stații de incinerare a deșeurilor

1 INTRODUCERE
Prin mediu se intelege totalitatea conditiilor naturale de pe Terra sau dintr-o anumita
zona a sa, în care evoluează ființele sau lucrurile si mai este cunoscut si sub termenii de
mediu inconjurator sau mediu ambiant si are un rol foarte important in evolutia fiintelor vii,
care, la randul lor sunt un factor de transformare a mediului.

Dintre aceste condiții fac parte atmosfera, temperatura, lumina, relieful, apa, solul etc.,
precum și celelalte ființe vii.

Protecția mediului reprezintă ansamblul reglementărilor, măsurilor și acțiunilor care au

ca scop menținerea, protejarea și îmbunătățirea condițiilor naturale de mediu, ca și reducerea
sau eliminarea, acolo unde este posibil, a poluării mediului înconjurător și a surselor
de poluare.

Poluarea reprezintă contaminarea mediului înconjurător cu materiale care interferează

cu sănătatea umană, calitatea vieții sau funcția naturală a ecosistemelor

Deșeurile sunt resturi materiale rezultate dintr-un proces tehnologic (sau casnic) de
realizare a unui anumit produs, care nu mai pot fi valorificate direct în realizarea produsului
respectiv. Ele pot fi substanțe, materiale, obiecte, resturi de materii prime provenite din
activitatile economice, menajere și de consum.

Dupa domeniul de provenienta al acestora sau dupa caracterul lor deseurile se impart
in urmatoarele tipuri:

După proveniență, pot fi deosebite următoarele tipuri de deșeuri:

a. Deșeuri municipale și asimilabile, care sunt deșeuri generate în mediul urban și rural.
Ele sunt grupate în:
 Deșeuri menajere, provenite din activitatea
casnică, magazine, hoteluri, restaurante, instituții publice.

1
  Deșeuri stradale, specifice fluxurilor stradale (hârtii, mase plastice, frunze,
praf).

 Deșeuri din construcții și demolări, provenite din activitatea de construcții

și modernizarea și întreținerea străzilor.

 Nămol orășenesc, rezultat din stațiile de tratare a apelor uzate și menajere.

b. Deșeuri sanitare, provenite din spitale, dispensare și cabinete medicale.

c. Deșeuri de producție, rezultate din procesele tehnologice industriale sau agricole

Deșeuri industriale stocabile, pe care normele europene le clasifică în:

 Deșeuri industriale periculoase, dar netoxice, de exemplu azbest.

 Deșeuri industriale nepericuloase și netoxice.

 Deșeuri inerte, de exemplu cele provenite din construcții.

 Deșeuri toxice, de exemplu cele medicale, radioactive.

 Deșeuri industriale produse în cantități foarte mari, de exemplu cenușile

produse de termocentralele care funcționează pe cărbune.

d. Deșeuri agro-zootehnice, provenite din agricultură și, în special, din zootehnie

e. Deșeuri speciale, categorie în care intră explozibilii și substanțele radioactive.

Gestionarea deșeurilor, cunoscută și ca managementul deșeurilor, se referă la educația

privind colectarea, transportul, tratarea, reciclarea și depozitarea deșeurilor. De obicei,
termenul se referă la materialele rezultate din activități umane și la reducerea efectului lor
asupra sănătății oamenilor, a mediului, sau aspectului unui habitat. Gestionarea deșeurilor are
ca scop și economisirea unor resurse naturale prin reutilizarea părților recuperabile. Deșeurile
gestionate pot fi atât solide, cât și lichide sau gazoase, precum și cu diverse proprietăți (de
exemplu radioactive), necesitând metode de tratare specifice fiecărora.

În România activitatea de gestionare a deșeurilor este fundamentată pe OUG

78/2000, care implementează o serie de directive ale Consiliului Europei. Coordonarea acestei
activități cade în sarcina Ministerului Mediului și a Agenției Naționale pentru Protecția
Mediului (ANPM).

2
 Colectarea și transportul deșeurilor se desfasoara urmand urmatoarele etape:

 Precolectarea deșeurilor se referă la adunarea lor în diferite recipiente: coșuri de

gunoi, pubele (pentru deșeurile menajere) și containere (pentru deșeurile stradale și
cele produse de agenții economici).

 Colectarea propriu-zisă a deșeurilor din aceste containere este efectuată de către

servicii specializate, aceste servicii dispun de utilaje speciale pentru colectări.
Transportul deșeurilor se poate face pe cale rutieră, feroviară sau navala.

Deșeurile colectate sunt supuse ulterior unor procese de tratare. Metodele de tratare a
deșeurilor sunt variate funcție și de tipul și proveniența deșeurilor. În principiu, deșeurile pot
fi scoase din circuitul economic (eliminate) sau reintroduse în circuit (recuperate).

Eliminarea deșeurilor trebuie făcută astfel încât să nu afecteze sănătatea oamenilor sau a
mediului inconjurator și se poate face prin urmatoarele metode:

 Depozitare-reprezintă procesul de eliminare a deșeurilor prin depozitarea lor în

depozite ecologice

 Incinerare- Incinerarea este o metodă de eliminare prin tratare termică a deșeurilor

(prin arderea lor).

Prin recuperare se înțelege extragerea din deșeuri a resurselor care pot fi refolosite.
Recuperarea poate fi făcută prin reciclare, reutilizare, regenerare sau orice alt proces de
extragere a materiilor prime auxiliare.

Metodele de recuperare sunt urmatoarele:

 Recuperarea materialelor

 Prelucrarea biologică

 Recuperarea energetică

Incinerarea este o metodă de eliminare a deșeurilor prin arderea lor. Este una din metodele
de tratare termică a deșeurilor. În urma incinerării se obțin căldură, gaze, abur și cenușă.

Incinerarea poate fi practicată în instalații mici, individuale, sau la scară industrială.

Pot fi incinerate atât deșeurile solide, cât și cele lichide sau gazoase. Metoda este preferată în

3
locurile unde nu se dispune de teren pentru rampe și la eliminarea anumitor deșeuri
periculoase, cum sunt cele biologice provenite din activități medicale, însă la nivel industrial
este controversată, din cauza poluanților gazoși, în special dioxine (dibenzodioxine
policlorinate — PCDD și benzofurani policlorinați — PCDF) produși prin ardere.

