Tema: Concepţia ideologică în politica externă a statelor

1. Trăsăturile principale ale ideologiei liberale americane.

Pentru a înţelege esenţa liberalismului, trebuie să conştientizăm că apariţia acestuia nu este deloc
întâmplătoare. Apariţia lui în istoria ideologiilor politice şi economice a avut loc sub influenţa unor
procese fundamentale pentru întreaga civilizaţie occidentală.
Liberalismul nu este doar o parte a acestei civilizaţii, dar şi cea mai pură şi rafinată expresie a acesteia şi
rezultatul ei. Această observaţie principială are nevoie de o definire exactă a noţiunii de liberalism:
Liberalismul este o filozofie şi ideologie politică şi economică care întruchipează principalele linii de
forţă a epocii moderne
- înţelegerea omului ca măsură a tuturor lucrurilor;
- credinţa în sacralitatea proprietăţii private;
- afirmarea egalităţii şanselor în calitate de lege fundamentală a societăţii
- credinţa în esenţă “contractuala” a tuturor instituţiilor sociale şi politice, inclusiv a statului;
- lichidarea tuturor autorităţilor de stat, religioase şi sociale care pretind că ar deţine “un adevăr
atotobligatoriu”;
- Crearea “societăţii civile” fără diferenţe sociale, naţionale şi religioase în locul statelor tradiţionale;
- Supremaţia relaţiilor de piaţă asupra tuturor formelor politice; (teza “economia - este soarta”)
- Credinţa ca şi cale istorică a popoarelor şi statelor occidentale, este un model universal al dezvoltării şi
progresului întregii omeniri, care în mod operativ şi obligatoriu trebuie preluat drept etalon de către toate
popoarele lumii.

Toate principiile filozofiei liberalismului şi chiar denumirea acestuia se bazează pe teza “libertăţii” -
liberty. În acelaşi timp, filozofii-liberali (in special J. Stuart Meall) evidenţiază că libertatea pentru care ei
pledează este una negaţionistă. Mai mult decât atât, ei deosebesc “libertatea de ceva”, de “libertatea
pentru ceva”, propunând utilizarea diferenţiată a celor doi termeni din limba engleza “freedom” şi
“liberty”. Anume de la “liberty” şi provine denumirea de “liberalism”, adică “libertatea de ceva”. Anume
pentru ea si lupta liberalii, anume pe ea şi insistă. În ceea ce priveşte “libertatea pentru ceva” adică sensul
şi scopurile ei, aici liberalii trec cu tăcerea, considerând că fiecare individ va putea să aleagă modul în
care va aplica propria libertatea - sau în general să refuze orice aplicare. Această problemă ţine strict de
sfera privatului, nu se discută şi nu constituie o valoare politică sau ideologică. “Libertatea de ceva”
dimpotrivă, este descrisă foarte amănunţit şi are un caracter dogmatic.

Liberalii propun să ne eliberam de: - stat şi controlul lui asupra economiei, politicii şi societăţii civile -
biserică şi dogmele sale - pături sociale - orice formă de gospodărie colectivă - orice încercare de
redistribuire de către instituţiile statului a rezultatelor muncii ne materiale (formula filosofului liberal
Filipp Nemo - “dreptatea sociala este profund amorală”) - identitatea etnică - orice identitate colectivă
2. Etapele justificării ideologice a cursului politicii externe a SUA.

Americanii nu au fost dintotdeauna pragmatici şi neinteresaţi de ideologie. Dimpotrivă, istoricii înţeleg

acum că însăşi Revoluţia Americană a fost nu doar ideologică, ci şi rezultatul devotamentului pentru
crezul şi instituţiile liberale. Revoluţionarii americani erau înmuiaţi în crezul liberal, o ideologie care i-a
făcut să-şi pună la bătaie vieţile, averile şi onoarea sacră pentru a rezista invaziei puterii imperiale
britanice asupra drepturilor şi libertăţilor lor. Istoricii au dezbătut îndelung cauzele precise ale Revoluţiei
Americane: au fost constituţionale, economice, politice sau ideologice? Acum înţelegem că, fiind liberali,
revoluţionarii nu au perceput un conflict între drepturile morale şi politice, pe de o parte, şi libertatea
economică, pe de altă parte. Dimpotrivă, percepeau libertatea morală şi civilă, independenţa politică şi
libertatea comerţului şi producţiei ca părţi ale unui sistem fără cusur, ceea ce Adam Smith avea să
numească, în acelaşi an cu scrierea Declaraţiei de Independenţă, „sistemul evident şi simplu al libertăţii
naturale”.

