STRUCTURA CELULEI VEGETALE

Constituenţii vii sau protoplasmatici:

citoplasmă
• protoplasma (materia vie a celulei)
nucleu

Constituenţii nevii sau paraplasmatici:

peretele celular
• paraplasma (materia nevie a celulei) vacuomul celular
incluziunile ergastice
 Hialoplasma (matricea citoplasmatică) → substanța
fundamentală a citoplasmei în care se găsesc în suspensie
organitele celulare vii citoplasmatice: ribozomii, lizozomii,
reticulul endolasmatic, dictiozomii, microcorpii. Constituţia
chimică a matricei citolasmatice este puţin lămurită, la
microscopul electronic având aspect de substanţă omogenă sau
fin granulată, formată din macromolecule proteice
filamentoase.

Hialoplasma cuprinde 3 părți componente și anume trauma

proteică, microtubulii și microfibrilele. Datorită acestor
componente hialoplasma are în primul rând un rol scheletic dar
reprezintă si locul în care se desfășoară un număr mare de
reacții biochimice celulare. Tot la nivelul hialoplasmei au loc
sintezele aminoacizilor si a nucleotidelor.
 Nucleul, de formă sferică, conţine în interior cromatina şi
nucleolul
La celulele tinere nucleul este situat central, dar odată cu
formarea vacuolelor mari acestea presează citoplasma si
nucleu la periferie, nucleul ramânând însă întotdeauna în
citoplasmă, fiind implicat în morfogeneză, nutriție,
depozitează informația genetică și o transmite in generațiile
celulare succesive.
 Ribozomii – numiţi şi granulele lui Palade, conţin 50% apă,
iar din substanţa uscată 65% ARN şi 35% proteine. ARN-ul
din ribozomi se numeşte ARN ribozomal (ARNr ) fiind situat
la exteriorul ribozomului în timp ce proteinele sunt situate la
interior.
Rolul biologic al ribozomilor este deosebit de important, la
nivelul lor având loc sinteza proteinelor.Pentru biosinteza
proteinelor sunt necesare mai multe componente între care
ribozomii care constituie suportul întregului complex, ARNm
care conţine informaţia după care are loc sinteza proteinelor,
ARNt care transportă aminoacizii ce trebuie inseraţi în
molecula proteică, precum şi o serie de enzime.
 Reticulul endoplasmatic (RE) – se prezintă ca un sistem de
canalicule şi buzunare aplatizate şi anastomozate într-o reţea.
Aceste canalicule pot traversa şi peretele scheletic (celular) de
la o celula la alta, la nivelul plasmodesmelor, fiind numit şi
sistem circulator al celulei. Unele canalicule prezintă asociaţi
la membrana lor externă numeroşi ribozomi – reticul
endoplasmatic rugos(RER). Alte zone ale reticulului au
pereţii externi netezi, lipsiţi de ribozomi – reticul
endoplasmatic neted (REN).
- RE îndeplineşte funcţii metabolice intervenind în
metabolismul glucidelor, lipidelor, proteinelor, precum şi în
procesele de detoxifiere
- îndeplineşte funcţii de transport intra şi inter celular
- intervine în sinteza acizilor graşi, fosfolipidelor,
steroidelor
 Aparatul Golgi – cuprinde totalitatea dictiozomilor dintr-o
celulă. Un dictiozom este format din saculi curbaţi şi aplatizaţi,
membranele acestora fiind asemanătoare cu cele ale RE. În
compoziţia chimică a dictiozomilor s-au pus în evidenţă
fosfolipide şi proteine componente ale structurilor
membranare, fostataze şi peroxidaze.
- joacă un rol important în citodiereză (diviziunea
citoplasmei), membranele golgiene dând naştere noilor
plasmaleme care vor separa teritoriile citoplasmatice ale celor
două celule fiice rezultate prin diviziune
- dictiozomii intervin în elaborarea peretelui celular
- aparatul Golgi are relaţii strânse cu REN şi cu lizozomii,
din traiecele REN formându-se noii saci golgieni
 Lizozomii – numiţi şi corpusculi litici sunt bogaţi în enzime
hidrolizante, având forma unor granule cu conţinut dens, fiind
protejaţi de o membrană simplă.
Lizozomii sunt consideraţi agenţi ai fenomenului de digestie
intracelulară.
- intervin în – fagocitoză ca funcţie heterofagică
– autoliză care este o funcţie autofagică
Condriomul celular – format din totalitatea condriozomilor. Cele
mai importante sunt mitocondriile, cu aspect globular oval, altele au
aspect alungit în formă de virgulă-coridrioconte, iar altele sub
formă de granule înşirate- condriomite.
- energia necesară activităţilor vitale celulare se obţine prin
degradarea aerobă şi completă a glucidelor, lipidelor până la stadiul
de CO2 şi H2O, degradare care este cuplată cu sinteza de ATP.
 - prima etapă a acestor degradări are loc în citoplasmă prin
glicoliză anaerobă, etapa finală are loc în mitocondrii, în care
energia eliberată prin oxidarea substanţelor glucidice şi lipidice
este transformată în energie chimică sub forma legăturilor
fosfodiesterice ale ATP.
Plastidomul celular – format din totalitatea plastidelor,
organite specifice celulei vegetale. Există trei categorii de
plastide: cloroplaste, cromoplaste şi leucoplaste, primele două
fiind plastide colorate, leucoplastele fiind incolore.
Cloroplastele sunt plastide verzi ce conţin pigmenţi
clorofilieni, cromoplastele conţin pigmenţi carotenoidici de
culoare portocalie sau galbenă. Leucoplastele, la rândul lor, pot
fi amiloplaste în cazul în care se acumulează amidon,
proteoplaste ce acumulează substanţe proteice şi oleoplaste,
cele care acumulează uleiuri grase.
 Vacuomul celular – a fost evidenţiat în anul 1858 de către Hugo
de Vries; azi este denumit convenţional „vacuole” datorită
conţinutului lichid (sucul celular sau vacuolar). În ceea ce privește
originea vacuolelor se pare că ele provin din dilatații ale REN.
Vacuolele au la suprafaţă tonoplastul care prezintă o imagine
trilamelară clasică de natură lipoproteică, caracteristică pentru toate
membranele celulare, care asigură trierea și transportul substanțelor
dizolvate ce intră și ies din vacuolă, iar în interior sunt pline cu
soluţii apoase (substanţe organice şi minerale dizolvate în apă). La
microscopul electronic vacuolele apar ca o zonă mai clară față de
citoplasma ce le înconjoară.

