Descrierea Moldovei, de Dimitrie Cantemir, este o proză savantă, deoarece

informaţiile despre aşezarea, graniţele, flora, fauna, religia, politica şi locuitorii Moldovei
sunt descrise într-un limbaj literar, iar moldovenii sunt conturaţi prin adevărate portrete
literare

Descrierea Moldovei, cu titlul original Descriptio Moldaviae, este prima lucrare

monografică a Moldovei, scrisă în limba latină în 1716, pe când Dimitrie Cantemir se afla
exilat în Rusia, la moşia Dimitrovka şi a fost tradusă în româneşte abia în 1825.
Lucrarea s-a impus prin acurateţea metodei folosite, vastitatea informaţiei şi concepţia
modernă monografică, referitoare la cadrul geografic, istoric, social, cultural şi etnografic al
Moldovei. Mai mult decât atât, geografia este relevată în directă relaţie cu istoria şi
economia, fiind astfel singura scriere de acest gen în literatura noastră veche.

Structura operei
Descrierea Moldovei este structurată în trei părţi, conform aspectelor relevate în fiecare
dintre ele:
 Partea geografică are 7 capitole, fiecare purtând un titlu explicativ pentru conţinutul
acestuia: Despre numele cel vechi şi cel de acum al Moldovei, Despre apele
Moldovei, Despre munţii şi mineralele Moldovei etc.
 Partea politică este cea mai întinsă, conţinând 19 capitole, fiecare având un titlu care
explică aspectele politice şi etnografice ilustrate: Despre alegerea domnilor în
Moldova, Despre oastea moldovenească, Despre legile Ţării Moldovei, Despre năravurile
moldovenilor, Despre obiceiurile de la logodnă şi de la nuntă, Despre obiceiurile de
îngropăciune la moldoveni etc.
 Despre cele bisericeşti şi ale învăţăturii în Moldova cuprinde 5 capitole, Despre religia
moldovenilor, Despre tagma bisericească, Despre mănăstirile din Moldova, Despre graiul
moldovenesc, Despre literele moldovenilor.

Astfel, Dimitrie Cantemir relatează legenda întemeierii Moldovei, povestind cum Dragoş, fiul
voievodului Bogdan, se hotărî să plece la vânătoare împreună cu trei sute de oameni. Pe
drum, aceştia au întâlnit „un bou sălbatic, numit de moldoveni zimbru”, pe care l-au fugărit
până când au ajuns la poalele munţilor. Căţeaua de vânătoare Molda, pe care Dragoş „o
iubea foarte mult” s-a repezit asupra bourului, care s-a azvârlit într-un râu, unde a fost ucis
de săgeţile vânătorilor. Molda s-a aruncat după fiara ucisă şi a fost luată de apele râului. În
amintirea căţelei, Dragoş pune numele de Moldova râului, iar locului respectiv îi zice
Roman, după „numele seminţiei sale”, hotărând ca stemă a noului său principat, capul
bourului. Oamenii au numit aceste meleaguri Moldova, după numele râului.

Tot în această primă parte a lucrării, Cantemir oferă date exacte privind aşezarea
ţării, manifestările climaterice, cele mai importante ape şi afluenţii acestora, principalele
târguri, printre care menţionează „Ţinutul Iaşilor”, „Ţinutul Romanului”, „Ţinutul Vasluiului”,
„Ţinutul Putnei” etc., precum şi alcătuirea Moldovei din ţara de jos, ţara de sus şi Basarabia,
explicând deseori şi provenienţa numelor respective.

Munţii Moldovei sunt bogaţi în minerale, între care sarea şi fierul, iar câmpiile sunt cultivate
cu grâu, ovăz şi cu pomi roditori, viile sunt „alese”, iar pădurile sunt dăruite „din belşug atât
cu lemn de lucru, cât şi cu lemn de foc şi pomi cu roadă”. Animalele domestice şi sălbatice
sunt reprezentate de „turmele de cerbi,, căprioare, capre negre, vulpi urşi şi lupi” şi de trei
feluri de oi, „oile de munte, oile de Soroca şi oile sălbatice de pădure”. O menţiune specială
face autorul pentru „îndeletnicirea albinăritului” şi foloasele pe care le au locuitorii de pe
urma acestei ocupaţii, între care ceara şi mierea.