Manifest Destiny, în română Destin evident, este credința că Statele Unite ale Americii erau destinate să
se întindă între Oceanul Atlantic și Oceanul Pacific. Câteodată, Manifest Destiny a fost interpretat atât de
larg încât se referea la eventuale absorbire a întregii Americi de Nord în Uniune, de la Canada, Mexic și
Cuba, la întrega zonă a Caraibilor și America Centrală.

Manifest Destiny a fost adesea invocat și folosit pentru a argumenta și justifica alte achiziții teritoriale sau
aspirația de achiziționa teritorii. Avocații Destinului evident erau convinși nu numai că expansiunea era
bună, dar și că aceasta era evidentă („manifest”), sigură („destiny”) și chiar inevitabilă. Deși inițial
Manifest Destiny fusese doar o expresie de natură politică cu priză la public, folosită frecvent la începutul
secolului al XIX-lea, ea a devenit ulterior un termen istoric standard, folosit adesea ca un sinonim al
expansiunii teritoriale a Statelor Unite ale Americii de-a latul întregului continent nord-american.

Termenul a fost folosit pentru prima dată de către democraţii jacksonieni la începutul anilor 1840 pentru
a promova și justifica anexarea majorității părții vestice de astăzi a Uniunii, printre care se numără și
importantele achiziții teritoriale cunoscute în istoria SUA ca Oregon Territory, Anexarea Texasului și
Mexican Cession. Termenul a fost ulterior revitalizat în anii 1890, de data aceasta de suporterii Partidului
Republican, ca o justificare teoretică a continuării expansiunii teritoriale a Statelor unite, de data aceasta,
în afara Americii de Nord.

Termenul a început să nu mai fie folosit la începutul secolului al XX-lea, dar există istorici politici ai
Statelor Unite care cred că anumite aspecte ale conceptului Manifest Destiny, și mai ales credința că
există o „misiune americană” de a promova și apăra democrația oriunde în lume, continuă să exercite o
influență asupra politice ideologice americane.

Journalistul John L. O'Sullivan, un susținător cu influență al ideii de „destin american” din Partidul
Democratic, a scris un articol în anul 1839, în care, deși nu a utilizat termenul Manifest Destiny, a prezis
un destin divin pentru Statele Unite, bazat pe valori umane ca egalitate, drepturi ale conștiinței și eliberare
personal. Acest destin nu este explicit teritorial, dar O'Sullivan a prezis textual că „Statele Unite va fi o
Uniune de multe republici”.

Istoricul Beshoy Shaker a constatat că trei teme cheie au fost, de obicei, utilizate de către
susținătorii ideii de Manifest Destiny:

1. virtutea poporului american și a instituțiile sale;

2. misiunea să răspândească aceste instituții, și, prin urmare, răscumpărarea și refacerea lumii după
imaginea Statelor Unite;
3. destinul de la Dumnezeu pentru a realiza acest lucru.

Doctrina Monroe a fost o politică a Statelor Unite de a se opune colonialismului european în America
începând cu 1823. Aceasta a declarat că eforturile suplimentare ale națiunilor europene de a prelua
controlul oricărui stat independent din America de Nord sau de Sud ar fi privite ca „manifestarea unei
dispoziții neprietenoase. spre Statele Unite. " În același timp, doctrina a menționat că SUA nu ar
recunoaște și nu va interfera cu coloniile europene existente și nici nu se va îngriji în preocupările interne
ale țărilor europene. Doctrina a fost emisă la 2 decembrie 1823 într-un moment în care aproape toate
coloniile latino-americane din Spania și Portugalia au atins sau au fost în punctul de a obține
independența din Imperiile portughez și spaniol. prevedea ca orice incercare a unor state europene de a
coloniza teritorii din America de Nord si de Sud va fi privita ca un act de agresiune, putind antrena o
interventie americana.

„Doctrina care poarta numele lui Monroe ne investeste cu autoritate sa intervenim si sa contracaram
influenta puterilor europene in America Latina” - a declarat secretarul de stat, John Kerry. El a continuat
spunind ca timp de decenii, presedinti succesivi au aderat la acea doctrina si facut optiuni similare.
„Astazi - a spus Kerry - avem o alta optiune. Doctrina Monroe este moarta”.

