pe druizi să anuleze această lege,
Dath'Remar şi ai săi au dezlănţuit o teribilă furtună magică asupra pădurii Ashenvale. Druizii nu s-au îndurat să îşi
ucidă atâţia semeni, aşadar au decis să îi exileze pe nechibzuiţii aristocraţi de pe pâmânturile lor. Dath'Remar şi
discipolii săi, bucuroşi că scapă în sfârşit de verii lor conservatori, s-au îmbarcat pe mai multe nave construite special
şi au început să navigheze pe mare.

Deşi nici unul dintre ei nu ştia ce îi aşteaptă dincolo de apele furioase al Volburei ei erau nerăbdători să îşi găsească
o nouă casă unde şi-ar purtea folosi râvnita magie fără a fi pedepsiţi. Aristocraţii, sau Quel'dorei, după cum îi numea
Azshara în trecut, au ajuns până la urmă pe ţărmul estic, pe care oamenii îl vor numi mai târziu Lordaeron. Ei
plănuiau să îşi construiască propriul oraş magic şi să respingă activităţile nocturne şi conceptele elfilor nopţii de
venerare a lunii. De atunci, ei au ales soarele şi au fost cunoscuţi doar ca elfii înalţi.

Mythos: Santinelele şi lunga veghe

Santinelele şi lunga veghe (O: The Sentinels and the Long Vigil)

După plecarea verilor lor capricioşi, elfii nopţii şi-au îndreptat din nou atenţia asupra păstrării în siguranţă a
pământului lor vrăjit. Druizii, simţind că se apropie momentul hibernării lor,s-au pregătit pentru lungul somn şi şi-au
părăsit familiile şi pe cei iubiţi. Tyrande, care devenise Mare Preoteasă a lui Elune, şi-a rugat iubitul, pe Malfurion, să
nu o părăseascăpentru Visul de Smarald al Yserei. Dar Malfurion, a cărui onoare era legată de intrarea în cărările
schimbătoare ale viselor, şi-a luat rămas bun de la preoteasă şi a jurat că nu vor fi niciodată despărţiţi atâta timp cât
vor crede cu adevărat în dragostea lor.

Rămasă singură să protejeze Kalimdorul de pericolele lumii noi, Tyrande a format o puternică forţă de luptă formată
din surorile sale elfe ale nopţii. Războinicele fără frică şi bine antrenate care s-au dedicat apărării Kalimdorului au fost
cunoscut sub numele de Santinele.Deşi preferau să patruleze prin pădurile Ashenvale singure, ele aveau numeroşi
aliaţi la care puteau apela în timpuri de restrişte.

Semizeul Cenarius a rămas aproape în Poienile Lumii din Muntele Hyjal. Fiii săi, cunoscuţi ca Păstrătorii Crângurilor,
i-au observat îndeaproape pe elfii nopţii şi le-au ajutat întotdeauna pe Santinele să păstreze pacea. Chiar şi timidele
fiice ale lui Cenarius, driadele, apăreau din ce în ce mai des. Sarcina de a păstra ordinea în Ashenvale o ţinea
ocupată pe Tyrande, dar fără Malfurion lângă ea a cunoscut puţine bucurii. Pe măsură ce secolele treceau şi druizii
dormeau, temerile ei de o nouă invazie demonică creşteau. Ea nu se putea descotorisi nicicum de senzaţia iritantă că
Legiunea de Foc ar putea exista încă dincolo de Marele Întuneric din ceruri, plănuindu-şi răzbunarea împotriva elfilor
nopţii şi a Azeroth-ului.
Aici se termina capitolul "Mythos". Urmeaza capitolul "The New World".

Capitolul 2: The New World - intro

Povestea Warcraft continuă... Daca doriţi să aflaţi ce s-a mai întâmplat înainte de acţiunea din primul joc al
seriei, atunci vă invităm să citiţi această a doua parte în care vom descrie evenimentele din lumea nouă
creată după apariţia Maelstrom-ului (Volburei).

Capitolul 2: The New World, cuprins:

1.Întemeierea regatului Quel'Thalas

2.Arathor şi Războaiele Trolilor

3.Gardieni din Tirisfal

4.Forja de Fier - Trezirea Dwarfilor

5.Cele Șapte Regate

6.Aegwynn şi Vânătoarea Dragonului

7. Razboiul celor Trei Ciocane

8.The Last Guardian

Lumea Noua: Întemeierea regatului Quel'Thalas

Întemeierea regatului Quel'Thalas (O: The Founding of QuelʹThalas)

Elfii înalţi, conduşi de Dath'Remar, au lăsat Kalimdorul în urma lor şi sau înfruntat cu furtunile provacate de Volbură.
Flotele lor au cutreierat rămăşiţele lumii pentru mulţi, mulţi ani şi au descoperit mistere şi împărăţii pierdute de-a
lungul călătoriei lor.

Dath'Remar, care şi-a luat numele Sunstrider (sau "cel care umblă ziua"), a căutat locuri cu o considerabilă energie
magică, care puteau deveni o nouă casă pentru poporul lui. Flota lui a acostat pe plajele regatului pe care oamenii l-
au numit mai târziu Lordaeron. Înaintând înspre centrul teritoriului, Elfii înalţi au găsit o aşezare dominată de liniştitele
Porţi din Tirisfal.

După câţiva ani, mulţi dintre ei au început să înnebunească. Au crezut că ceva diabolic a cuprins acea parte a lumii,
dar zvonurile nu s-au dovedit niciodată a fi adevărate. Elfii înalţi şi-au strâns taberele şi s-au mutat în partea de nord
înspre un alt ţinut bogat în energie magică. Când elfii înalţi traversau tărâmurile muntoase accidentate ale
Lordaeronului, călătoria lor a devenit mai periculoasă. Deoarece au fost privaţi efectiv de energiile dătătoare de viaţă
ale Fântânii Eternităţii, mulţi dintre ei s-au îmbolnăvit din cauza climatului aspru sau au murit de foame. Cea mai
tulburătoare schimbare, totuşi, a fost faptul că ei nu mai erau nemuritori şi nici imuni faţă de elemente. De asemenea,
ei au scăzut cumva în înălţime şi pielea lor şi-a pierdut nuanţa violetă caracteristică. În ciuda vitregiei sorţii, ei au
întâlnit multe creaturi monstruoase care nu au fost văzute niciodată în Kalimdor. Ei au mai găsit triburi de umanoizi
primitivi care vânau prin bătrânele ţinuturi împădurite.

Cea mai mare ameninţare pe care au întâlnit-o au fost flămânzii şi şireţii troli de pădure Zul'Aman. Aceşti troli cu
pielea acoperită cu muşchi îşi puteau regenera membrele pierdute şi se puteau vindeca de răni fizice grave, dar ei s-
au dovedit a fi o rasă barbară şi malefică. Imperiul Amani s-a extins aproape peste toată partea de nord a
Lordaeronului şi troli au luptat mult să-i păstreze pe nedoriţii străini în afara graniţelor lor. Elfii au dezvoltat o puternică
aversiune faţă de trolii vicioşi şi i-au omorât de câte ori le apăreau în faţa ochilor. După mulţi ani, elfii înalţi au găsit un
teritoriu care era o rămăşiţă din Kalimdor. În adâncul pădurilor nordice de pe continent ei au înfiinţat regatul
Quel'Thalas şi au jurat să creeze un imperiu puternic care ar putea împiedica dezvoltarea celui al verilor kaldorei.

Din nefericire ei au aflat curând că Quel'Thalas a fost întemeiat deasupra unui vechi oraş al trolior pe care aceştia îl
considerau sacru. Aproape imediat trolii au început să atace aşezările elfilor în masă. Încăpăţânaţi elfi, nedorind să
renunţe la noul lor pământ, au folosit magia pe care au cules-o de la Fântâna Eternităţii şi iau ţinut pe sălbaticii troli
sub control. Sub conducerea lui Dath'Remar ei au fost capabili să-i învingă pe războinicii Amani care erau de zece ori
mai mulţi. Unii elfi care cunoş- teau vechile avertismente ale kardoreilor au simţit că folosirea magiei ar putea atrage
atenţia asupra dispărutei Legiuni de Foc. Aşadar ei au decis să-şi ascundă pământurile în interiorul unei bariere
protectoare care le permitea să folosească în continuare vrăji.

Ei au construi mai multe pietre monolitice în diferite locuri din Quel'Thalas care marcau hotarele barierei magice. Pe
lângă faptul că pietrele mascau magia elfilor de ameninţările extradimensionale, ele îi ajutau pe elfi să sperie şi să
alunge bandele războinice de troli superstiţioşi. De-a lungul anilor Quel'Thalas a devenit un moment strălucitor care
reflecta eforturile elfilor înalţi şi puterile lor magice. Mândrele lor palate erau construite folosind acelaşi stil arhitectural
ca şi vechile săli din Kalimdor, dar acum această arhitectură se îmbina direct cu topografia naturală a ţinutului.
Quel'Thalas a devenit bijuteria strălucitoare pe care elfii au creat-o de-a lungul vremii. Adunarea Lunii de Argint a
devenit forul de conducere în Quel'Thalas,cu toatecă dinastia Sunstrider menţinea o putere politică modică.

Formată din şapte lorzi ai elfilor înalţi, Adunarea a muncit pentru a asigura siguranţa pământurilor elfilor şi ale
oamenilor.Înconjuraţi de bariera lor protectoare, elfii înalţi au rămas reci la vechile ameninţări ale kaldoreilor şi au
continuat să folosească magia în mod flagrant în aproape toate aspectele vieţii lor. Pentru aproape patru sute de ani
elfii înalţi au trăit în pace între graniţele sigure ale regatului. Cu toate acestea, răzbunătorii troli nu erau aşa de uşor
de înfrânt. Au complotat şi au uneltit în adâncurile pădurii şi au aşteptat ca numărul războinicilor lor să crească. În
final, o puternică armată a trolilor a atacat din pădurile întunecate şi a asediat turnurile strălucitoare ale Quel'Thalas-
ului.

Lumea Noua: Arathor şi Războaiele Trolilor

Arathor şi Războaiele Trolilor (O: Arathor and the Troll Wars)

(2800 de ani înainte de WarCraft I)

În timp ce elfii înalţi luptau pentru vieţile lor împotriva atacului violent şi sălbatic al trolilor, împrăştiaţi, oamenii nomazi
din Lordaeron luptau pentru a-şi consolida pământurile triburilor lor. Triburile umane şi-au invadat reciproc aşezările
şi nu puneau mare preţ pe unificarea rasială sau pe onoare.

Totuşi, un trib cunoscut sub numele de Arathi, a observat că trolii deveneau o prea mare şi puternică ameninţare
pentru a fi ignorată. Arathi şi-au dorit să-şi aducă toate triburile sub regulile lor astfel încât să aibă un front unit
împotriva războinicilor troli. După şase ani, viclenii Arathi au dejucat planurile triburilor rivale şi au reuşit să le învingă.
După fiecare victorie, Arathi au oferit pace şi egalitate popoarelor cucerite; cu toate acestea au câştigat şi loialitatea
celor pe care i-au înfrânt. Până la urmă tribul Arathi a ajuns să includă mai multe triburi disparate şi astfel şi-au
îngroşat considerabil rândurile armatei. Încrezători în faptul că pot rezista în faţa războinicilor troli sau chiar şi a elfilor
solitari dacă va fi nevoie, războinicii lorzi Arathi au decis să construiască un oraş-fortăreaţă puternic în regiunile
sudice ale Lordaeronului.
Oraşul, numit Strom, a devenit capitala naţiunii Arathi, naţiune care avea să se numească Arathor. În timp ce Arathor
prospera, oameni din toate părţile vastului continent au călătorit în sud pentru protecţia şi siguranţa oraşului Strom.
Uniţi sub acelaşi steag, triburile oamenilor au dezvoltat o cultură puternică şi optimistă. Thoradin, regele Arathorului,
ştia că misterioşii elfi din nord se aflau în stare continuă de asediu, stare instaurată de către troli, dar refuza să rişte
siguranţa poporului său pentru a sări în apărarea străinilor solitari.

Au trecut multe luni când zvonuri cum că presupusa linie de apărare a elfilor era forţată să se îndrepte încet-încet
spre sud. Doar când ambasadorii epuizaţi din Quel'Thalas au ajuns în Strom, Thoradin şi-a dat seama cât de mare
era ameninţarea trolilor. Elfii l-au informat pe Thoradin că armatele trolilor erau vaste şi că dacă trolii vor distruge
Quel'Thalasul, ei vor ataca şi pământurile din sud. Disperaţi, elfii cu nevoie cumplită de ajutoare militare, au hotărât în
grabă să înveţe anumiţi oameni să stăpânească magia în schimbul ajutorului împotriva bandelor războinice.
Thoradin, deşi neîncrezător în magie, a convenit să-i ajute pe elfi. Aproape imediat elfii vrăjitori au ajuns în Arathor şi
au început să instruiască un grup de oameni în tainele magiei. Elfii şi-au dat seama că deşi oamenii erau
neîndemânatici în mânuirea magiei, ei posedau o afinitate naturală senzaţională pentru practicile magice.

O sută de oameni au fost învăţaţi cele mai de bază secrete ale magiei elfilor, dar nu mai mult decât a fost absolut
necesar pentru a lupta cu trolii. Convinşi că învăţăceii oameni erau gata să-i ajute în această luptă, elfii au părăsit
Stromul şi au călătorit în nord împreună cu puternicele armate ale regelui Thoradin.

Armatele unite ale elfilor şi ale oamenilor au izbit bandele de războinici troli la poalele Munţilor Alterac. Bătălia a durat
multe zile, dar neabătutele armate ale Arathorului nu au obosit şi nu au cedat nici un petec de pământ trolilor. Lorzii
elfi au considerat că a sosit timpul să dezlănţuie puterile magiei lor asupra inamicului. Sutele de magicieni umani şi o
mulţime de vrăjitori elfi au chemat furia cerurilor şi au dat foc armatei trolilor. Focurile primordiale n-au permis trolilor
să-şi regenereze rănile şi astfel le-au ars trupurile torturate dinspre interior spre exterior.

În timp ce armatele zdrobite ale trolilor încercau să scape fugind, armatele lui Thoradin îi urmăreau şi îi măcelăreau
până la ultimul trol. Trolii nu îşi vor reveni niciodată pe deplin după această înfrângere şi istoria nu-i va mai vedea
niciodată ridicându-se ca o naţiune.

Siguri că Quel'Thalas a fost salvat de la distrugere, elfii au făcut un pact de loialitate şi prietenie cu naţiunea Arathor
şi cu următorii regi ai acesteia. Thoradin, oamenii şi elfii vor avea relaţii paşnice mulţi ani de acum în colo.