Odinioară se credea că această cavitate nu servește aproape la

nimic, eventual doar pentru deversarea deșeurilor metabolice. În
sucul vacuolar însă, sunt depozitate numeroase principii active,
precum și substanțe ale metabolismului secundar ce sunt specifice
pentru diferite plante medicinale.
 Compoziţia sucului celular variază cu specia plantei, organul,
ţesutul şi chiar cu starea fiziologică a celulei, care este dependentă,
în special de condiţiile de mediu.

În compoziţia sucului vacuolar intră nenumăraţi acizi organici

(malic, citric, oxalic) care dau pH acid la majoritatea plantelor. Un
pH neutru are sucul celular din frunzele cucurbitaceelor (castravete
– Cucumis sativus L., pepene galben – Cucumis melo L., dovleac –
Cucurbita maxima Duch.)

În celulele tinere se formează mai multe vacuole mici, cu lichid

vâscos. Pe măsura înaintării în vârstă vacuolele se unesc încât la
celulele bătrâne se găseşte o vacuolă mare aşezată central cu soluţie
mai fluidă. Vacuolele au un rol important în fiziologia celulară
vegetală, precum și în nutriția minerală.
 Peretele scheletic (celular) de natură celulozopectică, este
secretat de citoplasmă, se găsește la exteriorul plasmalemei,
închizând conţinutul celulei și reprezintă o particularitate a
celuleor vegetale. Toate celulele vegetale prezintă în fazele de
formare un perete primar celulozo-pectic, acesta putându-se
îngroșa în timpul diferențierii celulare prin adăugarea de
straturi noi, fie de celuloză, fie de altă natură, acestea
reprezentând modificările secundare ale peretelui scheletic.
Compoziția chimică a peretelui celular primar este alcătuită
din celuloză, hemiceluloză, pectine, caloză și glicoproteine.
Hemiceluloza însoțeste întotdeauna celuloza, fiind formată
din pentozani, hexozani și o cantitate mai mică de acizi uronici.
Pectinele sunt substanțe înrudite cu hemicelulozele,
deosebindu-se de acestea prin conținutul mai ridicat în acizi
uronici, iar caloza este un polimer de glucoză cu o structură
spiralată.
 Glicoproteinele din peretele scheletic se găsesc într-o
proporție redusă în compoziția acestuia și au rolul de a încheia
structura primară a peretelui celular într-o formă definitivă a
celulei. Peretele secundar se adaugă la aproape toate celulele
vegetale peretelui primar, grosimea acestuia variind în funcție
de numărul de straturi care se suprapune peretelui primar,
peretele secundar fiind si mult mai gros decât cel primar.

