POLITICILE UNIUNII EUROPENE

Pentru a pune în aplicare politicile UE, instituţiile europene adoptă acte legislative în
conformitate cu normele şi procedurile decizionale stabilite în Tratate. În general, Comisia
Europeană propune actele legislative, care sunt ulterior adoptate de Consiliu şi de Parlamentul
European. Cele trei proceduri principale sunt consultarea, avizul conform şi codecizia.
Politicile comune reprezintă un ansamblu de reguli, măsuri, linii de conduită propuse şi/sau
adoptate de instituţiile comunitare. Politicile comune apar şi se dezvoltă în măsura în care
guvernele – părţi contractante într-un tratat – consideră că interesele particulare ale statelor
membre sunt astfel mai bine reprezentate decât prin politicile naţionale.
UE îşi exercită competenţele se află sub incidenţa a trei principii fundamentale care sunt
specificate în articolul 5 din Tratatul privind UE. Delimitarea competenţelor UE facilitează în
mare măsură aplicarea adecvată a acestor principii:
● principiul atribuirii: Uniunea dispune numai de competenţe care îi sunt atribuite prin tratate.
● principiul proporţionalităţii: exercitarea competenţelor UE nu poate depăşi ceea ce este
necesar în vederea atingerii obiectivelor tratatelor
● principiul subsidiarităţii: pentru competenţele partajate, UE poate interveni numai dacă este
în măsură să acţioneze în mod mai eficace decât statele membre. În acest fel statele membre își
coordonează politicile economice, politicile de ocupare a forţei de muncă și politicile sociale în
cadrul Uniunii.
Politicile comune sunt rezultatul negocierilor realizate între diferitele părţi implicate în procesul
de integrare (guvernele statelor membre, grupuri de interes, instituţii comunitare etc.)
Politicile, oricât de genial ar fi concepute, rămân simple vorbe dacă nu sunt implementate
corespunzător şi apoi aplicate şi respectate ca atare. De regulă, acest lucru înseamnă nu numai
legi şi reglementări noi sau instrucţiuni pentru funcţionarii publici care le vor aplica, dar şi
informarea cetăţenilor afectaţi de noile politici.
6.1. Politica agricolă comună (PAC)
Politica agricolă comună este unul din obiectivele de bază ale construcţiei europene, cu
repercusiuni directă asupra politicii comerciale a acesteia. Ea a constituit unul din cele mai
dificile capitole ale procesului de integrare economică. Principalii factori care au determinat
includerea agriculturii în procesul de integrare prin aplicarea unei politici comune au fost:
diversitatea politicilor agricole naţionale, disparităţile structurale şi 137 randamentele scăzute în
agriculturile europene, importanţa politică a agricultorilor şi contextul internaţional.
Politica Agricolă Comună s-a dorit a fi, într-un astfel de context, soluţia pentru atingerea a trei
categorii de obiective: economice – promovarea progresului tehnic, alocarea optimă a resurselor,
creşterea producţiei; sociale – nivel de viaţă echitabil pentru agricultori, preţuri rezonabile pentru
consumatori; politice – garantarea securităţii alimentare.
obiectivele politicii agricole comune:
● Stabilizarea pieţelor;
● Asigurarea (garantarea) siguranţei aprovizionărilor;
● Asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori.
Principiile fundamentale care stau la baza politicii agricole comunitare sunt următoarele:
● Liberalizarea treptată a circulaţiei produselor agricole între ţările membre şi comercializarea
lor la preţuri unice, comunitare:
● Preferinţă din partea ţărilor membre pentru produsele agricole ale comunităţii
● Protejarea agriculturii ţărilor membre de concurenţa extracomunitară
Obiectivul general al acestei reforme l-a constituit orientarea cu prioritate spre cerinţele pieţei,
sprijin mai puţin distorsionat pentru comerţul agricol şi centrarea activităţii mai mult pe calitate
şi mai puţin pe cantitate.
 6.2. Politica monetară
Condiţia de bază pentru crearea şi funcţionarea unei forme integrative de tipul Uniunii
Economice şi Monetare o constituie existenţa unei pieţe comune a bunurilor şi serviciilor, deşi,
în cazul UE, Uniunea Economică şi Monetară (UEM) este mai degrabă asociată cu piaţa internă
unică.
Prin Tratatul de la Roma s-a pus în funcţiune un mecanism de cooperare economică, ce ulterior
a necesitat o coordonare a activităţii monetare.
