Activitatea motrică în condiţii de efort

Activitatea motrică este strict dependentă de efort. În funcţie de solicitările mediului intern
sau extern activitatea motrică se caracterizează printr-un comportament eficient adaptat
condiţiilor în care se desfăşoară. Se ştie că mişcarea implică în primul rând voinţa de a o
executa şi implicit un efort care se realizează cu un consum de energie mai mare sau mai mic.
Astfel putem să spunem că efortul reprezintă o conduita a persoanei care îl realizează, fiind
însumarea unor acţiuni de mobilizare, concentrare şi antrenare a resurselor fizice şi psi!ic.
"fortul este o conduită conştientă sauinconştientă, care depinde de capacităţile de reglare şi
autoreglare cu scopul depăşirii unor obstacole de diferite naturi, sau de autodepăşire. Ca
urmare efortul nu trebuie analizat doar din perspectivă biologică, ci trebuie înţeles ca un
fenomen complex, rezultat al unităţii bio-psiho-sociale a omului şi a conceptului de activitate
si acţiune."fortul este un proces complex de adaptare la mediu şi condiţii interne sau externe
cu scopul de a învinge solicitările care vin din partea acestuia şi are ca rezultat dezvoltarea
morfofuncţională şi psi!ică a individului. Stimulii care acţionează asupra activităţii omului se
materializează în orice modificare ce se produce în mediul natural sau social, ca şi în mediul
intern, provocând organismului stări de excitaţie, organismul trebuind să răspundă la acestea
într-un mod eficient. Din punctul de vedere al efortului implicat, stimulii care determină
actele şi acţiunile motrice pot fi:lungi, scurţi, înalţi, continui, fracţionaţi, constanţi, aritmici,
stereotipi, conjuncturali, precişi, etc. Fiecare din acest tip de stimuli determină stări şi
niveluri de adaptare specifice. "fortul depus în cazul activităţilor motrice are rolul de
ameliorare morfo-funcţionala şi psihică astfel încât potenţialul organismului să fie optimizat şi
să poată face faţă într-un mod eficient stimulilor. Ca urmare, procesul de adaptare constă în
intreracţiunea dintre reacţiile de tip homeostazic ale mediului intern, cu cele manifestate la
stimulii naturali sau artificiali, spontani sau programaţi din mediul extern. Adaptarea poate fi
de două feluri: pe termen lung sau pe termen scurt. În cazul adaptării pe termen lung se
produc modificări genetice la nivel celular."fortul implicat în activitatea motrică se
caracterizează prin mărime, orientare şi caracteristici.
1.1. Mărimea efortului
Mărimea efortului poate fi observată, măsurată şi analizată din exterior, cât şi din interior prin
reacţia complexă a organismului.
Caracteristicile efortului privit din exterior sunt: specificitate (influenţată de tipul de activitate
motrică), volum, durată, amplitudine, densitate, intensitate şi complexitate, care condiţionează
modificările funcţionale, structural-motrice şi morfologice sau plastice, ca reacţii complexe de
adaptare.
Specificitatea stimulilor este determinată de caracteristicile lor şi de reacţiile
provocate, în raport cu un anumit tip de activitate motrică. Specificitatea este influenţată şi de
caracteristicile individuale precum vârstă, sex, evoluţie personală şi. condiţiile de mediu.
Specificitate este influenţată în mod deosebie de structura motrică care selecţionează grupele
musculare şi pârg!iile necesare realizării acţiunilor motrice. $urata solicitării, tipul de
acţiuneneuro-musculară, metabolică, solicitarea structurilor osteo-tendinoase sunt alte aspecte
pe baza cărora se pot stabili diferite grade de specificitate ale structurilor.
Volumul efortului
reprezintă cantitatea totală de activitate motrică desfăşurată în anumite condiţii date. Diferite
aspecte ale activităţii motrice, distanţele, repetările, greutăţile ridicate, durata activităţii,
reprizele, starturi, etc. sunt caracteristici după care se apreciază, volumul efortului. In
procesul de evaluare complexă a activităţilor motrice, de mare importanţă sunt unităţile de
măsură folosite care prin extensia acordată lor pot forma imagini reale, veridice sau false. De
exemplu: numărul de zile de activitate devine nesemnificativ în condiţiile în care nu sunt
fixaţi.şi alţi parametrii ca: tipul de activitate, structura mişcărilor, gradul de solicitare
ele.Volumul efortului este extrem de important de cunoscut, deoarece oferă imaginea mărimii
efortului şi departatarea lor în funcţie de tipul de efort.