Instalațiile de incinerare sunt cuptoare prevăzute cu focare cu grătar cu împingere

directă sau răsturnată, cuptoare rotative, cuptoare verticale, focare cu ardere în strat
fluidizat, sau cu ardere în suspensie Ele pot trata (arde) deșeuri cu putere calorifica mică, de
doar 10 MJ/kg.

În ultima perioadă se discută despre coincinerarea deșeurilor. În acest caz deșeurile

sunt arse în focarele marilor cazane energetice sau în cuptoarele de ciment, în amestec
cu combustibilul uzual al acestora. Ponderea deșeurilor în amestecul combustibil este de cca.
10 %. Termenul de „coincinerare” se aplică în cazul în care arderea amestecului combustibil
care conține și deșeuri nu deturnează instalația de ardere de la utilizarea sa obișnuită. Dacă
într-o asemenea instalație scopul principal devine incinerarea deșeurilor, procesul va fi
considerat incinerare, nu coincinerare, iar condițiile de autorizare a funcționării în acest caz
vor fi mai stricte, adică cele pentru incineratoare.

Gestionarea integrate a deseurilor reprezinta o serie de principii de prevenire a

aparitiei deseurilor, minimizare a cantitatiilor de deseuri generate, reutilizarea deseurilor,
tratarea acestora prin incinerare si ca ultim pas eliminarea prin depozitare a acestora.

Principiile pe baza cărora se face coordonarea sunt următoarele:

 Principiul prevenirii, conform căruia activitățile sunt ierarhizate în ordinea

importanței: evitarea apariției deșeurilor, minimizarea cantităților de deșeuri produse,
reutilizarea, tratarea prin recuperare, tratarea prin eliminare.

 Principiul BATNEEC, care stipulează că vor fi folosite cele mai bune metode
disponibile care nu presupun costuri excesive (Best Available Technique Not
Entailing Excessive Cost ).

 Principiul „Poluatorul plătește”, conform căruia costurile de gestionare a deșeurilor și

de acoperire a pagubelor produse mediului să cadă în sarcina celui care le produce.

 Principiul substituției, care stipulează înlocuirea materialelor periculoase cu altele

nepericuloase.

4
  Principiul proximității, care prevede ca deșeurile să fie tratate cât mai aproape de sursa
lor. Transportul (exportul) este admis doar spre capacități care dispun de tehnologia
necesară tratării lor.

 Principiul subsidiarității, care promovează inițiativa nivelelor de decizie inferioare, pe

baza unor criterii uniforme.

 Principiul integrării stabilește că activitățile de gestionare a deșeurilor fac parte

integrantă din activitățile social-economice care le generează.

2 STADIUL ACTUAL ÎN DOMENIUL DEPOZITĂRII

DEŞEURILOR
2.1 Termeni generali
Deşeul, conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române [86], este definit ca “rest
dintr-un material rezultat dintr-un proces tehnologic de realizare a unui anumit produs, care
nu mai poate fi valorificat direct pentru realizarea produsului respective”.

Prin Legea nr 211 din 2011 privind regimul deşeurilor, prin analogie la Directiva
Europeană privind deşeurile (2008/98/CE), deşeul este definit ca fiind “orice substanţă sau
obiect pe care deţinătorul îl aruncă, are intenţia sau obligaţia s îl arunce”. [129]

Prin termenul “aruncă” se poate face referire la debarasarea de acel deşeu în vederea
eliminării sale (depozitare, incinerare), cât şi la debarasarea în vederea valorificării sale

5
ulterioare (refolosire, reciclare), conform “Ghidului privind interpretarea unor elemente cheie
din Directiva 2008/98/CE privind deşeurile”. [109]

Deşeurile sunt împărţite în mai multe tipuri (menajere sau industriale, toxice etc.) şi sunt
un factor de poluare a mediului.

În funcţie de cantităţile şi tipurile de deşeuri rezultate din activităţile umane specific

comunităţilor urbane sau rurale, precum şi de modul de tratare, valorificare şi eliminare a
acestora, putem observa gradul de dezvoltare economică şi de civilizaţie a unei ţări.

Deşeurile sunt un rezultat inevitabil al activităţilor şi evoluţiei umane, geneza lor putând
fii de natură: [9]

 Biologică, ca rezultat a ciclurilor vitale în lumea plantelor, animalelor şi a omului;

 Chimică, toate reacţiile chimice fiind guvernate de principiul conservării materiei,

rezultând în final un produs principal (utilizabil), dar şi elemente secundare (utilizabile
sau neutilizabile). Trebuie luat în considerare faptul că şi energia pierdută prin vibraţii,
căldura sau zgomote produce poluare;

 Tehnologică, deşeurile apărând în urma proceselor de prelucrare şi transformare a

materiilor prime şi materialelor;

 Comercială, atractivitatea unor noi produse eliminându-le pe cele vechi; de asemenea,

ambalajele au rol hotărâtor în reclamă şi marketing, dar devin rapid deşeuri;

 Ecologic, întrucât chiar şi activităţile de depoluare creează deşeuri.

2.2 Delimitarea noţiunilor de produs, subprodus şi deşeu

Produs- este materialul creat în mod deliberat în cadrul unui proces de producţie. În
numeroase situaţii, se pot identifica unul sau mai multe produse “primare” care reprezintă
principalul element produs. [129]

Reziduu de producţie este materialul care nu este produs în mod deliberat într-un proces
de producţie şi care poate să fie deşeu sau nu. [129]

Subprodus- este substanţa sau obiectul care rezultă în urma unui proces de producţie al
cărui obiectiv principal nu este producerea lui şi care îndeplinesc, cumulative, următoarele
condiţii:

6
 a) utilizarea ulterioară a substanţei sau obiectului este certa;

b) substanţa sau obiectul poate fi utilizat direct, fără a fi supus unei alte prelucrări
suplimentare celei prevăzute de practică industrial obişnuită;

c) substanţa sau obiectul este produs ca parte integrate a unui proces de producţie;

d) utilizarea ulterioară este legală, în sensul că elementele respective îndeplinesc

toate cerinţele relevante legate de produs, de protecţia mediului şi protecţia
sănătăţii pentru utilizarea specifică şi nu vor produce efecte globale nocive
asupra mediului său a sănătăţii populaţiei. [129]

O diferenţiere între subproduse şi deşeuri este foarte importantă deoarece multe acte
legislative se referă în mod specific la deşeuri şi în acele situaţii subprodusele nu sunt incluse
în acele prevederi. [prof]