Lumea Noua: Gardieni din Tirisfal

Gardieni din Tirisfal (O: The Guardians of Tirisfal)

(2700 de ani înainte de WarCraft I)

Odată cu dispariţia trolilor de pe pământurile nordice, elfii din Quel'Thalas şi-au îndreptat eforturile în scopul
reconstruirii ţinutului glorios. Armatele victorioase din Arathor s-au reîntors acasă spre ţinuturile aflate la sudul
Stromului. Societatea umană din Arathor a crescut şi a prosperat, dar totuşi Thoradin, temându-se că regatul său s-ar
putea destrăma dacă sar extinde prea mult, a făcut ca Strom să rămână în centrul imperiului Arathor. După mulţi ani
de pace, de creştere şi de comerţ, grandiosul Thoradin a murit de bătrâneţe, lăsând generaţiei tinere a Arathorului
libertatea de a se extinde dincolo de ţinuturile Stromului. Cei o sută de vrăjitori de la începuturi, care au fost călăuziţi
pe căile magiei de către elfi, şi-au dezvoltat puterile şi au studiat în detaliu disciplinele mistice de creare a vrăjilor.
Aceşti vrăjitori, aleşi iniţial pentru voinţa lor puternică şi spiritele lor nobile, au practicat întotdeauna magia cu grijă şi
responsabilitate; cu toate acestea ei au împărtăşit secretele si puterile noii generaţii care nu ţinea cont de rigorile
războiului sau de necesitatea de a se autostăpâni. Aceşti magicieni mai tineri au început să practice magia pentru
câştiguri personale, nu pentru a-şi ajuta semenii. În timp ce imperiul creştea şi se extindea peste noi tărâmuri, tinerii
vrăjitori s-au împrăştiat şi ei şi pe pământurile din sud. Exercitându-şi puterile mistice, vrăjitorii şi-au protejat fraţii
împotriva creaturilor sălbatice de pe pământuri şi au făcut posibilă construirea în sălbăticie a unor noi oraşe-state. Pe
măsură ce puterile lor creşteau, magii au devenit mai vanitoşi ca niciodată şi izolaţi de restul societăţii.

Al doilea oraş-stat arathorian a fost Dalaran, fondat pe pământurile din nordul Stromului. Mulţi tineri vrăjitori fără
experienţă au lăsat în urmă limitele impuse în Strom şi au călătorit spre Dalaram, unde sperau să-şi folosească noile
puteri cu mai multă libertate. Aceşti magicieni şi-au folosit aptitudinile pentru construirea unor turnuri vrăjite în
Dalaran şi şi-au continuat studiile. Cetăţenii din Dalaran au tolerat eforturile magicienilor şi au construit o economie
prosperă sub protecţia apărătorilor lor care foloseau şi ei magia. Însă, datorită faptului că din ce în ce mai mulţi
vrăjitori practicau această artă, fenomene bizare deformau realitatea aparentă din jurul Dalaranului. Agenţii rău voitori
ai Legiunii Arzătoare, care au fost izgoniţi când Fântâna Eternităţii a fost distrusă, au fost ademeniţi înapoi în lume de
către nebăgarea de seamă a vrăjitorilor din Dalaran. Cu toate că aceşti demoni relativ slabi nu şi-au făcut apariţia în
forţă, ei au creat mare confuzie şi haos pe străzile din Dalaran. Multe din aceste întâlniri demonice au fost
evenimente izolate şi conducătorii magocraţi au făcut tot posibilul pentru a păstra aceste evenimente ascunse
publicului. Cei mai puternici magicieni au fost trimişi să captureze demonii, dar deseori ei nu au avut şanse de reuşită
în faţa agenţilor solitari ai Legiunii. După câteva luni, ţăranii superstiţioşi au început să-i suspecteze pe conducătorii
lor vrăjitori că ascund ceva teribil. Zvonuri despre revoluţie au început să se răspândească rapid pe străzile
Dalaranului deoarece cetăţenii paranoici au pus sub semnul îndoielii motivele şi practicile vrăjitorilor pe care i-au
admirat înainte. Magocraţii, temându-se că ţăranii se vor revolta şi că Strom va lua poziţie împotriva lor, au apelat la
singurii pe care îi credeau capabili să înţeleagă şi să îi ajute în această problemă: elfii.

Când au auzit veştile magocraţilor despre activitatea demonică din Dalaran, elfii i-au trimis repede pe cei mai
puternici vrăjitori ai lor pe tărâmurile oamenilor. Magii elfi au studiat curenţii energiei în Dalaran şi au făcut rapoarte
detaliate ale tuturor activităţilor demonice pe care le-au observat. Ei au tras concluzia că în ciuda faptului că existau
doar câţiva demoni liberi în lume, Legiunea însăşi rămânea o cumplită ameninţare atâta timp cât oamenii continuă să
folosească forţele magiei. Adunarea Lunii Argintii, care a domnit peste elfii din Quel'Thalas, a fost de acord cu un
pact secret cu magocraţii din Dalaran. Elfii le-au spus magocraţilor despre istoria vechiului Kalimdor şi despre
Legiunea Arzătoare, o istorie care încă mai ameninţa lumea.

Ei i-au informat pe oameni de faptul că atâta timp cât folosesc magia, vor trebui să-şi protejeze cetăţenii de agenţii
diabolici ai Legiunii. Magocraţii au propus împuternicirea unui campion muritor care ar folosi puterile lor colective cu
scopul de a purta un război fără sfârşit şi secret împotriva Legiunii. S-a stabilit că majoritatea omenirii nu va putea şti
niciodată despre Gardieni sau despre ameninţarea Legiunii de teamă că ei ar putea înnebuni de frică şi paranoia. Elfii
au fost de acord cu propunerea şi au fondat o societate secretă care va supraveghea alegerea Gardienilor şi va ajuta
la împiedicarea răspândirii haosului în lume.

Societatea şi-a ţinut întâlnirile secrete în umbroasele Porţi din Tirisfal, unde elfii înalţi s-au stabilit la început în
Lordaeron. Ei au numit secta secretă Gardienii din Tirisfal. Campionilor muritori care au fost aleşi să fie Gardieni li s-
au încredinţat puteri incredibile ale magiei elfilor şi oamenilor. Chiar dacă întotdeauna va exista un singur Gardian, el
deţinea o putere atât de vastă încât putea să lupte singur împotriva agenţilor Legiunii oriunde s-ar afla ei în lume.
Puterea Gardienilor era atât de mare încât doar Consiliul din Tirisfal avea permisiunea să aleagă potenţiali succesori
care să poarte pelerina Gardienilor. Ori de câte ori un Gardian îmbătrânea sau când deveneau prea obosit de
războiul secret împotriva haosului, Consiliul alegea un nou campion şi transfera noului Gardian puterea celui vechi.
De-a lungul mai multor generaţii, Gardienii au apărat masele umane împotriva ameninţării invizibile a Legiunii
Arzătoare de pe teritoriile Arathorului şi Quel'Thalas-ului. Arathorul s-a dezvoltat şi a prosperat în timp ce folosirea
magiei s-a răspândit de-a lungul imperiului. Între timp, Gardienii au vegheat atenţi la apariţiile semnelor de activităţi
demonice.

Lumea Noua: Forja de Fier - Trezirea Dwarfilor

Forja de Fier - Trezirea Dwarfilor (O: Ironforge the Awakening of the Dwarves)

(2500 de ani înainte de WarCraft I)

În timpurile vechi, după ce titanii au părăsit Azerothul, copiii lor, cunoscuţi sub numele de pământeni, au continuat să
formeze şi să păzească ascunzişurile din adâncurile lumii. Pământenii nu erau de loc îngrijoraţi cu privire la afacerile
de la suprafaţă ale raselor de dwarfi şi au continuat doar să exploateze adâncurile întunecate ale pământului. Când
lumea a fost împărţită de distrugerea Fântânii Eternităţii, pământenii au fost profund afectaţi. Năuciţi de durerea
pământului însuşi, pământenii au pierdut mult din identitatea lor şi s-au stabilit în camerele de piatră în care au fost
creaţi întâia dată. Uldaman, Uldum, Ulduar... au fost numele vechilor oraşeale titanilor în care pământenii au primit
formă. Îngropaţi adânc sub pământ, pământenii s-au odihnit timp de 800 de ani.

Deşi nu este clar ce anume i-a trezit, pământenii izolaţi în Uldaman s-au ridicat din somnul pe care singuri şi l-au
impus. Aceşti pământeni au descoperit că s-au schimbat semnificativ în timpul hibernării. Pielea lor pietroasă s-a
înmuiat şi a devenit fină, iar puterile lor asupra pietrelor şi pământului au slăbit. Ei au devenit creaturi muritoare.
Autonumindu-se dwarfi, ultimii dintre pământeni au părăsit coridoarele Uldamanului şi s-au aventurat în lumea care
se trezea. Încă atraşi de siguranţa şi minunile locurilor adânci, ei au fondat o împărăţie vastă sub cel mai înalt munte
de pe tărâml lor. Ei şi-au numit ţinutul Khaz Modan sau Muntele lui Khaz, în onoarea titanului Khaz'goroth. Construind
un altar pentru părintele lor titan, dwarfii au meşterit o puternică forjă până în inima muntelui. De aceea, oraşul care
s-a dezvolt de jur împrejurul forjei se va numi întotdeauna Forja de Fier (IronForge). Dwarfii, prin natura lor erau
fascinaţi de modelarea pietrelor preţioase şi ale pietrei, au stabilit să sape împrejurimile munţilor pentru bogăţii şi
minerale preţioase. Mulţumiţi de munca lor de sub pământ, dwarfii au rămas izolaţi faţă de afacerile vecinilor dwarfi
de la suprafaţă.

Lumea Noua: Cele Șapte Regate

Cele Șapte Regate (O: The Seven Kingdoms)

(1200 de ani înainte de WarCraft I)

Strom a continuat să fie cel mai important oraş din Arathor dar, la fel ca şi Dalaranul, numeroase oraşe-state au
apărut de-a lungul şi de-a latul continentului Lordaeron. Gilneas, Alterac şi Kul Tiras au fost primele oraşe-state
apărute şi, cu toate că fiecare avea propriile obiceiuri şi relaţii comerciale, toate s-au aflat sub autoritatea unificatoare
a oraşului Strom. Sub supravegherea vigilentă a Ordinului din Tirisfal, Dalaranul a devenit cel mai important centru
educaţional al magicienilor din întregul ţinut. Magocraţii care au condus Dalaranul au fondat Kirin Tor-ul, o sectă
specializată care avea sarcina de a cataloga fiecare vrajă şi obiect magic cunoscut lumii în acel moment.

Gilneas şi Alterac au devenit susţinători puternici ai oraşului Strom şi şi-au construit armate impresionante care
explorau ţinuturile muntoase din sudul Khaz Modan-ului. Aceasta a fost perioada când oamenii au întâlnit pentru
prima dată vechea rasă a dwarfilor şi au călătorit prin cavernele oraşului subteran Forja de Fier. Oamenii şi dwarfii şi-
au împărtăşit unii altora numeroase secrete despre prelucrarea metalelor şi şi-au descoperit dragostea comună
pentru lupte şi istorisiri.

Oraşul-stat Kul Tiras, fondat pe o insulă aflată la sud de Lordaeron, şi-a dezvoltat o economie prosperă bazată pe
pescuit şi pe navigaţie. De-a lungul timpului Kul Tirasul şi-a construit o flotă puternică de vase comerciale care
navigau prin toate ţinuturile cunoscute în căutarea bunurilor exotice care erau cumpărate şi apoi vândute. În schimb,
pe măsură ce economia Arathorului înflorea, cele mai puternice elemente fundamentale ale sale au început să se
dezintegreze.

Cu timpul, lorzii din Strom s-au hotărât să-şi mute reşedinţele în ţinuturile luxuriante din nordul Lordaeronului şi să
părăsească ţinuturile aride din sud. Moştenitorii regelui Thoradin, ultimii descendenţi ai liniei de sânge Arathi, au
susţinut că oraşul Strom nu trebuie părăsit şi astfel s-au confruntat cu dispreţul claselor înalte ai căror membri erau
nerăbdători să plece. Lorzii din Strom, dorind să regăsească puritate şi înţelepciune în nordul sălbatic, au decis să-şi
lase în urmă vechiul oraş. Departe în nordul Dalaranului, lorzii din Strom au construit un nou oraş-stat pe care l-au
numit Lordaeron. Întregul continent avea să primească numele acestui oraş-stat. Lordaeron a devenit o adevărată
Mecca pentru pelerinii religioşi şi pentru toţi cei care îşi căutau pacea interioară şi securitatea.

Descendenţii liniei Arathi, rămaşi în ruinele dintre zidurile vechiului Strom, s-au hotărât să călătorească spre sud
peste munţii pietroşi Khaz Modan. Călătoria lor s-a încheiat în sfârşit după mai multe anotimpuri şiei s-au stabilit în
regiunea nordică a continentului pe care îl vor numi Azeroth. Într-o vale fertilă ei au fondat regatul Stormwind care a
devenit repede o putere independentă.

Puţinii războinici care au rămas în Strom au decis să apere vechile ziduri ale oraşului lor. Strom nu a mai fost centrul
imperiului, dar s-a transformat într-o nouă naţiune numită Stromgarde.

Deşi fiecare oraş-stat a devenit prosper, imperiul Arathor s-a dezintegrat. Pe măsură ce fiecare naţiune şi-a dezvoltat
propriile obiceiuri şi credinţe, ele au devenit din ce în ce mai separate una de alta. Visul regelui Thoradin, care dorea
o umanitate unită, a pălit în cele din urmă.

Lumea Noua: Aegwynn şi Vânătoarea Dragonului

Aegwynn şi vânătoarea dragonului (O: Aegwynn and the Dragon Hunt)

(823 de ani înainte de WarCraft I)

Pe măsură ce disputele politice şi rivalităţile dintre cele şapte naţiuni umane apăreau şi dispăreau, linia Gardienilor şi-
a păstrat vigilenţa constantă împotriva haosului. Au fost mulţi Gardieni de-a lungul anilor, dar numai unul deţinea
puterile magice ale lui Tirisfal la un moment dat. Unul dintre ultimii Gardieni ai erei a ieşit în evidenţă ca o războinică
puternică împotriva Umbrelor.

Aegwynn, o fată înflăcărată, a obţinut aprobarea ordinului şi a primit mantaua Gardianului. Aegwynn a muncit cu
ardoare pentru a vâna şi a eradica demonii oriunde-i putea găsi, dar ea a pus deseori la îndoială autoritatea
Consiliului lui Tirisfal dominat de bărbaţi. Ea credea că vechii elfi şi bătrânii care conduceau consiliul aveau o gândire
prea rigidă şi nu aveau o viziune suficientă pentru a încheia odată pentru totdeauna conflictul împotriva haosului.

Nerăbdătoare să asiste la discuţii şi dezbateri lungi, ea îşi dorea cu ardoare să-şi demonstreze capacităţile în faţa
bătrânilor şi a superiorilor. Astfel ea a ales deseori, în situaţii cruciale, vitejia în detrimentul înţelepciunii. Pe măsură
ce măiestria sa de a controla puterea cosmică a lui Tirisfal creştea, ea a devenit conştientă de prezenţa a unui număr
de demoni puternici care bântuiau continentul îngheţat din nord Northrend. Călătorind în nordul îndepărtat Aegwynn i-
a găsit pe demoni în munţi. Acolo ea a descoperit că demonii vânau pe unul dintre ultimii dragoni zburători care
supravieţuiseră şi secau vechile creaturi de puterile lor magice.