„Partea politică”, cea mai întinsă şi cea mai cuprinzătoare, este subintitulată de
autor Despre orânduirea de stat şi începe cu o referire la „chipul în care este cârmuită” ţara
şi la cei mai importanţi domnitori, considerând că „domnia lui Ştefan cel Mare a fost o epocă
hotărâtoare pentru Moldova”. În „timpurile vechi”, domnia Moldovei „se moştenea”, nu se
făcea alegerea domnitorului „mai înainte ca neamul domnesc să se fi stins” şi, ca argument,
Cantemir prezintă „întregul şir de voievozi ai Moldovei până în veacurile noastre”.
Înscăunarea domnitorilor se făcea după descendenţa ereditară, obicei respectat numai
până la al şaselea voievod, apoi, când ţara a căzut „în neorânduială prin cârmuirea silnică a
turcilor”, li s-a dat putere boierilor să aleagă domnul, dar numai cu acordul Porţii. Cantemir
descrie detaliat ritualul înscăunării, în care un rol esenţial îl are mitropolitul şi alte feţe
bisericeşti, straiele domneşti, caii, protocolul primirii la curtea domnească etc.

Privitor la mazilirea domnitorilor, Cantemir afirmă că aceasta are loc din hotărârea vizirului
şi cu încuviinţarea sultanului, tăinuindu-se „urzeala sa cât se poate mai bine”, schimbarea
conducătorului destăinuindu-se numai „domnului cel nou pe care l-a hotărât”. Noul domn
este adus la Ţarigrad pentru confirmarea lui de către Poartă, care trimite apoi înştiinţare
boierilor din ţară: „Domnul vostru este mazilit, iară voi să daţi ascultare poruncilor domnului
cel nou”.

Referindu-se la „boierii din Moldova şi la statutul lor social, Dimitrie Cantemir numeşte
funcţiile importante în stat, logofătul cel mare, vornicul, hatmanul, postelnicul, spătarul,
paharnicul şi vistiernicul, descriind atribuţiile fiecărui post în parte. „Despre oastea
moldovenească”, Dimitrie Cantemir exagerează numărul oştenilor, spunând că erau între
70.000 şi 100.000, iar cei mai mulţi fuseseră în oastea lui Ştefan cel Mare.

Următoarele capitole cuprind detalii despre obiceiurile de la curtea domnească, ale

vânătorilor domneşti, despre înmormântarea domnitorilor, despre legile ţării, la care veghea
divanul de judecată al domnului şi al boierilor. Un capitol impresionant este cel care
vorbeşte despre „tributul şi peşcheşurile pe care Moldova le plăteşte Porţii”, autorul dând
exemple concrete de domnitori şi sumele de bani pe care le achitau turcilor.

Capitolul Despre năravurile moldovenilor a fost scris de Cantemir din „dragostea ce avem
pentru patria noastră”, cu scopul de a înfăţişa „pe locuitorii ţării din care ne tragem” şi din
„dragoste de adevăr”. Autorul consideră că este mai folositor dacă va arăta sincer
„cusururile care-i sluţesc” pe moldoveni, decât dacă i-ar linguşi. Cele mai evidente trăsături
ale moldovenilor sunt „credinţa cea adevărată şi ospeţia”, firea lor cea bună, iar între
defecte se înscrie proasta creştere, accentuând că „trufia şi semeţia sunt muma şi sora lor”,
acestea fiind două năravuri dominante.
Moldovenii sunt îndrăzneţi, „semeţi şi foarte puşi pe gâlceava”, dar nu ţin mult timp
supărarea, ci se împacă repede „cu potrivnicul”. Altfel, sunt „glumeţi şi veseli”, foarte direcţi
şi sinceri, „ceea ce au în suflet le stă şi pe buze”. Le place „să petreacă la ospeţe” toată
noaptea, dar numai la sărbători sau „când e vreme rea iarna”, bând mai ales vin, deoarece
„rachiul nu-l iubeşte nimeni, afară de oştean”. Moldovenii sunt pricepuţi în mânuirea
armelor, „arcul îl întind foarte bine”, ştiu să arunce cu suliţa, dar au izbândit „mai mult cu
spada”. La începutul luptei sunt entuziasmaţi şi foarte viteji, au învăţat să surprindă
adversarul, învingând în acest fel de multe ori duşmanul, cu care sunt „când blânzi, când
cruzi, după firea lor cea nestatornică”.