2.3 Încetarea statutului de deşeu

Legea 211 prevede că anumite categorii de deşeuri au trecut prin operaţii de valorificare
materială (refolosire sau reciclare) sau de valorificare energetică (utilizare ca şi combustibil)
şi dacă sunt îndeplinite criterii specific pe care Comisia Europeană urmează să le stabilească
sau dacă există o decizie specifică a autorităţii publice central pentru protecţia mediului,
acestea încetează să mai fie considerate deşeuri. [129] Este necesar însă că acel obiect sau
substanţa să îndeplinească următoarele condiţii:

a) substanţa sau obiectul se foloseşte curent pentru îndeplinirea unor scopuri specifice;

b) există o piaţă sau cerere pentru substanţa ori obiectul respective;

c) substanţa sau obiectul îndeplineşte cerinţele tehnice necesare pentru a satisface

scopurile specific şi respecta legislaţia şi normele aplicabile produselor din categoria
respective;

d) utilizarea substanţei sau a obiectului nu va produce efecte nocive asupra mediului

înconjurător sau asupra sănătăţii populaţiei. [129]

7
2.4 Clasificarea deşeurilor
În funcţie de provenienţa lor şi de traseele de gestionare se disting următoarele categorii
de deşeuri: [13, 176]

 deşeuri menajere – deşeuri provenite din activităţi casnice sau asimilabile cu acestea şi
care pot fi preluate cu sistemele de precolectare curente din localităţi;

 deşeuri asimilabile cu cele menajere – deşeuri provenite din industrie, din comerţ, din
sectorul public sau administrative, care prezintă compoziţie şi proprietăţi similar cu
deşeurile menajere şi care sunt colectate, transportate, prelucrate şi depozitate
împreună cu acestea;

 deşeuri stradale – deşeuri specific căilor de circulaţie publică, provenite din activitatea
cotidiană a populaţiei, depunerea substanţelor solide din atmosferă, de la spaţiile verzi,
animale etc.;

 deşeuri voluminoase – mobilier, aparate electrocasnice mari;

 deşeuri de grădină – deşeuri verzi sau uscate provenite din grădini, parcuri, scuaruri,
păţii verzi amenajate etc.;

 deşeuri animaliere – deşeuri provenite de la abatoare, din industria cărnii, din unităţi
de ecarisa, unităţi zootehnice etc.;

 deşeuri din construcţii şi demolări – deşeuri provenite din demolarea sau construirea
unor obiective industrial sau civile;

 nămoluri – provenite de la staţiile de epurare sau fose septice;

 deşeuri agricole – deşeuri provenite de la unităţile agricole (gunoi de grajd, dejecţii

animaliere etc.). Uneori acestea cuprind şi deşeurile animaliere provenite din unităţile
zootehnice;

 deşeuri industrial (de producţie) – deşeuri provenite din activităţi u specific industrial,
rezultate din desfăşurarea unor procese tehnologice;

 deşeuri spitaliere – deşeuri provenite din activitatea spitalelor sau a unităţilor sanitar-
veterinare, care prezintă un grad ridicat de periculozitate şi care trebuie tratate în mod
special în spitale (prin incinerare sau autoclavare).

8
În funcţie de destinaţie, se disting două grupe de deşeuri: [prof]

 deşeuri recuperabile (deşeuri valorificabile sau reciclabile) – deşeuri care pot constitui
materie primă pentru procese de prelucrare sau tartare ulterioare;

 deşeuri nerecuperabile sau nevalorificabile, (numite deşeuri ultime).

În funcţie de caracteristicile principale de tartare, deşeurile se împart în: [prof]

 deşeuri combustibile (resturi de hârtie şi cartoane, textile, lemn. Unele deşeuri din
material plastic);

 deşeuri fermentabile (numite şi biodegradabile – resturi de alimente, legume, fructe,

resturi animaliere);

 deşeuri inerte (deşeuri metalice, din construcţii, sticlă, ceramic, zgura, cenuşă,
pământ).

După gradul de agresivitate faţă de mediu, se disting:

 desuri inerte, al căror potenţial de poluare a mediului este nul sau foarte redus; în
această categorie intră unele deşeuri minerale din activităţile extractive (steril),
pietrişul şi resturile provenite din activităţi de demolare., unele deşeuri din siderurgie
(zguri) etc.

 deşeuri periculoase; la rândul lor, în funcţie de natura pericolului pe care îl reprezintă,

acestea pot fi împărţite mai departe în [129]:

 deşeuri explosive;

 deşeuri oxidante;

 deşeuri inflamabile şi foarte inflamabile;

 deşeuri iritante;

 deşeuri nocive;

 deşeuri toxice;

 deşeuri cancerigene;

9
  deşeuri corozive;

 deşeuri infecţioase;

 deşeuri teratogene;

 deşeuri mutagene;

 deşeuri ecotoxice;

 deşeuri radioactive;

O altă clasificare, vizibilă mai ales la nivelul legislaţiei privind diversele fluxuri de
deşeuri, se poate face în:

 deşeuri din fluxul general (hârtie, plastic, metal, sticla etc.)

 deşeuri special: deşeuri de echipamente electrice şi electrocasnice (DEEE), baterii şi

acumulatori, anvelope uzate, vehicule scoase din uz, dioxid de titan etc.

2.5 Deşeuri combustibile

Deşeurile combustibile sunt deşeuri alcătuite din fracţii precum hârtie, carton, lemn,
textile, plastic etc.

Aceste deşeuri reprezintă o soluţie pentru obţinerea de energie termică, electrică sau
mixtă (termică + electrică) în urma tratării termice a acestora.

2.6 Puterea calorifică

Un factor important care influenţează masa specifică a deşeurilor, puterea calorifică şi
procesul de tartare termică este umiditatea deşeurilor.

La modul general, umiditatea, exprimată în procente, se calculează că diferenţa relative

dintre masa totală a deşeurilor şi masa de deşeuri uscate, rezultată prin uscare [56]:

Unde a = masa iniţială a deşeurilor;

B = masa deşeurilor după uscare.

10
 Pe de altă parte, umiditatea totală a deşeurilor , se poate calcula în funcţie de

umiditatea relativă Wr şi umiditatea higroscopică a deşeurilor [6, 19]:

Prin umiditatea relative se înţelege conţinutul de apă care poate fi îndepărtat din
deşeuri prin evaporare în aer liber la temperatura ambianţă (16-20°C) şi în condiţiile unei
umidităţi relative a aerului de 50% [6].