Mândrii dragoni care se retrăseseră din faţa societăţilor muritorilor care avansau continuu, au ajuns în situaţia de a
lupta de la egal la egal cu forţele întunecate ale magiei Legiunii. Aegwynn s-a confruntat cu demonii şi, cu ajutorul
nobililor dragoni, i-a distrus. Totuşi, după ce ultimul demon a dispărut din lumea muritorilor, o uriaşă furtună a izbucnit
în întregul nord. O uriaşă figură întunecată a apărut în ceruri deasupra Northrendului. Sargeras, regele demon şi
lordul Legiunii Arzătoare a apărut în faţa lui Aegwynn emanând energie malefică. El i-a spus tinerei că perioada lui
Tirisfal se apropie de sfârşit şi lumea se va închina în faţa asaltului Legiunii. Mândra Aegwynn, crezânduse capabilă
să-l înfrunte pe zeul ameninţător, şi-a dezlănţuit puterile împotriva arătării. Cu o uşurinţă tulburătoare l-a atacat fără
cruţare pe lordul demon folosindu-şi puterile şi a reuşit să-i ucidă învelişul fizic.

Îngrijorată că spiritul lui Sargeras va dăinui, naiva Aegwynn a ferecat rămăşiţele corpului în una dintre vechile săli ale
Kalimdorului care ajunseseră pe fundul mării când Fântâna Eternităţii a fost distrusă. Aegwynn nu avea să ştie
niciodată că a făcut exact si ceea ce plănuia Sargeras. Astfel, ea a consfiinţit cu nechibzuinţă soarta lumii muritorilor
deoarece Sargeras, în momentul morţii corpului său, şi-a transferat spiritul în corpul slăbit al lui Aegwynn. Neştiut de
tânără, Sargeras avea să rămână ascuns pentru mulţi ani în cotloanele întunecate ale sufletului ei.

Lumea Noua: Războiul celor Trei Ciocane

Războiul celor Trei Ciocane (O: War of the Three Hammers)

(230 de ani înainte de WarCraft I)

Dwarfii din Forja de Fier au trăit în pace timp de multe secole. Totuşi, societatea lor a devenit prea mare pentru
limitările impuse de oraşele din interiorul munţilor. Cu toate că puternicul rege Modemus Anvilmar a domnit cu
înţelepciune şi dreptate asupra tuturor dwarfilor, trei facţiuni puternice au apărut în societatea dwarfilor.

Clanul Bărbilor de Bronz, condus de Thane Madoran Barbă de Bronz a menţinut legături strânse cu regele şi a fost
apărătorul tradiţional al muntelui în care se afla Forja de Fier. Clanul Ciocanului Sălbatic, condus de Thane Khardros
Ciocan Sălbatic locuia în înălţimile şi piscurile din jurul muntelui şi doreau să obţină un control mai ,mare asupra
oraşului. A treia facţiune, clanul Fierului Întunecat era condus de vrăjitorul Thane Thaurissan. Acest clan s-a ascuns
în umbrele adânci de sub munte şi a complotat atât împotriva Bărbilor de Bronz, cât şi a Ciocanelor Sălbatice.

Pentru o perioadă celetrei facţiuni au păstrat o pacefiravă, dar tensiunile au erupt când regele Anvilmar a murit
datorită bărtâneţii. Cele trei clanuri conducătoare au început războiul pentru a controla Forja de Fier. Războiul civil al
dwarfilor s-a dezlănţuit timp de mulţi ani sub pământ. Până la urmă Bărbile de Bronz, care aveau cea mai mare
armată, i-au izgonit pe ceilalţi de sub munte. Khardros şi războinicii săi ai Ciocanului Sălbatic au călătorit spre nord
prin porţile de la Dun Algaz şi şi-au fondat propriul regat în interiorul îndepărtatului vârf Grim Batol. Acolo Ciocanele
Sălbatice au prosperat şi şi-au reconstruit comorile.

Lui Thaurissan şi clanului Fierului Întunecat nu le-a mers extrem de bine. Umiliţi şi furioşi datorită înfrângerii, au jurat
răzbunare Forjei de Fier. Conducându-şi oamenii departe spre sud, Thaurissan a fondat un oraş (căruia i-a dat
numele său) în interiorul frumoşilor munţi Redridge. Prosperitatea şi trecerea anilor nu a făcut prea multe pentru a
uşura ranchiuna clanului Fierului Întunecat împotriva verilor lor. Thaurissan şi soţia sa vrăjitoarea Modgud au lansat
un asalt pe două fronturi împotriva Forjei de Fier şi a Grim Batolului. Clanul Fierului Întunecat intenţiona să
cucerească întregul Khaz Modan.
Armatele clanului Fierului Întunecat s-au dezlănţuit asupra fortăreţei verilor lor şi au fost foarte aproape de a cuceri
ambele regate. Totuşi, Madoran Barbă de Bronz şi-a condus pâna la urmă clanul într-o victorie decisivă în faţa
armatei de vrăjitori a lui Thaurissan. El şi servitorii săi s-au retras în oraşul lor, neştiind că la Grim Batol armata lui
Modgud nu avea o soartă foarte diferită în lupta împotriva lui Khardros şi a războinicilor Ciocanelor Sălbatice. În
timpul confruntării cu războinicii inamici Modgud şi-a folosit puterile pentru a semăna frica în inimile acestora.
Umbrele s-au mişcat la comanda ei şi arătări întunecate s-au furişat din adâncurile pământului şi-au bântuit sălile
clanului Ciocanelor Sălbatice. Până la urmă, Modgud a reuşit să treacă de porţi şi a început asediul asupra fortăreţei
însăşi. Ciocanele Sălbatice au luptat cu disperare, Khardros însuşi făcându-şi drum prin masele turbate pentru a o
ucide pe regina vrăjitoare.

După ce şi-au pierdut regina, cei din clanul Ciocanelor Sălbatice s-au îndreptat grăbiţi spre fortăreaţa regelui lor, dar
nu au reuşit să ajungă decât în faţa armatelor din Forja de Fier care veniseră să ajute Grim Batolul. Zdrobite între
două armate, forţele rămase ale Clanului Fierului Întunecat au fost distruse în totalitate. Armatele combinate ale
Forjei de Fier ale şi Grim Batolului s-au îndreptat spre sud cu intenţia de a-l distruge pe Thaurissan împreună cu
clanul său, o dată pentru totdeauna. Nu au ajuns foarte departe când furia lui Thaurissan s-a transformat într-o vrajă
de proporţii cataclismice. Dorind să cheme o creatură supranaturală care să-i asigure victoria, Thaurissan a apelat
vechile puteri care dormeau în adâncuri. Spre stupoarea sa creatura care a apărut a fost mai teribilă decât orice
coşmar pe care şi l-ar fi putut imagina şi această creatură i-a adus sfârşitul.

Ragnaros, Lordul Focului, stăpân nemuritor al tuturor forţelor primordiale ale focului, fusese alungat de titani când
lumea era tânără. Acum, eliberat de chemarea lui Thaurissan, Ragnaros a revenit la viaţă încă o dată. Renaşterea
apocaliptică a lui Ragnaros a zguduit munţii Redridge şi a creat un vulcan furios în centrul devastării. Vulcanul, numit
Turnul Pietrei Negre (Blackrock Mountains), era mărginit la nord de defileul dogoritor şi de stepele arzătoare la sud.
Deşi Thaurissan a fost ucis de forţele pe care le-a dezlănţuit, fraţii săi care au supravieţuit au devenit până la urmă
sclavii lui Ragnaros. Ei au rămas în Turn până în ziua de astăzi. Observând devastarea îngrozitoare şi focurile care
se răspândeau peste munţii din sud, regele Madoran şi regele Khardos şi-au oprit armatele şi s-au întors în grabă
spre regele lor, nedorind să înfrunte furia teribilă a lui Ragnaros.

Bărbile de Bronz s-au întors în Forja de Fier şi şi-au reconstituit gloriosul oraş. De asemenea Ciocanele Sălbatice s-
au întors în Grim Batol. Totuşi, moartea lui Modgud a lăsat o pată malefică deasupra fortăreţei din munte şi
Ciocanele Sălbatice au găsito de nelocuit.Ei aveau inimile amare datorită pierderii caselor iubite. Regele Barbă de
Bronz le-a oferit Ciocanelor Sălbatice un loc în interiorul Forjei de Fier, dar Ciocanele au refuzat ferm. Khardros şi-a
condus clanul spre nord în ţinuturile Lordaeronului. Stabilindu-se în pădurile luxuriante din interiorul ţinutului clanul
Ciocanelor Sălbatice au construit un oraş numit Vârful Misterios unde au trăit aproape de natură şi chiar au stabilit
legături cu puternicii grifoni din regiune. Dorind să păstreze relaţiile şi comerţul cu verii lor, dwarfii din Forja de Fier au
construit două arcade masive pe car le-au numit Thandol Span şi care acopereau distanţa dintre Khaz Modan şi
Lordaeorn. Sprijinite de comerţul reciproc, cele două regate au prosperat. După ce Madoran şi Khardros au murit, fii
lor au comandat două statui grandioase în onoarea părinţilor lor. Cele două statui vor veghea asupra trecătorii spre
ţinuturile din sud care au devenit vulcanice în momentul trezirii lui Ragnaros.

Ele au servit atât ca avertisment adresat celor care ar dori să atace regatele dwarfilor, cât şi ca amintire a preţului pe
care clanul Fierului Întunecat l-a plătit pentru crimele comise. Cele două regate au păstrat legături strânse timp de
câţiva ani, dar membri clanului Ciocanelor Sălbatice s-au schimbat mult datorită ororilor pe care le-au văzut la Grim
Batol. Ei au început să trăiască al suprafaţa pământului, pe coastele Vârfului Misterios, în loc să construiască un
regat vast în interiorul muntelui. Diferenţele ideologice dintre cele două clanuri rămase au dus până la urmă la
separarea drumurilor acestora.

Lumea Noua: Ultimul Gardian

Ultimul Gardian (O: The Last Guardian)

(45 de ani înainte de WarCraft I)

Aegwynn a devenit tot mai puternică de-a lungul anilor şi şi-a folosit energiile lui Tirisfal pentru a-şi întârzia cu mult
moartea. Crezând cu nesăbuinţă că l-a învins cu adevărat pe Sargeras, ea a continuat să apere lumea împotriva
slujitorilor regelui demon timp de nouă sute de ani. Totuşi, Consiliul din Tirisfal, a decretat până la urmă că îndatoririle
ei trebuie să se încheie. Consiliul i-a cerut lui Aegwynn să se întoarcă în Dalaran pentru ca un nou succesor să poată
fi ales. Totuşi, Aegwynn, neîncrezătoare în Consiliu, a decis să îşi aleagă singură succesorul. Mândra Aegwynn a
plănuit să dea naştere unui fiu căruia avea să-i transmită puterile sale. Nu avea nici o intenţie să permită Ordinului din
Tirisfal să-l manipuleze pe succesorul ei aşa cum încercase să o manipuleze pe ea.

Călătorind prin ţinuturile din sud ale naţiunii Azetoth, Aegwynn a găsit tatăl perfect pentru fiul ei: un bărbat magician
numit Nielas Aran. Aran era vrăjitorul curţii şi sfetnic al regelui Azerothului. Aegwynn l-a sedus pe magician şi a dat
naştere unui fiu. Afinitatea naturală pentru magie a lui Nielas avea să părtundă în copilul nenăscut şi să definescă
paşii tragici pe care acesta îi va face mai târziu. Puterea lui Tirisfal a fost de asemenea implantată în copil, dar nu
avea să iasă la iveală decât în momentul în care acesta avea să ajungă la maturitatea fizică.

Timpul a trecut şi Aegwynn a dat naştere fiului ei într-o dumbravă izolată. Botezându-şi băiatul Medivh, ceea ce
însemna păstrătorul secretelor în limba elfilor înalţi, Aegwynn credea că băiatul, la maturitate, va ajunge următorul
Gardian. Din nefericire spiritul malefic a lui Sargeras, care se ascundea înăuntrul ei, a pus stăpânire pe copilul fără
apărare încă de când acesta nu era născut. Aegwynn habar nu avea că noul Gardian al lumii era deja posedat de cel
mai mare inamic.

Sigură că bebeluşul ei era sănătos, ea l-a dus pe tânărul Medivh la curtea din Azeroth şi l-a lăsat acolo pentru a fi
crescut de tatăl său muritor şi poporul acestuia. Apoi a rătăcit prin sălbăticiune pregătindu-se pentru a înfrunta orice
ar fi aşteptat-o după moarte. Medivh a crescut şi a devenit un băiat puternic, dar nu bănuia că avea la dispoziţie, prin
naştere, puterea lui Tirisfal. Sargeras a aşteptat până când puterea tânărului a început să se manifeste. Până să
ajungă adolescent, Medivh a devenit foarte popular în Azeroth datorită puterilor sale magice şi pleca deseori în
aventuri împreună cu cei doi prieteni ai săi: Llane, prinţul Azerothului şi Andwin Lothar, unul dintre ultimii descendenţi
ai liniei de sânge Arathi. Cei trei băieţi au provocat multe necazuri în regat, dar ei erau simpatizaţi de majoritatea
cetăţenilor. Când Medivh a împlinit paisprezece ani puterea cosmică dinăuntrul său s-a trezit şi s-a izbit de spiritul
atotpătrunzător a lui Sargeras care stătea la pândă în cotloanele sufletului său.

Medivh a căzut într-o stare catatonică care a durat mulţi ani. Când sa trezit din comă, a observat că a devenit adult şi
prietenii săi Llane şi Andwin au devenit regenţi în Azeroth. Deşi dorea să-şi folosească incredibilele puteri nou-
descoperite pentru a proteja ţinutul pe care îl numea casă, spiritul întunecat a lui Sargeras i-a răsucit gândurile şi
emoţiile îndreptându-l spre un sfârşit perfid. Sargeras s-a arătat în inima întunecată a lui Medivh, deoarece ştia că
planurile sale pentru a doua invazie a lumii erau aproape să se împlinească şi că ultimul Gardian al lumii le va duce
la îndeplinire.

Aici se incheie inca un capitol din aceasta frumoasa si faimoasa poveste.

Urmeaza capitolul 3: The Doom of Draenor.

Capitolul 3: The Doom of Draenor - intro

Al treilea capitol al poveştii universului Warcraft prezintă evenimentele petrecute cu puţin înainte de
începerea acţiunii în primul joc al celebrei serii de strategii în timp real.

Capitolul 3: The Doom of Draenor, cuprins:

1.Kil'jaeden şi Consiliul Umbrei

2.Ridicarea Hoardei

The Doom of Draenor: Kil'jaeden şi Consiliul Umbrei

Kil'jaeden şi Consiliul Umbrei (O: Kil'jaeden and the Shadow Pact)

În perioada în care Medivh se năştea în Azeroth, Kil'jaeden Înşelătorul stătea şi se pregătea împreună cu discipolii
săi din VârtejulNeterului. Vicleanul lord al demonilor, urmând ordinele stăpânului său Sargeras, a plănuit cea de-a
doua invazie a Legiunii Arzătoare în Azeroth. De data aceasta el nu va permite să se facă nici o greşeală. Kil'jaeden
a bănuit că avea nevoie de o nouă forţă pentru a slăbi apărarea Azeroth-ului înainte ca Legiunea să pună piciorul în
lume. Dacă rasele muritoare, cum ar fi elfii nopţii sau dragonii, ar fi forţate să se confrunte cu o nouă ameninţare, ei
ar fi prea slabi pentru a opune o rezistenţă reală în momentul în care se va produce adevărata invazie a Legiunii.