Cantemir consideră că locuitorii acestor meleaguri „nu cunosc măsura în nimic” şi dacă
lucrurile merg bine în viaţa lor sunt „semeţi”, iar dacă nu, atunci sunt dezorientaţi şi „nu mai
ştiu ce să facă”, regretând imediat hotărârile pe care le-au luat. Cu toate acestea, spre
deosebire de alte neamuri, după ocupaţia romanilor au reuşit să păstreze „întreagă şi
nevătămată rânduiala sa politicească şi bisericească”.

Moldovenii nu sunt „iubitori de învăţătură”, considerând că aceasta este „treaba popilor”.

Femeile lor sunt frumoase, şi, atunci când devin neveste, poartă basmale, pentru că
socotesc că nimic nu e „mai de ocară decât să se vadă părul unei femei măritate sau al
unei văduve; şi se socoteşte fărădelege să descoperi la vedere capul unei femei”. Despre
locuitorii din Ţara de Jos, Cantemir spune că „sunt lesne ispitiţi de lenevie”, dar se şi
răzvrătesc cu uşurinţă „împotriva căpeteniilor, ba chiar şi împotriva domniei însăşi”.

Moldovenii consideră că Dumnezeu le hotărăşte ziua morţii, aşa că nu se tem că pot muri
în războaie, dacă nu le-a venit sorocul, de aceea „se năpustesc nebuneşte asupra
duşmanului”. Ospitalitatea este trăsătura cea mai deosebită şi specifică moldovenilor,
deoarece „chipul cu care primesc oaspeţii străini şi drumeţi e vrednic de cea mai mare
laudă”. Deşi sunt săraci, nu se dau înapoi să dea de mâncare şi să găzduiască un călător
timp de trei zile împreună cu calul său, ca „şi când le-ar fi frate sau altă rudenie”.

Locuitorii din Ţara de Sus se pricep mai puţin la meşteşugul armelor, dar sunt „înverşunaţi
aproape până la eres (superstiţie) în credinţa lor”, de aceea au peste 60 de biserici numai
în ţinutul Sucevei, peste 200 de mănăstiri mari, iar „munţii sunt plini de călugări şi pustnici”
care-şi duc acolo viaţa smerită şi singuratică. Ei au credinţă şi faţă de domnitor, „furtişaguri
nu se săvârşesc decât puţine”, iar dacă se iscă vreun conflict, acesta e pornit numai de
boierii din Ţara de Jos.

În restul capitolului, Cantemir se referă la jocurile populare specifice moldovenilor, care sunt
„cu totul altfel decât la celelalte neamuri”, descriind în detaliu hora, obiceiurile populare şi
ritualurile de la nunţi şi de la alte sărbători. O atenţie specială o acordă căluşului, joc
bărbătesc spectaculos, care se manifestă o dată pe an, „între înălţarea la cer a lui Hristos şi
sărbătoarea Rusaliilor”.
Căluşarii străbat toate târgurile şi satele, iar atunci când joacă „parcă nici nu ating pământul
şi parcă zboară în văzduh”, Ei sunt socotiţi şi vindecători printr-un ritual ce se respectă
riguros, încât „cele mai grele boli, care s-au împotrivit lungă vreme meşteşugului
doftoricesc, se vindecă în acest chip, cu puţină osteneală”. Cantemir încheie admirativ
pentru puterea pe care o au moldovenii în credinţă şi în farmece. Se poate afirma că
Dimitrie Cantemir schiţează primul portret moral al poporului român. Capitolele următoare
descriu obiceiurile de la logodnă şi de la nuntă, ritualurile înmormântării, toate
desfaşurându-se „după rânduiala bisericii răsăritene”.

În ultima parte a operei, „Despre cele bisericeşti şi ale învăţăturii în Moldova”, Dimitrie
Cantemir dezvoltă puterea credinţei religioase, mai întâi în zei, apoi numai în Dumnezeu,
deoarece ei cred că „sfinţii n-au ajuns încă la mântuirea desăvârşită”, referindu-se - pe larg
- şi la „tagma bisericească”. Lăcaşurile de cult sunt numeroase în Moldova, mănăstirile
„sunt aşezate pe unul şi acelaşi temei”, dar „se împart în mănăstiri închinate şi mănăstiri
slobode”, iar domnitorii sau marii boieri obişnuiau să-şi lase averea, în mod egal, copiilor lor
şi mănăstirii.