Durata stimulului,
reprezintă timpul cât acesta acţionează de sine stătător sau în serii , în cadrul diferitelor
activităţi. Durata acţiunii stimulului în unele situaţii este egală cu durata mişcării. În cele mai
dese cazuri însăşi mişcarea, cu încărcăturile şi restricţiile ce se impun, constituie stimul
(antrenament,, recuperare, ele). De mare importanţă eşte ca durata excitaţiei şi intensitatea să
fie,optime.
Diversitatea stimulilor
este reprezentată atât de ansamblul valorilor diferite ale stimulilor (mai ales ca intensitate şi
durata) dar şi de varietatea actelor şi acţiunilor motrice utilizate.
Densitatea stimulilor,
se obţine prin raportarea timpului de efectuare a unui efort şi pauzele acordate. (icşorarea
pauzelor va determina o intensificare a proceselor funcţionale şi metabolice deci o scădere a
capacităţii de efort. Densităţile mici asigură refacerea de la o repetare la alta, în timp ce
densităţile mari (determinate de pauze scurte) produc fenomenul descris mai înainte.
Frecvenţa stimulilor
este determinată de numărul activităţilor motrice programate sub diferite forme de organizare
(lecţii, şedinţe, etc.) în care sunt programaţi diferiţi stimuli. "ste important ca între lecţii de
diferite intensităţi să existe pauze bine stabilite, astfel încât stimulii să-şi păstreze eficienţa.
(eller şi (elero/ilz,+012, în urma unor cercetări efectuate referitoare la reacţiile la efort, au
constatat că un antrenament scurt şi intens, efectuat o dată sau de două ori pe zi, este mai
eficient decât unul plasat la intervale mai mari, cu aceeaşi sarcină.
Intensitatea efortului
se defineşte ca fiind cantitatea de lucru mecanic efectuat pe unitatea de timp adică numărul de
acte şi acţiuni motrice efectuate într-un timp datşi reprezintă factorul cel mai important de
progres în dezvoltarea capacităţii de performanţă. Intensitatea este factorul care permite
aprecierea efortului în trepte pornind de la valorile mici, medii, submaximale şi
maximale.Trebuie făcută o diferenţă între intensitatea efortului, care reprezintă caracteristica
travaliului prestat tle către subiecţi, independentă de posibilităţile acestora şi intensitatea
solicitării dată de preţul plătit de organism pentru a efectua efortul programat.Pentru
măsurarea intensităţii efortului se folosesc valorile consumului maxim de oxigen (VO2 max)
şi se calculează echivalentul mecanic al acestuia. In domeniul sportului intensitatea este
apreciată prin viteza de execuţie, viteza de deplasare, tempoul de desfăşurare a luptei sau
acţiunilor te!nico-tactice etc.
Complexitatea efortului
reprezintă numărul acţiunilor motrice efectuate simultan în timpul unei activităţi
motrice..Complexitatea unui sistem sau element apare ca fiind determinată de numărul sub
structurilor constitutive şi mai ales de densitatea (saturarea) relaţiilor informaţionale ale
sistemului. Numărul şi diversitatea actelor motrice, aparatele şi sistemele organismului, ce
intră în activitate, procesele biochimice şi sursele energetice determină complexitatea
efortului. Aceasta permite a aprecia comuniunea dintre activitatea motrică, sub stratul morfo-
funcţional şi psihic ca un sistem sinergie
 sui-generis.
Pentru o analiză completă a efortului este nevoie de o perspectivă internă, prin cunoaşterea
reacţiei complexe a organismului la activitatea motrică desfăşurată. Pentru a realiza aceasta
este nevoie de cunoaşterea reactivităţii neuro-musculare, a frecvenţei cardiace,
frecvenţeirespiratorii, a consumului de oxigen, a cantităţii de acid lactic, etc.Se observă o
legătură foarte puternică între reacţiile interne şi manifestările externe, care
semodifică de la o activitate motrică la alta şi de la un individ la altul, în funcţie decondiţiile
mediului ambiant. Realizarea aceluiaşi efort ca volum si intensitate provoacă reacţii diferite,
în diverse momenteale zilei sau stadii de antrenament, în condiţii de oboseală sau odihnă, etc.