Seful diplomatiei americane a spus ca noua politica nu urmareste interventii ci porneste de la premiza ca
tarile din regiune trebuie sa se trateze unele pe celelalte ca egali, impartind responsabilitati si cooperind in
chestiuni de securitate si aderind, nu la o doctrina ci la „valorile si interesele pe care le avem in comun”.

Politica „Big Brother” a fost o extindere a Doctrinei Monroe formulată de James G. Blaine în anii 1880,
care avea drept scop să adune națiunile latino-americane în spatele conducerii SUA și să își deschidă
piețele către comercianții americani. Blaine a ocupat funcția de secretar de stat în 1881 sub președintele
James A. Garfield și din nou din 1889 până în 1892 sub președintele Benjamin Harrison. Ca parte a
politicii, Blaine a organizat și a condus Prima Conferință internațională a statelor americane în 1889.

După 1898, avocații și intelectualii din America Latină au reinterpretat doctrina Monroe în termeni de
multilateralism și neintervenție. În 1933, sub președintele Franklin D. Roosevelt, SUA au mers împreună
cu noua reinterpretare, în special în ceea ce privește Organizația Statelor Americane.
Președintele Donald Trump a implicat o utilizare potențială a doctrinei în august 2017, când a menționat
posibilitatea unei intervenții militare în Venezuela , după ce directorul său CIA, Mike Pompeo, a declarat
că deteriorarea națiunii a fost rezultatul interferenței grupurilor susținute de iranieni și rusi. [50]. În
februarie 2018, secretarul de stat Rex Tillerson a lăudat Doctrina Monroe drept „în mod clar… un
succes”, avertizând ambițiile comerciale „imperiale” chineze și făcând parte din Statele Unite ca partener
comercial preferat al regiunii. Pompeo a înlocuit-o pe Tillerson în funcția de secretar de stat în mai 2018.
Trump și-a reiterat angajamentul față de punerea în aplicare a Doctrinei Monroe la cea de-a 73-a Adunare
Generală a ONU din 2018. Vasily Nebenzya a criticat SUA pentru ceea ce percep Federația Rusă ca o
implementare a Doctrinei Monroe la cea de-a 8452-a ședință de urgență a Consiliului de Securitate al
Națiunilor Unite din 26 ianuarie 2019. Reprezentantul Venezuelei a enumerat 27 de intervenții în
America Latină pe care Venezuela le consideră a fi implementări ale Doctrina Monroe: 20–21 și a afirmat
că, în contextul declarațiilor, ei consideră „o amenințare militară directă pentru Republica Bolivariană
Venezuela” .: 47 Reprezentantul Cuba a formulat o opinie similară, „Administrația actuală a Statelor
Unite Statele din America au declarat doctrina Monroe ca fiind în vigoare ... ":

Istoricii au observat că, deși Doctrina conținea un angajament de a rezista colonialismului din Europa,
aceasta a avut câteva implicații agresive pentru politica americană, deoarece nu au existat limitări ale
acțiunilor SUA menționate în cadrul acesteia. Savantul Jay Sexton observă că tactica folosită pentru
punerea în aplicare a doctrinei a fost „modelată după cele folosite de imperialii britanici” și competiția lor
cu spaniolii și francezii . Istoricul eminent William Appleman Williams a descris-o ca pe o formă de
„anti-colonialism imperial” Noam Chomsky susține că, în practică, Doctrina Monroe a fost folosită ca
declarație de hegemonie și drept de intervenție unilaterală asupra Americii.

Doctrina Truman a reprezentat în primul rând o suită de acțiuni politice și militare de combatere
punctuală a comunismului și abia în plan secund o teorie sau o ideologie, bazată pe ”Telegrama” lui
Kennan. Convins de necesitatea unei poziții ferme față de expansionismul lui Stalin, Truman a reacționat
pas cu pas, începând din 1947, în sensul îngrădirii lui. Pe plan extern, a acordat sprijin militar Greciei și
Turciei, pentru stăvilirea mișcărilor comuniste și separatiste de pe teritoriul acestora; a demarat ajutorarea
statelor occidentale (inclusiv a părții vestice a Germaniei) prin Planul Marshall; a pus bazele NATO
(aprilie 1949); a susținut regimul sud-coreean în războiul cu Nordul comunist și a preluat treptat de la
francezi sarcina războiului din Indochina (Vietnam). Pe plan intern, SUA au adoptat National Security
Act(26 iulie 1947), în baza căruia s-au creat două instituții esențiale pentru organizarea și susținerea
Războiului Rece: National Security Council (NSC) și Central Intelligence Agency (CIA).