În acele timpuri Kil'jaeden a descoperit bogata lume a Draenorului plutind în pace prin Marele Întuneric de Dincolo.
Loc de baştină al orcilor şamanistici organizaţi în clanuri şi a paşnicilor draenei, Draenor era o lume pe cât de idilică,
pe atât de vastă. Clanurile nobile ale orcilor cutreierau întinsele preerii şi considerau vânătoarea a fi un sport, în timp
ce iscoditorii draenei construiau oraşe grosolane printre stâncile înalte şi vârfurile lumii. Kil'jaeden şi-a dat seama că
locuitorii Draenorului aveau un mare potenţial de a servi Legiunea Arzătoare dacă ar fi fost antrenaţi aşa cum ar
trebui. Dintre cele două rase, Kil'jaeden a observat că războinicii orcierau mai susceptibili de afi corupţi de către
Legiune.El l-a înrobit pecel mai tânăr şaman orc, Ner'zhul, aproape înacelaşi mod în care Sargeras o adusese pe
regina Azshara sub controlul său cu mult timp în urmă.

Folosindu-l pe vicleanul şaman, demonul a reuşit să răspândească dorinţa de luptă şi sălbăticia printre clanurile
orcilor. Peste puţin timp rasa spirituală a fost transformată într-o naţiune însetată de sânge. La un moment dat,
Kil'jaeden i-a îndemnat pe Ner'zhul şi pe oamenii acestuia să facă ultimul pas: să se abandoneze în întregime
războiului şi aducerii morţii. Totuşi, bătrânul şaman, simţind că poporul său va fi înrobit de ură pentru totdeauna, a
reuşit să găsească o modalitate de a rezista în faţa comenzii demonului.

Frustrat de rezistenţa lui Ner'zhul, Kil'jaeden a căutat un alt orc care să îşi aducă popriul popor în mâinile Legiunii.
Isteţul lord al demonilor a găsit într-un final discipolul doritor pe care îl căuta - ambiţiosul discipol al lui Ner'zhul,
Gul'dan. Kil'jaeden i-a promis lui Gul'dan puteri nemaivăzute în schimbul supuneriilui totale. Tânărul orc a devenit un
învăţăcel pasionat de magia demonică şi a devenit cel mai puternic vrăjitor demonic muritor din istorie. El i-a învăţat
şi pe alţi orci tineri artele tainice şi şi-a pus în gând să elimine tradiţiile şamanistice ale orcilor. Gul'dan le-a arătat
fraţilor săi o altă latură a magiei, o nouă putere teribilă care provenea din infern. Kil'jaeden, dorind să îşi întărească
dominaţia asupra orcilor, l-a ajutat pe Gul'dan să înfiinţeze Consiliul Umbrei, o sectă secretă care manipula clanurile
şi răspândea utilizarea noii magii în Draenor. Pe măsură ce tot mai mulţi orci practicau noua magie, câmpurile
gingaşe şi apele curgătoare ale Draenorului au începutsă se întunece şi să pălească.
De-a lungul timpului, vastele preerii, pe care orcii le considerau ca fiind căminul lor timp de multe generaţii, s-au
veştejit lăsând în locul lor doar un pământ roşu, neroditor. Energiile demonice distrugeau lumea Draenor-ului încetul
cu încetul.

The Doom of Draenor: Ridicarea Hoardei

Ridicarea Hoardei (O: Rise of the Horde)

Orcii au devenit din ce în ce mai agresivi sub controlul secret al lui Gul'dan şi al Consiliului Umbrei. Ei au construit
arene masive în care orcii îşi ascuţeau aptitudinile războinice în lupe care nu se opreau decât atunci când unul dintre
oponenţi murea. În această perioadă, câteva căpetenii ale unor clanuri au început să se pronunţe împotriva gradului
ridicat de depravare la care ajunsese rasa lor. Una dintre aceste căpetenii, Durotan din Clanului Lupului de Gheaţă, a
lansat un avertisment asupra faptului că orcii s-ar putea lăsa pradă urii şi furiei.

Cuvintele sale au ajuns la urechi surde în timp ce căpetenii mai puternice cum ar fi Grom Ţipătul Infernului din Clanul
Cântecului Războiului au făcut pasul în faţă pentru a Conduce orcii în noua eră a războiului şi a dominaţiei asupra
altora. Kil'jaeden ştia că clanurile orcilor sunt aproape pregătite, dar dorea să fie sigur de loialitatea lor. În secret, a
cerut Consiliului Umbrei să îl aducă în lume pe Mannoroth Distrugătorul, manifestarea vie a distrugerii şi furiei.
Gul'dan a chemat toate căpeteniile orcilor şi le-a convins că, dacă vor bea din sângele lui Mannoroth, atunci vor
deveni invincibili. Conduşi de Grom Ţipătul Infernului, toate căpeteniile clanurilor, cu excepţia lui Durotan, au băut şi
în acel moment şi-au pecetluit soarta de sclavi ai Legiunii Arzătoare. Devenind mai puternici după ce au gustat furia
lui Mannoroth, căpeteniile au mărit subjugarea la care îi supuneau pe fraţii lor care nu bănuiau nimic. Afectaţi de
blestemul noii sete de sânge, orcii au început să îşi dezlănţuiefuria asupra oricui le stătea în faţă.Simţind că
momentul potrivit a sosit, Gul'dan a unit clanurile războinice într-o singură Hoardă de neoprit.

Totuşi, ştiind că numeroase căpetenii, cum ar fi Grom Ţipătul Infernului sau Orgrim Ciocanul Iadului, şi-ar dori
supremaţia asupra întregii Hoarde, Gul'dan a impus o căpetenie marionetă care să conducă întreaga Hoardă. Mână
Neagră Distrigătorul, un orc vicios şi depravat, a fost ales ca marionetă a lui Gul'dan. Sub comanda Mâinii Negre,
Hoarda a pornit să îşi testeze puterea împotriva simplilor draenei. De-a lungul a doar câteva luni, Hoarda i-a distrus
aproape pe toţi draeneii care trăiau în Draenor. Doar o mână de supravieţuitori răzleţi au reuşit să scape de teribila
furie a orcilor. Înflăcărat de victorie, Gul'dan a dezvăluit în ce consta puterea Hoardei. Totuşi, el ştia că, fără inamici
cu care să lupte, Hoarda se va autodistruge în lupte interne fără sfârşit pentru a-şi astâmpăra apetitul de neoprit
pentru măceluri glorioase. Kil'jaeden ştia că Hoarda este în sfârşit pregătită. Orcii deveniseră cea mai măreaţă armă
a Legiunii Arzătoare. Vicleanul demon şi-a împărtăşit cunoştinţele cu stăpânul său care aştepta, iar Sargeras a fost
de acord că momentul răzbunării sale a sosit în sfârşit.

Aici se incheie acest capitol scurt, care ne pregateste pentru actiunea din cel de al patrulea capitol.

Capitolul 4: Alliance And Horde - intro

Ultimul capitol s-a oprit înaintea evenimentelor prezentate în primul joc al celebrei serii. Acest capitol va
acoperi perioada în care are loc acțiunea din primele două jocuri (inclusiv add-on-ul celui de-al doilea) și va
continua să prezinte desfășurarea evenimentelor până înaintea începerii acțiunii din WarCraft III.

Cuprins:

1.Portalul Întunecat și căderea Stormwind-ului

2.Alianța din Lordaeron

3.Invadarea Draenor-ului

4.Nasterea lui Lich King

5.Icecrown si Tronul Înghețat

6.Bătălia de la Grim Batol

7.Letargia Orcilor

8.Noua Hoardă

9.Războiul Păianjenului

10.Kel'Thuzad și apariția Năpastei

Urmeaza:

11.The Alliance Splinters

Alliance and Horde: Portalul Întunecat și căderea Stormwind-

ului
Portalul Întunecat și căderea Stormwind-ului (O: The Dark Portal and the Fall of Stormwind)

(Warcraft I: Orcs and Humans)

În timp ce Kil'jaeden își pregătea Hoarda pentru invazia Azeroth-ului, Medivh a continuat să lupte pentru sufletul său
împotriva lui Sargeras. Regele Llane, nobilul monarh din Stormwind, s-a arătat îngrijorat de întunericul care părea să
fi pângărit sufletul fostului său prieten. Regele Llane și-a împărtășit îngrijorareacu Anduin Lothar, ultimul descendent
pe linia Arathi, pe care îl numise locotenentul său. Chiar și așa nimeni nu și-ar fi putut imagina că alunecarea înceată
în nebunie a lui Medivh va aduce toate ororile care vor urma. Într-o ultimă încercare, Sargeras i-a promis mari puteri
lui Gul'dan dacă acesta va fi de acord să conducă Hoarda în Azeroth. Prin Medivh, Sargeras i-a spus vrăjitorului că ar
putea deveni zeu dacă ar găsi mormântul de sub mări în care Aegwynn așezase corpul mutilat al lui Sargeras cu
aproape o sută de ani înainte. Gul'dan a fost de acord și a decis că o dată ce cetățenii Azeroth-ului vor fi învinși, el va
găsi legendarul mormânt și își va cere răsplata. Asigurat că Hoarda îi va servi scopurile, Sargeras a ordonat
începerea invaziei. Printr-un efort comun, Medivh și vrăjitorii din Consiliul Umbrei au deschis poarta interdimensională
cunoscută sub numele de Portalul Întunecat.

Acest portal a făcut legătura dintre Azeroth și Draenor și a fost suficient de mare pentru ca armatele să poată trece
prin el. Gul'dan a trimis iscoade ale orcilor prin portal pentru a supraveghea ținuturile pe care dorea să le cucerească.
Spionii care s-au întors au asigurat Consiliul Umbrei că lumea Azeroth-ului putea fi cucerită. Fiind convins în
continuare că pervertirea lui Gul'dan îi va distruge poporul, Durotan a vorbit încă o dată împotriva vrăjitorilor. Bravul
războinic a susținut că vrăjitorii distrug puritatea spirituală a orcilor și că această invazie nesăbuită îi va duce la
pierzanie. Gul'dan, fiindu-i frică să ucidă un erou atât de popular, a fost forțat să îi exileze atât pe Durotan, cât și pe
membrii clanului Lupului de Gheață, în regiunile îndepărtate ale noii lumi.

După ce exilații au trecut prin portal, doar câteva clanuri de orci i-au urmat. Acești orci și-au stabilit repede o bază
operativă în Black Morass, o zonă mlăștinoasă și întunecată din estul îndepărtat al regatului Stormwind. În timp ce
orcii au început să se răspândească și să exploreze noile ținuturi, ei au ajuns imediat în conflict cu oamenii care
apărau Stormwind-ul. Cu toate că aceste încăierări se terminau, de obicei, destul de repede, ele au scos la iveală
slăbiciunile și avantajele celor două specii rivale. Llane și Lothar nu au reușit niciodată să obțină informații sigure
despre numărul orcilor și nu puteau decât să ghicească cât de puternică era forța cu care se confruntau. După câțiva
ani, cea mai mare parte a Hoardei orcilor a trecut în Azeroth și Gul'dan a decis că a sosit timpul pentru primul atac
masiv împotriva umanității. Hoarda și-a lansat întreaga putere împotriva regatului Stormwind care nu bănuia nimic.
Pe măsură ce forțele din Azeroth și Hoarda se ciocneau în întregul regat, conflictele interne au început să facă
victime în ambele armate. Regele Llane, care credea că bestiile erau incapabile să cucerească Azeroth-ul, a rămas
disprețuitor pe poziții în capitala Stormwind-ului.

Cu toate acestea, Sir Lothar era din ce în ce mai convins că inamicul trebuie atacat decisiv și a fost forțat să aleagă
între convingerile sale și loialitatea față de rege. Alegând să își urmeze instinctul, Lothar a dezlănțuit atacul împotriva
turnului-fortăreață a lui Medivh din Karazhan cu ajutorul tânărului învățăcel Khadgar. Cei doi au reușit să îl învingă pe
Gardianul posedat, despre care credeau, pe bună dreptate, că este sursa acestui conflict. Ucigând corpul lui Medivh,
Lothar și tânărul învățăcel, fără chibzuință, au alungat în abisuri spiritul lui Sargeras. Ca urmare, sufletul pur și virtuos
al lui Medivh a fost lăsat să își continue existența... și să cutreiere planul astral pentru mulți ani de atunci înainte. Deși
Medivh fusese înfrânt, Hoarda a continuat să îi domine pe apărătorii Stormwind-ului. Pe măsură ce victoria Hoardei
se apropia, Orgrim Ciocanul Infernului, una dintre cele mai mari căpetenii de război ale orcilor, a început să își dea
seama de depravarea care se răspândise printre clanuri după plecarea de pe Draenor. Vechiul său tovarăș, Durotan,
s-a întors din exil și l-a prevenit din nou cu privire la trădarea lui Gul'dan. Reacția nu s-a lăsat mult așteptată și
asasinii lui Gul'dan i-au ucis pe Durotan și pe familia sa, lăsându-l în viață doar pe copilul său fraged. Ciocanul
Infernului nu a știut niciodată că acest copil a fost găsit de un ofițer om, Aedelas Blackmoore, și a devenit sclav.
Micuțul orc avea să ajungă într-o zi cel mai mare lider al poporului său.

Înfuriat de moartea lui Durotan, Orgrim s-a hotărât să elibereze Hoarda de influența demonică și și-a asumat rolul de
căpetenie de război a Hoardei, ucigându-l pe Mână Neagră, marioneta coruptă a lui Gul'dan. Sub conducerea sa,
Hoarda necruțătoare a asediat în sfârșit Stormwind- ul. Regele Llane subestimase cu mult puterea Hoardei și a fost
nevoit să privească neajutorat cum regatul său cădea în fața invadatorilor cu piele verde. Apoi, el a fost asasinat de
către unul dintre cei mai buni ucigași ai Consiliului Umbrei: semiorcul Garona. Lothar și războinicii săi, întorcându-se
din Karazhan, sperau să oprească pierderile de vieți și să își salveze odată gloriosul pământ natal. Însă, ei s-au
reîntors prea târziu și și-au regăsit iubitul regat în ruine încă fumegânde. Hoarda orcilor a continuat să facă ravagii pe
pământurile din regat și au avut pretenția de a folosi pentru scopurile proprii pământurile înconjurătoare. Forțați să se
ascundă, Lothar și camarazii săi au jurat solemn să își recâștige cu orice preț pământurile natale.