Privită ca o etapă superioară integrării multinaţionale, Uniunea Economică şi Monetară, este
rezultatul adâncirii, a intensificării integrării şi presupune:
- politica monetară comună;
- strânsa coordonare a politicilor economice ale statelor membre;
- monedă unică;
- liberalizarea fluxurilor de capital;
Politica monetară reprezintă un ansamblu de acţiuni prin care autorităţile monetare (banca
centrală, trezoreria etc.) influenţează asupra cantităţii de monedă în circulaţie, nivelul ratelor
dobânzii, cursurile de schimb valutar şi alţi indicatori economico-monetari.
Teoria politicii monetare, precum şi practica internaţională, cunoaşte următoarele tipuri de
obiective finale:
● creşterea economică durabilă;
● ocuparea deplină a forţei de muncă;
● stabilitatea preţurilor;
● stabilitatea ratelor dobânzii;
Geneza ideii necesităţii unui sistem monetar european se află în Tratatele de la Roma, cu toate
că constituirea acestuia şi adoptarea unei monede unice nu sunt prevăzute în mod expres ca
obiective ale Comunităţilor Europene.
In domeniul politicii monetare, îşi exersează competenţe exclusive următoarele instituţii
specializate: Banca Centrală Europeană, Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC),
Eurosistemul, dar se remarcă şi instituţii care nu au doar competenţe exclusive - Consiliul
ECOFIN, Curtea de Conturi, Parlamentul European şi Comisia Europeană.
Fondul european de cooperare monetara (FECOM), creat în 1973, a constituit un organism
de compensare multilaterală între băncile centrale europene, prin acordarea de credite pe termen
scurt. Contribuţia băncilor centrale la fond era reprezentată de 20% din rezervele în aur şi dolari
ale ţărilor respective.
Perioada de stabilitate ce a caracterizat evoluţia Sistemului Monetar European la sfârşitul anilor
’80 a determinat un nou avânt în rândul promotorilor integrării monetare. Un rol esenţial în
această direcţie la jucat preşedintele Comisiei Europene de la acea vreme, Jacques Delors.
Principalele obiective economice pentru introducerea Uniunii Monetare sunt:
● sporirea stabilităţii internaţionale – euro şi dolarul intră în competiţie, iar cea mai stabilă dintre
ele va fi preferată în tranzacţiile internaţionale;
● diminuarea variabilităţii şi incertitudinii ratelor de schimb implică o alocare mai eficientă a
resurselor în cadrul uniunii;
● reducerea costurilor de tranzacţionare (nu mai sunt antrenate costuri legate de conversiune sau
acoperirea riscului de schimb);
● îmbunătăţirea competitivităţii;
● sporirea stabilităţii interne (de exemplu, va exista doar o singură rată a inflaţiei) comparativ cu
15, cât reprezintă numărul ţărilor membre ale SME;
● scăderea anticipată a ratelor dobânzilor şi inflaţiei.
6.3. Politica socială
Termenul de politici sociale se referă la activităţile desfăşurate prin intermediul statului
(strategii, programe, proiecte, instituţii, acţiuni, legislaţie) care influenţează bunăstarea
individului, familiei sau comunităţii într-o societate.
La elaborarea politicilor sociale comunitare, ca de fapt şi la celelate politici, s-a reieşit din mai
multe raţiuni:
● de ordin social - conştientizarea responsabilităţii ce le revine de către toate statele membre ale
UE pentru nevoile sociale ale cetăţenilor lor - ideea unui model social european;
● de ordin economic - evitarea denaturărilor într-o competiţie apărută datorită nivelurilor sociale
diferite, promovarea competitivităţii, de exemplu prin creşterea nivelului educaţiei generale şi a
învăţământului vocaţional sau prin creşterea mobilităţii angajaţilor;
● de ordin politic - cetăţenii UE nu ar accepta integrarea politică şi economică fără o politică
socială activă.
După Maastricht şi Amsterdam, instituţiile comunitare s-au implicat tot mai mult în
reglementarea unor domenii ale pieţei forţei de muncă şi chiar în unele domenii care ţin de statul
social. Transferurile financiare cu caracter social au fost totuşi modeste la nivel comunitar,
comparativ cu amploarea lor din ţările membre (între 15-25% din PIB).