Doctrina Reagan. Instalarea în fruntea administrației americane a fostului actor Ronald Reagan a
determinat o schimbare radicală de stil în politica externă. Predecesorii săi, timorați de ”efectul Vietnam”
și presați de o opinie publică amețită de sloganuri pacifiste, s-au străduit să demonstreze întregii lumi (dar
mai ales propriilor lor votanți) că fac eforturi uriașe în sensul păcii și destinderii, că acceptă dezarmarea și
coexistența pașnică. În baza acestor eforturi, sperau să obțină, cu timpul, susținerea difuză a populației și
să o pregătească pentru o eventuală confruntare cu o Uniune Sovietică plină de sine, implicată pe față în
susținerea ”victoriei finale a comunismului” (invadarea Afganistanului, în 1979, nu mai lăsase nicio
îndoială cu privire la ”consecvența” urmăririi acestui ideal). În timp ce doctrina Brejnev propovăduia
intervenția în favoarea forțelor de stânga, oriunde ar fi fost necesar pentru scopul ideologic asumat,
administrațiile americane păreau să fie mereu în defensivă. Reagan – aflat în fruntea SUA timp de două
mandate, între 20 ianuarie 1981 și 20 ianuarie 1989 – a refuzat să continue linia politicii externe bazate pe
pacifism și dezangajare, relansând Războiul Rece și cursa înarmărilor, dar procedând totodată la cel mai
susținut dialog direct cu liderii sovietici.

3. Ideologia în politica externă a SUA la etapa contemporană

După rezultatele istoriei politice a secolului XX a devenit clar că liberalismul a câştigat bătălia pentru
contemporaneitate, biruind toţi duşmanii săi - şi din dreapta, şi din stânga. Marele ciclu al modernismului
s-a terminat cu triumful ideologiei liberale, care a primit în acest fel monopol asupra controlului evoluţiei
istorice. Liberalismul nu mai are un duşman simetric, un subiect cu o conştiinţa istorică adecvată, o
ideologie legată de nişte resurse instituţionale sau materiale, o baza tehnologică, economică şi militară.
Tot ce s-a opus liberalismului, reprezenta doar o totalitate de măsuri haotice, într-un cuvânt “zgomote”,
care se opun prin inerţie constructorilor “noii ordini liberale”. Aceasta nu era tema unor subiecte
alternative civilizaţionale şi a subiecţilor geopolitici, ci o o rezistentă reactivă şi pasivă a unui mediu
neorganizat; aşa structura solurilor, râurile, mlaştinile împiedică constructorilor de drumuri - nu e vorba
de impunerea unei alte rute asupra căruia ar insista o companie alternativă, ci e vorba despre rezistenţa
materialului. În situaţia dată, SUA, în calitate de citadelă a liberalismului mondial, a trecut într-o noua
formă. De acum înainte Statele Unite nu sunt doar una dintre cele două superputeri, dar şi singura putere
planetară, care a reuşit să scape de concurenţi. Criticul francez al SUA Ubert Vidrin a propus ca America
să nu se numească “mare putere” ci “hiperputere” (hyperpower), subliniind unicitatea acesteia şi
superioritatea asimetrică. Din punct de vedere ideologic, victoria liberalismului şi ascensiunea SUA nu
sunt lucruri întâmplătoare, ci două feţe a unui singur fenomen: SUA a câştigat în războiul rece nu doar
pentru că a acumulat un potenţial şi a reuşit să depăşească pe toţi în goana tehnologică, ci şi pentru că a
funcţionat în baza ideologiei liberale, care nu doar a demonstrat capacitatea sa tehnică, dar şi dreptatea
istorică în războiul ideologic. Aşa cum liberalismul si-a identificat propriul rol în istorie, SUA a primit
argumentul forte pentru mesianismul său, care sub forma “Manifest Destiny” inca din secolul XIX a
devenit “crezul” elitei politice americane. Cel mai bine aceste lucruri au fost conştientizate de către
neoconservatorii americani. Potrivit unuia din principalii ideologi, Willian Cristol, “secolul XX a fost
secolul Americii, iar secolul XXI va deveni secol american”.