Prin umiditate higroscopică sau absolută se înţelege conţinutul de apă care nu poate fi
îndepărtat di deşeuri decât prin uscare în etuve de laborator, la temperatura de 105°C timp de
24 de ore [6].

Umiditatea totală a deşeurilor menajere din România variată între 55 şi 60% în funcţie
de anotimp. În Uniunea Europeană, umiditatea este de 25-30% [6].

Cea mai importantă caracteristică a deşeurilor combustibile o reprezintă puterea

calorifică.

Puterea calorifică reprezintă cantitatea de căldura degajată prin arderea deşeurilor

brute, exprimată în kj/kg să kcal/kg. Acest parametru are o importanţă deosebită când se pune
problema valorificării energetice a deşeurilor. [prof]

Se poate vorbi de o putere calorifică superioară, Hs, când se ia în calcul şi energia

consumată pentru vaporizarea aperi din deşeuri, respective de o putere calorifică inferioară,
Hi. Relaţia dintre cele două mărimi este următoarea [19]:

Unde W este conţinutul de apă al deşeului, exprimat în procente din masa deşeului.

Valorile puterii calorifice superioare şi respective inferioare pentru unele tipuri de

deşeuri sunt prezentate în tabelul 1 [16]. De notat că în unele state, cum ar fi SUA sau
Japonia, valoarea de bază este puterea calorifică superioară, pecând în statele Uniunii
Europene se prefer ca valoare de referinţă puterea calorifică inferioară.

11
 Tipul de deşeu Puterea calorifică inferioară Puterea calorifică
superioară
Resturi alimentare 4200 16700
Hârtie mixtă 15700 18700
Ziare 18500 20000
Carton 26200 27400
Plastic mixt 32700 37100
Polietilenă 43400 43900
Poliuretan 26000 27100
Textile 18300 22700
Lemn 15400 19300
Sticlă 200 200
Metale 700 700
Metan 50000 55500
Benzină 44400 47000
Cărbune (antracit) 26500 27000

Există diverse metode de determinare a puterii calorifice.

În funcţie de puterile calorifice ale componentelor (fracţiilor) deşeurilor se poate

calcula puterea calorifică totală cu formula [19]:

Unde:

Hi=puterea calorifică inferioară a masei totale de deşeuri considerate

Pn=ponderea tipului de deşeu n în masă totală de deşeuri considerate

Hin=puterea calorifică inferioară a tipului de deşeu n

Wt=umiditatea totală a deşeurilor

Deşeurile menajere din România au o putere calorifică cuprinsă între 2500-5000 kj/kg,
faţă de 8000-9000 kj/kg în ţări din Europa de Vest. [6,13]

12
2.7 Tratarea termică a deşeurilor
Tratarea termică a deşeurilor presupune transformarea deşeurilor sub influenţa temperaturilor
ridicate.

Principalele metode de tartare termică a deşeurilor sunt [139]:

 Incinerarea deşeurilor;

 Coincinerarea deşeurilor;

 Piroliza;

 Gazeificarea;

 Uscarea.

2.7.1 Incinerarea deşeurilor

Incinerarea reprezintă o metodă termică de eliminare a deşeurilor prin oxidare
completă la temperaturi ridicate.

Prin incinerarea deşeurilor se urmăreşte [139]:

 Inertizarea deşeurilor, minimizând emisiile în aer şi apă;

 Distrugerea materiei organice nocive;

 Concentrarea materiei organice nocive;

 Reducerea volumului deşeurilor depozitabile;

 Utilizarea valorii calorifice a deşeurilor;

 Transformarea deşeurilor în materii prime secundare.

Evaluarea procedeelor trebuie să se facă ţinând cont de [10,13,139]:

 Siguranţa funcţionării;

 Necesarul de investiţii;

 Necesarul de spaţiu;

 Cantităţi de deşeuri posibil de prelucrat, respective viabil.

13
Principalele avantaje oferite de incinerarea deşeurilor pot fi fi sintetizate astfel [13,139];

 Este un procedeu cunoscut în amănunt şi aplicat la nivel mondial;

 Se obţin randamente foarte bune de recuperare energetică, de până la 85%, folosind

instalaţii care produc fie căldura, fie energie electrică, fie şi căldură şi energie electrică
(prin instalaţii de cogenerare);

 Se pot elimina toate tipurile de deşeuri menajere solide, şi chiar unele deşeuri
industrial, fără sortare sau fără a fi necesară o tartare mecanică prealabilă;

 Volumul deşeurilor se reduce la doar 5-10%, iar ca reziduu principal rezultă cenuşă şi
zgură;

 Poate înlocui arderea combustibililor fosili.

Această metodă de tratare prezintă şi unele dezavantaje:

 Costurile de investiţii şi exploatare sunt ridicate;

 Este necesar un sistem avansat de curăţare a gazelor de ardere;

 Rezultă cenuşi şi alte produse care nu pot fi întotdeauna depozitate în condiţii

obişnuite.

Principalele etape de lucru în cadrul staţiei de incinerare sunt următoarele:

 Preluare deşeurilor;

 Stocarea temporară şi, dacă este cazul, pretratarea deşeurilor;

 Alimentarea unităţii de incinerare propriu-zisă;

 Eliminarea şi tratarea cenuşei reziduale;

 Tratarea şi valorificarea emisiilor.

14
 Figure 1-Buncarul de depozitare a deseurilor si dispozitivul manipulator cu gheare (graifer) [www.westenergy.fi]

În figură 3 sunt prezentate schematic pâlnia şi puţul de alimentare cu deşeuri a camerei

de ardere.

Figure 2-Palnia si putul de alimentare a camerei de

incinerare[http://www.volund.dk/Waste_to_Energy/Technologies/Feeder_systems]

Incinerarea propriu-zisă a deşeurilor poate să aibă loc în instalaţii de ardere cu grătar sau în
cuptoare rotative.

a) Incinerarea în instalaţii de ardere cu grătar

La instalaţia de ardere cu grătar, la baza camerei voi instala un grătar care permite
deplasarea deşeurilor în cameră şi arderea lor cât mai completă. Grătarul va fi orizontal, sau

15
uşor înclinat pentru a facilita deplasarea deşeurilor. În funcţie de tipul grătarului se disting
mai multe variante:

 Grătar înclinat cu acţiune directă;

 Grătar înclinat, cu acţiune inversă;

 Grătar orizontal;

 Grătar cu role;

 Grătar oscilant.