Alliance and Horde: Alianța din Lordaeron

Alianța din Lordaeron (O: The Alliance of Lordaeron)

(Warcraft II: Tides of Darkness)

Lordul Lothar a regrupat forțele rămase ale armatelor din Azeroth după înfrângerea din Stormwind și apoi început un
exod masiv, peste mări, înspre regatul nordic Lordaeron. Convinși că Hoarda va copleși întreaga umanitate dacă va
rămâne necontrolată, liderii celor șapte națiuni umane s-au întrunit și au căzut de acord să se unească în ceea ce va
deveni Alianța din Lordaeron. Pentru prima dată după aproape trei mii ani, națiunile dispersate din Arathor au ajuns
să se unească încă o dată sub același steag. Numit comandant suprem al forțelor Alianței, lordul Lothar și-a pregătit
armatele pentru venirea Hoardei. Ajutat de locotenenții săi Luther Aducătorul de Lumină, amiralul Daelin Proudmoore
și Turalyon, Lothar a reușit să convingă rasele semiumane din Lordaeron de iminenta amenințare. Alianța a reușit să
câștige sprijinul stoicilor dwarfi din Forja de Fier și a unui număr mic de elfi înalți din Quel'Thalas.

Elfii, conduși pe vremea aceea de către Anasterian cel care Pășește sub Soare, nu erau prea interesați de conflictul
care urma. Totuși, ei avea o datorie de a-l ajuta pe lordul Lothar deoarece el era ultimul descendent al liniei de sânge
Arathi, ai cărei membrii îi ajutaseră pe elfi în trecut. Hoarda, condusă acum de căpetenia de război Ciocanul
Infernului a adus căpcăuni din Draenor și i-a chemat sub arme pe trolii pădurii Amani, cei care nu mai aveau nici un
drept. Pregătindu-se pentru campania masivă de invadare a regatului dwarfilor din Khaz Modan și regiunile sudice
ale Lordaeronului, Hoarda i-a decimat fără efort pe toți cei care i-au stat în cale. Bătăliile epice ale Celui de-al Doilea
Război au variat de la ambuscade navale până la masive lupte aeriene. Cumva Hoarda a dezgropat un puternic
artefact cunoscut sub denumirea de Sufletul Demonului și l-a folosit pentru a o lua ca sclavă pe regina dragonilor
Alexstrasza. Amenințând-o că îi vor distruge prețioasele ouă, Hoarda a forțat-o să își trimită copiii maturi la război.
Nobilii dragoni roșii au fost forțați să lupte pentru Hoardă și au făcut-o. Războiul s-a dezlănțuit asupra continentelor
Khaz Modan, Lordaeron și asupra Azeroth-ului însuși. În timpul campaniei nordice, Hoarda a reușit să ardă ținuturile
de la marginea Quel'Thalas-ului, ceea ce a determinant angajamentul final al elfilor pentru cauza Alianței. Cele mai
mari orașe din Lordaeron au fost ruinate și devastate de conflict.

În ciuda lipsei întâlnirilor și a șanselor mici de izbândă, Lothar și aliații lui au reușit să îi rețină pe orci. Totuși, în timpul
ultimelor zilei ale Celui de-al Doilea Război, când victoria Hoardei asupra Alianței părea aproape asigurată, o
puternică vrajbă a erupt între cei mai puternici doi orci din Azeroth. În timp ce Ciocanul Infernului își pregătea ultimul
asalt împotriva capitalei Lordaeronului, un asalt care ar fi strivit ultimele rămășițe ale Alianței, Gul'dan și discipolii săi
și-au abandonat posturile și s-au îndreptat spre mare. Ciocanul Infernului, a pierdut aproape jumătate din forțele
armate datorită trădării lui Gul'dan și a fost nevoit să se retragă și să renunțe la cea mai mare oportunitate de a obține
victoria împotriva Alianței. Avid de putere și obsedat să obțină divinitatea, Gul'dan a organizat o căutare disperată a
mormântului de pe fundul mării al lui Sargeras, despre care credea că deține secretele puterii supreme.
Condamnându-i deja pe tovarășii săi orci să devină sclavi ai Legiunii Arzătoare, Gul'dan nu s-a gândit deloc la datoria
pe care o avea față de Ciocanul Infernului. Protejat de clanul Tâlharilor Furtunii și clanul Ciocanelor Amurgului,
Gul'dan a reușit să ridice mormântul lui Sargeras de pe fundul mării. Cu toate acestea, când a deschis vechiul cavou
inundat, a găsit doar demoni demenți care îl așteptau. Căutând să-i pedepsească pe orcii nesupuși pentru trădarea
lor costisitoare, Ciocanul Infernului și-a trimis forțele să îl omoare pe Gul'dan și să îi aducă înapoi pe renegați. Pentru
răutatea sa, Gul'dan a fost sfâșiat de către demonii nebuni pe care îi eliberase.

După moartea liderului lor, clanurile renegaților au căzut repede în fața legiunilor înfuriate ale Ciocanului Infernului.
Cu toate că rebeliunea a fost reprimată, Hoarda nu a fost capabilă să își revină după teribilele pierderi pe care le-a
suferit. Trădarea lui Gul'dan a permis Alianței nu numai să spere, dar i-a dat de asemenea timp pentru regrupare și
răzbunare. Lordul Lothar, văzând că Hoarda se dezbina din interior, și-a adunat ultimele forțe armate și l-a împins pe
Ciocanul Infernului spre sud, pe pământurile distruse din Stormwind. Acolo, forțele Alianței au prins în capcană
Hoarda care se retrăgea în fortăreața vulcanică din Turnul Pietrei Negre. Deși lordul Lothar a căzut în luptă la poalele
turnului, locotenentul Turalyon a regrupat, în ceasul al doisprezecelea, forțele armate ale Alianței care au condus
Hoarda înapoi înspre abisala Mlaștină a Plângerii. Forțele lui Turalyon au reușit să distrugă Portalul Întunecat, poarta
mistică care îi lega pe orci de Draenor, lumea lor natală. Despărțită de posibilele întăriri și dezbinată de luptele
interne, Hoarda a cedat și a căzut în fața forței Alianței.

Clanurile dispersate ale orcilor au fost repede capturate și plasate în lagăre de prizonieri păzite. Cu toate că se părea
Hoarda fusese învinsă pentru totdeauna, unii au rămas sceptici cu privire la faptul că pacea va dura. Khadgar, acum
un arhemag cu un oarecare renume, a convins conducerea Alianței să construiască fortăreața Paza Neterului care
avea să vegheze asupra ruinelor Portalului Întunecat și se va asigura că nu va mai exista nici o invazie din Draenor.

Alliance and Horde: Invadarea Draenor-ului

Invadarea Draenor-ului (O: The Invasion of Draenor)

(Warcraft II: Beyond the Dark Portal)

După ce focurile Celui de-al Doilea Război s-au stins, Alianța a luat măsuri agresive pentru a înfrâna amenințarea
orcilor. Un număr mare de lagăre de concentrare, construite pentru a-i găzdui pe orcii captivi, au apărut în sudul
Lordaeronului. Păzite atât de paladini, cât și de soldați veterani ai Alianței, taberele s-au dovedit a fi un mare succes.
Cu toate că orcii captivi erau în tensiune și nerăbdători să lupte din nou, păzitorii lagărelor, care își aveau sediul în
vechea închisoare-fortăreață Durnholde, au păstrat pacea și au menținut o stare aparentă de ordine. Totuși, în lumea
infernală a Draenorului, o nouă armată de orci era gata să lovească pe nepregătite Alianța. Ner'zhul, fostul mentor al
lui Gul'dan, a reunit sub steagul său întunecat clanurile rămase ale orcilor. Ajutat de clanul Umbrei Lunii, bătrânul
șaman a plănuit să deschisă în Draenor câteva portaluri care să conducă Hoarda spre noi lumi neatinse. Pentru ca
noile portaluri să funcționeze, el avea nevoie de câteva artefacte fermecate din Azeroth. El a redeschis Portalul
Întunecat cu scopul de a le procura și și-a trimis servitorii lacomi la atac. Noua Hoardă, condusă de căpetenii
veterane cum ar fi Grom Țipătul Infernului și Kilrogg Ochi Mort (din clanul Văii Sângerânde) a surprins forțele
defensive ale Alianței și a produs dezastre pe câmpurile din jur. Sub comanda lui Ner'zhul, orcii au strâns repede
artefactele de care aveau nevoie și au fugit înapoi spre siguranța Draenorului. Regele Terenas al Lordaeronului,
convins că orcii pregăteau o nouă invazie a Azeroth-ului, și-a adunat locotenenții cei mai de încredere.

El le-a ordonat generalului Turalyon și arhemagului Khadgar să conducă o expediție prin Portalul Întunecat ca să
elimine amenințarea orcilor odată pentru totdeauna. Forțele armate ale lui Turalyon și ale lui Khadgar au mărșăluit în
Draenor și s-au izbit în mod repetat de clanurile lui Ner'zhul în peninsula devastată Focul Iadului (Helfire Peninsula).
Chiar și cu ajutorul elfei înalte Alleria Alergătoarea Vântului, al dwarfului Kurdran Ciocan Sălbatic și al soldatului
veteran Danath Urgia Trolilor, Khadgar nu a reușit să îl împiedice pe Ner'zhul să își deschidă portalurile spre alte
lumi. Ner'zhul și-a deschis până la urmă portalurile, dar el nu și-a imaginat teribilul preț pe care urma să îl plătească.
Energiile extraordinare ale portalurilor au început să distrugă chiar fundamentele Draenorului.

În timp ce forțele armate ale lui Turalyon luptau să se întoarcă acasă în Azeroth, Draenorul a început să se
autodistrugă. Grom Țipătul Infernului și Kilrogg Ochi Mort, dându-și seama că planurile nebunești ale lui Ner'zhul vor
distruge întreaga lor rasă, i-au unit pe orcii rămași și au evadat în siguranța relativă oferită de Azeroth. Pe Draenor,
Turalyon și Khadgar s-au hotărât să facă un ultim sacrificiu și să distrugă Portalul Întunecat din partea în care se
aflau. Cu toate că aceasta îi va costa atât viața lor, cât și a camarazilor, ei știau că aceasta era singura cale prin care
puteau asigura supraviețuirea Azeroth-ului. Chiar când Țipătul Infernului și Ochi Mort își făcea drum printre oameni
într-o disperată încercare de a obține libertatea, Portalul Întunecat a explodat în urma lor. Pentru ei și pentru orcii
care rămăseseră în Azeroth nu mai exista cale de întoarcere.

Ner'zhul și loialii săi din Clanul Umbrei Lunii au trecut prin cel mai mare dintre noile portaluri create în timp ce o
imensă erupție vulcanică a început să distrugă continentele Draenorului. Mările arzătoare s-au ridicat și au tulburat
peisajele zdrobite în timp ce lumea torturată era în sfârșit distrusă de o masivă explozia apocaliptică.

Alliance and Horde: Nașterea lui Lich King

Nașterea lui Lich King (O: The Birth of the Lich King)

Ner'zhul și discipolii săi au intrat în Vârtejul Neterului, planul eteric care leagă toate lumiledispersate prin Marele
Întuneric de Dincolo. Din nefericire, Kil'jaeden și creaturile sale demonice îl așteptau. Kil'jaeden care jurase să se
răzbune pe Ner'zhul pentru sfidarea lui trufașă, i-a sfâșiat încet trupul, bucată cu bucată. Kil'jaeden a păstrat spiritul
șamanului viu și intact pentru ca astfel Ner'zhul să fie conștient de durerea dezmembrării trupului său. Ner'zhul a
cerut demonului să-i fie eliberat spiritul și să i se permită să moară, dar demonul i-a răspuns neîndurător că Pactul
Sângelui pe care l-au făcut cu mult timp în urmă îi leagă încă și că mai există încă un țel pe care Ner'zhul trebuie să îl
servească.

Tentativă eșuată a orcilor de a cuceri lumea pentru Legiunea Arzătoare l-a obligat pe Kil'jaeden să creeze o nouă
armată pentru a împrăștia haosul printre regatele din Azeroth. Acestei noi armate nu i se putea permite să cadă
pradă acelorași rivalități meschine și luptelor interne care au distrus Hoarda. Ea va trebui să fie nemiloasă și să aibă
o singură misiune. De această dată Kil'jaeden nu își putea permite să eșueze. Ținând sufletul neajutorat al lui
Ner'zhul în stază, Kil'jaeden i-a dat o ultimă șansă de a servi Legiunea sau de a suferi o eternă tortură. Încă o dată
Ner'zhul a acceptat cu nepăsare pactul cu demonul. Spiritul lui Ner'zhul a fost așezat într-un bloc de gheață dur ca
diamantul, adus din colțurile îndepărtate ale Vârtejului Neterului. Încastrat în învelișul înghețat, Ner'zhul și-a simțit
conștiința extinzându-se de zeci de mii de ori.

Denaturat de puterile haotice ale demonului, Ner'zhul a devenit o ființă spectrală cu o putere nemaipomenită. În acel
moment orcul cunoscut sub numele de Ner'zhul a dispărut pentru totdeauna și s-a născut Lich King. Loialii cavaleri
întunecați ai lui Ner'zhul și discipolii săi din clanul Umbrei Lunii au fost și ei transformați de energiile haotice ale
demonului. Vrăjitorii slăbiți au fost sfâșiați și transformați în lich-i. Demonii s-au asigurat că, chiar și după moarte,
discipolii lui Ner'zhul îl vor urma necondiționat pe acesta. Când a sosit momentul oportun, Kil'jaeden a explicat
misiunea pentru care l-a creat pe Lich King. Ner'zhul trebuia să răspândească moartea și teroarea de-a lungul
Azeroth-ului cu scopul de a nimici civilizația umană pentru totdeauna. Toți cei care ar fi murit în timpul acestei acțiuni,
ar fi fost ridicați dintre morți și spiritele lor ar fi fost legate pentru totdeauna de voința de fier a lui Ner'zhul. Kil'jaeden i-
a promis lui Ner'zhul că, dacă își va îndeplini întunecata misiune de a elimina umanitatea, va fi eliberat de blestem și
va primi un nou corp sănătos.

Deși Ner'zhul a fost de acord și părea nerăbdător să-și joace rolul, Kil'jaeden a rămas sceptic în privința loialității
pionului său. Păstrându-l pe Lich King fără corp și în capcana învelișului de cristal, el era sigur de buna purtare a
acestuia pe termen scurt, dar demonul știa că trebuie să îl supravegheze cu atenție. În acest scop Kil'jaeden i-a
chemat pe membrii de elită ai gărzii demonice, vampiricii lorzi ai groazei, pentru a-l supraveghea pe Ner'zhul și a se
asigura că acesta își va îndeplini sarcina. Tichondrius, cel mai puternic și mai viclean lord al groazei, a fost încântat
de această provocare. El era fascinat de amploarea distrugerilor și de potențialul nestăpânit pentru genocid al lui Lich
King.

Alliance and Horde: Icecrown si Tronul Înghețat

Icecrown si Tronul Înghețat (O: Icecrown and the Frozen Throne)

Kil'jaeden a trimis învelișul de gheață al lui Ner'zhul înapoi în Azeroth. Cristalul întărit a brăzdat cerul nopții și a căzut
pe dezolantul continent arctic Northrend, îngropându-se în adâncul ghețarului Icecrown. Cristalul înghețat, deformat
și vătămat datorită căderii violente, a ajuns să semene cu un tron și spiritul răzbunător al lui Ner'zhul s-a trezit în
interiorul său. Din interiorul Tronului Înghețat, Ner'zhul a început să își extindă vasta conștiință și să atingă mințile
băștinașilor din Northrend. Cu puțin efort el a pus stăpânire pe mințile multor creaturi indigene, cum ar fi trolii gheții
sau ferocii wendigo și lea atras spre umbra sa în continuă creștere. Puterile sale psihice s-au dovedit a fi aproape
nelimitate. El le-a folosit pentru a-și crea o mică armată pe care a găzduit-o în labirinturile din interiorul Icecrown-ului.