Politica socială rămâne a fi una dintre cele mai importante pentru statele de drept din cea de-a
doua jumătate a secolului al XX-lea, începutul secolului al XXI-lea.
Obiectivul acestei politici îl constituie ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de lucru, promovarea
egalităţii de şanse şi asigurarea unei protecţii sociale minimale în interiorul spaţiului comunitar.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, Carta comunitară a drepturilor
sociale fundamentale ale lucrătorilor a fost acceptată de către toate cele 15 ţări membre ale UE,
devenind astfel parte din acquis-ul comunitar în domeniul social.
Crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului promova ideea creării pieţei
comune. Principala temere se referea la posibilitatea apariţiei unei distorsiuni a competiţiei, care
ar fi condus la „dumping” social. Au fost identificaţi doi factori care puteau conduce la dumping
social: nivelul scăzut al contribuţiilor la sistemul de securitate socială; faptul că în unele ţări
(în special Italia) femeile erau plătite mai puţin, comparativ cu bărbaţii, pentru aceeaşi muncă.
Primul pilon al politicii sociale şi de ocupare este pilonul „drepturilor legiferate”, bazat pe
metoda comunitară standard.
Al doilea pilon, cel al „legiferării prin acord colectiv”
Protocolul Social negociat la Maastricht oferă posibilitatea unor progrese pe linia realizării
obiectivelor de politică socială. Protocolul, la care nu participă şi Marea Britanie, extinde
posibilitatea adoptării cu majoritatea calificată a deciziilor privind:
● condiţiile de muncă;
● informarea şi consultarea persoanelor ocupate;
● integrarea şomerilor;
● menţinerea unanimităţii pentru măsurile ce vizează protecţia şi securitatea socială.
Strategia europeană în domeniul sănătăţii plasează aspectele legate de sănătate în centrul
ansamblului de politici comunitare, pentru a oferi o mai bună protecţie cetăţenilor europeni şi
pentru a îmbunătăţi sănătatea acestora. Este vorba, în special, de necesitatea de a face faţă
problemelor din ce în ce mai acute şi riscurilor majore pentru sănătate, cum ar fi pandemiile şi
bioterorismul.
Strategia comunitară în materie de sănătate publică îşi propune:
● Consolidarea cooperării, coordonării şi sprijinul schimbului de cunoştinţe şi de informaţii
viabile;
● Oferirea de asistenţă în procesul de luare a deciziilor la nivel naţional;
Un alt aspect important al politicii sociale europene îl reprezintă egalitatea şanselor pentru
bărbaţi şi femei.
6.4. Politica industrială comunitară
Sectorul industrial se află în centrul majorităţii schemelor de integrare, deoarece acestea au
tendinţa să înceapă cu integrarea pieţei de mărfuri industriale. Aceasta, la rândul său, este este
guvernată de influenţa forţelor pieţei, iar UE nu reglementează preţurile şi cantităţile.
Politica industrială poate fi definită ca o gamă largă de măsuri guvernamentale menite să
promoveze creşterea şi sporirea competitivităţii a unui anumit sector sau a unor sectoare într-o
economie cu condiţia că celelalte sectoare beneficiază indirect de suportul oferit sectoarelor ţintă
(prioritare) şi niciun sector nu va fi prejudiciat de măsurile acestei politici.
În sens larg, politica industrială consta în:
● măsuri generale pentru dezvoltarea pieţei interne şi pentru consolidarea Uniunii Economice şi
Monetare;
● politica comercială externă (politica antidumping, acordurile comerciale bilaterale si
multilaterale cu implicatii in anumite sectoare industriale);
● politica socială şi regională (când procesul de reconversie industrială are consecinţe sociale şi
regionale imposibil de acceptat);
● politica concurenţei (instrumente juridice destinate intervenţiei asupra mecanismelor de piaţă
care nu funcţionează corect şi monitorizării sprijinului acordat de către stat);
● politica de cercetare şi dezvoltare;
● consolidarea cooperării între întreprinderile europene.
Există două clasificări importante ale politicii industriale:
a) Politici active şi negative. Politicile active vizează structurile şi performanţele industriei,
acestea fiind reprezentate de programele comunitare de cercetare, de directivele de liberalizare, şi
politicile negative combat eşecurile pieţei şi urmăresc înlăturarea barierelor de pe piaţă, cum ar fi
interzicerea abuzului de poziţie dominantă şi diminuarea obstacolelor comerciale (tarifare şi
netarifare);
b) Politici orizontale (sau generale) şi politici verticale (sectoriale). Politicile orizontale
vizează toate sectoarele industriale (cum ar fi: protecţia uniformă a pieţei şi concurentei,
promovarea IMM-urilor, înlăturarea barierelor administrative), pe când politicile verticale
vizează anumite sectoare (cum sunt: industria oţelului, textilele, construcţiile de nave), având ca
scop protecţia şi restructurarea acestora.