Peretele celular suferă în timp modificări secundare cum ar

fi gelificarea, mineralizarea, suberificarea, cutinizarea,
cerificarea și lignificarea. Deși peretele scheletic pare că
izolează complet celulele vegetale unele de altele, de fapt există
comunicații intercelulare ce se realizează la nivelul
plasmodesmelor și punctuațiunilor.
 Plasmodesmele sunt comunicații intercelulare ce se prezintă
forma unor orificii cu diametru foarte mic, structura lor
putându-se observa doar la microscopul electronic, la nivelul
acestora fiind întrerupt atât peretele primar cât și lamela
mijlocie. Punctuațiunile reprezintă comunicații intercelulare de
forma unor canalicule ce străbat peretele celular și sunt
corespondente pentru două celule adiacente.
Incluziunile ergastice reprezintă substanţe organice care
rezultă în urma metabolismului celular, ce se pot constitui fie în
substanţe de rezervă, fie în produse de excreţie.
solide
după starea de agregare pot fi
lichide
 Incluziunile ergastice solide cuprind granulele de amidon și de
aleuronă. Granulele de amidon, in celulele vegetale apar sub
formă de granule și sunt formate din două componente,
amilopectina (70%) și amiloza (30%). Ca și formă, granulele de
amidon sunt sferice la grâu și secară, ovale la Leguminosae,
poliedrice la porumb și ovâz și piriforme la Solanaceae.

Granulele de aleuronă reprezintă incluziuni proteice, ce sunt

depozitate ca substanțe de rezervă și se prezintă ca niște
formațiuni sferice, delimitate la exterior de o membrană fină. Ele
se formează în timpul maturării semințelor în urma unui proces
de deshidratare și cristalizare a substanțelor proteice din sucul
vacuolar și sunt prezente în celulele endospermului de grâu, în
cotiledoanele de dovleac, ricin și nuc.
 Incluziunile lichide sunt reprezentate de incluziunile lipidice,
uleiurile volatile , rezinele și latex.
Incluziunile lipidice sau picăturile de ulei gras se găsesc în
multe celule vegetale, în special la plantele oleaginoase, uleiurile
volatile apar la multe plante din familia Apiaceace și Asteraceae,
fiind insolubile în apă, dar solubile în solvenți organici.
Rezinele sunt amestecuri de produși de oxidare ai uleiurilor
volatile, cu consistență vâscoasă, nevolatile, solubile în solvenți
organici, în farmacie purtând numele de Resina.
Latexul reprezintă o emulsie în care sunt dispersate uleiuri
volatile, rezine, alcaloizi, amidon, lipide și cauciuc. Dintre
plantele care conțin latex amintim rostopasca, păpădia, laptele
câinelui, macul, arborele de cauciuc.
 Compoziţia chimică a protoplasmei
apa
■ Componenţii minerali sau anorganici
substanţele minerale

Apa – component esenţial al protoplasmei, atingând proporţii

ridicate în lumea vie, de până la 90%, cu un maxim în
cazul fructelor cărnoase (98% la pepenele verde) şi un
minim pentru seminţele în stare de latenţă (10-15%).
În nutreţuri/alimente apa se găseşte sub formele:
- apă de vegetaţie - circulantă în vasele lemnoase şi liberiene
- apă de constituţie – integrată în structura dif. componente
- apă de imbibiţie şi de higroscopicitate
- apă de preparaţie – tehnologii diferite care folosesc apa
 Substanţele minerale din protoplasmă pot fi reprezentate de
sărurile minerale disociate în ioni şi solubilizate în spaţiile
intermicelare ale protoplasmei sau în vacuomul celular, altele sunt
insolubile şi se depun sub formă de cristale minerale, iar unele
elemente chimice se găsesc în combinaţii complexe organo-
minerale sub formă de oligoelemente.
După cantitatea în care se găsesc în nutreţuri/alimente şi în
organismul animal, substanţele minerale se clasifică în:
- MACRO-ELEMENTE – cu pondere de ordinul gr./kg SU sub
formă de cloruri, sulfaţi, carbonaţi de calciu, magneziu,sodiu,
potasiu.
- MICRO-ELEMENTE – (oligoelemente) cu pondere de
ordinul mg/kg SU - fier, cupru, iod, cobalt, mangan, zinc.
 ■ Componenţii organici