1.2. Orientarea efortului În realizarea oricărei acţiuni motrice declanşată ca urmare a

activităţii neuromotrice este implicată participarea simultană a sistemelor anaerob şi aerob cu
diferite ponderi, generând energia pe baza căreia se desfăşoară efortul. După cum se ştie,
muşchiul răspunde stimulului nervos printr-o contracţie, energia necesară acesteia fiind
furnizată de ATP (acidul adenozintrifosforic) care îşi transferă un radical fosforic unui
receptor şi se transformă în ADP (acidul adenozindifosforic) şi energie. Rezerva de ADP şi
ATP conţinută în celulele musculare este de aproximativ 6 mmol/kg de muşchi umed (Keull-
Doll-Keppler, 1969) şi este suficientă 2-3 secunde. Pentru a permite continuarea efortului,
ATP-ul este extrem de rapid înlocuit prin rezervele celulare de CP (cretin fosfat) care, se
situează în jurul a 20-30 mmol/kg. Această resinteză imediată permite, graţie fosfaţilor bogaţi
în energie (ATP şi Cp), un timp de lucru de maximum 20 secunde. Mobilizarea energiei
disponibile în primele 7 secunde este numită faza alactacidă care se desfăşoară fără formarea
de lactat, respectiv glicoza anaerobă. În eforturile de scurtă durată, glucoza provenită din
glicogenul muscular şi hepatic este degradată pe două căi: calea directă (Embden. Meyerhof)
care duce la acidul piruvic şi lactic şi calea laterală, sau a pentozelor care interesează mai
puţin contracţia musculară, căci este în mod esenţial hepatică şi mai puţin energetică. Când
catabolismul glucidic (degradarea glucozei în CO2 şi H2O, concomitent cu eliberarea, de
energie şi ATP) se efectuează în anaerobioză cum este cazul efortului fizic moderat, se
formează în principal acid piruvic. În cazul eforturilor anaerobe, când nevoia de oxigen,
dictată de exerciţiile intense, depăşeşte nivelul aprovizionării cu oxigen, se acumulează acid
lactic, ca urmare a epuizării glicolizei anaerobe. Acest moment este numit prag anaerob şi
apare atunci când datoria de oxigen depăşeşte 60-80% din consumul maxim de oxigen.
Capacitatea anaerobă depinde de:
- conţinutul combinaţiilor care furnizează energia în procesele anaerobe;
- activitatea enzimelor intracelulare;
- mecanismele compensatorii, care menţin echilibrul intern al organismului;
- adaptarea ţesuturilor la modificările intense ale mediului.
Acidul lactic şi acidul piruvic sunt în echilibru, ei nu diferă decât prin prezenţa 02 (piruvic) şi,
H2 (lactic), trecerea, de la unul la celălalt, efectuându-se datorită unui transportor de hidrogen,
numit NAD (nicotin-amid-adenin-dinucleotid). Când anaerobioza este "suficientă", de
exemplu în faza de odihnă, oxidarea acidului lactic este posibilă, NAD îşi recuperează
hidrogenii şi asigură transformarea în acid piruvic eliberând şi 3 ATP.
Ultima parte a glicolizei este cea menită să elibereze o cantitate mai mare de energie, ea
efectuându-se intracelular la nivelul mitocondriilor, deci se consumă oxigen şi este vorba de
faza aerobă. Acidul piruvic se uneşte cu coenzima A pentru a forma acetilcoenzima A, poarta
de intrare în ciclul Krebs şi placa turnantă a celor trei catabolisme: glucidic-lipidic- protidic.
Acest ciclu este în mod,deosebit energetic şi deci, foarte important în contracţiile musculare,
deoarece el furnizează 15 ATP pe moleculă de oxaloacetat şi 30 ATP pe moleculă de glucoză
în decursul ciclului Krebs eliberarea de energie se face treptat, la fiecare treaptă existând un
transfer de hidrogen şi eliberare de ATP, iar la capătul lanţului se sintetizează apa.