Pe măsură ce Lich King își îmbunătățea abilitățile, sub supravegherea atentă a lorzilor groazei, el a descoperit o
așezare umană izolată la marginea vastului ținut Pacostea Dragonului. Dintr-un moft Ner'zhul s-a decis să își testeze
puterile împotriva oamenilor luați pe nepregătite. Ner'zhul a trimis o boală a morții, care a plecat din adâncurile în
care se afla Tronul Înghețat și a ajuns în întregul ținut arctic. Controlând această boală folosindu-și voința, el a
îndreptat-o direct spre satul oamenilor. După trei zile toți cei din sat erau morți, dar la scurt timp după aceea sătenii
morți au început să se ridice sub forma unor zombii. Ner'zhul le putea simți spiritele și gândurile ca și cum ar fi fost
ale lui. Furia pe care o simțea în mintea sa a făcut ca Ner'zhul să devină mai puternic, ca și cum aceste spirite i-ar fi
furnizat o hrană foarte necesară. El a descoperit că era o joacă de copii să controleze acțiunile zombiilor și să îi
conducă așa cum dorește.

Pe parcursul următoarelor luni, Ner'zhul a continuat să experimenteze cu această boală, subjugând fiecare locuitor
uman din Northrend. Văzând că armata sa crește în fiecare zi, el și-a dat seama că momentul adevăratului test se
apropia.

Alliance and Horde: Bătălia de la Grim Batol

Bătălia de la Grim Batol (O: The Battle of Grim Batol)

Între timp, pe pământurile din sud, devastate de război, reminiscențele dispersate ale Hoardei luptau pentru
supraviețuire. În timp ce Grom Țipătul Infernului și clanul Cântecului Războiului au reușit să evite capturarea, Ochi
Mort și clanul Văii Sângerânde erau strânși și duși în lagărele de concentrare din Lordaeron. Deși existau revolte
costisitoare, păzitorii lagărelor de concentrare au reușit repede să îi controleze pe sălbaticii aflați sub
supraveghere.Totuși, Alianța nu știa că o mare parte dintre forțele orcilor străbăteau în libertate întinderile nordice din
Khaz Modan. Clanul Gușa Dragonului, condus de rău famatul vrăjitor Nekros, folosea un artefact vechi, cunoscut sub
numele de Sufletul Demonului pentru a o controla pe Alexstrasza, regina dragonilor, și pe fiii săi. Având-o ostatică pe
regina dragonilor, Nekros a format o armată secretă în interiorul abandonatei și, după părerea unora, blestematei
fortărețea clanului Ciocanelor Sălbatice din Grim Batol. Plănuind să își dezlănțuie forțele împreună cu puternicii
dragoni roșii asupra Alianței, Nekros spera să reunească Hoarda și să își continue cucerirea Azeroth-ului. Viziunea
lui nu s-a îndeplinit: un mic grup de luptători, condus de vrăjitorul uman Rhonin, a reușit să distrugă Sufletul
Demonului și să o elibereze pe regina dragonilor de sub comanda lui Nekros. Înfuriați, dragonii Alexstraszei au
distrus Grim Batol-ul și au incinerat cea mai mare parte a clanului Gușa Dragonului. Marile planurile de reunificare ale
lui Nekros s-au terminat când trupele Alianței i-au adunat pe orcii supraviețuitori și i-au aruncat în lagărele de
concentrare. Înfrângerea clanului Gușa Dragonului a însemnat sfârșitul Hoardei și sfârșitul băilor de sânge provocate
de orci.

Alliance and Horde: Letargia Orcilor

Letargia Orcilor (O: Lethargy of the Orcs)

Multe luni au trecut și din ce în ce mai mulți prizonieri orci au fost capturați și trimiși în lagărele de concentrare. Când
acestea au început să devină neîncăpătoare, Alianța a fost nevoită să construiască altele noi pe platourile sudice ale
Munților Alterac. Pentru a menține și a aproviziona cum se cuvine lagărele al căror număr era în continuă creștere,
regele Terenas a impus o nouă taxă pentru națiunile Alianței. Această taxă, împreună cu tensiunile politice referitoare
la granițe, aflate în continuă creștere, au creat neliniște. Se părea că pactul fragil încheiat de națiunile umane în cel
mai întunecat cea al existenței lor se putea rupe în orice moment. În mijlocul neliniștii politice, mulți dintre păzitorii
lagărelor au început să observe că o schimbare tulburătoare avea loc în rândul orcilor captivi.

Eforturile orcilor de a evada din lagăre, și chiar luptele dintre aceștia, aveau o frecvență din ce în ce mai redusă. Orcii
deveneau din ce în ce mai letargici. Deși era greu de crezut, orcii, cunoscuți odată ca cea mai agresivă rasă de pe
fața Azeroth-ului, șiau pierdut complet voința de a lupta. Starea letargică i-a dezorientat pe conducătorii Alianței și a
continuat să îi secătuiască rapid de puteri pe orci. Unii spunea că o boală, care putea fi contactată doar de orci, a
cauzat această letargie. Dar arhemagul Antonidas a formulat o altă ipoteză. Studiind puținul pe care l-a putut găsi
despre istoria orcilor, Antonidas a descoperit că ei s-au aflat de generații sub influența puterilor demonice. El a
speculat că orcii ar fi fost corupți de aceste puteri chiar înainte de prima invazie a Azeroth-ului. Era evident faptul că
demonii au contaminat sângele orcilor și, în schimb, brutele au primit o rezistență, o putere și o agresivitate mult
mărite într-un mod nenatural. Antonidas a lansat o teorie potrivit căreia letargia comună a orcilor nu era de fapt o
boală, ci o consecință a îndepărtării rasei de vrăjile care îi făceau pe orci războinici îngrozitori, iubitori de sânge. Deși
simptomele erau clare, Antonidas nu a fost în stare să găsească un leac pentru starea actuală a orcilor.

Apoi, mai mulți dintre tovarășii săi magi, precum și câțiva lideri importanți ai Alianței, au susținut faptul că încercarea
de a găsi un leac pentru orci ar fi o acțiune imprudentă. Rămas să se gândească la misterioasa stare a orcilor,
Antonidas a ajuns la concluzia că vindecarea orcilor va trebui să fie una spirituală.

Alliance and Horde: Noua Hoardă

Noua Hoardă (O: The New Horde)

Șeful păzitorilor lagărelor de concentrare, Aedelas Blackmoore, îi supraveghea pe orcii captivi din închisoarea-
fortăreață Durnholde. Un orc mai special i-a trezit întotdeauna interesul: copilul orfan pe care l-a găsit cu aproape
optsprezece ani înainte. Blackmoore l-a crescut pe acest tânăr ca pe un sclav favorit și l-a numit Thrall. Blackmoore l-
a învățat pe orc despre tactici, despre filosofie, dar și despre luptă. Thrall a fost antrenat chiar și ca gladiator. Tot
timpul gardianul corupt a încercat să îl transforme pe orc într-o armă. În ciuda educației aspre, tânărul Thrall a
devenit un orc puternic, isteț, care știa, în inima lui, că viața de sclav nu era pentru el. Când a ajuns la maturitate, a
aflat despre poporul său, orcii, pe care nu îi întâlnise niciodată deoarece după înfrângerea lor, mulți dintre ei au fost
închiși în lagăre de concentrare. Se zvonea că Ciocanul Infernului, liderul orcilor, a evadat din Lordaeron și acum se
ascunde. Doar un singur clan de tâlhari mai acționa încă în secret, încercând să scape ochiului vigilent al Alianței.
Thrall, plin de resurse, dar încă neexperimentat, a decis să evadeze din fortăreața lui Blackmoore și să îi găsească
pe cei din neamul lui.

În timpul călătoriilor sale, Thrall a vizitat lagărele de concentrare și și-a găsit rasa care, odată puternică, era acum
letargică. Negăsindu-i pe mândrii luptători pe care sperase să îi descopere, Thrall a încercat să găsească ultima
căpetenie neînvinsă a orcilor, Grom Țipătul Infernului. Vânat mereu de oameni, Țipătul Infernului a menținut vie
dorința nemuritoare de luptă a Hoardei. Ajutat numai de propriul său clan al Cântecului Războiului, ai cărui membri îi
erau devotați, Țipătul Infernului a continuat să ducă o luptă de hărțuire împotriva opresiunii oamenilor. Din nefericire,
Țipătul Infernului nu a reușit să îi trezească niciodată din amorțeala lor pe orcii captivi. Impresionabilul Thrall, inspirat
de idealismul Țipătului Infernului, și-a dezvoltat o puternică empatie pentru Hoardă și tradiția sa războinică.

Căutând, adevărul despre propria sa origine, Thrall a călătorit înspre nord pentru a găsi legendarul clan al Lupului de
Gheață. Thrall a aflat că Gul'dan i-a exilat pe membrii acestui clan în timpul primelor zile ale Primului Război. De
asemenea, el a descoperit că era fiul și moștenitorul eroului orc Durotan, adevărata căpetenie a clanului Lupului de
Gheață, care a fost asasinat în sălbăticie cu aproape douăzeci de ani în urmă. Sub tutela venerabilului șaman
Drek'Thar, Thrall a studiat vechea cultură șamanistică a poporului său, care a fost uitată sub conducerea lui Gul'dan.
Cu timpul, Thrall a devenit un șaman puternic și și-a luat locul care i se cuvenea de căpetenie a exilaților din clanul
Lupului de Gheață. Primind putere chiar de la forțele elementare și determinat să își urmeze destinul, Thrall a plănuit
să elibereze clanurile captive și să își vindece rasa.

În timpul călătoriilor sale, Thrall l-a găsit pe Orgrim Ciocanul Infernului, bătrâna căpetenie de război, care a trăit ca un
sihastru timp de mulți ani. Ciocanul Infernului, care a fost prieten apropiat al tatălui lui Thrall, s-a decis să îl urmeze
pe tânărul vizionar orc și să îl ajute să elibereze clanurile captive. Sprijinit de multe căpetenii veterane, Thrall a reușit
în cele din urmă să revitalizeze Hoarda și să dea poporului său o nouă identitate spirituală. Pentru a simboliza
renașterea poporului său, Thrall s-a întors în fortăreața lui Blackmoore din Durnholde și a pus capăt planurilor fostului
său stăpân, asediind lagărele de concentrare. Victoria a avut prețul ei: în timp eliberării unui lagăr, Ciocanul Infernului
a pierit în luptă. Thrall a luat legendarul ciocan de război și a îmbrăcat armura neagră a acestuia, devenind noua
căpetenie de război a Hoardei. În următoarele luni, mica, dar plină de voință Hoardă a lui Thrall, a distrus lagărele de
concentrare și a dejucat eforturile Alianței de a contracara strategiile lui inteligente. Încurajat de bunul prieten și
mentor, Grom Țipătul Infernului, Thrall a încercat să se asigure că poporul său nu va mai cădea niciodată în sclavie.

Alliance and Horde: Războiul Păianjenului

Războiul Păianjenului (O: War of the Spider)

În timp ce Thrall își elibera frații din Lordaeron, Ner'zhul a continuat să pună bazele puterii sale în Northrend. O mare
citadelă a fost ridicată pe ghețarul Icecrown; aceasta era populată de legiunile în continuă creștere a celor ridicați
dintre morți. În timp ce Lich King își extindea influența asupra pământurilor, un imperiu al umbrei s-a împotrivit puterii
sale. Vechiul regat subteran Azjol-Nerub, care a fost fondat de o rasă sinistră de păienjeni umanoizi, și-a trimis elita
de gărzi războinice pentru a ataca ghețarul Icecrown și să oprească dorința de dominare a nebunului Lich King. Mai
mult din cauza frustrării, Ner'zhul a aflat că maleficii nerubieni erau imuni nu numai la boala morții, dar și la
dominarea prin telepatie. Lorzii păianjeni nerubieni comandau forțe vaste și aveau o rețea subterană care se întindea
sub aproape jumătate din suprafața Northrend-ului.

Tacticile de hărțuire asupra fortărețelor conduse de Lich King au împiedicat de fiecare dată eforturile acestuia de a-i
elimina. Până la urmă războiul a fost câștigat de Ner'zhul prin uzură. Cu ajutorul siniștrilor lorzi ai groazei și a
războinicilor nenumărați ridicați dintre morți, Lich King a invadat Azjol-Nerub-ul și a dărâmat templele subterane care
au căzut peste lorzii păianjeni,nimicindu-i. Deși nerubienii erau imuni la boala provocată de Ner'zhul, puterile
necromantice ale acestuia îi permiteau să ridice dintre morți cadavrele războinicilor păianjeni și să îi supună voinței
sale. Ner'zhul a adaptat stilul arhitectural specific nerubienilor pentru a-și construi fortărețele și clădirile. Rămas să își
conducă regatul fără a i se opune nici o rezistență, Lich King a început să se pregătească pentru adevărata sa
misiune în lume. Extinzându-și vasta conștiință până în ținuturile oamenilor, Lich King a chemat toate sufletele
întunecate dispuse să asculte.

Alliance and Horde: Kel'Thuzad și apariția Năpastei

Kel'Thuzad și apariția Năpastei (O: Kel'Thuzad and the Forming of the Scourge)

Existau o mână de indivizi puternici, răspândiți peste tot în lume, care au auzit despre supunerea mentală pe care o
practica Lich King în Northrend. Cel mai important dintre ei era Kel'Thuzad, arhemagul din Dalaran, care era unul
dintre membrii Kirin Tor-ului, consiliul care conducea Dalaranul. Datorită insistenței lui de a studia artele interzise ale
necromanției, el a fost considerat un rătăcitor ani de-a rândul. Dorind să învețe tot ce putea despre lumea magiei și
despre minunile întunecate, el a fost frustrat de conceptele demodate și lipsite de imaginație ale celor de o vârstă cu
el. Când a auzit chemările venite din Northrend, arhemagul și-a folosit voința considerabilă pentru a stabili
comunicarea cu vocea misterioasă.

Convins că Kirin Tor-ul nu ar fi fost de acord ca el să studieze artele întunecate, el s-a hotărât să învețe tot ceea ce
putea de la puternicul Lich King. Lăsându-și în urmă averea și prestigiul politic pe care le dobândise, Kel'Thuzad a
abandonat căile Kirin Tor-ului și a părăsit Dalaranul pentru totdeauna. Îndemnat de vocea insistentă a lui Lich King, el
și-a vândut proprietățile și și-a înstrăinat averea. Călătorind de unul singur multe leghe pe pământ și pe mare, a ajuns
în sfârșit pe țărmurile înghețate ale Northrend-ului. Intenționând să ajungă la Icecrown și să își ofere sprijinul
pentru Lich King, arhemagul a trecut prin devastatele ruine ale Azjol-Nerub-ului care fusese distrus de război.
Kel'Thuzad a văzut de aproape ferocitatea și amploarea puterii lui Ner'zhul. El a început să-și dea seama că alianța
cu misteriosul Lich King ar putea fi atât înțeleaptă, cât și rodnică.