Scopurile acestei politici pot fi: economice: promovarea competitivităţii prin ajustări
structurale; politice: protecţia sau promovarea unor industrii; sociale: lupta împotriva
şomajului şi redistribuirea veniturilor.
Obiectivele politicii industriale sunt: sprijinirea inovaţiei tehnice şi tehnologice şi a dezvoltării
durabile; îndepărtarea obstacolelor şi accelerarea adaptării industriei la schimbările stucturale;
210 creşterea flexibilităţii producătorilor;
Principiile rezultate din politica industrială promovată de UE sunt: acceptarea limitată a
principiului intervenţiei; coordonarea acţiunilor statelor membre sub îndrumarea Comisiei;
interdependenţa cu alte politici; competenţa explicită şi legată de împrejurări, dar nu exclusivă,
a UE.
Acţiunile de politică industrială vizează: 1. Piaţa unică a produselor industriale: - desăvârşirea
pieţei unice; - îmbunătăţirea instrumentelor pieţii unice; - managementul pieţii unice. 2.
Promovarea standardizării şi a comerţului electronic: - standardizarea; - extinderea folosirii
tehnologiilor informaţiei; - promovarea comerţului electronic; - schimbul de date între
administraţii.
Politica industrială la nivelul UE a parcurs mai multe faze începând cu semnarea Tratatului
de la Roma. Însă, nici chiar prevederile Tratatului nu determina o politică industrială comună,
dar lăsa dreptul statelor membre de a desemna „companiile lideri”.
6.5. Politica comunitară în domeniul concurenţei
Concurenţa este o condiţie fundamentală a economiei de piaţă, fiind considerată cea mai
importantă cauză a progresului economic şi tehnico-ştiinţific. Astfel, în sensul larg al cuvântului,
concurenţa reprezintă o rivalitate, o luptă dusă cu mijloace economice şi extra economice între
producători sau comercianţi, monopoluri, ţări pentru producerea şi desfacerea unor mărfuri,
acapararea unor pieţi sau obţinerea de profite. Concurenţa reprezintă preocuparea pentru
asigurarea funcţionării corecte a regulilor jocului comercial din punct de vedere al autorităţilor
publice, al companiilor şi al indivizilor. Termenul concurenţă desemnează „relaţiile dintre toţi
acei care acţionează pe aceeaşi piaţă pentru realizarea propriilor interese în condiţii de libertate
economică”.Termenul de politică concurenţială este destul de general, referindu-se, în linii
mari, la anumite legi şi acţiuni întreprinse de guvern sau, în cazul de faţă, de Comunitate în
ansamblul său (ce actioneaza prin intermediul Comisiei Europene), destinate a elimina sau cel
puţin a descuraja practicile comerciale restrictive cum ar fi carteluri, monopoluri sau alte bariere
netarifare care ar avea ca efect, în termenii Tratatului, „prevenirea, restrângerea sau
distorsionarea concurenţei”
Concurenţa perfectă presupune o formă de organizare a economiei cu reguli foarte stricte,
care au drept scop instaurarea unui anumit fel de egalitate a condiţiilor pentru toţi agenţii
economici. Caracteristicile sale sunt următoarele:
- Atomicitatea producătorilor şi consumatorilor;
- Transparenţa perfectă;
- Omogenitatea produsului;
-Libertatea de a acţiona pe piaţă;
-Fluiditatea perfecta a cererii şi ofertei;
- Mobilitatea perfectă a factorilor de producţie;
- Raţionalitatea sau eficienţa economică.
Politica de concurenţă urmăreşte asigurarea cadrului necesar manifestării unei concurenţe
loiale, adică a unei concurenţe care are loc în condiţiile respectării de către agenţii economici a
normelor şi mijloacelor considerate corecte şi recunoscute ca atare prin reglementările în vigoare
din fiecare stat.
Politica de concurenţă are ca scop punerea în practică şi prezentarea unui sistem ce permite o
concurenţă fără distorsiuni în interiorul unui spaţiu economic.