Procesul de incinerare cuprinde 5 faze care se vor întrepătrunde într-o oarecare

măsură, iar camera de ardere va fi împărţită în conformitate cu aceste faze în 5 zone:

1. Zona de uscare: în partea superioară a grătarului deşeurile vor fi încălzite prin

radiaţie sau convective la temperatura de peste 100°C şi în acest mod se va
elimina umezeală.

2. Zona de degazare: va realiza încălzirea continua până la peste 250°C iar astfel
se vor elimina gazele reziduale din deşeuri.

3. Zona de ardere completă: temperatura atinsă aici permite arderea complete a

deşeurilor.

4. Zona de gazare: aici este locul unde se va produce oxidarea deşeurilor la

temperaturi de peste 1000°C.

5. Zona de post-combustie: aici, prin adăugarea de aer sau gaz de ardere

desprăfuit se vă realizează incinerarea complete la 850°C şi timp de minim 2
secunde pentru fiecare masă de reziduuri, pentru a minimiza cantitatea de gaşe
rămase neincinerate şi pentru a elimina monoxidul de carbon din emisii.

16
 Figure 3-Cuptor cu gratare http://en.wikipedia.org/wiki/Incineration []

Viteza de trecere a deşeurilor prin diversele zone va fi calculate în funcţie de

compoziţia şi puterea calorifică a deşeurilor care vor fi incinerate.

Pentru că staţia de incinerare să funcţioneze cât mai eficient, este necesară o fază de
preîncălzire, în care cameră de ardere va fi adusă la temperatura necesară unei arderi
corespunzătoare a deşeurilor fiind folosite arzătoare cu combustibili convenţionali. Acestea
vor fi folosite şi atunci când puterea calorifică a deşeurilor introduse în camera de adere este
mai redusă.

Pentru a facilita arderea se va insufla aer prin grătar, de jos în sus (aer primar sau
alimentare primară) sau cu ajutorul unor dispozitive special situate deasupra grătarului (aer
secundar sau alimentare secundară).

În funcţie de cantitatea de aer care va fi introdusă în camera de ardere se va putea distinge

o ardere stoichiometrică, atunci când în cuptor se va introduce doar atât aer cât este minim
necesar pentru desfăşurarea procesului de ardere şi respectiv o ardere cu aer în exces.

a) Incinerarea în cuptoare rotative

Cuptoarele rotative sunt cuptoare de formă cilindrică, montate astfel încât axa lor
longitudinala să aibă o uşoară înclinare faţă de orizontală pentru că deşeurile să se poată
deplasa în timpul arderii dintr-un capăt în altul al cuptorului şi având o rotaţie continua în în
timpul funcţionarii, pentru a se asigura o omogenizare a deşeurilor şi o ardere stabilă. [prof]

Este recomandabil, de altfel, ca deşeurile să fie mărunţite înainte de incinerare.

La incinerarea într-un cuptor rotativ se pot atinge temperaturi mult mai ridicate decât la
cuptoarele cu grătar. De aceea, camera de post-combustie şi echipamentele de recuperare a

17
energiei trebuie să fie astfel proiectate şi realizate încât să reziste la acele temperaturi ridicate
(până la 1300°C). [139]

Figure 4-Schema de principiu a unui cuptor rotativ

[http://infohouse.p2ric.org/ref/26/japan/Waste-069.html]

1-pâlnie de alimentare; 2-alimentare cu deşeuri; 3-alimentare primară cu aer; 4-arzator; 5-

cuptor rotativ; 6-alimentare secundară cu aer; 7- evacuarea gazelor reziduale; 8- zona
posterioară; 9-dispozitiv de eliminare a cenuşii; 10-sistemul de rotire a cuptorului.

Figure 5-Vedere exterioara a unui cuptor rotativ [http://www.igniss.pl/pl/piec_obrotowy.php]

După procesul de incinerare vor rezulta două tipuri de cenuşi:

 Cenuşa volatilă;

 Cenuşă de fund.

18
 Cele mai importante cerinţe impuse unei instalaţii de eliminare a cenuşei reziduale
sunt legate de evitarea formării de dopuri (blocaje) pe traseul de eliminare se de împiedicarea
infiltrării de aer fals. [139]

Pentru tratarea cenuşii reziduale se pot folosi metode precum [139]:

 Aglomerarea;

 Vitrificarea;

 Îmbătrânirea etc.

Cenuşa poate fi folosită ca material de umplutură în construcţia de drumuri, baraje, poduri

etc. [prof]

2.7.2 Coincinerarea deşeurilor

Prin coincinerare se înţelege folosirea deşeurilor combustibile ca şi combustibili
alternativi în diverse instalaţii industriale. [prof]

Dintre avantajele oferite de coincinerare se pot menţiona [139]:

 Reducerea cantităţii de deşeuri depozitate;

 Economisirea combustibililor convenţionali;

 Oferă o soluţie de valorificare energetică atunci când nu există posibilitatea unei

valorificări materiale.

În prezent, coincinerarea se foloseşte mai ales în instalaţiile de producere a cimentului şi

în centralele termoelectrice. [prof]

Deşi nu există un potenţial ridicat de utilizare a deşeurilor în centralele termoelectrice,

utilizarea efectivă este limitată de următoarele elemente [139]:

 Spaţiul necesar pentru stocarea deşeurilor este mult mai mare decât spaţiul necesar
stocării combustibililor convenţionali;

 Înainte de utilizare, deşeurile trebuie pretratate mecanic prin sortare şi mărunţire;

 Deşeurile tind să afecteze cuptorul prin depunerea pe pereţi, favorizarea coroziunii

etc.

19
 La fabricarea clincherului de ciment se folosesc cuptoare rotative în care trebuie atinse
temperaturi de până la 1450°C. [13,139] Procesul de obţinere a clincherului de ciment este
prezentat în figura 7.

Figure 6-Procesul de obtinere a clincherului de ciment

[http://www.lectiaverde.ro/ciment.html]

1.Cariera; 2. Concasor; 3. Transport; 4. Hala de preomogenizare; 5. Moara de faină; 6.

Filtrul de praf; 7. Preîncălzitor; 8. Cuptor; 9. Răcitor de clincher; 10. Silozul de clincher;
11. Moara de ciment; 12. Logistica

Temperaturile ridicate fac ca în cazul coincinerarii, fracţia organică din deşeuri să fie
practice distruse în totalitate. Alte caracteristici de lucru pentru această situaţie sunt [13]:

 Gazele reziduale staţionează în cuptorul rotativ timp de cca. 5 secunde la

1100°C;

 În al doilea focar de ardere (la cuptoarele dotate cu precalcinator), gazele

reziduale staţionează cel puţin 2 secunde la o temperatură de peste 850°C;

 Componenţii gazoşi precum HF, HCl şi ŞO sunt absorbiţi în materia primă

alcalină;

 Cenuşa care rezultă în urma combustiei fracţiei organice este înglobată în masă
clincherului.