După multe luni în care a călătorit prin întinsele și asprele ținuturi arctice, Kel'Thuzad a ajuns în sfârșit la ghețarul
întunecat Icecrown. El s-a apropiat cu îndrăzneală de citadela întunecată a lui Ner'zhul și a fost șocat că cei ridicați
dintre morți l-au lăsat să treacă fără nici o problemă, ca și cum ar fi fost așteptat. Kel'Thuzad a coborând adânc în
pământul rece și și-a găsit singur drumul în jos, spre mijlocul ghețarului. Acolo, în caverna nesfârșită de gheață și
umbre, s-a înfățișat în fața Tronului Înghețat și și-a oferit sufletul întunecatului lord al morților. Lich King era mulțumit
de ultimul său recrut. El i-a promis lui Kel'Thuzad nemurirea și o putere imensă în schimbul loialității și obedienței.
Nerăbdător să obțină cunoștințele întunecate și puterea, Kel'Thuzad a acceptat prima sa mare misiune: să meargă în
lumea oamenilor și să pună bazele unei noi relegii în care Lich King va fi venerat ca un zeu.

Pentru a-l ajuta pe arhemag să își îndeplinească misiunea, Ner'zhul a lăsat intactă umanitatea lui Kel'Thuzad.
Vrăjitorul bătrân, dar carismatic, a fost însărcinat să își folosească puterile de creare a iluziilor și de convingere
pentru a alina masele asuprite și lipsite de drepturi din Lordaeron și a le duce într-o stare de încredere și credință.
Apoi, după ce le va atrage atenția, le va oferi o nouă viziune despre ce ar putea deveni societatea și o nouă figură pe
care să o numească rege. Kel'Thuzad s-a reîntors deghizat în Lordaeron și, timp de trei ani, și-a folosit averea și
inteligența pentru a aduna o frăție clandestină de bărbați și femei care gândeau la fel. Frăția, pe care a numit-o Cultul
celor Blestemați, promitea acoliților săi egalitate socială și viață eternă în Azeroth, în schimbul serviciului și
obedienței față de Ner'zhul. Cu trecerea lunilor, Kel'Thuzad a descoperit, printre obosiții și suprasolicitații muncitori
din Lordaeron, mulți voluntari nerăbdători dornici să se alăture cultului. Pentru Kel'Thuzad a fost surprinzător cât de
ușor a fost să își atingă acest țel: mai precis, să transfere credința cetățenilor în Lumina Sfântă în credința în umbra
întunecată a lui Ner'zhul. Pe măsură ce Cultul celor Blestemați și-a mărit influența și numărul membrilor, Kel'Thuzad
s-a asigurat că își ascunde acțiunile de autoritățile din Lordaeron.

După succesul lui Kel'Thuzad din Lordaeron, Lich King a început pregătirea asaltului asupra civilizației umane. După
ce a depozitat energiile care generau boala în mai multe artefacte portabile numite cazane ale bolii, Ner'zhul i-a
ordonat lui Kel'Thuzad să le transporte în Lordaeron, unde acestea aveau să fie ascunse în diferite sate aflate sub
influența Cultului celor Blestemați. Cazanele, protejate de membrii loiali ai cultului, vor funcționa ca adevărate
generatoare ale bolii, aducând moartea peste ținuturile agricole și peste orașele din nordul Lordaeronului. Planul Lich
King a funcționat perfect. Multe sate nordice din Lordaeron au fost contaminate aproape imediat. La fel ca în
Northrend, cetățenii afectați au murit și s-au ridicat dintre morți ca sclavi ai lui Lich King. Membrii Consiliului celor
Blestemați erau nerăbdători să moară și să fie ridicați dintre morți pentru a-l servi pe lordul întunecat. Ei exultau
gândindu-se că astfel vor deveni nemuritori. Pe măsură ce boala se extindea, tot mai mulți zombii au apărut în
ținuturile din nord. Kel'Thuzad a privit armata în continuă creștere a lui Lich King și a numit-o Năpasta. Armata avea
să pornească în curând spre porțile Lordaeronului și avea să elimine umanitatea de pe fața lumii.

Alliance and Horde: Fărâmițarea Alianței

Fărâmițarea Alianței (O: The Alliance Splinters)

Fără să bănuiască faptul că în ținuturile lor se formau culte ale morții, liderii Alianței au început să se certe pe seama
teritoriilor stăpânite și datorită influenței politice în continuă scădere. Regele Terenas al Lordaeronului a început să
creadă că pactul fragil pus la punct în vremurile de restriște nu avea să mai reziste mult. Terenas i-a convins pe liderii
Alianței să împrumute bani și muncitori pentru reconstruirea regatului sudic Stormwind, care fusese distrus în timpul
ocupației orcilor în Azeroth. Taxele mai mari care au urmat, împreună cu cheltuielile mari necesare pentru păstrarea
și buna funcționare a lagărelor în care erau ținuți orcii, i-au făcut pe mulți lideri, mai ales pe Genn Greymane din
Gilneas, să creadă că ar fi mai bine ca regatele lor să se separe de Alianță. Lucrurile aveau să se înrăutățească
atunci când elfii înalți din Luna de Argint au anunțat brusc faptul că nu se vor mai supune Alianței, susținând că, sub
conducerea acestora, pădurile lor au fost arse în timpul Celui de-al Doilea Război.

Terenas și-a ținut în frâu sentimentele și le-a reamintit în liniște elfilor că nu ar mai fi rămas nimic din Quel'Thalas
dacă nu ar fi fost apărat de sutele de oameni care și-au dat viața acolo. Cu toate acestea, elfii s-au hotărât cu
încăpățânare să își urmeze propriul drum. Cu puțin înaintea plecării elfilor, Gilneas și Stromgarde au decis să
părăsească Alianța. Deși Alianța se destrăma, regele Terenas avea în continuare aliați pe care se putea baza. Atât
amiralul Proudmoore din Kul Tiras, cât și tânărul rege Varian Wrynn din Azeroth, au rămas loiali Alianței. Mai mult,
vrăjitorii din Kirin Tor, conduși de arhemagul Antonidas, au reafirmat susținerea Dalaranului pentru conducătorul
Terenas. Probabil că cea mai îmbucurătoare era susținerea acordată de puternicul rege dwarf Magni Barbă de
Bronz, care a jurat că dwarfii din Forja de Fier vor avea pentru totdeauna o datorie de onoare față de Alianță pentru
eliberarea Khaz Modan-ului de sub controlul Hoardei.

Aici se incheie inca un capitol din aceasta aventura.

Capitolul 5: Return Of The Burning Legion - intro

Povestea acestei lumi se opreşte deocamdată aici... Probabil ea va continua pe măsură ce vor apărea noi
jocuri a căror acţiune se desfăşoară în acest univers. În acest episod sunt prezentate evenimentele care
încep odată cu WarCraft III şi se încheie înainte de începerea acţiunii din World of WarCraft.

Cuprins:

1.Năpasta în Lordaeron

2.Fântăna Soarelui - Căderea Quel'Thalas-ului

3.Întoarcerea lui Archimonde şi zborul spre Kalimdor

4.Bătălia de la Muntele Hyjal

5.Ascensiunea trădătorului

6.Ridicarea elfilor sângelui

7.Războiul civil din Pământurlle Năpăstuite

8.Regele Lich triumfător

9.Vechile vrajbe - colonizarea Kalimdorului

5: Năpasta în Lordaeron
Năpasta în Lordaeron (O:The Scourge of Lordaeron)

(WarCraft III: Reign of Chaos)

După multe luni de pregătire Kel'Thuzad şi Cultul celor Blestemaţi au dat prima lovitură aruncând boala morţii asupra
Lordaeronului. Uther şi paladinii săi au investigat regiunile infestate în speranţa de a găsi o modalitate de a opri
răspândirea bolii. În ciuda eforturilor lor, boala a continuat să se răspândească, ameninţând să distrugă Alianţa. În
timp ce cei ridicaţi dintre morţi cutreierau Lordaeronul, Prinţul Arthas, unicul fiu al lui Terenas, a început lupta cu
Năpasta. Arthas a reuşit să îl ucidă pe Kel'Thuzad, dar numărul celor ridicaţi dintre morţi creştea cu fiecare soldat
care cădea apărându-şi pământul. Frustrat de inamicul care părea de neoprit, Arthas a întreprins acţiuni extreme
pentru a-l învinge. Până la urmă, camarazii săi l-au avertizat că îşi pierde umanitatea. Frica şi încăpăţânarea lui
Arthas s-au dovedit a fi cauzele transformării sale.

El a urmărit sursa bolii până în Northrend, intenţionând să pună capăt ameninţării pentru totdeauna. Din nefericire, el
a căzut pradă puterii uriaşe a Regelui Lich. Crezând că îşi va salva poporul el a căutat şi a găsit până la urmă spada
blestemată Frostmourne. Deşi sabia i-a dat, într-adevăr, puteri incredibile, ea i-a furat şi sufletul şi l-a transformat în
unul dintre cei mai puternici cavaleri ai morţii controlaţi de Regele Lich. Cu sufletul pierdut şi mintea
sfărâmată, Arthas a condus Năpasta împotriva propriului său regat. În cele din urmă Arthas şi-a ucis propriul tată, pe
regele Terenas, şi a zdrobit Lordaeronul sub călcâiul de fier al Regelui Lich.

5: Fântăna Soarelui - Căderea Quel'Thalas-ului

Fântăna Soarelui - Căderea Quel'Thalas-ului (O: Sunwell The Fall of Quel'Thalas)

Deşi i-a învins pe toţi cei pe care acum îi considera duşmani, Arthas era încă bântuit de stafia lui Kel'Thuzad. Stafia i-
a spus lui Arthas că trebuie să fie readusă la viaţă pentru a pune în aplicare faza următoare a planului Regelui Lich.
Pentru a-l învia, Arthas trebuia să ducă rămăşiţele lui Kel'Thuzad la mistica Fântână a Soarelui, ascunsă în
Quel'Thalas, eternul imperiu al elfilor înalţi. Arthas şi Năpasta sa au invadat Quel'Thalas-ul şi au asediat liniile de
apărare ale elfilor. Sylvanas Cea care Fuge în Vânt, generalul ranger al Lunii de Argint s-a luptat cu vitejie, dar, în
cele din urmă, Arthas a lichidat armata elfilor înalţi şi a ajuns lângă Fântâna Soarelui. El a ridicat dintre morţi chiar şi
trupul învinsei Sylvanas, care a devenit o sperietoare blestemată să fie nemuritoare şi în serviciul cuceritorului
Quel'Thalas-ului. În cele din urmă Arthas a scufundat rămăşiţele lui Kel'Thuzad în apele sfinte ale Fântânii Soarelui.
Deşi puternicele ape ale Eternităţii au fost întinate de acest act, Kel'Thuzad a revenit la viaţă sub forma unui vrăjitor
lich. Reînviat sub forma unei fiinţe mult mai puternice, Kel'Thuzad a explicat faza următoare a planului Regelui Lich.
Când Arthas şi armata sa a morţii s-au îndreptat spre sud, nu a mai rămas nici un elf în viaţă în Quel'Thalas. Patria
glorioasă a elfilor înalţi, care rezistase timp de peste nouă mii de ani, nu mai era.

5: Întoarcerea lui Archimonde şi zborul spre Kalimdor

Întoarcerea lui Archimonde şi zborul spre Kalimdor (O: Archimonde's Return and the Flight to Kalimdor)
De îndată ce Kel'Thuzad a fost din nou întreg, Arthas a condus Năpasta la sud de Dalaran. Acolo lich-ul urma să
obţină cartea de vrăji a lui Medivh pe care să o folosească pentru a-l readuce pe Archimonde în lume. Din acel
moment, Archimonde însuşi ar fi început invazia finală a Legiunii. Nici chiar vrăjitorii din KirinTor n-au putut opri
forţele lui Arthas şi acesta a furat cartea de vrăji a lui Medivh. Curând, Kel'Thuzad avea tot ceea ce era nevoie pentru
a realiza vraja. După zece mii de ani, puternicul demon Archimonde şi oastea sa au năvălit încă o dată în lumea
Azerothului. Totuşi, Dalaranul nu era destinaţia lor finală. Urmând ordine date de Kel'Thuzad însuşi, Archimonde şi
demonii săi au urmat Năpasta spre Kalimdor cu scopul de a distruge Arborele Vieţii, Nordrassil. În mijlocul acestui
haos un singuratic şi misterios profet a apărut pentru a îndruma rasele muritoare.

Acest profet s-a dovedit a fi Medivh, ultimul Gardian, reîntors în chip miraculos de Dincolo pentru a se mântui de
propriile păcate din trecut. Medivh a informat Hoarda şi Alianţa de pericolele ce le stau în faţă şi le-a îndemnat să se
alieze. Datorită urii reciproce care dura deja de generaţii, orcii şi oamenii nu au vrut să audă de aşa ceva. Medivh a
trebuit să se ocupe de fiecare rasă separat, folosind diverse profeţii şi trucuri pentru a le călăuzi spre legendarul ţinut
Kalimdor. Orcii şi oamenii s-au întâlnit în curând cu de mult ascunsa civilizaţie Kaldorei.

Orcii conduşi de Thrall au suferit o serie de eşecuri în trecerea lor prin ţinuturile sterpe din Kalimdor. Deşi s-au
împrietenit cu Cairne Copită de Sânge şi puternicii săi războinicitaurini, mulţi orci au început să cedeze în faţa
demonicei sete de sânge care îi afecta de ani de zile. Cel mai important locotenent al lui Thrall, Grom Ţipătul
Infernului, a trădat până la urmă Hoarda, cedând în faţa instinctelor. În timp ce Ţipătul Infernului şi loialii săi războinici
din Clanul CânteculuiRăzboiului treceau prin pădurile din Ashenvale, ei s-au ciocnit de Santinelele elfilor nopţii. Fiind
sigur că orcii s-au reîntors la căile lor războinice, semizeul Cenarius a venit pentru a-i respinge peorci. Totuşi Ţipătul
Infernului şi orcii săi, au dominat lupta datorită unei mânii şi furii supranaturale şi au reuşit să îl ucidă pe Cenarius şi
să distrugă o parte din vechile ţinuturi împădurite. În cele din urmă Ţipătul Infernului şi-a recâştigat onoarea,
ajutându-l pe Thrall să îl învingă pe Mannoroth, lordul demon care îi blestemase pe orci, umplându-le sângele de ură
şi furie. Prin moartea lui Mannoroth, blestemul care îi afecta pe orci a fost în sfârşit curmat. În timp ce Medivh încerca
să îi convingă pe orci şi pe oameni de necesitatea unei alianţe, elfii se luptau cu Legiunea folososind propriile
mijloace secrete. Tyrande Şoapta Vântului, nemuritoarea Înaltă Preoteasă a Santinelelor elfilor nopţii, s-a luptat cu
disperare pentru a împiedica invadarea pădurilor din Ashenvale. Tyrande şi-a dat seama că are nevoie de ajutor şi a
pornit să îi trezească pe druizii elfilor nopţii din somnul lor de mii de ani.