Principalul beneficiar al politicii liberei concurenţe este cetăţeanul în tripla sa calitate:
de consumator (concurenţa liberă conduce la o diversificare a ofertei şi la o reducere a preţului
de vânzare);
de participant pe piaţa forţei de muncă (libera concurenţă obligă la un proces continuu
de inovaţie atât a produsului realizat, cât şi a procesului de producţie);
de acţionar
Baza legală (juridică) a Politicii în Domeniul Concurenţei (PDC) este oferită, în primul rând,
de prevederile incluse în Tratatului UE, respectiv:
● Articolul 81, privind practicile restrictive;
● Articolul 82, privind poziţia dominantă pe piaţă;
● Articolul 86, privind întreprinderile publice;
● Articolele 87-89, privind ajutorul de stat.
Politica în domeniul concurenţei şi-a sporit importanţa pe măsura ce climatul de afaceri a
depăşit cadrul naţional şi a început să opereze pe baze europene. Tratatul asupra Uniunii
Europene include, printre principiile sale, şi pe cel conform căruia statele membre trebuie să
adopte o politică economică „în concordanţă cu principiile economiei de piaţă deschisă, bazată
pe concurenţă loială”
Politica în domeniul concurenţei îşi propune ca scop păstrarea şi promovarea concurenţei
reale, loiale în cadrul Uniunii Europene. Ca obiective urmărite prin politica concurenţială, cele
mai semnificative sunt următoarele:
● crearea, menţinerea şi păstrarea unei economii de piaţă funcţionale;
● creşterea competitivităţii economice la nivel naţional şi european;
● creşterea bunăstării consumatorilor;
Domeniul concurenţei are ca obiectiv limitarea,
* controlul şi interzicerea acţiunilor întreprinderilor care pot afecta climatul de concurenţă pură
şi perfectă;
*eliminarea tuturor barierelor din calea liberei circulaţii adică eliminarea acelor structuri şi
comportamente care ar urmări utilizarea în scopuri monopoliste a oportunităţii oferite de o piaţă
de mari proporţii
Politica concurenţială în UE se caracterizează prin:
- marile principii ale politicii de concurenţă sunt fixate prin tratate;
- în Tratatul de la Roma se arată că în domeniul concurenţei, comunitatea trebuie să stabilească
un regim care să asigure ca în Piaţa comună concurenţa nu este denaturată;
- exista numeroase reglementări care precizează punerea în aplicare a principiilor politicii de
concurenţă;
- Comisia Europeană este însărcinată cu aplicarea corectă a dreptului şi dispoziţiilor comunitare;
- Curtea de Justiţie arbitrează litigiile şi fixează jurisprudenţa
6.6. Politica comercială comunitară (pcc)
Politica comercială comună a reprezentat, alături de politica agricolă, de cea din domeniul
pescuitului şi de politica comună în domeniul transporturilor, una dintre cele patru politici
comune incluse în Tratatul de la Roma din 1957.
Motivaţia unei politici comerciale comune consta în faptul că libera circulaţie a bunurilor şi
serviciilor din cadrul Comunităţii nu se putea realiza cu politici naţionale diferite, care generau
externalităţi negative.
Realizarea unei politici comerciale comune a făcut parte din planul iniţial de integrare
economică europeană, astfel că politica comercială a CEE este comună în linii mari în raport cu
restul lumii încă din 1968, odată cu realizarea Uniunii Vamale.
Politica comercială exprimă totalitatea reglementărilor cu caracter juridic, administrativ, fiscal,
bugetar, financiar, bancar, valutar etc. adoptate de către o ţară sau o comunitate de ţări în scopul
stimulării sau restrângerii schimburilor comerciale externe, conform intereselor proprii.
Politica Comercială îndeplineşte următoarele funcţii:
1. De protejare a economiei naţionale de concurenţa celorlalte state şi, în principal, a celor
dezvoltate, prin restrângerea sau prohibirea importurilor, instrumentele respective ale politicii
comerciale ce realizează aceasta funcţie sunt grupate în 2 categorii: tarifare şi netarifare.
2. De promovare a relaţiilor comerciale internaţionale ce vizează impulsionarea exporturilor prin
adoptarea instrumentelor promoţionale şi de stimulare.