Atât în centralele electrice, cât şi în fabricile de ciment, deşeurilor care se

coincinerează li se impun anumite condiţii de calitate. [prof]

20
2.7.3 Piroliza deşeurilor
Piroliza este un procedeu tehnologic de natură termochimică prin care, într-o primă etapă,
substanţele solide sunt transformate în gaze, care apoi sunt condensate la diverse temperaturi,
astfel încât se pot separa diverse fracţiuni lichide utile. [prof]

Piroliza se realizează în absenţa oxigenului, transformările având loc exclusiv sub

influenţa temperaturilor înalte, fără oxidare. [prof]

Spre deosebire de incinerare, piroliza este un proces endoterm. Randamentul procesului

de recuperare a energiei din deşeuri prin piroliza este mult mai redus decât la incinerare.
Totuşi, în prezent piroliza reprezintă singura metodă de valorificare a deşeurilor din material
plastic care nu presupune separarea lor în funcţie de compoziţia chimică. [prof]

Principalele avantaje ale procesului sunt următoarele [13]:

 Temperatura de gazeificare poate fi reglată într-un domeniu larg şi poate fi controlată

cu precizie;

 Emisia de noxe (praf, sulfuri, cloruri, metale grele etc.) poate fi redusă considerabil
prin controlarea precisă a condiţiilor de desfăşurare a procesului;

 Se pot obţine produse care pot fi apoi valorificate energetic sau tehnologic;

 Se pot trata cantităţi relativi mari de deşeuri;

 Metalele grele sunt mult mai uşor reţinute în cenuşă ce rezultă la piroliza decât în cea
de la incinerare;.

 Procesul este neutru din punct de vedere al emisiilor de CO

Valoarea energetică a produselor obţinute prin piroliza, precum şi randamentul

Procesului depinde de condiţiile existente în instalaţia (reactorul) de piroliza, dar şi de

calitatea materiei prime folosite. [6]

Deoarece asigurarea unei calităţi uniforme este foarte dificilă în cazul deşeurilor menajere,
apar probleme complexe legate de separarea, neutralizarea şi depozitarea substanţelor toxice
ce pot rezulta: ape fenolice, gudroane, zgura etc. [13]

21
 În plus, costul procedeului este destul de ridicat, iar cel puţin în faza de pornire a
reactorului este necesară şi o cantitate de combustibili convenţionali. [prof]

Pentru a elimina o parte din aceste inconveniente, produsele gazoase ale pirolizei pot fi
arse la ieşirea din reactor, căldura obţinută fiind convertită şi utilizată ulterior la producerea de
energie electrică. [6, 13]

În funcţie de temperatură şi condiţiile tehnologice se disting următoarele tipuri de piroliza

[6]:

 Piroliza de temperatură joasă (400-600°C);

 Piroliza de temperatură foarte înaltă (peste 2000°C);

 Piroliza în baie de săruri, baie de metale topite sau baie de sticlă topită;

 Piroliza cu aburi la temperatură înaltă;

 Piroliza cu oxigen sau cu arzătoare cu plasmă.

Un proces obişnuit de piroliza presupune că întâi deşeurile să fie uscate, apoi ele sunt
mărunţite şi sortate în funcţie de densitate, într-o fracţie de densitate mare, ce conţine în
special metale şi alte componente anorganice, şi o fracţie de densitate mai redusă, formată din
hârtie şi materiale plastice. După ce se macină fin, fracţia uşoară se amesteca, în camera
reactorului, cu o cantitate de 5 ori mai mare de reziduuri de reacţie, încălzite în prealabil ana
la 760°C (temperatura de descompunere a polietilenei, poliuretanului şi poliamidei), astfel
încât în reactor se obţine o temperatură de 500°C, care permite desfăşurarea unor procese de
conversie termochimică (distilare distructivă, cracare termică). [13]

La scară industrială, pentru piroliza se pot utiliza cuptoare rotative, cuptoare cu pat
fluidizat sau sisteme ablative. În cazul folosirii cuptoarelor rotative, timpul necesar pirolizei
este de cca. 20 minute, în timp ce la cuptoarele cu pat fluidizat timpul de reacţie este de sun 1
minut. În plus, cuptoarele cu pat fluidizat permit şi o mai bună amestecare a deşeurilor. [prof]

La sistemele ablative, deşeurile organice mărunţite sunt proiectate spre o placă metalică
încălzită la temperaturi ridicate. [prof]

Prin piroliza unei tone de deşeuri menajere amestecate se pot obţine [6]:

 Cca. 200 kg gaze de piroliza;

22
  Cca. 170 kg păcură;

 Cca. 120 kg metale;

 Cca. 50 kg sticlă;

 Cca. 326 kg (33%) alte reziduri solide, care se refolosesc în reacţiile ulterioare.

Produsele obţinute prin piroliza sunt supuse unor procese de epurare, desprăfuire, şi
spălare, apoi sunt răcite şi separate pe fracţii. Gazele rezultate se răcesc într-un condensator,
sau pot fi şi ele reintroduse în proces, pentru încălzirea reziduurilor de reacţie [6]. Fază lichidă
poate fi tratată prin procedee petrochimice pentru a se separa diversele componente cu
utilizarea industrială. Deşeurile solide pot fi folosite, de exemplu, că aditivi pentru soluri,
contribuind la ridicarea fertilităţii acestora. [prof]

Prin amplasarea unor sisteme de epurare imediat după cameră de piroliza, din produsele
de piroliza sunt eliminate noxele, astfel încât în aceste condiţii piroliza este mult mai puţin
poluanta decât incinerarea deşeurilor. [6, 13]

O variantă de piroliza, aplicată deşeurilor verzi (biomasei) şi unor plante cultivate special
(răpită) permite obţinerea de biocombustibili, prin încălzirea bruscă şi pe durate foarte scurte
(de sub 2 secunde) la temperaturi între 350 şi 500°C, a deşeurilor organice bine mărunţite în
prealabil. [78]

2.7.4 Gazeificarea
Gazeificarea este o metodă de tratare termică a deşeurilor, aplicabilă mai ales
deşeurilor organice. {prof]
Gazeificarea reprezintă procesul de transformare a compuşilor cu potenţial caloric din
deşeuri în gaze combustibile (monoxid de carbon, metan şi hidrogen).