Ideea despre originea limbii moldovenilor este argumentată de autor într-un capitol special,
în care se demonstrează faptul că limba latină stă la baza graiului moldovenesc, mai ales
că acesta are „mai multe vorbe latineşti” chiar decât limba italiană. Cantemir dă exemple de
cuvinte concrete rămase în vocabularul moldovenilor, dar se referă şi la elemente de
gramatică ilustrative, cum ar fi verbele auxiliare sau articolele substantivelor. Cantemir este
conştient de faptul că interpretările lui ar putea fi subiective, „dragostea de patrie s-ar putea
să ne orbească”, de aceea citează pe învăţatul Covatius, care afirma: „Este lucru de mirare
că graiul moldovenesc are mai multe vorbe latineşti decât graiul italienesc, cu toate că
italianul locuieşte astăzi acolo unde a locuit altădată romanul”.

O observaţie foarte importantă a lui Dimitrie Cantemir este aceea cu privire la afirmaţia că
în graiul moldovenesc se întâlnesc şi alte cuvinte împrumutate „din graiul grecilor, turcilor şi
leşilor”, argumentul fiind că acest fenomen lingvistic s-a produs în urma dezvoltării
comerţului între Moldova şi ţările respective, „după ce au început să facă negoţ cu aceste
neamuri”. De asemenea, s-au păstrat în limbă şi cuvinte de origine dacă, deoarece,
observă eruditul, acestea „nu se cunosc nici în graiul latinesc şi nici în graiurile noroadelor
megieşe”, dar cuvintele date ca exemplu nu sunt ilustrative.

„Despre literele moldovenilor” vorbeşte Dimitrie Cantemir în încheierea lucrării, afirmând că

„moldovenii foloseau litere latineşti” până când mitropolitul Theoctist, „bulgar de neam”, a
trecut de partea papistaşilor şi l-a sfătuit pe Alexandru cel Bun „să pună în locul lor pe cele
slavoneşti”. Cantemir citează numele unor învăţaţi de seamă ai vremii, care veniseră în
Moldova, printre care îl numeşte pe preotul erudit de origine greacă, Ieremia Cacavela, care
fusese şi dascălul său şi de la care „mulţi moldoveni au început să înveţe literatura
grecească, latinească şi italienească”.
Lucrarea Descrierea Moldovei a fost publicată în 1716, la cererea Academiei de Ştiinţe din
Berlin, al cărei preşedinte, la vremea aceea, era prestigiosul filozof G.W. Leibniz. Lucrarea
este meritorie, deoarece oferă o varietate de informaţii din foarte multe domenii ale culturii:
istorie, geografie, arheologie, ştiinţele naturii, etnografie şi folclor, lingvistică comparată,
dialectologie şi psihologie socială, în încercarea lui de a situa Moldova între celelalte ţări ale
lumii, a o face cunoscută şi altor popoare. Din păcate, lucrarea nu a fost cunoscută tocmai
de cititorii români, fiind tradusă abia în 1825, deşi multe din operele lui Cantemir circulau
încă de atunci prin întreaga lume, fiind traduse în germană, franceză şi rusă.
În concluzie, Descrierea Moldovei este prima lucrare de idei şi prima proză savantă din
cultura română, în care Dimitrie Cantemir se afirmă ca personalitate erudită monumentală
prin câteva trăsături fundamentale: viziunea modernă manifestată atât în realizarea
conţinutului, cât şi a formei de exprimare: capacitatea de sintetizare şi esentializare a
problemelor abordate: multitudinea informaţiilor ştiinţifice cuprinse în operă: varietatea
domeniilor abordate şi prezentate în lucrare: geografie, ştiinţele naturii, arheologie,
mitologie. folcloristică, etnografie, psihologie, lingvistică, dialectologie, stilistică.
„Dimitrie Cantemir a fost un om al Renaşterii [...], unul dintre aceşti oameni creatori, de
cultură completă. Istoric, geograf, filozof, orientalist, cunoscător al problemelor de teologie,
inovator în muzică, amator de artă, avea pretenţii de specialist în fizică şi matematică. În
filozofie are fără îndoială idei noi, în geografie, concepţii vaste despre materia de studiu şi
este, în acelaşi timp, primul cartograf al Moldovei, în orientalistică studiile sale asupra vieţii
musulmane rămân un izvor pentru cercetările de azi. Dar în mijlocul acestor preocupări
diverse, rămâne totuşi, înainte de toate, un istoric. Chiar Descrierea Moldovei, opera lui
geografică prin excelenţă, se vede bine că este o scriere geografică datorată unui istoric.
Istoric al românilor şi al turcilor, Cantemir a lăsat urme adânci în cultura istorică a
posterităţii” (P.P. Panaitescu - Dimitrie Cantemir, viaţa şi opera).
Share