Componentele politicii comerciale sunt: 1. Politica schimbului de mărfuri; 2. Politica de
ocupare a forţei de muncă pe plan internaţional; 3. Politica fiscală la export şi import; 4. Politica
valutară; 5. Politica vamală; 6. Politica de cooperare industrială internaţională; 7. Politica de
administraţie comercială în domeniul relaţiilor externe;
Principalele elemente ale politicii comerciale comune au fost formulate în art. 113 al
Tratatului şi mai apoi reformulate în Tratatul UE, unde se menţionează că PCC are la bază
principii uniforme, mai ales în ceea ce priveşte stabilirea şi modificarea taxelor vamale,
încheierea de acorduri comerciale şi tarifare, uniformizarea măsurilor de liberalizare, politica
exporturilor, precum şi măsurile de apărare comercială necesare în caz de concurenţă neloaială a
terţilor.
Obiectivele Politicii Comerciale: a) Controlul importului; b) Promovarea exportului; c)
Coordonarea exportului şi importului de capital; d) Coordonarea creditelor; e) Sprijinirea
sectorului terţiar; f) Controlul exportului şi importului forţei de muncă;
Domeniile vizate de formularea politicii comerciale comune sunt:
- modificările nivelului taxelor vamale;
- încheierea acordurilor vamale şi comerciale;
- neuniformizarea măsurilor de liberalizare;
- politica exportului, măsuri de protejare a comerţului
Politica comercială comună este una foarte complexă, fiind dependentă de multe alte
domenii. Astfel, nu putem vorbi despre politica comercială şi piaţa liberă fără a menţiona câteva
aspecte legate de politica vamală. Unele instrumente de politică vamală au implicaţii asupra
politicii comerciale. Instrumentele prin care este exercitată politica vamală comună a UE sunt, în
primul rând, taxele şi tarifele vamale percepute la importul sau exportul de produse, iar, în al
doilea rând, sunt codurile, directivele şi regulamentele comerciale, acestea fiind aplicate diferit
de la un produs la altul.
Prin instrumentele de apărare comercială, se urmăreşte remedierea distorsiunilor apărute pe
piaţa UE generate de practicile neloaiale folosite de ţări terţe, ca urmare a liberalizării
importurilor. Există argumente economice valide pentru desfiinţarea tuturor măsurilor
protecţioniste . Analizele teoretice şi cele empirice au demonstrat că parteneri comerciali obţin
câştiguri nete de bunăstare din eliminarea măsurilor pretecţioniste. În cazul UE, costul total al
măsurilor protecţioniste ar putea constitui nu mai puţin de 7% din PIB-ul său.
6.7. Politica comună de transport a uniunii europene
Integrarea economică presupune ca fiecare stat membru să se specializeze în producerea acelor
mărfuri pentru care este cel mai bine dotat din punct de vedere economic, geografic sau din
punctul de vedere al altor condiţii.
Transporturile reprezintă unul dintre elementele fundamentale ale procesului de integrare
europeană, fiind strâns legate de crearea şi finalizarea pieţei interne, care promovează ocuparea
forţei de muncă şi creşterea economică. Transporturile se numără printre primele domenii de
politică comună ale UE de astăzi şi sunt esenţiale pentru realizarea libertăţilor pieţei comune,
prevăzute de Tratatul de la Roma din 1957: libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi
mărfurilor.
Sectorul transporturilor generează, în termeni de Produs Intern Brut, 10% din bogăţia UE şi
oferă peste zece milioane de locuri de muncă, atrage 40% din investiţiile statelor membre şi 30%
din consumul de energie din UE.
Politica în domeniul transporturilor face parte din domeniile politice comune încă de la
Tratatele de la Roma, axându-se pe eliminarea obstacolelor frontaliere între statele membre şi
contribuind astfel la libera circulaţie a persoanelor şi a bunurilor.
Obiectivele şi principiile politicii comune de transport
● Înlăturarea obstacolelor create de transport şi care împiedicau funcţionarea pieţei comune
pentru mărfuri şi persoane.
● Integrarea pieţei de transport.
● Înfiinţarea unui sistem european de transport.