Acestea conţin, în cazul ideal, toată energia din deşeurile neprocesate. În practică,
eficienta transformării energetice este de 70-90%. [10, 139]

Ca şi piroliza, gazeificarea limitează oxidarea deşeurilor.

Principala diferenţa dintre gazeificare şi piroliza este că, prin gazeificare, carbonul
fixat este şi el gazeificat. [prof]

23
 Pentru gazeificare, deşeurile sunt în prealabil mărunţite, apoi introduse într-un
gazeificator, unde materialele reacţionează cu un agent de gazeificare, care poate fi aer,
oxigen, abur de apă sau bioxid de carbon. Procesul are loc la cca. 800-1000°C. [prof]

Se obţine astfel o fracţie gazoasă şi o fracţie solidă, sub formă de cenuşă sau zgură.
Gazele produse sunt de regulă arse într-un furnal şi în motoare cu ardere internă. Cenuşa
poate fi vitrificată pentru a se elimina mai uşor. [prof]

Figure 7-Schema de functionare a unei instalatii de gaeificare a biomasei [http://www.finex-

energy.ro/biomasa/gazeificare]

În funcţie de direcţia de deplasare a gazelor rezultate sia a agentului de gazeificare,

instalaţiile de gazeificare pot fi cu contracurent sau cu co-curent. De asemenea, se disting
instalaţii cu pat fix sau cu pat fluidizat, funcţionând la presiunea atmosferică sau sub presiune
mai mare. [prof]

Principalii factori care trebuie luaţi în considerare la gazeificare sunt [139]:

 Compoziţia deşeurilor;

 Dimensiunea deşeurilor;

 Gradul de umiditate;

 Cantitatea de cenuşă;

24
  Potenţialul caloric.

Dezavantajele gazeificării sunt [139];

 Deşeurile trebuie să fie mărunţite sau sortate în prealabil;

 Costurile de investiţie iniţială mari; totuşi costurile de operare sunt mai reduse decât la
alte procedee de tratare termică sau producere de energie;

 Produsele gazoase şi lichide trebuie să fie tratate ulterior, pentru eliminarea

compuşilor toxici sau nocivi.

Energia produsă prin arderea gazelor rezultate prin gazeificare este de cca. 4 ori mai mică
decât cea produsă prin arderea gazelor naturale. Totuşi, având în vedere disponibilitatea unor
mari cantităţi de deşeuri, gazeificarea reprezintă o soluţie delimitării consumului de gaze
naturale ca resursă naturală primară. [102, 139]

2.8 Legislaţia privind operaţiile de tratare termica prin incinerare a

deşeurilor
2.8.1 Legislația europeana privind incinerarea deșeurilor
2.8.1.1 Directiva 2000/76/CE privind incinerarea deşeurilor [91]
Aceasta urmăreşte prevenirea sau limitarea pe cât posibil a efectelor negative ale
incinerării asupra mediului, mai ales asupra solului, apei de suprafaţă şi freatice şi respectiv a
riscurilor pentru sănătatea umană care derivă din activităţile de incinerare.

Această directivă impune limite ale valorilor emisiilor nocive pentru un număr mare
de substanţe gazoase, inclusiv compuşi ai unor substanţe nocive cum ar fi mercurul, arsenicul
sau plumbul. [prof]

De asemenea, se cere introducerea unor condiţii operaţionale şi cerinţe tehnice foarte

stricte de funcţionare normală şi anormală a instalaţiilor de incinerare, privind tratarea şi
eliminarea apei folosite pentru curăţarea gazelor de ardere, privind reciclarea cenuşii,
monitorizarea activităţii incineratoarelor etc. Directiva nu are ca obiectiv determinarea locului
pe care incinerarea îl ocupa în cadrul strategiilor de gestionare a deşeurilor din fiecare ţară, ci
doar operarea şi monitorizarea incineratoarelor la standarde înalte. [prof]

Directiva face o distincţie între instalaţiile de incinerare (care sunt folosite pentru
tratarea termică a deşeurilor şi pot sau nu să valorifice căldură generată prin ardere) şi

25
instalaţiile de coincinerare (cum ar fi fabricile de ciment, oţelăriile sau centralele
termoelectrice, al căror scop este generarea de energie sau realizarea de produse materiale şi
în care deşeurile sunt utilizate ca şi combustibil sau sunt tratate termic în vederea depozitarii).
[prof]

Această directivă va fi considerată ca abrogata din 7 ianuarie 2014, prevederile sale

fiind incluse în noua directiva 2010/75/UE privind emisiile industriale.

2.8.1.2 Directiva 2010/75/UE privind emisiile industriale

Această directivă defineşte obligaţiile pe care trebuie să le respecte activităţile
industriale cu potenţial major de poluare. Aceasta stabileşte o procedură de autorizare şi o
serie de cerinţe, în special în ceea ce priveşte evacuările. Obiectivul este de a se evita sau
minimiza emisiile poluante în aer, apă şi sol, precum şi deşeurile provenite de la instalaţiile
industriale şi agricole, pentru a se atinge un nivel ridicat de protecţie a mediului şi a sănătăţii.

Această directivă regrupează Directiva 2008/1/CE (aşa-numita „Directivă IPPC”) şi

şase alte directive într-o singură directivă privind emisiile industriale. [net1]
http://europa.eu/legislation_summaries/environment/soil_protection/ev0027_ro.htm]

Directiva reglementează activităţile industriale cu potenţial major de poluare definite

în anexa I la directivă (industriile producătoare de energie, producţia şi prelucrarea metalelor,
industria mineralelor, industria chimică, gestionarea deşeurilor, creşterea animalelor etc.). [net
1]

Directiva conţine dispoziţii speciale pentru următoarele tipuri de instalaţii:

 instalaţiile de ardere (≥ 50 MW);

 instalaţiile de incinerare sau coincinerare a deşeurilor;

 anumite instalaţii şi activităţi care utilizează solvenţi organici;

 instalaţiile producătoare de dioxid de titan.