Glucidele → sunt grupate în oze şi ozide

Ozele se împart în hexoze şi pentoze
Ozidele sunt reprezentate de diholozide şi poliholozide
Glucoza – rezultă în procesul de fotosinteză, din apă şi bioxidul
de carbon atmosferic. Prin polimerizare formează poliglucide
(amidon), fiind totodată punct de plecare pentru sinteza tuturor
substanţelor organice
Fructoza – izomer al glucozei, răspândită mai ales în fructele
coapte
Zaharoza – dizaharid conţinut de sfecla de zahăr (20%), trestia de
zahăr (25%)
Inulina – formată din fructoză, se găseşte în cantităţi mari în
plantele din familia Asteraceae (Compositae), Apiaceae
(Umbeliferae)
 Lipidele – grup complex de substanţe răspândite în toate
organismele vii ce îndeplinesc un rol important, atât în lumea
vegetală cât şi animală. Sunt amestecuri formate din esteri simpli
sau micşti ai alcoolilor cu acizi graşi saturaţi sau nesaturaţi.
Lipidele se caracterizează prin faptul că sunt insolubile în apă şi
alcool dar sunt solubile în solvenţi organici.
Clasificarea lipidelor din nutreţuri:
• lipide simple (formate din C,H,O) cu grupele:
- gliceride – rezultate din glicerol +acizi graşi
- steride – esteri ai acizilor graşi cu steroli (alcooli
superiori ciclici
- ceride – esteri ai acizilor graşi cu alcooli superiori cu
masă moleculară mare
• lipide complexe sau conjugate (care conţin C,H,O şi P,
P+N, P+S) formate din alcooli+acizi graşi+N+P
- glicerofosfolipide
- sfingolipide
 Proteinele – sunt constituenţi de bază ai materiei vii vegetale.
Ele intră atât în structura nucleului cât şi a componentelor
citoplasmatice. În molecula lor conţin elementele C,H,O,N şi S. Se
deosebesc două clase de proteine: holo- şi heteroproteine.
Holoproteinele sunt proteinele care prin hidroliză eliberează
numai AA iar heteroproteidele pun în libertate AA şi substanţe de
altă natură, numite substanţe sau grupe prostetice.
Grupe principale de proteine:
- aminoacizi
- polipeptide – câteva duzini de aminoacizi
- proteide – holoproteide
– heteroproteide
 Nucleoproteinele – fac parte din grupa heteroproteinelor, gruparea
prostetică fiind reprezentată de acizii nucleici.Ei reprezintă lanţuri
polinucleotidice, formate din nucleotide (pentoză+bază azotată+radical
fosforic).
Acizii nucleici sunt consideraţi cei mai importanţi constituenţi ai materiei
vii pentru că ei poartă în arhitectura lor moleculară întrega informaţie
genetică, necesară biosintezei proteinelor specifice, enzimelor şi hormonilor.
- cele două tipuri de acizi nucleici diferă prin natura ozelor ce intră în
compoziţia lor : riboza pentru acidul ribonucleic (ARN) şi dezoxiriboza pentru
acidul dezoxiribonucleic (ADN)
- ARN este, în general, monocatenar, iar ADN are o structură bicatenară
în formă de spirală dublă
- există un singur tip de ADN şi 3 tipuri de ARN cu structură şi funcţii
diferite: ARN de transfer (ARNt), ARN ribozomal (ARNr) şi ARN mesager
(ARNm).
 vitamine
Biocatalizatorii enzime
hormoni vegetali
Vitaminele – sunt substanţe organice indispensabile creşterii şi
dezvoltării normale a organismelor, lipsa sau insuficienţa lor
determinând tulburări metabolice şi apariţia de diferite boli –
avitaminoze sau hipovitaminoze
- majoritatea vitaminelor nu pot fi sintetizate de organism, acesta
devenind tributar regnului vegetal, de unde le procură cu hrana vegetală
de care au nevoie mereu
- unele vitamine sunt preluate din plante sub formă de precursori -
provitamine şi apoi transformate în vitamine propriu-zise în organismul
animal
- în organismele vegetale şi animale există şi substanţe cu rol opus
vitaminelor – antivitamine – care inhibă activitatea acestora
Clasificarea vitaminelor se face după solubilitatea acestora.
Vitaminele liposolubile:
- vit. A (retinol, antixeroftalmică)
- vit. D (anti-rahitică)
- vit. E (tocoferol, vit. antisterilităţii)
- vit. K (antihemoragică)
Vitaminele hidrosolubile:
- vit. B1 (tiamina)
vit. B2 (riboflavina)
vit. B5 ( acid pantotenic)
vit. B6 (piridoxina)
vit. B 12 (ciancobalamina)
vit. C (acidul ascorbic)