“Secolul Americii” înseamnă faptul că în această perioadă ideologia liberală a luptat cu concurenţii săi
(tradiţionalism, fascism, socialism şi comunism) pe care le-a şi distrus pe rând. America din una din
marele forţe s-a transformat în unica forţă. Şi acum, în viziunea neoconservatorilor, SUA urmează să
consolideze modelul american - american way of life - în calitate de model obligatoriu. SUA încetează să
mai fie un stat naţional şi devine tot mai mult un sinonim al Guvernului Mondial. Întreaga planetă trebuie
să se transforme într-o “Americă mondială”, “stat mondial” (World State). Acesta şi este “secolul
american”, proiectul globalizării americane la nivel mondial. Aceasta nu este doar o simpla colonizare sau
alta forma a imperialismului, aceasta este o programa de implementare a unui singur sistem ideologic, o
copie a ideologiei liberale americane. America de acum în colo pretinde asupra întroducerii unui cod unic,
care pătrunde în viaţa popoarelor şi statelor prin mii de căi - ca o reţea globală - prin tehnologie,
economie de piaţă, modelul politic al democraţiei liberale, sisteme informaţionale, matricele culturii de
masă, introducerea unui control direct strategic asupra proceselor geopolitice. Secolul american a fost
gândit ca o retopire a modelului mondial existent în unul ridicat după modelele americane. În mod formal
acest lucru este numit “democratizare” si se împarte în câteva enclave geografice, cele mai problematice
din punct de vedere liberal. În aşa fel a apărut proiectul “Marelui Orient Apropiat”, “Marea Asie
Centrală” etc. Sensul tuturor acestora constă în extirparea modelelor inerte naţionale, politice, economice,
sociale, religioase şi culturale pentru a fi inlocuite cu sistemul de operare al liberalismului american.

În acelaşi timp nu contează dacă este vorba despre duşmanii SUA sau partizanii săi: reformarii sunt
supuşi şi prietenii, şi duşmanii, şi cei care doresc să rămână “neutri”. Acesta este sensul “secolului
american”: liberalismul, biruind duşmanii săi formali, trece la implementarea sa adâncă. Acum nu este
suficient să fii de partea SUA în conflicte locale (aşa cum au procedat multe state cu ideologii deloc
liberale, aşa cum sunt Pakistan, Arabia Saudita şi Turcia). Acum liberalismul trebuie să pătrundă în
adâncul tuturor societăţilor şi statelor fără excepţii, şi orice rezistenţă, în opinia neoconservatorilor, va fi
zdrobită - aşa cum s-a întamplat în Serbia, Irak sau Afganistan. Criticii unei astfel politici din America,
aşa cum este conservatorul clasic Patrick Biukenen, afirma: “America a cucerit întreaga lume, dar s-a
pierdut pe sine însuşi”, dar neoconservatorii nu se opresc la acestea, deoarece şi SUA nu mai este privită
de acestea ca un stat naţional, ci o avangardă a ideologiei liberale. Nu întâmplător neoconservatorii
provin, cum nu ar părea de paradoxal, din troţkism. Aşa cum troţkiştii au insistat pe ideea revoluţiei
comuniste mondiale, criticând stalinismul şi ideea construcţiei socialismului într-un singur stat,
neoconservatorii îndeamnă la o revoluţie mondială liberală, refuzând în mod categoric apelurile
“izolaţioniştilor” la graniţele SUA şi aliaţii săi istorici. Anume neoconservatorii, care dau tonul politicii
americane contemporane, conştientizează cel mai mult rolul ideologic al doctrinelor politice in secolul al
XXI-lea. Nu este întamplător şi faptul că anume cercurile neoconservatoare sunt acelea care
conştientizează cel mai adecvat sensul tuturor schimbărilor la nivel global. Pentru ei “ideologia” ramâne a
fi obiectul cel mai important, chiar daca se transformă într-o “ideologie civilă”, sau soft power “putere
civilă”). Logica liberalismului mondial si globalizării ne atrage în bezna dizolvării postmoderniste în
virtualitate. Tineretul nostru se afla deja cu un picior acolo: codurile liberalismului global se inoculeaza
cu succes in inconstient - prin noi obiceiuri, reclama, reviste, tehnologii, modele de retele. Pierdere
identitatii devine o normalitate, dar nu doar o identitate nationala sau culturala, dar si cea de gen sau in
fine ci cea umana.