Directiva nu se aplică activităţilor de cercetare şi dezvoltare sau testării de noi produse şi

procese. [net 1]

Orice instalaţie industrială care desfăşoară una dintre activităţile enumerate în anexa I la
directivă trebuie să respecte anumite obligaţii de bază: [net 1]

26
  să ia măsuri de prevenire a poluării;

 să aplice cele mai bune tehnici disponibile (BAT);

 să nu genereze o poluare semnificativă;

 să limiteze, să recicleze sau să elimine deşeurile într-un mod cât mai puţin poluant;

 să maximizeze eficienţa energetică;

 să prevină accidentele şi să limiteze consecinţele acestora;

 să readucă amplasamentul la o stare satisfăcătoare după încetarea activităţilor.

Instalaţiile industriale trebuie să utilizeze BAT, şi anume cele mai eficiente tehnici pentru
a atinge un nivel general ridicat de protecţie a mediului în ansamblul său. Acestea trebuie să
fie dezvoltate la un nivel care să permită aplicarea lor în sectorul industrial relevant, în
condiţii economice şi tehnice viabile. Comisia Europeană trebuie să adopte concluzii privind
BAT, conţinând nivelurile de emisii asociate BAT. Aceste concluzii servesc drept referinţă
pentru stabilirea condiţiilor de autorizare. [net 1]

Dispoziţiile speciale se aplică instalaţiilor de ardere, instalaţiilor de incinerare sau

coincinerare a deşeurilor, instalaţiilor care utilizează solvenţi organici şi instalaţiilor
producătoare de dioxid de titan. [net 1]

Valorile limită de emisie pentru instalaţiile mari de ardere definite în anexa V la directivă
sunt, în general, mai stricte decât cele prevăzute de Directiva 2001/80/CE. S-a introdus o
anumită flexibilitate (un plan naţional de tranziţie, o derogare pentru durata de viaţă limitată)
pentru instalaţiile existente. [net1]

În cazul celorlalte activităţi cărora li se aplică dispoziţii speciale, s-au menţinut, în mare
parte, dispoziţiile directivelor actuale. [net 1]

Statele membre trebuie să instituie un sistem de inspecţii de mediu ale instalaţiilor vizate.
Toate instalaţiile trebuie să facă obiectul unui plan de inspecţii de mediu. Acest plan trebuie
să fie revizuit şi actualizat în mod regulat.

Pe baza planurilor de inspecţii, autoritatea competentă întocmeşte în mod regulat

programe pentru inspecţii de mediu de rutină, inclusiv frecvenţa vizitelor la faţa locului pentru
diversele tipuri de instalaţii. Intervalul de timp dintre două vizite la faţa locului se stabileşte

27
pe baza unei evaluări sistematice a riscurilor de mediu ale instalaţiilor în cauză. Acesta nu
depăşeşte un an pentru instalaţiile care prezintă cele mai mari riscuri şi trei ani pentru
instalaţiile care prezintă cele mai reduse riscuri. [net 1]

2.8.2 Legislaţia română privind operaţiile de tratare termica prin incinerare a

deşeurilor
2.8.2.1 HG 128/2002 privind incinerarea deşeurilor
Directiva 2000/76/CE privind incinerarea deşeurilor este transpusa prin HG 128/2002
privind incinerarea deşeurilor [112]. Aceasta reglementează activităţile de incinerare şi
coincinerare a deşeurilor, ca şi măsurile de control şi urmărire a instalaţiilor. Se reglementează
condiţiile de lucru şi regimul de funcţionare, precum şi controlul şi monitorizarea acestora, ca
şi valorile limita de emisie a poluanţilor în aer şi apa, modul de calcul al acestor valori,
precum şi tehnica de măsurare. De asemenea, se reglementează procedura de autorizare
pentru activităţi de incinerare s coincinerare.

Acordul său autorizaţia de mediu emisă de autoritatea competenta pentru protecţia

mediului pentru o instalaţie de incinerare sau coincinerare trebuie să conţină: lista categoriilor
de deşeuri care pot fi tratate (conform HG 155/1999 pentru introducerea evidentei gestiunii
deşeurilor şi a Catalogului European al Deşeurilor), capacitatea nominal de incinerare,
procedurile de prelevare a probelor şi de măsurare pentru fiecare poluant al aerului şi al apei,
valorile limita admise pentru concentraţii de poluanţi în urma proceselor de incinerare sau
coincinerare. De asemenea, se reglementează condiţiile de acces ale publicului la informaţiile
privind funcţionarea şi monitorizarea instalaţiilor, sancţiuni pentru nerespectarea prevederilor
hotărârii şi, în final, se precizează termenele de aplicare etapizată a prevederilor din această
hotărâre. Anexele cuprind semnificaţia termenilor utilizaţi, normele tehnice privind
exploatarea, urmărirea şi controlul instalaţiilor şi proceselor, condiţii de lucru, valori limită
pentru emisiile în aer, pentru emisiile în apă, controlul şi monitorizarea condiţiilor de
măsurare, factori de echivalenţă pentru dibenzo-p-dioxine şi dibenzofurani, determinarea
valorilor limita de emisie în aer pentru coincinerarea deşeurilor, tehnici de măsurare, valori
limită de emisie pentru poluanţii din apele uzate şi de la spălarea gazelor de ardere ca şi valori
limită pentru emisii în aer. [prof]

Ca şi în cazul depozitarii deşeurilor, pentru operarea, monitorizarea, controlul

instalaţiilor de incinerare exista un “Normativ tehnic privind incinerarea deşeurilor” aprobat
prin OM 756/2004. [147]

28
3 PROIECTAREA STAŢIEI DE INCINERARE A DEŞEURILOR
3.1 Necesitatea şi oportunitatea proiectării şi realizării unui depozit pentru
deşeurile periculoase şi nepericuloase
PUNCTE TARI PUNCTE SLABE
 Proces bine cunoscut, aplicat în întreaga  Costuri de investiții și exploatare
lume ridicate;
 Recuperare energetică cu eficiență de până  Necesită un sistem avansat de curățare
la 85%: a gazelor de ardere;
 căldură;  Rezultă cenuși și alte produse care pot
 energie electrică; să conțină substanțe periculoase.
 căldură+energie electrică.
 Pot fi eliminate toate deșeurile menajere
solide, ca și unele deșeuri industriale, pot fi
chiar fără sortare;
 Volumul se reduce până la 5%-10%, iar
reziduu principal este zgura și/sau cenușa;
 Poate înlocui arderea combustibililor fosili.
OPORTUNITĂȚI RISCURI
 Obligațiile pe care le are de respectat  Lipsa de interes arătată de către
România în contextul integrării autorități
 Nivelul scazut de educatie al
populatiei
 Costul mare pentru realizarea
proiectului

29