Chemându-şi vechea dragoste, Malfurion Furia Furtunii, Tyrande a reuşit să îşi îmbunătăţească defensiva şi să
respingă Legiunea. Cu ajutorul lui Malfurion, natura însăşi s-a ridicat împotriva Legiunii şi Năspastei. În timp ce căuta
druizii adormiţi, Malfurion a găsit vechea închisoare în care îşi înlânţuise fratele, Illidan. Convinsă că acesta îl va ajuta
în lupta împotriva Legiunii, Tyrande l-a eliberat. Deşi Illidan i-a ajutat pentru un timp, până la urmă i-a părăsit pentru
a-şi urma propriile interese. Elfii nopţii s-au înviorat şi au luptat cu dârzenie şi hotărâre împotriva Legiunii Arzătoare.
Legiunea nu a renunţat niciodată la ideea de a ajunge la Fântâna Eternităţii, sursa puterii Arborelui Vieţii şi inima
regatului elfilor nopţii. Dacă planul lor de asalt asupra Arborelui s-ar încheia cu succes, demonii ar reuşi să sfărâme
lumea în bucăţele.

5: Bătălia de la Muntele Hyjal

Bătălia de la Muntele Hyjal (O: The Battle of Mount Hyjal)

Sub călăuzirea lui Medivh, Thrall şi Jaina Proudmoore, conducătoarea forţelor oamenilor din Kalimdor, şi-au dat
seama că trebuie să lase de o parte neînţelegerile. De asemenea, elfii nopţii conduşi de Malfurion şi Tyrande au
căzut de acord că trebuie să se alăture acestei alianţe pentru a spera să apere Arborele Vieţii. Având un scop
comun, rasele din Azeroth au lucrat împreună pentru a fortifica la maximum energiile Arborelui Vieţii. Întărit chiar de
forţa lumii Malfurion a reuşit să dezlănţuie furia primară a lui Nordrassil, distrugându-l complet pe Archimonde şi
îndepărtând legătura dintre Legiune şi Fântâna Eternităţii. Bătălia finala a zguduit din temelii continentul Kalimdor.
Neputând să absoarbă putere din Fântână, Legiunea Arzătoare a fost zdrobită de puterea combinată a armatelor
muritorilor.

5: Ascensiunea trădătorului
Ascensiunea trădătorului (O: The Betrayer Ascendant)

[Warcraft III: The Frozen Throne]

În timpul invaziei pădurii Ashenvale de către Legiune, Illidan a fost eliberat din închisoarea sa, după zece mii de ani
de captivitate. Deşi a căutat să îşi mulţumească camarazii, curând a revenit la firea sa adevărată şi a consumat
energiile unui puternic artefact magic, cunoscut sub numele de Craniul lui Gul'dan. Astfel a primit însuşiri demonice şi
o putere magnifică. De asemenea, a acumulat ceva din vechile amintiri ale lui Gul'dan, în special cele despre
Mormântul lui Sargeras, insula închisoare despre care se zvonea că păstrează rămăşiţele Titanului Întunecat
Sargeras. Înzestrat cu putere şi liber din nou să colinde lumea, Illidan a pornit să îşi găsească propriul loc în marea
schemă a lucrurilor. Totuşi, Kil'jaeden s-a confruntat cu Illidan şi i-a făcut o ofertă pe care nu o putea refuza.
Kil'jaeden era supărat datorită înfrângerii lui Archimonde la Muntele Hyjal, dar el avea griji mai mari decât
răzbunarea. Simţind că creaţia sa, Regele Lich, devenea tot mai puternic pentru a mai putea fi controlat, Kil'jaeden i-a
ordonat lui Illidan să îl distrugă pe Ner'zhul şi să pună capăt o dată pentru totdeauna Năpastei. În schimb Illidan va
primi o nespusă putere şi un loc adevărat printre lorzii rămaşi ai Legiunii Arzătoare. Illidan a fost de acord şi imediat a
pornit să distrugă Tronul Îngheţat, învelişul din cristale de gheaţă în care locuia spiritul Regelui Lich.

Illidan ştia că are nevoie de un artefact puternic pentru a distruge Tronul Îngheţat. Folosind cunoştinţele obţinute din
memoria lui Gul'dan, Illidan a decis să caute Mormântul lui Sargeras şi să obţină rămăşiţele Titanului Întunecat. El a
invocat nişte datorii vechiale Aristocraţilor şi a ademenit viclenele naga din întunecatele lor locaşuri submarine.
Conduse de vicleana vrăjitoare Lady Vashj, naga l-au ajutat pe Illidan să ajungă pe Insulele Sfărâmate, unde se
zvonea că se află Mormântullui Sargeras. În timp ce Illidan a pornit împreună cu naga, Păzitoarea Maiev Cântecul
Umbrei a început să îl vâneze. Maiev fusese temnicerul lui Illidan timp de zece mii de ani şi savura perspectiva
recapturării acestuia. Totuşi el le-a păcălit pe Maiev şi pe Supraveghetoarele sale şi a reuşit să ajungă la Ochiul lui
Sargeras în ciuda eforturilor acestora. Cu puternicul Ochi în posesia sa, Illidan a călătorit spre fostul oraş al
vrăjitorilor, Dalaran. Primind putere de la liniile magice de putere ale cetăţii, Illidan a folosit Ochiul pentru a lansa o
vrajă distrugătoare împotriva citadelei Regelui Lich din Icecrown, aflată în îndepărtatul Northrend. Atacul lui Illidan a
sfărâmat defensiva Regelui Lich şi a zdruncinat din temelii lumea. În ultimul moment, vraja distructivă a lui Illidan a
fost oprită când fratele său Malfurion şi Preoteasa Tyrande au ajuns să o ajute pe Maiev.

Ştiind că lui Kil'jaeden nu i-ar fi plăcut eşecul distrugerii Tronului Îngheţat, Illidan a fugit în dimensiunea stearpă
numită acum Tărâmul din Afară, ultimele rămăşiţe ale Draenorului, lumea natală a orcilor. Acolo el a plănuit să evite
mânia lui Kil'jaeden şi să se gândească ce va face în continuare. După ce au reuşit să îl oprească pe Illidan,
Malfurion şi Tyrande s-au reîntors acasă în pădurea Ashenvale pentru a veghea asupra propriului popor. Totuşi,
Maiev nu a renunţat atât de uşor şi l-a urmărit pe Illidan în Tărâmul din Afară, hotărâtă să îl aducă în faţa justiţiei.

5: Ridicarea elfilor sângelui

Ridicarea elfilor sângelui (O: Rise of the Blood Elves)

În acest timp Năpasta transformase profund Lordaeronul şi Quel'Thalas-ul în toxicele Pământuri Năpăstuite.
Rămăseseră numai câteva grupuri de rezistenţe ale Alianţei. Un astfel de grup, format în principal din elfi înalţi, era
condus de urmaşul dinastiei Celui care Păşeste subSoare, Prinţul Kael'Thas. Kael, el însuşi un vrăjitor desăvârşit,
devenea îngrijorat de eşecurile Alianţei. Elfii înalţi, îndureraţi de pierderea pământurilor lor, au decis să se numească
începând de atunci elfi ai sângelui, în onoarea poporului lor căzut.

În timp ce ei acţionau pentru a ţine în frâu Năpasta, ei sufereau mult deoarece erau rupţi de Fântâna Soarelui, care
era sursa lor de putere. Disperat să găsească o soluţie pentru dependenţa de magie a poporului său, Kael a făcut
incredibilul: a acceptat moştenirea Aristocrată a poporului său şi s-a alăturat lui Illidan şi forţelor naga în speranţa de
a găsi o nouă sursă de putere magică din care să se hrănească. Conducătorii rămaşi ai Alianţei i-au considerat
trădători pe elfii înalţi şi i-au repudiat. Neavând încotro, Kael şi elfii sângelui au urmat-o pe Lady Vashj în Tărâmul din
Afară pentru a ajuta la luptele cu Maiev, care îl recapturase pe Illidan. Forţele combinate ale elfilor sângelui şi ale
armatelor naga, au reuşit să o învingă pe Maiev şi să îl elibereze pe Illidan. Stabilit în Tărâmul din Afară, Illidan şi-a
strâns forţele pentru o nouă lovitură împotriva Regelui Lich şi a fortăreţei Icecrown.

5: Războiul civil din Pământurile Năpăstuite

Războiul civil din Pământurlle Năpăstuite (O: Civil War in the Plaguelands)

Ner'zhul, Regele Lich, ştia că nu avea timp. Închis în Tronul Îngheţat, el se temea că Kil'jaeden îşi va trimite agenţii
pentru a-l distruge. Daunele cauzate de vraja lui Illidan, zguduiseră Tronul Îngheţat; astfel, Regele Lich pierdea din
puterile sale în fiecare zi. În disperare, dorind să se salveze, el l-a chemat de partea sa pe cel mai puternic servitor
muritor, cavalerul morţii Prinţul Arthas. Deşi puterile sale erau micşorate datorită slăbiciunii Regelui Lich, Arthas
fusese implicat într-un război civil în Lordaeron. Jumătate din forţele disponibile ale celor ridicaţi dintre morţi, conduse
de Sylvanas Cea care Fuge înVânt, au încercat să preia controlul asupra imperiului celor ridicaţi dintre morţi.

Arthas, chemat de Regele Lich, a fost nevoit să lase Năpasta în mâinile locotenentului său Kel'Thuzad, în timp ce
războiul se extindea peste Pământurile Năpăstuite. Până la urmă, Sylvanas şi rebelii săi ridicaţi dintre morţi,
cunoscuţi sub numele de Părăsiţii, au reuşit să ocupe ruinata capitală a Lordaeronului. Construindu-şi propriul
bastion între ruinele cetăţii, Părăsiţii au jurat să învingă Năpasta şi să îi oblige pe Kel'Thuzad şi pe supuşii lui să
părăsească ţinutul. Slăbit, dar hotărât să îşi salveze stăpânul, Arthas a ajuns în Northrend doar pentru a găsi forţele
naga conduse de Illidan şi elfii sângelui care îl aşteptau. El şi aliaţii săi nerubieni s-au întrecut cu forţele lui Illidan
pentru a ajunge in Icecrown şi a apăra Tronul Îngheţat.

5: Regele Lich triumfător

Regele Lich triumfător (O: The Lich King Triumphant)

Deşi era foarte slăbit, Arthas a reuşit să îl păcălească pe Illidan şi să ajungă primul la Tronul Îngheţat. Folosind spada
Frostmourne, Arthas a zdrobit închisoarea de gheaţă a Regelui Lich şi a eliberat coiful magic şi platoşa lui Ner'zhul.
Arthas şi-a pus pe cap coiful care avea o putere inimaginabilă şi a devenit noul Rege Lich. Spiritele lui Ner'zhul şi
Arthas sau unit şi au devenit o singură fiinţă puternică, aşa cum dorise din totdeauna Ner'zhul. Illidan şi trupele sale
au fost forţate să se înapoieze în Tărâmul din Afară, în dizgraţie, în timp ce Arthas a devenit una dintre cele mai
puternice entităţi pe care lumea le-a cunocut vreodată. Acum Arthas, noul şi nemuritorul Rege Lich, locuieşte în
Northrend; se zvoneşte că reconstruieşte citadela Icecrown. Locotenentul său de încredere, Ner'zhuli, comandă
Năpasta în Pământurile Năpăstuite. Sylvanas şi Părăsiţii ei deţin doar Porţile din Tirisfal, o mică porţiune a imperiului
sfâşiat de război.

5: Vechile vrajbe - colonizarea Kalimdorului

Vechile vrajbe - colonizarea Kalimdorului (O: Old Hatreds The Colonization of Kalimdor)

Deşi victoria a fost a lor, rasele muritoare s-au regăsit într-o lume zdruncinată de război. Năpasta şi Legiunea
Arzătoare aproape au distrus civilizaţiile din Lordaeron şi aproape îşi îndepliniseră scopul în Kalimdor. Existau păduri
de vindecat, răzbunări de îngropat, pământuri de colonizat. Războiul rănise adânc fiecare rasă, dar ele se aliaseră
încercând un nou început, iniţiat printr-un foarte dificil armistiţiu între Alianţă şi Hoardă. Thrall şi-a condus orcii spre
Kalimdor, unde şi-au fondat o nouă patrie cu ajutorul fraţilor taurini care deveniseră prieteni cu orcii.

Numindu-şi noul ţinut Durotar, în cinstea tatălui ucis al lui Thrall, orcii au început să îşi reconstruiască societatea,
care fusese cândva glorioasă. Acum când blestemul demonic era înlăturat, Hoarda s-a schimbat dintr-o adunătură de
războinici într-o coaliţie liberă, dedicată mai mult supravieţuirii şi prosperităţii decât cuceririi. Ajutaţi de nobilii taurini şi
de viclenii troli din tribul Suliţa Întunecată, Thrall şi orcii săi aşteptau cu nerăbdare o nouă eră de pace în ţinutul lor.
Forţele rămase ale Alianţei, conduse de Jaina Proudmoore s-au stabilit în sudul Kalimdorului.

Pe coasta de est a Mlaştinii Scăldate de Praf, au construit puternicul port Theramore. Acolo, oamenii şi aliaţii lor
dwarfi au muncit pentru a supravieţui întrun ţinut care avea să le fie întotdeauna ostil. Deşi apărătorii oraşelor Durotar
şi Theramore au încercat să păstreze un armistiţiu, fragila pace colonială nu avea cum să dureze prea mult timp.
Pacea dintre orci şi oameni a fost zduncinată de sosirea unei flote masive a Alianţei în Kalimdor. Puternica flotă, sub
comanda Marelui Amiral Daelin Proudmoore, tatăl Jainei, părăsise Lordaeronul înainte ca Arthas să distrugă regatul.
Navigând multe şi istovitoare luni, amiralul Proudmoore, căuta orice supravieţuitori din Alianţă pe care îi putea găsi.
Armata lui Proudmoore a constituit o serioasă ameninţare pentru stabilitatea legiunii.

Renumit erou al Celui de-al Doilea Război, tatăl Jainei era un duşman de neclintit al Hoardei şi era hotărât să
distrugă Durotarul înainte ca orcii să poată câştiga teren în ţinut. Marele Amiral a forţat-o pe Jaina să ia o decizie
teribilă: să îl ajute în lupta împotriva orcilor şi să îşi trădeze noii aliaţi, sau să lupte împotriva propriului ei tată pentru a
menţine pacea pe care, în cele din urmă, Alianţa şi Hoarda o realizaseră. După mult zbucium sufletesc, în cele din
urmă Jaina a ales să îl ajute pe Thrall să îl învingă pe nebunul ei tată. Din nefericire, Amiralul Proudmoore a murit în
luptă înainte ca Jaina să se poată împăca cu el sau să îi dovedească faptul că orcii nu mai erau monştri însetaţi de
sânge. Pentru a-i recompensa loialitatea, orcii au permis forţelor Jainei să se întoarcă în siguranţă în Theramore.

Si aici se incheie aceasta fumoasa poveste! -pentru un moment