Principiile fundamentale ale Politicii Comune de Transport:
● reguli comune aplicabile transportului internaţional în statele membre;
● condiţii pentru autorizarea transportatorilor nonrezidenţi să opereze servicii de transport pe
teritoriul unui stat membru;
● măsuri pentru îmbunătăţirea siguranţei în transport;
● limitarea aplicării în totalitate a Capitolului la transportul feroviar, rutier şi fluvial;
Tratatul de la Maastricht instituie reţelele transeuropene de transport şi include în politica
din domeniul transporturilor cerinţe referitoare la protecţia mediului, care au fost ulterior
consolidate în Cartea albă a Comisiei privind politica comună în domeniul transporturilor,
publicată în acelaşi an. Aceasta pune accent pe principiul mobilităţii sustenabile, precum şi pe
obiectivul de a deschide concurenţei pieţele de transport.
Reţeaua transeuropeană de transport este un proiect al UE ce prevede crearea unei reţele
complete de transport auto, feroviar şi naval. Reţeaua urmează să conecteze pe teritoriul UE
infrastructura de transport, telecomunicaţii şi energie a statelor membre. Crearea acestor reţele
are ca obiectiv, alături de interconectarea reţelelor naţionale, şi stabilirea de legături între
punctele periferice ale UE şi zona ei centrală.
Datorită politicii UE, mijloacele de transport poluează mai puţin, sunt mai eficiente şi mai
sigure. Din punct de vedere tehnic şi normativ s-au înregistrat progrese la nivelul tuturor tipurilor
de transport: rutier, feroviar, aerian şi maritim.
Cel mai recent document de politică în domeniul transporturilor elaborat de Comisia
Europeană este Cartea albă din 2011 intitulată „Foaia de parcurs pentru un spaţiu european unic
al transporturilor”. Aceasta prezintă o viziune pentru viitorul transporturilor europene până în
2050, recomandând schimbări profunde la nivel de gândire politică şi propune o serie de
obiective şi iniţiative concrete.
6.8. Politica de mediu a uniunii europene
Politica de mediu este una dintre politici comunitare esenţiale. Importanţa ei nu este datorată
anvergurii fondurilor alocate,ci faptului că politica de mediu a devenit politică orizontală a UE,
aspectele de protecţie a mediului fiind considerente obligatorii ale celorlalte politici comunitare.
Politica de mediu cuprinde ansamblul orientărilor, principiilor şi reglementărilor statului cu
caracter administrativ - juridic, fiscal şi financiar, menite să asigure dezvoltarea economico-
socială în strânsă dependenţă cu cerinţele dezvoltării ecologice, ale echilibrului ecologic. Ideea
de bază a politicii de mediu este aceea de a asigura reconcilierea omului cu natura prin restituirea
către aceasta a bogăţiei împrumutate.
Politica de mediu reprezintă un sistem integru al priorităţilor şi obiectivelor de mediu, al
metodelor şi instrumentelor de atingere a acestora, care este direcţionat spre asigurarea utilizării
durabile a resurselor naturale şi prevenirea degradării calităţii mediului.
Obiectivele care stau la baza politicii de mediu a UE sunt clar stipulate de Articolul 174 al
Tratatului CE şi sunt reprezentate de:
● conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;
● protecţia sănătăţii umane;
● utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;
● promovarea de măsuri la nivel internaţional în vederea tratării problemelor regionale de mediu
In Tratatul de la Roma privind instituirea CEE nu exista nicio prevedere cu privire la o
eventuală politică comună europeană în domeniul mediului inconjurător, ceea ce arată lipsa de
interes a fondatorilor Comunităţilor europene faţă de această problemă, explicabilă pe de o parte,
deoarece criza ecologică majoră avea să izbucnească numai în anii ’60.
Documentele care stau la baza politicii de mediu a UE sunt Programele de Acţiune pentru
Mediu (PAM), primul dintre ele fiind adoptat de către Consiliul European în 1972 şi este urmat
de alte cinci. Aceste programe de acţiune sunt, de fapt, o combinaţie de programe pe termen
mediu, corelate printr-o abordare strategică şi constau într-o tratare verticală şi sectorială a
problemelor ecologice.
Instrumentele utilizate în cadrul politicii de mediu la nivelul UE sunt pe cât de numeroase
pe atât de diverse. Schema de management şi audit ecologic comunitar, stabilirea unor criterii
minime pentru inspecţiile de mediu, taxele ecologice, eticheta ecologică28, instrumentele
financiare (LIFE), acordurile ecologice, evaluarea efectelor asupra mediului în etapa planificării
(se referă la diferite proiecte sau programe în diverse domenii care vor trebui să integreze în
conţinutul lor şi analize privind efectele asupra mediului) etc.