 Este important să se cunoască sursele de energie, respectiv ponderile proceselor
aerobanaerobe, pentru a putea concepe programe de pregătire care să ducă la creşterea
acestora. Astfel, planificarea unor stimuli intensivi, dinamici şi de scurtă durata (sarcini
maximale) dezvoltă capacitatea coordinativă intra şi intermusculară, muşchiul adaptându-se
prin creşterea secţiunii transversale a fibrelor sale şi implicit a forţei de contracţie. Paralel,
creşte şi capacitatea metabolică anaerob alactacidă, prin mărirea depozitelor musculare ATP şi
CP dar şi prin sporirea activităţii enzimei numită creatinkinază.
În cazul utilizării unor stimuli intenşi, dar care necesită forţă şi rezistenţă anaerobă lactacidă,
ca şi în cazul exerciţiilor de forţă şi rezistenţă-viteză, se produce o ameliorare a capacităţii
anaerob lactacide solicitate iniţial, prin creşterea rezervelor intramusculare de glicogen şi a
căilor enzimaticeanaerobe necesare producerii lor. Amplificarea acţiunii enzimei glicolitice
NAD+, contribuie la sporirea vitezei şi la mărirea cantităţii de glicogen oxidat în acid lactic,
de unde rezultă că energia ATP derivată din acidul lactic creşte şi duce la o îmbunătăţire a
performanţei în activităţile ce depind în mare măsură de acest sistem energetic.
Folosirea stimulilor extensivi, care solicită rezistenţă aerobă, determină creşterea rezervelor
intramusculare de glicogen şi grăsimi ca reacţie de răspuns specific al muşchiului. Aceste
rezerve, prin enzimele de transformare aerobă îmbunătăţesc nonspecific şi activitatea
sistemelor funcţionale aferente care contribuie la limitarea performanţei ca, de exemplu,
circulaţia sangvină. în condiţiile aceleiaşi încărcături de lucru, în pregătirea pentru dezvoltarea
rezistenţei, unele activităţi enzimatice din ciclul Krebs au crescut cu 80-90% (izocitrat de
hidrogenază şi succinal dehidrogenază), iar altele cu numai 50-60% (α - cetoglutamal
dehidrogenază şi malat dehidrogenază), deoarece sistemele operaţionale variază din punct de
vedere al complexităţii, faţă de structurile enzimatice cu grade diferite de sinteză proteinică, în
conformitate cu tipurile de proteine enzimatice. În urma eforturilor extensive cresc numărul şi
dimensiunea mitocondriilor din fibrele musculare, creşte consumul maxim de oxigen şi se
intensifică oxidarea grăsimilor, care servesc drept sursă majoră de alimentaţie a muşchilor în
timpul efortului de durată.
După complexitatea coordonării, implicată în efectuarea actelor şi acţiunilor motrice
eforturile pot fi efectuate în condiţii stereotipe, sau cu grad ridicat de coordonare prin
aplicarea procedeelor motrice în condiţii variate. Orientarea efortului este determinată şi de
particularităţile aplicării şi ordinea combinării caracteristicilor de durată, intensitate,
caracterul exerciţiilor, al pauzelor, numărul repetărilor în diverse momente ale lecţiilor, zilelor,
microciclurilor etc. Orientarea efortului poate fi selectivă, când se acţionează prioritar asupra
unui sistem funcţional şi complexă, când sunt vizate mai multe sisteme.

1.3. Caracteristicile efortului În funcţie de activitatea motrică (structură şi particularităţi

funcţionale) eforturile se clasifică în specifice şi nespecifice. Astfel, caracteristicile mişcărilor:
amplitudine, direcţie, traiectorie etc., dar şi structura coordinativă şi particularităţile
funcţionale, determină specificitatea şi, deci, caracterul efortului. Caracterul efortului este
determinat şi de forma de organizare a activităţilor motrice, cum sunt: lecţia de pregătire şi
concursurile sau competiţiil
REFERAT:
KINESIOLOIE

Bibliografie:
-http://www.docfoc.com/activitatea-motrica-in-conditii-de-efort-si-
oboseala
- http://documents.tips/documents/activitatea-motrica-in-conditii-de-
efort-si-oboseala.html
- http://ru.scribd.com/doc/188550524/Activitatea-motric%C4%83-in-
condi%C5%A3ii-de-efort-%C5%9Fi-oboseal%C4%83#scribd
-